Șuie Paparude - Șuie Paparude

Penultima zi a anului 2018 a marcat o piatră de hotar pentru muzica electronică românească, căci atunci s-a lansat Șuie Paparude. Nu-s defel cuvinte mari, căci e vorba -  desigur -  de noul album, „aruncat“ pe Internet, la nu mai puțin de opt ani de precedentul „E suflet în aparat“. Din capul locului merită menționat faptul că mai ales în muzica electronică, distanța de opt ani între discuri este una astronomică. Spațiul carpato – danubian în care ne trăim zilele pare-se că nu percutează la „noutăți“ ca și locurile aflate la vest de țărișoara noastră, fie numai și numai din prisma faptului că în „felia“ ocupată de băieții cunoscuți pentru „Soundcheck microfonul e suspect/ Aruncă  mâna sus / Dacă auzi ceva corect” nu s-au petrecut prea multe. Desigur, avem niscaiva încercări , unele din ele chiar reușite, dar „felia“ rămâne fidelă brandului „Șuie“, care chiar și cu o asemenea pauză discografică pare a nu avea concurență. Nu e neapărat un atu chestia asta, dar așa stau faptele. 

La fel ca și pe precedentul disc, băieții reușesc să ofere un material discografic interesant și inspirat, atât pentru categoria ascultătorilor de „comerț“ cât și pentru omuleții care nu-s deloc impresionați de artificii sonore electronice dublate de texte ușurele. Printre cele douăzeci de melodii care se regăsesc pe acest disc se numără și câteva bucăți suspecte de a deveni „singalong“-uri la festivalurile de vară pline de alcoale scumpe și mâncare proastă, dar și melodii pentru urechi deștepte. Indubitabil, secretul celor de la Șuie constă tocmai în acest balans între underground și radio – friendly, chestia asta ajutându-i dealtfel să-și găsească locul în multe evenimente din țărișoară, fie ele „pentru mase“ sau de nișă. 

Din primele acorduri, e limpede pentru toți că motto-ul discului este întoarcerea la rădăcini. Nu intrați în panică, nu e vorba de Elvis Presley ci de „electronicele“ cu care Șuie și-au început cariera, cum ar fi memorabila „La mare“. Piesa care deschide noul disc colcăie de sound-urile analogice cu iz de The Orb și este de neratat pentru ascultătorii înscriși în ceea ce poartă denumirea de garda veche.  „Mergem mai departe“ aruncă discul spre zona cu care băieții a căror muzică ajunge din difuzoare până – sânge și-au obișnuit fanii în ultima vreme. Refrenul „De la stânga, la dreapta, până-n spate/  mergem mai departe“ se întipărește invariabil în creierul oricui, noul single fiind din categoria melodiilor cu lipici la public. Posesorii de urechi care s-au născut în vremurile în care CD-urile erau la modă vor fi încântați de sound-urile 90s ce se revarsă din „Hello Home“, iar „Etajul 10“ este relevantă grație textului în care băieții „o ard“ pe casa scării: „mă duc la etajul șase / ghici ce urmează/ o să îmi pierd pe scări/  bonurile de masă“.  Vocea de robot care se revarsă din „Mașina de dans“ nu are cum să nu te ducă cu gândul la creațiile Kraftwerk sau Daft Punk, iar „Omul de gheață“ te păstrează în aceleași coordonate sonore. O surpriză cât se poate de dulce vine odată cu „Retro Future“, în care își face apariția și acel specific bass numit „acid sound“ cunoscut din creațiile lui Josh Wink (de exemplu)  combinat cu alte bunătățuri , sesizabile pentru oamenii care nu au aflat de termenul „rave“ doar de pe Google. 

Momentele inspirate se lăfăie din plin și-n „Rin Tin Tin“, care are efecte fresh din categoria bass – music. Dacă melodia asta care va face furori în rândul celor care ascultă Skrillex sau Flume ar fi avut și text, putea deveni the next hit. Ușoare arome din categoria Mr. Oizo sunt sesizabile în piesa „Mmm“, iar una din cele mai reușite bucăți de aici poartă numele de „Îmi vine să cânt“, un amestec de Depeche Mode și Caribou, cu un text drăguțel de tot: „Aș vrea să locuiesc pe o stație orbitală /  să stau și să privesc aurora boreală / .ca un astronaut departe de pământ./ mă  simt atât de bine / și-mi vine să cânt....“. 

„Ne vedem în Neolitic“ și „Neon Star“ sunt alte momente bunicele, iar pe final...băieții plusează cu ceva surprinzător. Titlul melodiei te duce la vremurile în care Marusha cucerea topurile cu „Over the rainbow“, însă piesa „Dincolo de curcubeu“ te catapultează în bucățile semnate Klaus Schulze sau Vangelis, melodia fiind un soi de blues cosmic cu synth-uri melodioase din categoria celor folosite cu mulți – mulți ani în urmă de francezii de la Space, creditați adesea ca exponenții curentului space – disco, care a dus la apariția a ceea ce numim nowadays drept „electronica“. 

Una peste alta, Michi, Dobrică și Bean rămân pe „felie“ bine de tot , pionierii muzicii electronice de dans din România rămânând astfel „în cărți“ cu un album meseriaș. Care deocamdată se găsește la liber aici la download. Și care va avea și variantă pe vinil, după cum spun băieții de la Șuie. 

Luna Amara - Nord

După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim. 

Inspirat e și motto-ul albumului: „Odată căutam mușchiul pe trunchiul copacilor. Acum abia mai găsim copacii. Odată voiam adevărul. Acum vrem să avem dreptate. Odată priveam cerul. Acum privim ecrane. Odată deschideam ușile pentru oaspeți. Acum ridicăm garduri de sârmă ghimpată. Odată ne strângeam apăsat prietenii în brațe. Acum apăsăm taste ca să avem cât mai mulți prieteni“. 

Lucrurile încep într-o notă aparent rudimentară cu „Atât de simplu“, o melodie în care trupa ne reamintește de bucățile muzicale în care liniștea și zgomotul se împletesc într-un mod par. Și asta fiindcă e vorba de „vis și minciună în lumea nebună“. Pe „Insomnii“ băieții apasă un pic pe pedala de accelerație, iar  următoarea piesă „Viu“  aduce sonorități Pearl Jam dublate de riff-uri murdare și un ritm alert, track-ul fiind unul din cele mai inspirate puncte ale acestui disc. Prima jumătate a piesei „Nu știu, nu iau, nu sunt“ gravitează în jurul unei teme melancolice care mai apoi este punctată cu câteva acorduri energice cât se poate de la locul lor, iar pe „Aleargă. Așteaptă“ lucrurile tind să urmărească același făgaș. „Om“ este un alt moment în care clujenii demonstează cât de tari sunt la capitolul lyrics. Prin „Nu sunt aici să îți spun ce să faci / Și nici să te cert / Nu sunt aici să îți spun când să taci / Și nici să te iert“, băieții pun punctul pe i la multe nelămuriri întâlnite de generația Facebook și reiterează ideea că ar trebui să încercăm să fim cât de cât originali în ceea ce facem.  Primele secunde ale piesei „Respiră un început“ îți aduc aminte de vremurile când Rage Against The Machine erau pe buzele tuturor, iar binecunoscuta „Focuri“ este un highlight reușit. Nu doar pentru că începe cu „Am de gând să cânt pân or să-mi cadă toți dinții / Și toate guvernele și toți președinții“ și a videoclipului strașnic de reușit ancorat în realitatea autohtonă  ci și pentru că fiecare părticică de aici are șarm. Poate ar fi fost fain să avem și alte asemenea „ieșiri din șabloane“. În fine, „Tăcerea“ este un alt punct reușit,  în care „zbuciumații“ vor găsi pasaje nițel hardcore, numai bune de dat din cap. Pe final, la „Ești tu“ se aude și „semnătura specifică Luna Amară“, carevasăzică trompeta.  

Stilistic, Nord este Luna Amară întoarsă la rădăcini. Pe un drum bătătorit, dar care nu oferă prea multe surprize. Și la capitolul texte, băieții-s la fel de bine înfipți. Carevasăzică, cei care au ciulit urechile până acum la piesele lor, o vor face-n continuare. Alles Klar. Pentru restul, există întotdeauna variante multiple....

Pragu de Sus - Nu mai am rabdare

       „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“

Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu un disc mai copt decât precedentele, „Nu mai am răbdare“ fiind o evoluție cât se poate de normală spre maturitate artistică. Totodată, gașca ia niscaiva distanță față de rădăcinile folk etalate mai demult, astfel încât elementul esențial al celor zece piese care se regăsesc aici este pop – rock. 

Încă din prima piesă care dă și titlul acestui album, e clar ca lumina zilei că băieții care au devenit cunoscuți pe plan național mai ales datorită participării lor la semifinala concursului Eurovision din acest an o „cotesc“ (și)  spre mesaje sociale, ideea trackului de deschidere fiind sintetizată cât se poate de corect de versurile  „Nu mai am răbdare să urmăresc un grafic / dictat de comuniștii ce încă nu s-au dus“. Refrenul singalong îți rămâne întipărit în minte încâ de la prima ascultare, iar piesa are toate atu-urile pentru a fi fredonată „la greu“ de către spectatorii „scăpați“ de la jobul stresant „de la nouă la cinci“ și care au nevoie de entertainment cu orice preț. 

„Să pictăm tot burgul“ începe într-o notă care amintește de melodiile de genul „Pseudofabula“ a celor de la Roșu și Negru iar „Te voi chema“, melodia care îl are ca invitat special la chitară pe maestrul Horia Crișovan te duce cu gândul la hiturile celor de la Compact. Prima baladă a discului „Poate nu mai știi“ are toate șansele să devină una din piesele de rezistență ale concertelor Pragu De Sus la capitolul „melodii de aprins bricheta și lumina de la telefon“. Dragostea plutește-n aer și în următoarea melodie „Ziua în care“, care îți poate aminti de piesa „1000“ a celor de la Vunk și care păstrează linia „soft“ a acestui disc. 

Neuitatele sounduri ale hard rock-ului specifice anilor 80 se deslușesc în începutul melodiei „Balada motanului“, care pe parcurs evadează într-un amestec de folk și reggae. Cele mai interesante melodii din albumul cu numărul cinci al celor de la Pragu De Sus sunt „Nu te lăsa cumpărat“ și „Țara te iubește“, plasate strategic în tracklist. Ambele piese au ca centrifugă mesajul rezist. Dacă în cazul primei melodii referirile la acest slogan sunt cât se poate de diverse, în cealaltă ideea este spusă pe șleau: „comuniștii schimbă pragu/comuniștii scot ciomagu/comuniștii schimbă fila/comuniștii au ștampila“. Ca și-n cazul altor melodii de asemenea factură, e greu de crezut că piesa „Țara te iubește“ va putea fi auzită la vreo chermeză pe bani publici organizată de partidul luat în vizor de băieți. Fără îndoială, avem nevoie de piese cu atitudine de acest fel și probabil că dacă băieții ar mai fi strecurat o asemenea energie și-n alte melodii, ar fi fost și mai bine. 

Cât se poate de logic, „Final de săptămână“ abordează distracția în care gașca se adună de la joburi și birouri cu șăgalnice referiri la un anumit soi de relaxare („lângă bar o domnișoară, bea ceva discret/restul, odată cu bisul, vine la pachet“), iar piesa de final „Între da și nu“ este încă o dovadă vie care certifică faptul că solistul Călin Bârcean cochetează cât se poate de reușit cu „ștampila“ de „poet“ pe care a adus-o în atenția melomanilor încă de la albumul cu numărul doi din cariera trupei. 

Una peste alta, discul celor de la Pragu De Sus este croit exact pentru urechile celor cărora le sunt dragi melodiile ușurele, fie ele de factură folk  șlefuit la rang de artă de Mircea Baniciu sau „dulcegăriile“ pop – rock – ului care se revarsă din bucățile unor trupe de genul Holograf. Sau, după spusele solistului Călin Bârcean, muzica lor înseamnă „sinceritate, originalitate, distracție, bună dispoziție și leac pentru suflet“. 

Discul „Nu mai am răbdare“ a fost înregistrat la Deva, și masterizat la New York și îi are ca și colaboratori pe Horea Crișovan, Victor Miclăuș și Edison Cora. Formația Pragu De Sus e alcătuită din Călin Bârcean - vocal, chitară, claviaturi; Florin Demea - chitară; Costel Răsuceanu - chitară bas, voci; Cosmin Herac – tobe și Andrei Crișan - claviaturi. Discul a fost editat în colaborare cu A&A Records și poate fi găsit în rețeaua magazinelor Cărturești, sau la concertele trupei. 

Haiku Salut - There is no elsewhere

Dacă v-ați întrebat vreodată cum sună un album realizat de trei tipe mute și sunteți dispus să vă răpiți aproximativ 45 de minute din viața dumneavoastră, vă recomand cu căldură să ascultați Haiku Salut. Cel de-al treilea album al fetelor care și-au căptătat porecla „mute“ grație faptului că nu rostesc niciun cuvânt în concertele lor poartă numele de There Is No Elsewhere și gravitează în jurul stilurilor dreampop sau „electronică rurală“, după cum se specifică în press-release-ul discului. La capitolul influențe Louise Croft , Sophie Barkerwood și Gemma Barkerwood amintesc de coloanele sonore Yann Tiersen și Benoît Charest sau de  amestecul de electronice diverse  practicat de Múm. Și chiar și de romanele scriitorului japonez Haruki Murakami. Un alt amănunt care a făcut din Haiku Salut un nume deosebit este faptul că în concertele lor fetele evoluează alături de 20 de lămpi vintage care „clipesc“ în ritmul muzicii. Fetele cântă la acordeaon, pian, trompetă, chitară, ukulele, tobe și multe „electronice“, iar performance-urile lor au avut loc în locuri diverse ca librării sau biserici dar și într-un bazin (fără apă) în cadrul unui festival, unde spectatorii le-au privit „de sus“, de pe margine. 

Dincolo de poveștile etalate de fetele care fac o muzică instrumentală influențată de prea multe stiluri pentru a fi cuantificate într-o recenzie care nu-și propune să se întindă pe mulți kilometri lungime, magia acestui album constă în simplitatea construcțiilor muzicale care se observă cu ochiul liber în cele zece track-uri prezente aici. Marea majoritate a melodiilor se înscriu în așa numitul downtempo cu arome ambientale, multe armonii amintind de Orbital sau Boards Of Canada. Și lista poate continua. “Cold To Crack The Stones” conține o manipulare a unor sunete înregistrate de NASA în timpul fulgerelor dar și o porțiune realizată de Glastonbury Brass, care mai e prezentă și în piesa The More And Moreness. Discul ăsta fără cuvinte te lasă mască, fiindcă permite muzicii să își demonstreze adevărata vrajă. Atenția pe care o acordă cele trei fete celor mai mici detalii sonore e deosebită. Discul Haiku Salut este  o simfonie de culori și trăiri tomnatice  care își revarsă acordul peste întreaga natură, ce nu merită ratat. Nu se găsește „elsewhere“, vorba de pe copertă....

Omelette - With a rose with a fire

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic nou, muzica Omelette te face să te încarci cu energie pozitivă. 

Încă din primele secunde ale piese care deschiude albumul „With a rose with a fire“, feeling-ul te duce undeva în zona celebrei Happy People a celor de la Yazoo. Vocea ușor misterioasă și plină de efecte a solistei Dez se mulează perfect pe un schelet instrumental de bun gust, iar „We can fly“ duce lucrurile într-o  zonă și mai melodică, sound-urile aducând nițel a  Rufus, de această dată vocea fiind mult mai pregnantă. Dincolo de beat-uri piesa îți induce un puternic feeling  Dolores O'Riordan, grație inflexiunilor solistei. Hello pornește cu un iz de Human League și nu reușește să se ridice la înălțimea primelor două track-uri, dar lucrurile se echilibrează rapid cu „Kissing“, una din perlele formației. Pe lângă inevitabilele paralele cu synthpop-ul anilor 80, melodia are și un aer de Austra sau Trust, liniile de synth din refren find pur și simplu dement de reușite. Trupa reușește să pătrundă nițel și în zona italo – disco a celor de la Twins, Koto sau Den Haag cu melodia „Oh baby“, iar „Sadie“ se păstrează în zona track-urilor drăguțele. Luna și Nikita rămân în zona italo – disco în care odinioară Boytronic făceau furori, iar una din surprizele discului este fără îndoială instrumentala „Felix“. Cu siguranță că dacă pe acest disc existau mai multe experiemnte de acest gen, albumul avea și mai mult șarm. Piu Piu completează lista pieselor cu cojones din acest disc, iar „Be kind for real“ încheie cu brio acest debut al bucureștenilor. Ultima piesă inclusă aici, versiunea Flora a piesei care dă titlul albumului este un bonus interesant. 

Omelette se înscrie în rândul formațiilor românești care și-au propus să umple un gol în industria de profil. E vorba desgur de synth – pop, o felie la care România nu a excelat niciodată. Dincolo de caracterizări stilistice sau „verigi lipsă din  muzica românească actuală“, piesele celor de la Omelette sunt voioase, cu șarm și bun gust. Categoric, la capitolul instrumentație Omelette mai are ceva de „învățat“, dar idea este corectă iar discul e happy. Lucruri care nu au cum să te facă să nu zici...tot așa mai departe!

K-lu - Operatiunea Monstrii

Cel de-al doilea material discografic al timișoreanului „maestru lejer“ care ar putea fi catalogat un soi de Krafty Kuts al plaiurilor mioritice pășește – cum este și firesc – pe urmele discului „Chestii, socoteli“. Operațiunea sonoră care vine la șase ani distanță după debutul lui Alin Constantin (K-lu) păstrează în linii mari rețeta melodiilor anterioare, sample-urile sonore alese cu talent din filme mai mult sau mai puțin obscure din perioada în care românii aveau voie să circule duminica în funcție de numele impare sau pare ale mașinilor fiind și de această dată cireașa de pe tort. 

Monștrii lui K-lu încep cu o zicală ambalată într-un intro șmecher care ne atenționează că „Dacă umbli cu capul în nori,  calci în străchini“, după care pe un fundal sonor care îți poate aminti de muzica celor de la Bonobo sau Caribou suntem invitați să ascultăm în „seara aceea care ploua“. „Vreau“ este una din piesele pe care fanii lui K-lu au avut ocazia să o asculte de ceva vreme cu un clip care conține imagini din „Omulețul lui Gopo“ și „Greierele și Furnica“. 

O altă piesă celebră deja pentru fanii timișoreanului este „Un cui“, care cuprinde printre altele și șăgalnica replică „vara iarba este bună, grasă“, după care ascultătorul este „asaltat“ cu o piesă care începe extrem de chill și exprimă pe deplin senzația de relaxare totală. După un interesant „Aici e liniște absolut totul te îmbie la muzică. Pot să dau drumul la muzică?“, melodia prinde șarm grație scratch-urilor și a trompetei mirifice care amintește de Balcani.  „Maestrul lejer“ e o altă creație care este deja cunoscută celor care sunt la curent cu „nebuniile“ lui K-lu, în care sound-urile a la Blazzaj ne face să urmărim muzica lejeră. „Într-adevăr ăsta e sensul, maestre“, după cum zice și alt sample din bucată. 

„Bucuria nebunilor“ începe într-un mare stil cu un intro prea fain pentru a nu fi menționat aici: „ Stați frumos și luați aminte de ce vă zic eu….Sunt numai ochi și urechi… Din in ca și din cânepă tot pânză se face….Cum?... Nu știu, n-am avut“. Speech-urile extrase din filmografia noastră sunt la mare preț și în „Inimaginabil“, în care printre altele se strecoară și un „concentrează-te  ia calul și hai să tragem o petrecere că așa am auzit că așa e obiceiul pe aici pe la noi. …“. Programul artistic al lui K-lu continuă cu „cadrul unu , turnat unu“, adică un party neaoș care ne informează solemn că „sosirea la locul de peterecere se va face la ora fixă pe baza de pontaj individual“. Una din melodiile cele mai cu lipici de aici este „Despre vorbe“ care amestecă într-un ghiveci interesant niște sound-uri de șlagăre comuniste cu beat-uri moderne și nelipsitele sample-uri hazlii. Dacă vreți să aflați cum se face comedia muzicală pe la noi e musai să ascultați „Balaurul“, iar „Pac, pac“ și „Film educativ“ sunt alte două melodii mai vechi care se regăsesc aici. După cum ne anunță și-n outro,„ K-lu „ne-a dispus și ne-a povestit momente de haz din câteva filme“. 

Pe scurt, Operațiunea Monștrii nu duce lipsă de replici amuzante, scratch-uri fericite și instrumentații care amestecă cu talent șlagăre comuniste cu beat-uri capitaliste din zilele noastre. E o muzică reconfortantă, ca o spumă de căpșuni servită de la frigider după un cros într-o zi toridă de august. Albumul este download gratis, iar pentru doritori este și opțiunea de donație (în bandcamp după ce apeși download te întreabă dacă vrei să donezi ceva  și dacă pui 0 îl iei pe gratis). 

Marcian Petrescu - Drifting Blues

Patriot local fiind, trebuie să-mi încep scurta „monitorizare“a noului album semnat Marcian Petrescu cu faptul că ascultând primele piese ale discului mi-am adus aminte de prestaţiile superbe ale timişorenilor Bogy Nagy sau Laci Farkas. Desigur, lista poate continua şi cu memorabilul concert susţinut de Sugar Blue în oraşul de pe Bega unde a cântat în deschidere chiar Marcian Petrescu şi lista poate fi îmbogăţită cu mii şi mii de oameni care s-au dedicat trup şi suflet acestui gen muzical.

Revenind la Marcian Petrescu, s-ar putea ca unii să îl cunoască doar datorită faptului că a fost eliminat pe nedrept în cadrul concursului Vocea României. Desigur, cei din categoria connaisseurs ştiu că artistul a mai fost în trecut „dependent de blues“ (ca să citez unul din albumele sale anterioare) şi actualul material vine la şase ani distanţă după „deCÂNTECE DE BLUES“.

Conform prezentării pe site-ul casei de discuri Soft Records, „Drifting Blues este un album “solo“, lansat sub nume propriu și format în întregime din prelucrări ale unor piese celebre, extrase în mare parte din marele catalog al blues-ului modern-contemporan american și britanic, un album de fuziune de genuri și stiluri“. Carevasăzică, n-ar trebui să mai fie niciun secret faptul că dragostea pentru blues al lui Marcian Petrescu este evidentă pe parcursul celor zece piese inserate aici. De remarcat este că nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Încă de la copertă (care ni-l înfăţişează pe vajnicul muzicuţist autohton într-o ipostază şic) şi terminând cu piesele alese pentru acest drift în blues, care graţie studiului celor de la Viţa de Vie unde au fost înregistrate, sună aşa cum trebuie.

Primele momente ale discului te transportă într-un film cât se poate de clasic, „Love Her Don’t Shove Her“ şi  „Don’t Be Afraid Of The Dark“ având toate atu-urile unui start fericit, care va unge sufletul melomanilor cărora le curge blues prin vene. Cele 12 minute ale piesei „The Son I Never Knew“ ar putea fi considerate niţel „prea mult“ de către unii, dar piesa care conform mărturisirilor lui Marcian Petrescu „este una din cele mai grele din blues-ul modern“ curge bine şi natural.

Prima surpriză a albumului vine odată cu melodia pe care mulţi au descoperit-o graţie faptului că a fost inclusă în Lethal Weapon, partea a treia. „Runaway Train“  interpretată în original de Elton John şi Eric Clapton are un şarm aparte şi reuşeşte să-ţi găsească locul printre preferinţele celor pasionaţi de blues – rock. Discul continuă cu o altă „bijuterie“ sonoră, „Sure Seems Strange“. Care emană un aer aparte atât pentru faptul că aici apare celebrul american Rick Estrin, dar şi pentru incursiunile cât se poate de inspirate la ţambal ale lui Marius Mihalache.

„Am gândit prezența și intervenția ţambalului ca pe o substituire a pianului, ca pe un ingredient cheie, liantul care să evidențieze și mai mult ideea de întâlnire/ciocnire între două culturi diferite, cea Est Europeană(România) și cea Vestică(SUA), unite definitiv de limbajul internațional al blues-ului“, spune Marcian Petrescu. Şi are dreptate sută la sută, căci prin acest „artificiu“ piesa asta poate fi considerată o melodie blues cu influenţe geto – dacice, din categoria track-urilor de neuitat.

Unicul moment mai puţin inspirat al discului este I Don’t Wanna Go On With You Like That, melanjul între pop şi blues de aici fiind mai puţin reuşit. O altă alegere interesantă este „Soul of Love“. Şi asta pentru că piesa care deschide albumul lui Paul Rodgers din 1997 are un pregnant feeling rock. Iar aromele adăugate de Marcian Petrescu sunt un real deliciu. Atât pentru fanii Free sau Bad Company, cât şi pentru marea majoritate a celor care consumă rock pe pâine.

Ultima piesă din acest disc este un alt highlight. The Supernatural, compusă de Peter Green, fondatorului trupei Fleetwood Mac, este o altă cireaşă pe acest tort de blues. Melodia are un vibe cât se poate de reuşit si te unge la suflet chiar dacă spre deosebire de celelalte piese de aici nu are voce. E o poveste care te poate teleporta pe Coasta Jurasică din Dorset sau undeva în mijlocul celebrei păduri Białowieża, călătoare și ea de-a lungul graniței Polonia – Belarus.


Deşi pe plan stilistic, albumul acesta nu excelează în noutăţi, Drifting Blues-ul lui Marcian Petrescu va fi devorat pe deplin de amatorii de old school blues. Printre colabotarorii care au pus umărul la apariţia acestui disc se numără Nicu Patoi (Platonic Band), Marian “Mac” Aciobăniței, Mihai Alexandru Tacoi sau Alex Vișan. Discul a apărut la Soft Records şi poate fi comandat aici.

Marco Mendoza - Viva la Rock

Viva la Rock este un album care nu e greu de anticipat. Şi asta pentru că din start ştii la ce să te aştepţi. Nu e vorba nici de post – dubstep experimental amestecat cu chill – wave şi nici de muzică compusă special pentru a fi ascultată în lifturile clădirilor moderne. E rock în pielea goală, straight in your face, fără multe subtilităţi şi îmbunătăţiri. Noul album al basistului care a făcut un real spectacol cu ocazia a două concerte susţinute în Timişoara în ultima vreme este fără îndoială un unguent care vindecă rănile celor pasionaţi de sound-urile rock. E de-nţeles, dealtfel, căci de-a lungul carierei sale muzicale, Marco Mendoza a colaborat printre alţii cu Whitesnake, Thin Lizzy, Blue Murder, Neal Schon (Journey) sau Ted Nugent. Şi cu The Dead Daisies,  cu care dealtfel pregăteşte un nou album. Viva La Rock vine la şapte ani de pauză de la precedentul material solo.

După cum era de aşteptat unele piese din acest album împrumută pe ici colo sound-uri din trupele cu care Marco Mendoza a colaborat de-a lungul vremurilor. Avem aici şi o piesă din repertoriul Thin Lizzy, „Chinatown“, realizată alături de Mike Tramp şi Richard Fortus (Guns n Roses), sau ‘Hey Baby’, un cover după melodia cu acelaşi titlu scoasă de Ted Nugent pe albumul lui de debut. Chiar dacă majoritatea compoziţiilor oscilează în zona pieselor zgomotoase găsim aici şi balada „Leah“, care ar putea fi inclusă lejer pe orice compilaţie Kuschel Rock. Pe „Let it flow“ artistul reia importanţa de a crede în forţele tale proprii, iar unul din momentele reuşite ale albumului este Love2U, un funky – rock care seamănă pe ici pe colo cu melodiile compuse odinioară de Prince. „Rocketman“ va fi cu siguranţă una din piesele care vor fi fredonate la scenă deschisă de rockerii care preferă să-şi învârtă pletele cu o bere în mână în faţa scenei, iar dacă ar fi să aleg o singură piesă care să redea cât se poate de bine feeling-ul acestui disc aceasta ar fi Viva La Rock. Direct, simplu, eficient, zgomot, chitări, nebunie!

Dincolo de muzică, concertele lui Marco Mendoza au parte de poveşti narate cu dosebit talent de artistul care are un şarm aparte la capitolul interacţiune cu publicul. Pe album, poveştile acestea sunt transpuse pe note. Şi...chiar dacă lipsesc speech-urile de la concerte, discul ăsta te încarcă cu o  energie pozitivă. Şi cu dorinţa de a-l vedea din nou pe Mendoza în carne şi oase. Vestea bună este că omul revine în România pentru lansarea acestui album. Pe 1 martie la Bucureşti (Club Quantic), pe 2 martie la Sibiu (Club Vintage) şi pe 3 martie la Timişoara (The Note Pub). O altă veste bună este că alături de el se vor afla chitaristul Michael McCrystal-(Tygers Of Pan Tang) şi tobarul Kyle Hughes (Bumblefoot). Trăiască rock-ul! 

Grimus - Unmanageable Species

Se spune că atunci când iei două lucruri care fac parte din categoria clişee ale artei populare şi le pui împreună, acestea creează ceva nou. Băieţii de la Grimus aplică metoda asta la cel de-al patrulea material discografic al lor, „"Unmanageable Species", un disc care va fi lansat pe piaţă pe 23 februarie. Ca şi-n precedentele albume, băieţii navighează undeva între pop – rock – ul „radio friendly“ (desigur, expresia se referă la ţările muzical – civilizate, unde FM-urile nu difuzează bombănelile pop – dance de pe la noi) şi apele învolburate ale rock-ului „mai cu substanţă“. Sentimentul cu care rămâi după audiţia acestui nou disc este ciudat: pe deoparte există „cârligele“ unor refrene uşurele numai bune de fredonat pe la vreun festival de vară cu multă bere proastă la halbă şi pe de altă parte există porţiuni „experimentale“, acestea din urmă nefiind ascultabile pentru urechile obişnuite cu chestiile facile. Amalgamul ăsta de „întuneric“ şi „lumină“ care răzbate din cele nouă piese incluse aici reuşeşte să creeze un echilibru mai mult decât perfect pentru cei care sunt amatori de diversitate stilistică atunci când purced la audiţia unui disc. 

Mesajul albumului editat de clujeni este unul cât se poate de direct: „Dedicăm acest album tuturor celor care își păstrează coloana vertebrală, într-o țară cu un sistem de valori mult prea debusolat pentru ca acest aspect să mai fie considerat un merit" – după cum spune Vali Răucă, textierul și chitaristul trupei. 

Albumul debutează cu nişte acorduri a la Killers în care Bogdan Mezofi ne anunţă că sufletul lui este un vulcan gata să erupă. Pe parcurs compoziţia oferă câteva efecte sonore surprinzătoare la capitolul keyboards şi devine pe final un soi de Muse (sau Queen, după cum preferaţi), în care suntem anunţaţi că e momentul să ne ridicăm capul sus şi să ne uităm spre Soare...chiar dacă deteriorarea s-a produs (Raise your head up/Look for the sun/Face your fears /The damage is done). Primul moment energic şi interesant al albumului apare odată cu cea de-a doua piesă You and I, care abundă în chitări interesante şi un refren şmecher, îmbibat în hook-uri adorabile. Cele patru minuţele ale următorului track, Dysfunctional, sunt cât se poate de interesante, melodia făcând parte din experimentele reuşite ale clujenilor. Bucata e compusă în mare de Dorin Tifrea, primul clăpar Grimus de dinaintea albumului Panikon, el cântă şi vocea pe piesă, iar pe refren apare şi Stefanie. Se vede clar că melodia are un sound mai spre Nine Inch Nails, fiind pe un film diferit faţă de restul pieselor. Ceea ce e foarte bine, dealtfel. 

Albatross face parte din categoria pieselor care „prind“ bine pentru urechile amatoare de pop – rock, dar lucrurile revin la superlativ odată cu Piblokto. O păsărică mi-a şoptit că această piesă va fi următorul single promovat de pe acest disc. Nu pot decât să sper că păsărica cu pricina deţine informaţii valabile, căci melodia asta e the big surprise. 

Şi asta pentru că pe lângă tonalităţi rock şmechere, piesa alunecă niţel şi spre synth – pop, iar desele schimbări de tonalităţi te ţin în transă. Piesa are un cor corect, o voce magică şi un final care te lasă fără răsuflare într-o cominaţie de Sonic Youth şi Arctic Monkeys de excepţie. Nu ştiu dacă piesa asta le va cădea cu tronc celor care apreciează pop – rock-ul, dar ştiu că bucata respectivă e cu siguranţă highlşight-ul albumului. 

Şi uite aşa, încet am ajuns şi la primul single promovat din acest disc, Carelessly. O baladă radio – friendly care nu se ridică  la înălţimea restul pieselor de aici. Decizia de a promova discul acesta cu Carelessly este una neinspirată, dar probabil că alegerea a fost făcută pentru a „atrage“ urechile sensibile la acorduri mai banale. 

Ultimele trei piese ale discului aduc nuanţe colorate: Sunrise e un amestec de pop şi alternative livrat în doze egale, TV & Booze are cojones cu nemiluita şi este momentul „straight in your face“ al discului iar finalul Illusions have no flaws este una din acele melodii care  te prinde treptat, dupa un început în care ai impresia că tocmai asculţi o baladă creată pentru radiourile FM. 

Una peste alta, Grimus reuşeşte ceea ce şi-a propus. Să fie o trupă greu de catalogat în tipare. Cu un amestec decent între refrene şlăgăroase şi „nebunii“ undeva la mijlocul dintre Placebo şi Porcupine Tree, clujenii au dat naştere unui album şmecher, demn să-şi găsească locul în colecţia melomanului autohton care la rândul lui nu se încadrează în tiparele societăţii româneşti actuale. 

Ar mai fi de adăugat şi că discul a fost produs şi înregistrat la Nurnberg, mixat la Berlin şi masterizat la Hamburg. Şi că artwork-ul discului....este unul din categoria ...deosebit. Deci rămâne la capitolul secret, deocamdată. Tot la fişă tehnică ar mai fi de notat că este primul disc tras cu noul tobar, Gabor Turi. Şi...cel mai important: discul va avea lansarea oficială pe 23 februarie.

Bicep - Bicep

                                              

Fără îndoială că în zilele noastre e foarte greu să scoţi o muzică categorisită de urechile avizate drept „originală“. Nu doar din cauza că în orice stil muzical au apărut în ultima vreme „tone“ de creaţii care mai de care mai experimentale ci şi fiindcă în vremurile noastre ideea de „concept“ este tot mai precară. Iar atunci când vorbim de muzică electronică, lucrurile se complică şi mai mult, căci graţie tehnologiei actuale avem parte de aşa – zis muzicieni la fiecare colţ de stradă, iar o puzderie de albume seamănă cu „ceva“.

De la distanţă, albumul de debut al duo-ului irlandez Bicep pare a se încadra perfect în categoria descrisă mai sus: aceea a discurilor „trase la indigo“. Cu influenţe puternice din muzica electronică a anilor 90 şi track-uri executate impecabil din punctul de vedere al producţiei muzicale, piesele discului nu reuşesc să te atingă la o primă ascultare. Nu au nimic care să te facă să exprimi „waw“. Sunt un amestec ingenios de house, jungle breaks şi atât de binecunoscutele ritmuri de drum machine Roland 808 sau sound-uri disco. Adevărata valoare a albumului vine însă atunci când ai curiozitatea să asculţi piesele acestea cap – coadă, fiindcă conceptul irlandezilor capătă contur odată ce eşti familiarizat cu compoziţiile. Poţi avea surpriza să descoperi arome de Kraftwerk în „Kites“ sau minunatele acorduri ale celor de la Bianco de Gaia în „Rain“. Cireaşa de pe tortul numit Bicep rămâne fără îndoială „Aura“, o piesă care a făcut furori pe multe ringuri de dans din întreaga lume şi care un feeling aparte. Fiecare dintre cele 12 piese de aici au un aer aparte şi te pot duce cu gândul la diverse amintiri. Chiar şi Vespa, piesa de 90 de secunde care mie mi-a adus aminte de superba nebunie psihadelică a celor de la Yazoo numită I Before E Except After C .

Deşi ocoleşte cu bună ştiinţă „tendinţele 2017“ din muzica electronică, albumul Bicep este demn de fi declarat unul din cele mai interesante realizări ale anului. Asta pentru oamenii care ştiu să asculte fără prejudecăţi sound-uri electronice variate produse impecabil,. Pentru ei, discul ăsta „rupe“. Nu e neapărat pentru „prăjiţi“, carevasăzică. E frumos şi select. Executat cu bun simţ. E de neratat. 

Silent Strike - It's not safe to turn off your computer

                                               

După cum remarcam şi cu vreo cinci anişori în urmă, Silent Strike este o pată de culoare cât se poate de interesantă în mirifica industrie muzicală autohtonă. Cunoscut în cercurile mai mult sau mai puţin „underground“ din România datorită colaborărilor cu nume ca Ada Milea, Alexandrina, Lucian Ban, Mat Maneri, Alex Harding, Deliric, Vlaicu Golcea, Sorin Romanescu, Electric Brother, Yvat sau Subcarpaţi, Ioan Titu reuşeşte şi de această dată să se ridice deasupra „concurenţei“ (aia care o fi!) cu un disc bine copt. Melancolic şi care te duce într-o lume mult prea misterioasă pe alocuri, dar care te loveşte cu energie exact când te aştepţi mai puţin. Piesele alternează izbutit între posomoreală şi veselie emanând un tot unitar valoros. Nu mai puţin de şase piese de pe acest disc sunt realizate alături de timişoreanca EM (Emanueala Alexa), cunoscută amatorilor de rock alternativ graţie proiectului BAB.

Cele 17 piese (printre care se numără şi cele două bonus track-uri Clouds) pot fi încadrate lejer în cutiuţa cu muzici electronice „de suflet“, iar stilistic călătoria aceasta te duce undeva într-un nomansland aflat la confluenţa unor tărâmuri care dacă e musai să le categoriseşti se învârt în zona trip – hop, pop de avangardă sau psychadelic – electronic. Desigur, toate aceste chichiţe menite a descrie muzica semnată Silent Strike pălesc în momentul în care te aşezi confortabil în fotoliu şi dai play albumului, căci „evadarea“ din cotidian propusă de artistul născut în Bacău poate avea conotaţii diferite pentru urechile melomanilor îndrăgostiţi de sunete frumoase.


Dincolo de sunete, atmosfera este completată de „zicale“ pline de şarm ca  „Nothing stays alike from another perspective, understanding the fact, but not the opposite face of it“(It's not safe to turn off your computer) sau superba piesă cu oareşce arome de Enigma care poartă titlul de Blue Saw (un remake al piesei Saw apărută pe albumul din 2014 al artistului). Pe ici pe colo discul emană şi un iz de Bonobo (în special în First Blood) iar „Me Sane Man Me Same Man“  este o combinaţie  meseriaşă în care sound-uri trendy în 2017 se îmbină „pe bune“ cu atmosfera discurilor ambientale a la Brian Eno, amalgamul rezultat fiind demn de aplauze prelungite. Parafrazând titulatura albumului, m-aş risca să constat că nu e „safe“ să ocoleşti albumul despre care tocmai te-am convins că merită să-l asculţi cu luare aminte, nu în timp ce –ţi faci cumpărăturile la supermarket. Nu de alta, dar rişti să ratezi una din cele mai şarmante apariţii din muzica românească 2017, la capitolul electronic – ambient – pop. Sau cum s-o numi ciorba asta gustoasă.

Ibeyi - Ash

                                             

La doar doi ani după debutul omonim, cele două gemene care l-au avut ca tată pe binecunoscutul Miguel "Angá" Díaz, (din echipa Buena Vista Social Club) au revenit cu un album care are toate atu-urile unei audiţii deosebite, fiind încărcat cu o serie de lucruşoare din categoria „aşa da“. Ca şi în primul disc, şi aici diversitatea influenţelor stilistice este una de admirat.


Şi pentru că orice album „tare“ din zilele noastre e musai să aibe şi nişte featuring-uri „corecte“, printre colaboratorii acestui material discografic se regăsesc nişte figuri aparte. Aş începe cu domnul Kamasi Washington care adaugă un şarm mişto piesei “Deathless”. Dincolo de măiestria lui Kamasi Washington, piesa are şi un mesaj unitar, căci ea se referă la păţania uneia dintre cele două gemene care a fost arestată pe când avea 16 anişori pe motive rasiste. Incidentul a fost amintit de Lisa într-o conversaţie cu Richard Russell (boss-ul casei de discuri XL Recordings şi totodată producătorul acestui disc) care a încurajat-o să scrie o melodie despre această experienţă neplăcută. Şi uite aşa s-a născut o piesă în care ni se spune că  „He said, he said/You’re not clean/You might deal/All the same with that skin”. Încă din prima piesă a discului Ash e clar că avem de-a face cu o chestiune specială: pe parcursul celor 94 de secunde ale intro-ului avem parte de un sample repetitiv din Le Mystère des Voix Bulgares. Un alt moment interesant în care muzica tradiţională cubaneză se împleteşte la fix cu sound-urile moderne se regăseşte în Away, away. Stilistic albumul acesta se învârte undeva în zona downtempo electro-soul, hip-hop, jazz, cu percuţii cajon care amintesc de zonele vest africane. Un alt sample celebru este folosit în "No Man Is Big Enough For My Arms" unde se aude un fragment dintr-un speech susţinut de Michelle Obama, unde mesajul este “The measure of any society is how it treats its women and girls.”. Deosebit de inspirat este şi momentul „Transmission/Michaelion,” unde alături de Meshell Ndegeocello suntem trataţi şi cu o lectură în spaniolă din The Diary of Frida Kahlo. “Me Voy,” este cel mai pop moment alş discului, unde alături de fete apare şi rapperul Mala Rodríguez. Un alt moment care merită toată atenţia este When will I learn, unde apare şi Chilly Gonzales. Ultima piesă de aici, care dă titlul albumului este un amestec de Yoruba şi engleză care subliniază pe deplin mesajul  : "No more heart, no more home / And keep walking alone / We are actionless / Moving around“.

Deşi au doar puţin peste 20 de anişori Lisa-Kaindé şi Naomi Diaz demonstrează cu acest al doilea album că au toate atu-urile unei trupe coerente. Care oferă poveşti muzicale pline de substanţă şi originalitate. În cazul în care nu sunteţi îndrăgostiţi de refrenele facile, „Ash“ este un disc peste care nu aveţi voie să treceţi, căci piesele înglobate aici alcătuiesc unul din albumele mişto „pop“ ale anului în curs.

Bucium - Miorita

                                           

E destul de greu să nu te gândeşti la Phoenix atunci când asculţi noul material discografic al formaţiei Bucium. Şi asta pentru că puternicul filon etno combinat cu arome de rock pe care l-ai descoperit (sau nu) din vechile albume ele Phoenix-ilor sunt omniprezente în toate cele 13 track-uri incluse pe acest album conceptual. Mioriţa merită toată atenţia melomanilor nu doar pentru conceptul audio propriu – zis ci şi pentru „latura palpabilă“ a albumului. În nişte vremuri în care multă lume renunţă pur şi simplu la a scoate CD-uri în format fizic (mai ales în ţărişoara noastră), cei de la Bucium se încăpăţânează să ofere melomanilor un produs remarcabil. Pachetul care conţine CD-ul acesta are dimensiuni neobişnuite pentru piaţa românească (dar care continuă o tradiţie a trupei), iar în interior sunt disponibile, pe lângă un cod de download al albumului şi 13 ilustraţii, fiecare reprezentând grafic câte o melodie. În plus, piesele-s legate între ele fără pauză, deci audiţia acestui disc este recomandabilă doar cap – coadă. Merită, căci poveştile capătă şi mai mult şarm odată cu ilustraţiile şi versurile frumos puse pe câte un carton. 

Conform celor spuse de membrii trupei, primele cântece de pe album s-au născut la începutul anilor 2000, dar din cauza „vremurilor“ d-atunci ele au fost înregistrate ca lumea doar în zilele noastre. Precum albumul anterior, “Live în Codrul Ascuns” şi povestea Mioriţa este strâns legată de Alex Pascu, basistul trupei Goodbye to Gravity. Înregistrarile au fost făcute de liderul trupei Goodbye to Gravity. El a apucat să mixeze prima piesă de pe album, însa procesul a fost întrerupt de momentul Colectiv. Pe disc sunt incluse şi două bonus tracks, ca omagiu adus lui Adrian Rugină, fostul toboşar al trupei. Adrian a decedat în momentul Colectiv, în timp ce încerca să salveze mai mulţi oameni din incendiu. Deocamdată albumul poate fi găsit doar la concertele formaţiei, urmând ca lansarea lui oficială să aibe loc în data de 6 decembrie.

Melting Dice - Cord Cablu Creier

                                                   

Sintagma de „rock alternativ“ cu care se descriu timişorenii de la Melting Dice este la fel de relevantă ca şi accepţiunea faptului că „iarna nu-i ca vara“, ca să citez din vorbe clasice. Desigur, e greu de explicat ce mai înseamnă particula de „alternativ“ în 2017, după ce zeci de mii de trupe au ars-o pe filonul muzical popularizat printre alţii şi de celebrul John Peel. Ceea ce abordează cei patru artişti timişoreni pe acest disc de debut este rock pur, cu influenţe grunge din epoca Nirvana şi pe alocuri riff-uri specifice trupelor „metal“. Din ecuaţie nu lipsesc nici unele elemente specifice pop- rock – ului (mai ales la partea de refrene), dar dincolo de nuanţe, debutul Melting Dice este unul decent. Niciuna din cele zece compoziţii proprii de aici nu te face să exclami „waw“, dar per ansamblu, „Cord cablu creier“ „curge“ lejer şi şade bine în peisajul apariţiilor discografice 2017 din muzica românească rock. Care nici în 2017 n-o duce prea bine, dar asta este altă mâncare de peşte.

Cele 43 de minuţele şi şase secunde de „rock alternativ“ made in Timişoara încep cu o piesă care în primele 60 de secunde îţi dau impresia că tocmai vei asista la o baladă nu tocmai inspirată. Şi totuşi melodia cu pricina, „Inert“, are o rupere de ritm după primul minut care se dovedeşte a fi un moment izbutit şi devine pe alocuri o explozie de grunge în care se repetă obsesiv ㎥„Culorile-s gri/ Statuile-s vii/ Departe de mine/ Încearca să fii Mașinile ard/ Statuile cad/ Sirenele cântă/ Geamuri se sparg“.  Mai departe „Pavlov“ merge oarecum pe acelaşi calapod cu un refren zgomotos în care aflăm că „lumea se așteaptă să vii/ lumea nu vibrează/ lumea calculează/ dar lumii, nu-i pasă să știi“, iar „Acelaşi eu“ aduce un vag aer de Nirvana cu al lor „Smells like teen spirit“. „Scrisoare“ continuă în linii mari „signature“-ul timişorenilor, chiar dacă stilistic aici lucrurile devin ceva mai bogate. Un moment frumos îl reprezintă  „Desprins“, care pare a fi o melodie desprinsă din repertoriul celor de la R.E.M. iar cireaşa de pe tort este  „Nu călcaţi pe soare“. Nu doar muzical, căci aici şi versurile sunt şmechere (dacă vrei): „nşelăm câte-un vis chiar de ne-am promis/ să ţintim spre abis făra de chei (care mai vrei). vino mai aproape de soare/ suntem aici, mai aproape de soare/ nu-ţi fie teamă să păseşti pe soare/ vino cu noi mai aproape de soare“.

Mastering-ul nu este tocmai strălucit, dar unul din plusurile acestui disc este faptul că toate piesele sunt scrise în limba română. Trupa timişoreană care a pornit la drum în 2014 sub numele de Poşta Mare şi-a schimbat numele în Melting Dice în data de 1 aprilie 2016. Nu ştim motivul pentru care s-a făcut această schimbare. Ceea ce este cert este că trupa este alcătuită din Bogdan Cotîrță (voce, chitară), Flavius Vutan (chitară), Daniel Șimon (bass) şi Sorin Ghiniță (tobe). Un alt lucru sigur este că băieţii încearcă să-şi croiască un drum interesant. E un început, cu plusuri şi minusuri, dar din cele zece piese se simte că zarurile topite au ingredientele necesare pentru a se face cunoscute pe viitor. 

LCD Soundsystem - American Dream

                                           

Muzica ce ne invadează în zilele noastre, poate fi caracterizată cât se poate de succint prin versurile care deschid piesa „Tonite“, una din melodiile incluse pe noul album al formaţiei lui James Murphy, care ajunge la urechile melomanilor după şapte ani de pauză. Carevasăzică, „Everybody's singing the same song/It goes "tonight, tonight, tonight, tonight, tonight, tonight". Spre bucuria multora LCD Soundsystem a reapărut pe radarul muzicilor bune cu American Dream, un disc care deşi abordează din plin tema îmbătrânirii („I promise you this; you're getting older“ ni se spune în aceeaşi piesă Tonite) reuşeşte să ocolească deştept clişeele fiind un album care explorează o varietate genială de sound-uri şi teme muzicale fără a-ţi da nici măcar o secundă senzaţia de „ghiveci“. Cei care se aşteaptă să găsească printre cele zece piese ale acestui disc hituri de genul “Someone Great” “Get Innocuous!”  sau “Movement”  vor fi niţel dezamăgiţi, dar vestea bună este că maturitatea ce emană din belşug din piesele acestui American Dream este una care nu are cum să nu-ţi fie pe plac.

Pentru melomanii care au deschis urechile şi-n glorioşii ani 80, se prea poate ca începutul primei piese incluse pe acest disc, „Oh Baby“, să le amintească niţel de balada „Atari Baby“ din repertoriul celor de la Sigue Sigue Sputnik. Desigur, sound-urile etalate de LCD Soundsystem sunt infinit mai bogate din toate punctele de vedere, iar magia pe care o dezvoltă această primă piesă are darul de a te face cel puţin curios. Pe bună dreptate, căci „Other Voices“ reuşeşte să te captiveze pe deplin, beneficiind în a doua jumătate a ei şi de câteva accente „rock“ care definesc cât se poate de bine magia sound-ului LCD Soundsystem. Melodiile incluse în American Dream respiră şi un aer a la David Bowie, iar acest fapt nu ar trebui să fie o surpriză, având îm vedere faptul că James Murphy a fost co-producătorul albumului Blackstar. 

Rând pe rând, piese ca I used to, Change yr mind sau How do you sleep adaugă elemente inetersante care îţi pot creea flash-uri din discografia unor nume ca New Order sau Talking Heads, iar „Call The Police“ are deasemenea toate ingredientele unei melodii care „te prinde încet“, odată ce o asculţi de mai multe ori. Melodia care dă titlul acestui nou album pare a fi o serenadă a vremurilor noastre plină de înţelepciune. “You got numbers on your phone of the dead that you can’t delete / And you got life-affirming moments in your past that you can’t repeat“, spune James Murphy în penultima piesă a acestui material, care se încheie cât se poate de şăgalnic cu un track de nu mai puţin de 12 minute, “Black Screen”, care merită „degustat“ pe-ndelete.

Din fericire, cei şapte ani de pauză nu au reuşit să ştirbească defel din magia muzicii semnate LCD Soundsystem. Chiar dacă sound-ul disco – punk – electro – pop adoptat de trupa lui James Murphy nu se regăseşte în clasamentele muzicale care reflectă trendurile anului 2017, muzica celor de la LCD Soundsystem reprezintă şi-n zilele noastre o adevărată „temelie“ pentru sound-urile moderne.

Toxpack - Schall & Rausch

Mea culpa, până nudemult nu am auzit de Toxpack. Un echipaj german care a debutat cu vreo 16 anişori în urmă şi a editat până acum nu mai puţin de şapte discuri. Noul disc al berlinezilor care au colaborat în trecut cu trupe ca Pro-Pain sau Agnostic Front, poate fi încadrat lejer în categoria „remember the good old days“. Adică vremurile în care chitările erau aspre, sound-ul abraziv şi trupele cu cojones o „ardeau“ cât se poate de energic.



Aşa cum îi şade bine oricărui album „nervos“, discul debutează cu un intro de 54 de secunde în care berlinezii îşi fac „încălzirea“, piesa „Intrada“ pregătind cât se poate de bine iureşul care se dezlănţuie în track-ul cu numărul doi „Kommerz“. Care este o combinaţie reuşită între Oi! Streetpunk, hardcore şi chiar şi heavy metal pe alocuri. Lucruri care nu au cum să nu te ungă la suflet în cazul în care nu guşti melodioarele cretino – handicapate care curg cu nemluita pe posturile de radio comerciale din zilele noastre. Dacă asculţi piesa “Auf Alte Tage” ai impresia că băieţii aceştia îmbină Amon Amarth şi Kreator, în timp ce în „Willkommen in Klub“ băieţii se dezlănţuie într-un rock and roll „sănătos“. Desigur, textele celor de la Toxpack au un rol aparte şi sunt  cât se poate de şăgalnice pentru vorbitorii de limba germană, dar discul ăsta „curge“ la fel de bine şi pentru cei care nu înţeleg o iotă din limba celor de la Rammstein, graţie energiei de care beneficează fiecare dintre cele 15 piese de aici (plus intro-ul). Single-ul „Bis zu letzen ton“ este una din acele piese care te cucereşte din prima şi ilustrează cât se poate de bine atmosfera pe care o degajează germanii care au scos acest disc la casa de discuri Napalm, după ce anterior au fost semnaţi de label-uri mici.



Una peste alta, recomand cu cea mai mare căldură albumul de faţă, tuturor celor care pun preţ pe atitudine, energie şi rock adevărat. Un amestec sălbatic de golani germani, chitări gălăgioase, sound-uri fără compromisuri care aduc o porţie consistentă de sunet şi fum (Schall & Rausch).

Little Dragon - Season High

                                        

Spre deosebire de un alt mega – produs muzical care a luat naştere în oraşul suedez Goteborg, Ace Of Base, cei de la Little Dragon au reuşit dintotdeauna să se situeze undeva pe linia de mijloc între „comerţ“ şi „originalitate“. La fel stă treaba şi cu cel de-al 5-lea material discografic al formaţiei al cărei solistă vocală este şarmanta Yukimi Nagano, o voce care oscilează adesea în câteva nuanţe cel puţin surprinzătoare şi care are o expresivitate naturală fără niciun fel de „artificiu“. Desigur, un rol aparte în realizarea acestui electropop de cea mai bună calitate îl are şi producătorul James Ford, „vrăjitorul“ din Simian Mobile Disco, un alt nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru urechile care devorează pop de cea mai bună speţă.


Prima piesă a acestui disc „Celebrate“ ne introduce în lumea synth – pop – ului de factură retro cu chitări a la Prince , mai ales spre finalul compoziţiei unde sound-urile reuşesc să fie devastatoare. Unul din single-urile acestui disc „High“ propune o excursie în lumea sound-urilor chill şi o poveste cât se poate de potrivită cu starea etalată de melodie: “There’s nowhere else I’d rather be/ Right there, little bit slower/ Feel free to roll another one for me.” Un alt moment remarcabil soseşte odată cu cea de-a treia piesă „The Pop Life“, care are parte de o serie de schimbări de ritm şi synth-uri memorabile. Dealtfel desele schimbări de „stare“ conferă acestui disc o aură imprevizibilă pe alocuri, dar spre deosebire de muzichiile electro – pop din clasamentele actuale, melodicitatea nu a fost scoasă defel din ecuaţie. „Sweet“ duce mai departe senzaţia de „bine“ a ascultătorului printr-un labirint de sintetizatoare care alcătuiesc un tot unitar plin de răsturnări de efecte electronice cât se poate de interesante. Amatorii de piese experimentale se pot delecta cu „Butterflies“, „Push“  sau „Gravity“, în timp ce Dont Cry îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de balade a la Everything But The Girls sau The XX. Unul din puţinele momente neinspirate ale acestui disc este „Strobe Light“, dar superba voce a solistei face ca track-ul cu pricina să fie mai uşor de digerat.


Unul din atu-urile pentru care Little Dragon merită să intre-n atenţia oricărui meloman amator de electro – pop de calitate este acela că muzica lor „atinge“ diverse substiluri, dar nu se cantonează în niciunul dintre ele. Dincolo de vocea solistei Yukimi Nagano, ceilalţi trei membri ai trupei asigură un „fundal“ greu de „etichetat“, astfel încât livrează un produs deştept şi fierbinte. Din această cauză, aşteptăm şi pe viitor alte răbufniri sonore ale dragonului mic suedez.

Coma - Orizont

                                           

Aparent, zece ani e o perioadă cât se poate de lungă atunci când vorbim de muzică. Chiar şi-n ciudata industrie muzicală de pe meleagurile noastre într-un deceniu s-au schimbat destul de multe. Mai ales la dance şi pop, unde deşi versurile unor piese sunt cât se poate de handicapate, sound-ul este totuşi accaptabil. Din păcate, scena hardcore – metal – rock românească nu a trecut prin schimbări spectaculoase în ultimul deceniu. E drept, au apărut multe festivaluri unde se ascultă riff-uri agresive, au apărut şi câteva trupe din aşa numitul alternativ – rock, dar la „agresivităţi“ situaţia nu e cu mult diferită de cea din trecut. Trupele din această „ciorbă“ care au ţinut pasul cu vremurile sunt destul de puţine, iar la capitolul „sound“ ar mai fi multe lucruri de îmbunătăţit. 

Carevasăzică, la zece ani de pauză de la ultimul album Coma, aşteptările visavis de acest disc erau în funcţie de perspectiva fiecăruia. Din capul locului trebuie menţionat că albumul celor de la Coma nu e deloc încadrabil în categoria „spectaculos“.  Printre compoziţiile care se regăsesc pe Orizont se numără şi câteva piese bineştiute deja de fanii trupei: Un semn (2011), Vezi (2012), Chip (2014) sau Document (2015). Melodia care deschide albumul – şi care totodată stabileşte numele acestui material discografic – are un şarm aparte fiind totodată unul din cele mai interesante piese din disc. E un semn clar că oamenii au rămas ancoraţi în „rădăcini“. E drept, piesa asta (şi nu numai) are destule similitudini cu muzica timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Înainte de a mă acuza de „provincialism“ daţi – mi voie să remarc faptul că şi IPR-ul sună „a multe altele“ de afară. Principalul este că muzica asta are cojones“. Unul din motivele pentru care Coma este o apariţie interesantă pe spectrul autohton este faptul că muzicienii navighează destul de abil între apele „zgomotoase“ de hardcore – metal şi inflexiunile mai „liniştite“ ale rock-ului, acest aspect fiind unul cât se poate de vizibil şi-n piesa „Delicii“. Un alt moment reuşit este Montagne Russe, unde armoniile agresive se contopesc într-un mod fericit cu accentele lirice. Un alt plus al compoziţiilor semnate Coma sunt textele care adesea au „mii de metafore“ (vorba piesei „Cel mai frumos loc de pe pământ“). Printre momentele izbutite ale albumului se numără şi piesa care încheie acest disc, care oferă şi câteva armonii post – rock dar şi un text „corect“: „Vrei să povestim…Ia loc şi-adu-ţi si un pahar…Pândeam demult să prindem noaptea la hotar /Dar ne-am dat de gol cum nimeni nu se aştepta¬¬¬ Şi am dat să fugim, dar ne-a ţinut în loc o stea, Acolo totu-aşa-ncepea…“.

Dincolo de nenumăratele puncte pozitive, un ascultător atent poate să descopere şi chestiuni mai puţin reuşite. Mi-aş fi dorit de exemplu ca printre textele izbutite ale celor de la Coma să găsesc şi piese cu mesaj social. E drept, muzica autohtonă duce mare lipsă de texte de atitudine, dar la o trupă cu cojones cum e Coma n-ar strica niscaiva implicare în chestiunile din categoria „take action against“...Un alt minus este „masterul“, care nu se ridică la sound-ul metal – hardcore pe care îl găsim la trupele de afară. Revenind la bilele albe, e de apreciată lejeritatea cu care Coma oscilează între armoniile „dure“ şi cele „de rock pentru mase“. Se simte faptul că trupa a juns la o maturitate artistică şi cele zece piese de aici sunt cât se poate de închegate. Având în vedere că trăim într-o ţărişoară unde rock-ul e cât se poate de marginalizat de mass – media, apariţia acestui disc la Universal Music este de aplaudat. Avem nevoie de cât mai multe trupe de genul Coma, care să contrabalanseze cumva tonele de muzici insipide care se revarsă la posturile de radio sau TV. De apreciat este şi faptul că albumul ăsta va avea parte şi de o apariţie pe vinil. Una peste alta, un disc corect, bine executat, care „alunecă“ bine în urechile celor obişnuiţi cu muzici rock sănătoase.

Nadayana - Nine

                                         

Fără îndoială timişoreanul Claudiu Lazarciuc este o rara avis în peisajul muzicii româneşti. Anul trecut, artistul a fost nominalizat la Idyllwild International Festival Of Cinema în Los Angeles, California pentru coloana sonoră a filmului „The Boatman”, pe care a compus-o. Anul acesta a debutat cu un proiect pe care îl numeşte „world-music contemporan“ care poartă numele de Nadayana şi un material discografic de debut care merită toată atenţia melomanilor îndrăgostiţi de sound-uri „paşnice“, numit „Nine“. Poate că o sintagmă mai exactă care descrie această muzică ar fi aceea de „ambientală“. Poate chiar e un soi de ambiental – world music. Nici nu mai contează, căci muzica asta te vrăjeşte. Din prima.

Numele Nadayana vine din sanskrita „nadam” (sunetul interior care apare în meditaţia profundă) şi „yana” (cale – către aceea stare de contemplare). Alături de el, în proiect mai colaborează Julia Lazarciuc.
„Vocea“ pricnipală a acestui material este hang-ul, un instrument cât se poate de „fresh“, inventat în anul 2000 şi care a fost prezentat pentru prima oară publicului un an mai târziu în cadrul celebrului târg  Musikmesse Frankfurt . Prima apariţie a acestui instrument în arealul timişorean s-a produs în cadrul festivalului Plai, prin 2009, unde austriacul Manu Delago (care concertează printre altele şi cu Anoushka Shankar) a apărut în formulă de duo, cu Christoph Pepe Auer. Şi a fost la-nălţime cu hang-ul, interpretând o variantă memorabilă a celebrului Smells like Teen Spirit de Nirvana. Revenind la Nadayana, pe lângă hang o altă atracţie o constituie handpan-ul (un alt instrument din aceeaşi „arie), iar pentru ca totul să fie perfect, sound-urile astea sunt îmbibate din plin cu gonguri tradiţionale thailandeze.


Nu trebuie să fii cine ştie guru pentru a sesiza că această muzică are darul de a te relaxa într-un mod profund. După cum spunea şi artizanul acestui proiect, „este o reconectare la spiritual, la esenţă“. Cele nouă piese incluse pe acest album „colcăie“ de armonii ale acestor instrumente „ciudate“ emanând un efect benefic asupra ascultătorului. Desigur, pentru a savura aşa cum se cuvine acest album, este indicat să te închizi într-o cabană undeva la munte, fără semnal mobil, în faţa unui şemineu în care trosnesc lemnele adunate cu trudă înainte. „Filmele“ propuse de Nadayana te pot duce cu gândul spre gheţarul Skaftafellsjökull, peşterile de marmură din Chile, un câmp de lavandă din Franţa sau chiar pe insula Ko Phi Phi. Muzica discului e una liniştitoare, care te face să meditezi şi care te unge pe suflet. Bravo, Nadayana pentru unul din cele mai inedite albume de ambient - world music ale anului 2016 în România. Discul se poate asculta aici. 

Justice - Woman

                                              

 Pare greu de crezut dar francezii de la Justice au editat până acum doar trei materiale discografice în cei nouă ani de existenţă pe scena muzicală a muzicii. Asta dacă punem la socoteală şi excelentul disc Woman, apărut pe 18 noiembrie, un disc în care maeştrii sound-ului electronic îmbibat cu accente industrial şi disco a la anii 70 îşi arată din nou punctele tari. Desigur, orice ascultător familiarizat cu Justice tinde să găsească eventuale asemănări cu precedentele † sau  Audio, Video, Disco, discurile care au pus Justice pe hartă. Comparaţiile cu creaţiile anterioare sunt mai puţin importante, căci în 2016 sound-ul Justice nu mai e atât de „fresh“ precum era acum nouă ani. Cu toate acestea, oamenii nu fac deloc rabat de la standardele ridicate cu care ne-au delectat în trecut, carevasăzică Woman este cel puţin la fel de enjoyable ca şi apariţiile anterioare.



„Safe and Sound“ reuşeşte să fie un start mega – captivant din mai multe motive. În primul rând synth-urile care răzbat din această compoziţie sunt uncroyable de catchy. E genul acela de piesă care nu are cum să nu te binedispună, deşi pe alocuri acest psczhadelic disco e prea repetitiv. Dar, hey, asta e unul din trademark-urile celor de la Justice, deci nu avem niciun motiv de complain. După o piesă care reuşeşte mai mult să declanşeze „Plaesure“, discul merge mai departe cu un moment de excepţie, căci Alakazam oferă un amalgam de armonii pozitive care pur şi simplu te copleşesc, iar „Fire“ oscliează oarecum în zona conaţionailor de la Daft Punk. Chorus, în schimb se învârte periculos de tare în zona stăpânită odinioară cu multă măiestrie de Chemical Brothers. În zona pieselor cu lipici se poate încadra şi single-ul Randy. „Piesa a început ca un fel de industrial techno, dar am fost într-o stare de spirit atât de bună încât până la sfârşit a devenit o piesă cât se poate de plăcut. Ca şi cum eşti în maşină cu cei mai buni prieteni ai tăi, sau cu iubita ta sau cu copii tăi. Şi ăsta e feeling-ul întregului album“, spunea  Xavier de Rosnay într-un interviu acordat postului BBC Radio 1. „Heavy Metal“ iese oarecum din tiparul acestui disc, fiind cel mai „nervos“ moment al francezilor. Una peste alta, Gaspard Augé şi Xavier de Rosnay au reuşit să rămână cu acest disc în elita muzicii electronice actuale, menţinând ştacheta la nivel ridicat. Iar dacă faceţi parte din oamenii care nu sunt închistaţi într-un anumit stil anume şi vreţi să mai băgaţi o ureche la muzică bună dance din 2016, puneţi mâna pe Woman. Merită.