Kid Cudi - Man on the Moon II: The Legend of Mr. Rager

Asteptari: Desi a devenit cunoscut pentru o anumita parte a publicului gratie unui mixtape numit A Kid Named Cudi, Scott Ramon Seguro Mescudi (numele real al lui Kud Cudi) a ajuns pe buzele tuturor datorita hitului Day and night, inclus pe albumul sau de debut Man on the Moon: The End of Day.

Rezultat: Daca pe albumul de debut al muzicianului punctul forte a fost tocmai faptul ca accentul era pus pe diversele imbinari intre electro si hip – hop, de data aceasta in prim plan avem exact opusul: flow-ul lui Kid Cudi. Bogata arhitectura a sunetelor datorata in special momentelor de reala invovatie la capitolul instrumentatie a disparut cu desavarsire, accentul fiind pus pe mesaj. Cu alte cuvinte, Kid Cudi incearca sa ne prezinte lumea reala, cu cele bune si cele rele, lucru care ii iese doar partial. Se prea poate ca cei care l-au apreciat pentru rimele din primul album sa fie mai mult decat extaziati de mesajele acestor melodii. Cu siguranta insa ca din cei peste 20 de milioane de oameni care au vizionat Day and night pe Youtube, procentul acelora care l-au apreciat pe muzician doar pentru cuvinte e micut.

Daca aveti curiozitatea sa ascultati cu mare atentie versurile, probabil veti sesiza faptul ca muzicianul isi povesteste problemele, care surprinzator sau nu au de-a face in mare masura cu dependenta de droguri. Majoritatea pieselor sunt aproape melancolice iar refrenul piesei Marijuana cu al ei cor cristalin nu pusca defel cu ideea piesei. Cele doua colaborari ale sale cu Mary J Blidge nu reusesc sa dea o nota mai optimista discului, desi acestea sunt parca ceva mai rasarite decat restul. Poate doar single-ul REVOFEV merita niscaiva atentie, dar per total piesele sunt mult prea departe de asteptari. 

Daca anul trecut constatam nu fara surprindere ca cel care isi spune Kid Cudi a reusit sa creeze un liant cat se poate de vrednic de interes intre muzica pop – electro si rima strazii reprezentata de hip – hop, de aceasta data trebuie sa va declar alb pe negru: disculo numarul doi al americanului nu e defel ascultabil. Cel putin nu pentru aceia care nu s-au nascut in U.S. si pentru categoria de oameni care pe langa flow mai vrea sa asculte si instrumentatii decente. Pierdere de timp.

Recomandari: Evitati discul, e o pierdere de timp pentru toti acei care nu-s prinsi in capcana mintii lui Kid Cudi....

John Legend & The Roots - Wake Up!

Asteptari: La doar cateva luni dupa ce au scos cel de-al 9-lea album numit How I got over, cei de la The Roots s-au reintors in atentia melomanilor pentru un disc in care au colaborat cu John Legend, alaturi de care dealtfel au realizat si doua piese din albumul precedent, Doin’ It Again si The Fire. Discul cuprinde o sumedenie de cover-uri din zona soul a anilor 60 sau 70 si are parte de alti colaboratori mai mult sau mai putin cunoscuti.

Rezultat: Buchetul de soul, funk, jazz, blues, gospel, reggae si putintel hip – hop din care e alcatuit acest material e unul mirific si face ca Wake Up sa fie una din cele mai frumoase aparitii ale anului in curs. Ca si in alte dati, hip – hop – ul practicat de cei de la The Roots este cat se poate de elegant si subtil, iar atunci cand spun ca oamenii acestia reinventeaza genul nu gresesc defel. Un alt motiv pentru care albumul acesta merita sa-si gaseasca loc in discografia oricarui meloman este acela ca marea majoritate a melodiilor au darul de a creea o stare de bine aparent inexplicabila. Desi e la mii de kilometri distanta de Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, discul iti impregneaza o stare de euforie cat se poate de placuta.

Printre diamantele prezente aici se numara Wake Up Everybody, o fuziune grandioasa intre gospel-soul care reuseste sa iti taie respiratia. Piesa cantata in original de Harold Melvin & the Blue Notes are parte si de invitatii speciali Common si Melanie Fiona. Se gasesc aici din belsug atat melodii de care s-ar putea sa fi auzit in trecut, cum ar fi Wholy Holy-ul lui Marvin Gaye, dar si chestii mai obscure de genul Hang on in There al lui Mike James Kirkland. Unul din cele mai surprinzatoare momente este cover-ul dupa Bill Withers’ “I Can’t Write Left Handed”, care cu cele aproape 12 minute ale sale are un sarm aparte. Nu lipseste de aici nici o varianta pur si simplu dementiala a clasicului hit din 1970 a lui Ernie Hines, Our Generation sau I Wish I Knew How It Would Feel to Be Free cantata in original de Nina Simone. Desi e un album numai de cover-uri, exista o probabilitate mare ca majoritatea acestor piese sa fie „in prima auditie”, avand in vedere ca soul-ul de acum patru sau cinci decenii nu e tocmai prezent pe toate gardurile. Adeseori cand ai de-a face cu albume realizate pe scheletul unor cover-uri ramai cu impresia ca noile variante par a fi imitatii (uneori ieftine), indiferent de cat de bun ar fi cel care le reinterpreteaza. In cazul acesta nu e cazul, cover-urile fiind mai degraba o demonstratie din lectia numita „cum ar trebui sa te apuci sa interpretezi o preluare“. Indiferent de piesa care iti „pica” cel mai bine, Wake up e un experiment reusit al unor muzicieni care muncesc pe branci la inovatie si spontaneitate. Chestiuni care pana la urma definesc muzica relevanta. Ar mai fi de amintit si faptul ca in zilele noastre tot mai putini muzicieni sunt dispusi sa scoata discuri politice. Iar muzica de protest a anilor 60 si 70 cu ale ei texte care condamna razboaiele americane purtate „la distanta” si stransa lor corelare cu saracia sunt cat se poate de actuale.

Recomandari: Wake Up n-are absolit nici o contraindicatie, deci scuzele nu-s acceptate in cazul in care treceti de buna voie peste aceasta aparitie discografica....

Ninja Tune - XX

Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne. Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”.

Asteptari: Daca faceti parte din categoria de oameni care nu dau importanta defel caselor de discuri, ar trebui sa stiti ca Ninja Tune este un record label pus la cale de catre doi membri ai proiectului Coldcut, care cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta a aruncat pe piata un boxset ce cuprinde nu mai putin de sase CD-uri. Cu ce fel de muzici se ocupa oamenii astia? Lista include electronic, alternative hip hop, instrumental hip hop, nu jazz, drum and bass si chillout. Aproape orice in afara de rock si pop, carevasazica.

Rezultat: Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne.Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”. Astazi printre numele lor de top ale lor se numara Bonobo sau Amon Tobin. Dar tot aici isi au sediul The Bug, Quemists, Jagga Jazzist, Roots Manuva, Coldcut, DJ Food, Diplo, Toddla T sau The Cinematic Orchestra. Marea parte a celor sase CD-uri incluse in acest boxset cuprinde piese noi sau remixuri exclusive realizate de nume grele ale muzicii electronice ca Autechre, Flying Lotus, Four Tet, Benga, 808 State, Mark Pritchard, Gaslamp Killer, Rustie, Zomby, Joker, Dorian Concept, Hot Chip sau chiar Kronos Quartet. Cele sase CD-uri nu sunt structurate pe „felii” adunand laolalta diverse influente ale muzicii electronice. Acesta este fara indoiala motivul pentru care aceasta super – compilatie este una de neratat. Poti auzi mostre de dubstep, drum and bass, downtempo, jazz sau ambient. Spectrul sonor variaza extrem de mult: de la superba I hear the drummer (Quincy & Yen Cuts Allstars) la Don t loose it (Quemists). Printre momentele deosebite ale boxsetului se numara hip hop – ul de calitatet etalat de Roots Manuva (de exemplu) sau chiar si blues-ul „electronic“ al lui Kid Coala sau The Heavy. Desigur, un boxset ce cuprinde peste 100 de melodii are nevoie de timp serios pentru a fi degustat pe indelete, dar categoric Ninja Tune 20 merita...

Recomandari: Musai de ascultat pentru oricine are pretentia ca i se poate aplica eticheta de open – minded atunci cand vine vorba de muzica. Ghiveciul de fata este unul care merita sa fie degustat pe indelete...

Die Antwoord - $O$

Auditia acestui disc are rolul de a te bulversa cu tot dinadinsul. Nu stiu daca produsul care poarta mandrul nume de „Zef Ninja Rap Rave Crew from Zuid Afrika“ a fost conceput in niste laboratoare ultra – secrete sau “e pe bune” dar fara indoiala oamenii acestia socheaza. Ceea ce , la urma urmei, e un bun start pentru oricine vrea sa se lanseze in muzica. Dincolo de unda de soc initiala, presupui ca oamenii acestia chiar cred in ceea ce fac. Combinatia de cuvinte neortodoxe si notiuni de gen ninja e atat de hilara incat nu are cum sa nu-ti provoace un zambet in coltul gurii. E drept, la o aprofundare mai adanca realizezi ca mesajul acestui disc este atat de insipid incat merita omis din start. Stupizenia este crasa, dar adeseori aceasta combinatie are un farmec aparte. Die Antwoord e ciudat si eclectic, abraziv pe alocuri, dar in final, o auditie cat se poate de fresh.

Asteptari: Daca faceti parte din cei carora asociaerea de cuvinte Zef, Africa de Sud, rap si ninja nu le spune nimic, inseamna ca nu faceti parte din milioanele de oameni care au vazut pe Youvube un clipulet numit Enter the Ninja. Si urmeaza momentul de mirare. Exista oameni in Africa de Sud care sa cante rap? Raspunsul este Die Antwoord. Doi tipi si o tipa, un videoclip care a facut senzatie pe Internet si un album aparut initial „self – produced“, dupa care zilele acestea si la o casa de discuri inglobata in Interscope Records. Curiozitatile nu se opresc aici: varianta initiala (free) a albumului a avut 16 piese iar cea “pe bani” are doar zece.

Rezultat: Auditia acestui disc are rolul de a te bulversa cu tot dinadinsul. Nu stiu daca produsul care poarta mandrul nume de „Zef Ninja Rap Rave Crew from Zuid Afrika“ a fost conceput in niste laboratoare ultra – secrete sau “e pe bune” dar fara indoiala oamenii acestia socheaza. Ceea ce , la urma urmei, e un bun start pentru oricine vrea sa se lanseze in muzica. Dincolo de unda de soc initiala, presupui ca oamenii acestia chiar cred in ceea ce fac. Combinatia de cuvinte neortodoxe si notiuni de gen ninja e atat de hilara incat nu are cum sa nu-ti provoace un zambet in coltul gurii. E drept, la o aprofundare mai adanca realizezi ca mesajul acestui disc este atat de insipid incat merita omis din start. Stupizenia este crasa, dar adeseori aceasta combinatie are un farmec aparte. Die Antwoord incearca sa pozeze in niste Tarantino sau Woody Allen ai muzicii rap si pe alocuri rezultatul este convingator. Cat despre faptul ca albumul acesta are si piese care pot fi uitate instantaneu…asta e, unde ati mai vazut voi in ultima vreme un disc suta la suta memorabil?

Evident, succesul care i-a propulsat pe acesti sud – africani in lumea “mare” a muzicii a fost Enter the Ninja, o melodie care are de toate. Sau nimic, in functie de perspectiva. Probabil ca daca vreun rapper roman ar scoate o melodie care sa spuna „F….  cantecul asta e cel mai valabil pe care l-am auzit in intreaga mea viata“, rezultatul n-ar fi prea interesant. Si totusi „F**k, this is like, The coolest song I ever heard in my whole life
F**k all of you who said I wouldn’t make it“ din hitul lor cu ninja poate suna misto in diverse contexte. Chiar daca din versiunea noua a albumului lipseste melodia Wat Pomp, aceasta e una cat se poate de energica. Inchipuiti-va o melodie cantata jumi – juma in africana si engleza care aduce pe alocuri a Delinquent Habits stropit cu Cypress Hill. E o piesa la care daca nu te ridici de pe scaun ai o mare problema. E adorabil de simpla, notiune care adesea lipseste muzicii din zilele noastre.
Solista trupei Yo-Landi preia microfonul pentru o piesa intreaga si ne spune ca este „A mother***in’ rich bitch“. Exista si momente hilare, probabil pentru a contrabalansa piesele reusite de aici. Ele se numesc Beat Boy si Doos Donk, aceasta din urma fiind parca o melodie horror realizata pentru un film care prezinta viata circului Globus. Die Antwoord e ciudat si eclectic, abraziv pe alocuri, dar in final, o auditie cat se poate de fresh.

Recomandari: Tuturor acelora care aprecieaza o nota de prospetime in muzica rap si au auzit vreodata de notiunea de rave.

Fun Loving Criminals - Classic Fantastic

Ca si inspiratie si originalitate discul nu are cum sa depaseasca nota unu din cele zece posibile. Nimic nu aduce aici a hituri ca The Fun Lovin' Criminal, Korean Bodega sau Love Unlimited. Ce sa mai zicem de Scooby Snacks. Din pacate, Classic Fantastic dezamgeste profund fiind o investitie utila doar in cazul persoanelor care au tricouri originale cu Huey, Brian si Steve.

De ce au devenit cunoscuti cei de la Fun Loving Criminals? Fara indoiala datorita genialului refren „Running around robbing banks/all wacked off of Scooby Snacks“, piesa care a continut sample-uri din filmele lui Quentin Tarantino. Asta se intampla acum 15 ani, cand albumul lor de debut Come find yourself surprindea lumea cu un mix eclectic de hip hop, rock, funk, blues si chiar putintel jazz. Desi majoritatea textelor lor au de-a face cu tema New Zork, baietii au devenit cunoscuti in special in Europa de Vest, fapt ce demonstreaza inca o data ca zicala nimeni nu-i profet in tara sa se aplica si in U.S.A. Dupa cinci ani de pauza, americanii care intre timp s-au mutat in Anglia cu bagaje cu tot au revenit cu un disc care se vrea clasic. In ciuda numelui usor confuz, nu e best - of, e un disc nou - nout care are colaborari cu Roots Manuva si Paul Keye.

Daca prima piesa numita Mars n-are nici un fel de savoare in ea, melodia care da si titlul discului este unul din momentele bunicele ale baietilor, fiind un fel de hip hop imbogatit cu riff-uri rock si specificul vocal al celor de la FLC. Originalitatea acestui disc nu prea este de gasit niciunde, mai ales in piesa The Original, care este un "repeat" al unor formule demult uzitate si cu niste efecte imprumutate parca din Cypress Hill. Keep on yelling realizata impreuna cu Roots Manuva sufera de mediocritate, la fel ca marea majoritate a pieselor de pe acest disc. La capitolul ciudatenii se cuvine sa facem o precizare cat se poate de serioasa: piesa Conversations With Our Attorney este cea in care amatorii de Strutter isi pot auzi favoritul zicand ceva de Fun Loving Fucking Criminals. Evident intr-un limbag care cuprinde o puzderie de cuvinte necenzurate. Din pacate, acest interludiu se inscrie si el in momentele mai putin penibile ale albumului. O licarire de speranta se intrevede si in She sings at the sun, care muzical duce materialul in zona Kool and The Gang, ceea ce nu e un lucru neaparat rau. Doar ca textele solistului Huey - altadata atat de izbutite - contribuie si ele din plin la sentimentul de mediocritate pe care il emana discul. Pe alocuri baietii se situeaza undeva intre Bloodhoung Gang si Barry White, ceea ce nu este neaparat rau. Doar ca atunci cand toate piesele sunt construite pe acelasi calapod, e ceva care nu "merge". Aici are cea mai mare hiba: Classic Fantastic e monoton, incolor fara surprize.

Au supravietuit si interludiile jazzy si imaginea de gangster si beat-urile de hip hop cat se poate de "calde". Doar ca...Fun Loving Criminals incearca disperati sa meraga pe drumul batatorit de albumele anterioare, dar fara acea doza de "nebunie" care i-a caracterizat in trecut. Ca si inspiratie si originalitate discul nu are cum sa depaseasca nota unu din cele zece posibile. Nimic nu aduce aici a hituri ca The Fun Lovin' Criminal, Korean Bodega sau Love Unlimited. Ce sa mai zicem de Scooby Snacks. Din pacate, Classic Fantastic dezamgeste profund fiind o investitie utila doar in cazul persoanelor care au tricouri originale cu Huey, Brian si Steve.

Lil Wayne - Rebirth

Rebirth este un disc de ascultat numai in cazul in care cineva tocmai v-a sutit colectia de CD-uri din masina. Poate si-n acest caz ar fi mai bine sa dati drumul la radio, exista sanse ca unele piese hip - hop romanesti sa sune mai putin jenant decat cele de pe Rebirth.

Lil Wayne este un rapper cat se poate de in voga. La cei 27 de ani ai sai se pregateste sa intre un an de zile dupa gratii (peste cateva zile) si este pe buzele tuturor. Daca piesa lui cea mai cunoscuta "Lollipop" a fost una  decenta si albumele sale au fost foarte bine primite, de aceasta data, baiatul a dat-o in bara cat se poate de evident. De-a lungul anilor mai multi au cochetat cu juxtapunerea dintre stilurile hip hop si rock - metal. Unora le-a reusit, altora nu, dar Lil Wayne pare-se ca scrie o fila de istorie in aceasta combinatie, reusind sa faca cel mai naspa disc din acest borcan. Rebirth este o pura pierdere de timp, un disc pe care poti sa-l faci linistit cadou celui mai strasnic dusman: n-o sa se bucure defel!

Iti dai seama ca ceva nu-i in regula cu acest album inca din primele acorduri ale piesei care deschide materialul, Amazing Love. Si asta pentru ca vocea raperului este trecuta printr-un efect de Auto - Tune cat se poate de devastator, care face ca intreaga melodie sa para de parca "curge" la o viteza neadecvata. Nu-i asa, e pur si simplu Lil Wayne in the house. American Star - croita pe calapodul Kid Rock - incepe cu un solo de chitara promitator, dar efectul de pe voce este la fel de suparator si face ca piesa sa fie una de groaza. Nici textul nu e mai izbutit: „Listen to my own voice, in my Black Rolls - Royce; get the girls of my choice to take off their shorts and blouses, i take of my trousers“. Pur manelistic: „asculta-mi vocea in rolls-ul meu negru“...In unele piese de pe acest disc instrumentatiile nu suna chiar rau. Problema e ca vocea (si mai ales efectul auto - tune) distruge tot.
Singurul moment de luciditate al discului este Drop the world, piesa realizata impreuna cu Eminem. Si asta pentru ca aici efectul de auto - tune a disparut, iar prestatia lui Eminem este cat se poate de reusita. Doar ca...o singura melodie nu are cum sa salveze un intreg album. Poreclele colaboratorilor lui Lil Wayne sunt si ele cat se poate de hilare: Eddie „Krack Keys“ Montilla, Calos „Apocalyptico“ Hernandez, Edward „Jewfro“ Lidow sau Finis „KY“ White. Echipa asta a fost "antamata“ sa copieze sound-ul unei trupe metal pe un ritm de hip - hop. Rezultatul este insa unul de nedescris. Atunci cand te inspiri prea mult din mai multe chestii risti sa iti faci o imagine alterata. Nu exista forta iar mixajele melodiilor sunt total aiurea, instrumentalele suna mult mai in spate decat vocea raperului. O copie palida a celor de la Limp Bizkit este melodia Ground Zero, dealtfel una din cele mai "ascultabile" piese din acest "Rebirth".

Considerat drept una din figurile moderne ale pop-ului care are "apucaturi" de rock star, Lil Wayne a decis sa experimenteze. Din pacate pentru el, melanjul rezultat aici este cat se poate de neinspirat. N-are cum sa placa celor care asculta hip - hop, iar in ceea ce priveste „agatarea“ unor eventuali noi adepti din zona rock-ului....sa fim seriosi. Mania pornita de Run DMC cu Aerosmith si incercata de multi altii pe parcursul ultimilor ani este cat se poate de OK, doar ca Lil Wayne nu are nici un cuvant de spus in aceasta felie. Rebirth este un disc de ascultat numai in cazul in care cineva tocmai v-a sutit colectia de CD-uri din masina. Poate si-n acest caz ar fi mai bine sa dati drumul la radio, exista sanse ca unele piese hip - hop romanesti sa sune mai putin jenant decat cele de pe Rebirth.

Bitza - Goana dupa fericire

Una din chestiile frumusele este dedicatia pentru artistii romani care folosesc efectul de voce numit auto - tune. E un disc decent doar pentru ascultatorii de rap, fie ei aia care-si probeaza subwooferul in masina cumparata de tata sau de cei care stiu sa asculte cu urechile desfundate acest stil muzical.

Mihai Bita a debutat intr-o trupa care se ocupa cu prelucrarea unor piese folclorice pentru ringul de dans. Probabil v-ati prins e vorba de Ro-Mania, pe care a parasit-o pentru o trupa de dance Deja Vu, inainte de a se "arunca" in curentul hip - hop (rap, daca va place), unde a ajuns la albumul numarul cinci din cariera, Goana dupa fericire.

Prima piesa a albumului In direct face un sumar scurt al discografiei artistului: „Sufletul orasului, 4, am 4 albume/Ies la rampa, chestii complexe-n piese“. Mai apoi avem parte de un sample dintr-o piesa Holograf. E vorba de piesa “Oriunde te vei afla” in care Dan Bittman nu face vocalizele sale previzibile, chestie ciudata dealtfel. Se stie ca simbioza dintre rock si rap a dat in trecut chestii absolut halucinante. Nu e cazul aici, chiar daca e o chestie decenta. Mai interesant este motivul pentru care producatorii albumului au ales taman o piesa necunoscuta din 1989 a Holograf-ilor pentru acest sample. Din fericire e din epoca cand Holograf canta oarecum rock.

Desigur cea mai "titrata" piesa din acest album este Straight from the sun, realizata in colaborare cu B Real si Young De. Celebrul membru al trupei Cypress Hill are la activ o lista impresionanta de artisti cu care a facut diverse featuring-uri. Printre ei se numara The Beastie Boys, Snoop Dogg, Eminem, Ice Cube, Pearl Jam, Dr. Dre, Mike Shinoda, Fear Factory, Nas, KRS One, Xzibit, LL Cool J, Warren G, Busta Rhymes, OutKast, Method Man & Redman, Everlast, House of Pain, Deftones, sau Sonic Youth. Din aceasta perspectiva, colaborarea lui Bitza cu el este una cat se poate de "adevarata". Piesa are parte si de un instrumental acceptabil si ar merita o promovare ca single.

In  caz ca cineva ar fi uitat pe intro-ul piesei „E totu bine“ muzicianul ne aduce aminte ca e el cel de pe "banda" printr-un saglanic „Doi zece, Bitza pe frecvente, Yo!“. O surpriza destul de placuta este instrumentalul de la „Pe strada mea“, cantat alaturi de Maximilian, luat parca din epoca de aur a rap-ului made in Franta. Tangential este abordat si un mesaj social anti - politicieni, cum ar fi in „Banii tac“: „Banii te fura, ca somnu cand te-ai imbatat/Ca guvernul Romaniei dupa ce-ai votat“. La texte Bitza reuseste sa faca o linie mediana intre explicit lyrics si unele cu mult talc. Cum ar fi „Politicieni corupti, e spagi, mi-e scarba/ Violenta, incalcari de drepturi, e o lume stramba/O lupta surda, nimeni nu vrea s-auda Sau se prefac si asta fiind ca cica viata-i scurta/Multi inca mai viseaza intr-un fel de metastaza/Cand altii bombardeaza, ataca, maltrateaza“ (Vezi cum faci).

Exista insa si texte pentru tot neatu' asa cum e si normal in rap cum ar fi in Timpul curge in pahare: „  Parc-am bagat un bax de redbull, sare pulsu/Neuronii derutati isi schimba cursu/-Ca la casele de schimb, oferta pe perete/Salut, n-aveti p-acolo 3 brunete ?“.  Apare undeva si vocea lui Artan pe piesa Alta zi dupa noapte care aduce niscaiva "timpuri noi", chiar si daca numai pentru cateva secunde. .

De apreciat este melodia Vrrr. o dedicatie deloc prietenoasa facuta artistilor romani care folosesc auto - tune -ul. De-alde Inna, Play and Win. Sau chiar si Puya in Undeva-n Balcani. „Asa frate. Da drumu la pian. Am vazut ca foarte multi cantareti folosesc auto-tune-ul in ultima vreme si m-am gandit sa fac si eu un slagar pe o piesa deja cunoscuta si de notorietate“. Si-ncepe Vrrrr.....o dedicatie meseriasa (pe calapodul piesei Death of the Auto Tune a lui Jaz Z), care se incheie cu „Va dorim felicitari“

Este un album decent pentru hip - hop -ul romanesc autohton care suna bine si pentru aceia care isi probeaza subwooferele in masina cumparata pe bani grei de „tata“ dar si pentru aceia care stiu sa asculte cu urechile desfundate acest stil de muzica. Nimic extraordinar, dar peste altele din peisajul autohton de profil.

Diam's - SOS

SOS e musai de ascultat pentru amatorii de rap frantuzesc, dar poate fi o auditie placuta chiar si pentru cei nu agreeaza hip - hop - ul „de duzina“ difuzat de mass - media. Obligatoriu de ascultat cu urechea ciulita si de hip hop „wannabies“, acei muzicieni de pe la noi care se cred mari raperi doar pentru ca e trendy sa participi la un MC Battle si e fain sa ai gasca.....

Rap-ul francez si-a pastrat radacinile adevarate si-n ziua de azi si nu suna deloc rau, ba dimpotriva oricand are o magie aparte, mult peste porcariile americane care au aparut in ultima vreme. Acestea fiind spuse, nu-mi ramane decat sa va spun ca albumul actual al solistei Diam's numit S.O.S. are cu siguranta un carlig aparte, nu doar pentru amatorii genului. Intai si intai, e realizat de o EA. Spuneti repede, cate voci feminine ati auzit sa faca rap? Rap adevarat, nu genul Salt n Pepa sau autohtona Marijuana (Dana Coteanu) care sa nu uitam "rap"-uia intr-o vreme alaturi de Anda Adam. Melanie Georgiades, adica Diam's are un „flow“  (debit verbal, daca vreti!) comparabil cu B.U.G. Mafia, Parazitii si La Familia la un loc.

Albumul are o sumedenie de chestii distincte si este unul cat se poate de divers. Singurul lucru care nu se schimba este „qu'est que tu veux“. Adica limba. Coeur de Bombe si Dans le Noir sunt mostre de rap cu orchestratie cat se poate de simpla (din acelea cum se faceau in vremurile de aur ale rap-ului autohton), in care vocea este uneori obositor de „in fata“, in care se pune accent aproape exclusiv pe mesaj.

E drept, mesajul ramane in lumina reflectoarelor pe tot parcursul albumului, iar single-ul care a anuntat aparitia acestuia, Enfants du Desert, e un fel de manifest. In care cei interesati sunr instiintati despre diversele dileme privitoare la viata si multe alte cele. Diam's dealtfel a ajuns in gura presei nu numai gratie muzicii. Dupa cateva albume de succes ea s-a retras pentru o perioada si a reaparut declarand ca a trecut la islamism declarand ca Ţmedicina moderna n-a reusit sa imi vindece sufletul asa ca m-am dedicat religiei“. Oricum intreg albumul are o culoare cu totul diferita de epoca pe cand Diam's canta piesa DJ, de exemplu.

I'AM somebody are un inceput cat se poate de dramatic, iar corul african prezent undeva in fundal adauga un plus de mister melodiei pe parcursul careia solista isi revarsa adeseori intreaga "diaree vocala“, obositoare pe alocuri, dar fara indoiala de studiat pentru cei in bransa. Unde mai pui ca piesa are nu mai putin de noua minute, lucru destul de neobisnuit pentru piesele rap. Exista si momente mai lente aici, in special La Terre Attendra, o melodie inscrisa in registrul downtempo frumoasa si orchestrata elegant chiar daca beneficieaza de un refren ce poate fi inclus in borcanul „comert“. L'honneur d'un peuple reuseste si ea sa fie inclusa in capitolul adorabil, avand parte de o linie melodica simplista care creeaza un ambient placut pentru flow-ul solistei franceze.

Primele secunde ale piesei Lili iti induc falsa prejudecata ca urmeaza sa auzi un Bozyone sau vreo balada siropoasa.  Nimic mai fals, fiindca siropul lipseste completamente fiind inlocuit de un dramatism feroce, melodia mfiind un fel de Jeanny a lui Falco doar ca fabricata in Paris. Melanie continua oarecum in aceeasi nota, neaducand nimic notabil.

Diamantul acestui album este insa Peter Pan. Daca pentru primele secunde ai impresia ca e o piesa inclusa in filmul Grease usurel sentimentul dispare si este inlocuit de o melodie care are de toate. Flow, ritm, nerv. Prochain hit, daca ar fi dupa mine. Abilitatile vocale ale solistei se fac din nou simtite pe deplin, intreaga piesa avand un acut iz de slagar. 

Pousierre nu are acel vino-ncoa din celelalte melodii, iar Rose du Bitume este din nou mai dance - friendly avand si cateva elemente de hip - hop american, dar folosite cu masura. S.O.S. dramatizeaza din nou prea excesiv.Si C'Etait le Dernier are si ea nu mai putin de 10 minute. Timp in care aproape fara a-si tine respiratia solista „rapuie“ una intr-una.

S.O.S. este un album care se adreseaza in special amatorilor de rap frantuzesc, fara a avea prea multe contraindicatii totusi. Poate fi o auditie placuta chiar si pentru cei nu agreeaza hip - hop - ul „de duzina“ difuzat de mass - media. Obligatoriu de ascultat cu urechea ciulita si de hip hop „wannabies“, acei muzicieni de pe la noi care se cred mari raperi doar pentru ca e trendy sa participi la un MC Battle si e fain sa ai gasca.....

Mary J Blige - Stronger with each tear

Avem aici un material "decent" pentru iubitorii genului, bine slefuit si produs cat se poate de profesionist. Dar care nu are nici pe departe vreo melodie de profunzimea celei numite Family Affair. Recomandabil a se asculta in bucatarie atunci cand se pregateste zacusca care va salaslui in borcane pana anul viitor...

Stiati ca banalul cucurigu este kykyryky in ceha, kikeriki in germana si gaggalago in islandeza? Sarim peste onomatopee si ajungem la interjectii. Ca de pilda uhh, ahh. Foarte convenabila treaba pentru a nu exprima nimic, nu? Uhh, ahh este titlul unei piese cantate de Boys 2 Men prin 1991. Asa rapid, mai gasim chestiunea si in piesa cantata de Gina G - Uhh, ahh, Just a litlle bit, dar si in monstruozitatea aceea de melodie a lui DJ Otzi cu Hey Baby. Care la refren sublinieaza aceeasi chestie: Uhh. Ahh. E ceva care se aude si pe majoritatea produselor din categoria R & B made in America. Deci nu avea cum sa lipseasca nici din cel de-al 9 - lea album discografic editat de Mary J Blidge numit Stronger with each tear. Un material "decent" pentru iubitorii genului, bine slefuit si produs cat se poate de profesionist. Dar care nu are nici pe departe vreo melodie de profunzimea celei numite Family Affair.
Asa cum ii sade bine oricarui material discografic care apare in U.S. si aici avem parte de o serie de gosti pe piese. E vorba de T.I., Rodney Jerkins si Drake. Nume care cu siguranta au rezonanta peste Ocean si fac probabil vanzari mai mari. Fiindca una din piese se numeste In the kitchen, am identificat si exactitate locul unde un asemenea album poate fi ascultat cap - coada: in bucatarie atunci cand se pregateste zacusca care va salaslui in borcane pana anul viitor. Sau in timpul cat functioneaza automatul de cafea, daca n-aveti talente in ale artei culinare.

Incep cu sfarsitul pentru ca aici se gaseste unica piesa care iese din tiparele clasice ale R & B - ului modern. Colour este o surpriza destul de placuta, insa daca punem la socoteala ca trebuie sa asculti nu mai putin de 11 melodii pentru a ajunge la ea, situatiunea e clara. Cine a auzit deja single-ul The One (cantat impreuna cu Drake) stie la ce sa se astepte de la acest album. Muzica slefuita la infinit, care nu suna deloc rau, doar ca este atat de liniara incat poate fi pusa lejer langa o rigla, nimeni nu va sesiza diferenta. Good Love si Each Tear reusesc si ele sa fie putintel interesante, chiar daca se inscriu perfect in trendul descris putintel mai sus.

Categoric, amatorii de R & B care fac parte din armata de fani a Mary J Blidge se vor inghesui sa spuna ca este unul din cele mai bune albume ale ei din ultima vreme. Ceilalti, care au ascultat-o pe celebra solista fie numai si in Family Affair sau superbul duet cu U2 pentru The One, vor avea serioase probleme in a sustine asa ceva. Scurt pe doi: Stronger with each tear este un disc bun de ascultat in CD playerul din bucatarie, iar daca n-aveti asa ceva in aceasta locatie, porniti radio-ul: exista sanse sa auziti acelasi pop slefuit chiar si la mirificele noastre chestiuni care-si spun pe nedrept posturi de radio.


Ce ar mai fi de remarcat? Poate doar folosirea efectului de Auto Tune pe single-ul The One. Auto Tune este un fel de Photoshop pentru industria audio. Care a devenit oarecum celebru in piesa Believe cantata de Cher. Daca in zilele noastre oricine poate arata mai slab sau sa aibe pielea cat se poate de stralucitoare, de ce n-ar exista si ceva care sa-ti faca vocea sa sune perfect? S-atunci de ce sa-ti mai faci probleme de acuratete a vocii cand s-a inventat Auto - Tune - ul? Chestiunea este practic un software ce recunoaste frecventele notelor si le poate modifica. Carevasazica daca nu ai cantat un Mi perfect, producatorul “trage” de nota pana aceasta e exact acolo unde ar fi trebuit cantata. Asa se explica de ce unii cantareti suna altfel pe CD, iar live dau cu batu-n balta. Auto - Tune - ul se foloseste si pe la noi (Puya), dar e omniprezent si-n industria de dincolo. Efectul a devenit extrem de popular printre cantaretii din intreaga lume fiind totodata si extrem de criticat. Printre cei care au scris o melodie speciala pe acest subiect se numara si Jay Z al carui single principal din albumul The Blueprint3 este intitulat D.O.A. - The Death of the Auto Tune. Pana atunci insa va mai spun doar ca recomand acest album tuturor acelora care au un jeep, s-au saturat de hip hop si sunt innebuniti dupa cum suna boxa aia mare de bass.

The Roots - How I Got Over

Asteptari: The Roots este o formatie americana hip - hop din curentul “oldschool” care si-a creat o faima binemeritata printre adeptii genului datorita faptului ca abordeaza acest stil dintr-o perspectiva jazzy, intr-un mod cat se poate de eclectic. How I got over este albumul cu numarul noua din discografia formatiei, care imbina intr-un mod abil textele sociale cu sonoritatile mai “asezate”.
Rezultat: Albumul inovatorilor de la The Roots este unul cat se poate de coerent si care poate fi ascultat fara nici o contraindicatie si de catre oamenii care nu agreeaza in mod special hip – hop – ul. Desi incep sa fiu pur si simplu enervat de “moda” de a face un material discografic cu o armata de colaboratori, de aceasta data trebuie sa recunosc ca lista impresionanta de invitati speciali de pe acest disc este una care nu deranjeaza. Defel. Ba chiar aduce un plus de culoare, chiar daca oamenii acestia s-ar fi descurcat – sunt sigur – si pe cont propriu. Asadar se regasec aici nume mai mult sau mai putin cunoscute: de la John Legend la Johanna Newsom, de la Monsters of Folk la trei membri ai trupei Dirty Projectors.

Cele 11 siluete prezente pe coperta acestui album n-au nimic de-a face cu fotbalul, ci transmit mai degraba un mesaj care indica faptul ca in vremuri rele nu e nici o rusine sa apelezi la prieteni pentru a supravietui. De la inceputul A peace of light (realizat impreuna cu trei dintre membrii formatiei Dirty Projectors) e clar pentru toata lumea ca doza de hip hop care se revarsa aici nu are parte de acea aroma de “comert” care se simte la mai toti raperii americani. Dupa inceputul psihadelic care implica negresit si  o orga Hammond, inedita voce a solisitului de la Monstres of Folk face ravagii in piesa Dear God 2.0. care inaintea pasajului de rap seamana cu una din superbele compozitii ale celor de la Radiohead. Printre momentele de exceptie ale discului se numara The Day, care are parte de o voce a la Macy Gray. Dar cireasa de pe tort ramane fara indoiala Right on, care are parte de un sample dintr-o piesa de Johanna Newsom. E greu de imaginat cine altcineva din zona hip – hop ar fi putut sa “aseze” atat de bine vocea Johannei pe niste beat-uri atat de saltarate, cu un rezultat atat de satisfacator. O combinatie castigatoare e prezenta si-n The Fire, unde fundalul sonor este de-a dreptul terifiant de inovator. Printre melodiilecare-ti raman intiparite in minte de la primul contact sonor se numara si Walk Alone.

Albumul celor de la The Roots este unul decent datorita faptului ca isi trage influentele din jazz, funk sau soul. Spre deosebire de tonele de hip – hop produse azi in Statele Unite, discul acesta chiar are oaresce treaba cu arta. Interesant este ca pe parcursul auditiei creatiile realizate de creierii trupei , Tariq "Black Thought" Trotter si Ahmir "Questlove" Thompson, lasa uneori impresia ca ar fi fost facute de vreo trupa frantuzeasca de rap. Respect pentru asta!

Recomandari: Pentru amatorii de hip – hop care dau doi bani si pe fundalul sonor, nu numai pe injuraturile din “flow”.

Marracash - Fino a qui tutto bene

Asteptari: Fabio Rizzo este un rapper italian care activeaza sub numele de Marracash si care dupa albumul omonim scos acum doi ani a revenit pe piata discografica cu materialul Fino A Qui Tutto Bene.

Rezultat: Cred ca orice meloman care s-a nascut inaintea aparitiei I – Phone-ului e de acord cu teorema care zice ca orice muzica cantata in italiana „suna” pur si simplu altfel. Chestiunea e cat se poate de adevarata si atunci cand vine vorba de rap. E drept, pe la urechile subsemnatului n-au ajuns prea multe exemple de rap made in Italy. Putintel Articolo 31, Jovanotti (of course), si mai nou acest Marracash. Prin ce difera rap-ul italian de „fratiorii” sai? E un fel de combinatie intre rap-ul made in France si cel made in U.S. – la prima vedere, adica contine si clisee de peste Ocean dar nu duce lipsa defel de accente jazzy si funk atat de bine subliniate in rap-ul de sorginte europeana. Una peste alta, Marracash „loveste” cu un disc divers, cu bune si rele, dar care fara indoiala nu poate fi incadrat in sertarul cu „plictiseli”.

Discul italianului are accente americane in negativul piesei Continuavano A Chiamarlo Marracash (de exemplu) dar reuseste sa iasa din tipare in mai multe locuri. De exemplu in piesa care da titlul albumului care se simte de la distanta ca e produsa de cei de la Crookers, fiind un hibrid dragalas intre hip hop si electro. Rivincita (interpretata alaturi de Giusy Ferreri) este fara indoiala unul din momentele reusite ale acestui disc.Chiar daca nu intelegi o iota din „flow”-ul raperului italian, gratie negativelor care gem pe alocuri de originalitate discul „curge” cat se poate de natural chiar si pentru cineva care nu e neaparat fan de hip hop. E, pe alocuri un Jovanotti, ceva mai „dur” e drept si fara accentele latino, dar cat se poate de decent.  Mixare e bello e o piesa in care se face referire si la tarisoara noastra, piesa cu pricina avand o bucatica in care se spune C'è una francese, una rumena e una cubana ad una festa,
come l'inizio di una barzelletta. Si single-ul Stupido suna cat se poate de dragalas, chiar daca aici negativul nu e tocmai punctul forte al piesei.

Desigur, rap-ul italian nu se ridica nici pe departe la nivelul scolii franceze de profil. Cu toate acestea, albumul secund al lui Marracash este un disc cat se poate de decent. E drept, e departe de capodoperele genului dar se situeaza la o distanta considerabila de „muzica strazii” de pe la noi sau cea care se difuzeaza pe la posturile de radio comerciale. Poate fi o mostra cat se poate de utila pentru cei care activeaza in aceasta „felie” pe la noi in tara, fiind un material de studiat.(mai ales pe partea de negative).

Recomandari: Pentru amatorii de rap (hip hop) care stiu sa asculte si negativele cu ambele urechi.

Big Boi - Sir Lucious Left Foot The son of Chico Dusty

Asteptari: Pe numele sau adevarat Antwan André Patton, Big Boi e un rapper, producator si actor, binecunoscut pentru activitatea sa in trupa Outkast. Sir Lucious Left Foot: The Son of Chico Dusty este albumul de debut al muzicianului.


Rezultat: Se intampla cateva chestii cat se poate de destepte printre melodiile astea, dar din pacate urechea percepe si cateva din automatismele acelea care fac ca marea majoritate a rap-ului comnercial de azi sa fie de rahat. Asadar, daca e sa luam in considerare calitatea tot mai indoielnica a produselor actuale din domeniu, discul acesta este unul cat se poate de bunicel. Daca e sa-l comparam cu titanii, e undeva la categoria mediocru. Probabil va mai trece ceva apa pe Bega pana cand vom asculta niste noi Public Enemy, Wu Tang Clan sau Beastie Boys, asta ca sa numesc doar cativa din „titani”. Dincolo de cateva clisee, orice om poate simti ca Big Boi are acces la robinetul cu „originalitate“. Drept urmare, piese curg destul de bine si „lin”, iar micile abureli sunt suportate mai usor. Un alt minus major care te loveste de la o posta e durata prea mare a discului. Chiar e nevoie de atatea piese si atitia invitati, la gramada? Principalul atu care vine in spirijinul lui Big Boi este varietatea. 


Evident, discul are parte de o serie de invitati. Fie ca sunt rapperi in devenire sau nume „grele“ peste Ocean. „La creme de la creme” e Be Still, pusa la cale cu nimeni alta decat Janelle Monae, o piesa care trece cu mult peste hotarele muzicii hip – hop recomandandu-se a fi un crossover spre pop. Si totodata the best. De un sarm aparte se bucura si single-ul "Shutterbugg" si chiar si Daddy Fat Sax.  Daca e ne limitam strict la „flow”-ul vocal, albumul de fata nu este unul deosebit. Ceea ce il ridica insa peste peste competitori este capitolul instrumentatie. Unde auditoriul e tratat cu constructii adesea alambicate, dar naucitoare. Cum ar fi General Patton, o mostra de amestecuri fresh. Vagi arome de House of Pain pot fi intalnite in piesa Tangerine iar Fo yo sorrows are un vibe cat se poate de consistent si il are si pe George Clinton ca oaspete. Deci n-are cum sa fie rea, din start.

Si fiindca nu totul straluceste, exista si portiuni mai putin reusite. OK, momente alandala, fara noima. E cazul You aint no DJ. Si chiar si Hustle Blood. La asta din urma, poate salvarea vine de la prestatia vocala a actorului Jamie Foxx. Pentru cine e impresionat de guest appereance-uri....

Recomandari: Desigur, rockerii nu au ce sa faca cu acest CD. Destinatia acestuia este spre oamenii care aprecieaza hip – hop – ul care si-a pastrat pe ici pe colo o dara de bun – gust. Oricum, Big Boi reuseste sa fie mai tare decat Eminem si Drake la un loc. Cel putin, din prisma albumelor scoase de acest trio in 2010.

Drake, nimic spectaculos

Desi e hip -hop, discul de debut al lui Drake e greu de digerat pentru oricine a auzit vreodata in viata un Run DMC, Wu Tang Klan, De la Soul sau Public Enemy. Habar n-am care e motivul pentru care numele lui Drake este asociat de multa lume ca fiind unul din cele mai promitatoare nume ale hip –hop – ului actual. Probabil o buna parte din „faima” de care se bucura este intretinuta de faptul ca omul are „pile” serioase in lumea muzicala a hip – hop – ului, unde lucrurile se misca si datorita acestui mic amanunt. Muzical Thank me later este cat se poate de inspid si inodor, iar faptul ca Drake are un „flow” cat se poate de corect nu e nici pe departe un motiv pentru ca acest disc sa fie unul cu adevarat „rasarit” in rap.
Asteptari: Dupa ce si-a facut un nume strasnic in Canada ca si actor in seriale TV, Drake , un tanar muzician in varsta de 23 de ani a decis ca e momentul sa isi incerce norocul si-n muzica, albumul lui de debut Thank me later fiind unul extrem de apreciat in topurile de peste Ocean, unde a intrat pe prima pozitie a topului Billboard din Statele Unite ale Americii.
Rezultat: Greu digerabil pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Run DMC, Wu Tang Klan sau macar Public Enemy. Probabil poate fi digerat mai usor de catre consumatorii de pop, dar cu siguranta nu e un disc care sa merite vreun efort pentru a intra in posesia acestuia.
Discul are parte de o serie lunga de colaboratori, unii din ei cunoscuti doar in cercurile acelora care poarta blugii largi si sepcile intoarse, dar care adauga un oarecare “plus”. Prima piesa a discului este un featuring cu Alicia Keys numit Fireworks care se inscrie pe linia beat-urilor atat-de-familiare peste Ocean, o poveste destul de “slow” care nu anunta nimic spectaculos, chiar daca nu e tocmai de lepadat. Ritmurile midtempo pun stapanire si pe piesa urmatoare numita Karaoke in care tanarul rapper nu reuseste sa fie deloc original. Primele semne de oarecare redresare isi fac prezenta in piesa The Resistance care beneficieaza de un negativ situat undeva la mijlocul dintre hip hop si r and b, plictisior pe alocuri dar care e nitel mai reusit decat piesele de inceput. Pentru orice om cu scaun la cap faptul ca Over e considerat una din cele mai bune piese ale acestui disc poate provoca un mister total. Si asta pentru ca in afara unor efecte destul de “obosite” la capitolul sunet mare lucru nu se intampla. O buna parte a pieselor incluse pe acest album discografic reusesc sa se auto – includa in sertarul melodiilor plictisitoare, printre acestea numarandu-se Show me a good time, Shut It Down sau Unforgettable. Unicul moment care iese din seria de piese midtempo care seamana intre ele ca doua picaturi de apa este Fancy, in care colaboratorii canadianului reusesc sa impregneze un aer de club intregii constructii. Una din alte piese care a devenit un hit la radiourile de peste Ocean, Find your love nu reuseste nici macar pentru cateva secunde sa fie interesanta fiind „ucisa” de „hey hey hey”-urile constante care efectiv distrug eventuala poveste care ar putea rasari de aici.
Habar n-am care e motivul pentru care numele lui Drake este asociat de multa lume ca fiind unul din cele mai promitatoare nume ale hip –hop – ului actual. Probabil o buna parte din „faima” de care se bucura este intretinuta de faptul ca omul are „pile” serioase in lumea muzicala a hip – hop – ului, unde lucrurile se misca si datorita acestui mic amanunt. Muzical Thank me later este cat se poate de inspid si inodor, iar faptul ca Drake are un „flow” cat se poate de corect nu e nici pe departe un motiv pentru ca acest disc sa fie unul cu adevarat „rasarit” in rap.
Recomandari: Pentru amatorii de auto – tune si cei carora le place sa posede lucruri made in America, indiferent de calitate.

Eminem, back to roorts

A fost o vreme in care Eminem a facut legea in rap. Drept urmare a vandut vreo 80 de milioane de discuri, a castigat tot ce se putea in domeniu si era cat se poate de cool. Dupa o pauza in care concurenta n-a stat deoparte, anul trecut domnul rapper a revenit cu Relapse, care a primit si el un Grammy. Acum Eminem a scos un nou disc de No.1 in top: Recovery. Merita ascultat? Doar pentru cei care dintr-un motiv sau altul vor sa se puna la curent cu slang-ul american. Sau pentru cei cu postere Eminem pe pereti. De ocolit pentru restul lumii.
Asteptari: Daca faceti cumva parte din categoria oamenilor care n-au auzit inca de Eminem, acesta e un rapper care a vandut peste 80 de milioane de discuri, a castigat cateva premii Grammy si a cam intrat in posesia tuturor distinctiilor pe care un muzician din aceasta breasla le poate visa. Anul trecut, domnul a incercat un comeback cu Relapse (disc care a castigat si el un Grammy), iar acum Recovery a intrat direct pe locul unu in topul din Marea Britanie.
Rezultat: Dubios per ansamblu, desi fara indoiala si acest album va face furori in randul amatorilor de rap si pop. Eminem a stiut intotdeauna sa gaseasca calea de mijloc intre cele doua orientari muzicale iar acest fapt l-a ajutat sa fie mereu pe buzele acelora care gusta asemenea chestiuni. Unul din lucrurile surprinzatoare reiese din textele discului, in special pe piesa Talking to myself. Dupa ce in trecut Eminem a facut misto in mod constant de altii, de aceasta data omul isi recunoaste “mea culpa” si se pune el la microscop. Cindarella Man beneficieaza de o constructie sonora care aminteste oarecum de Candyman-ul Christinei Aguilera. La capitolul surprize nu neaparat placute se numara si includerea unui sample din Haddaway si What is love in piesa rebotezata No Love. Alaturi de Eminem se afla Lil Wayne, iar cei doi reusesc sa macelareasca efectiv piesa originala. Si mai ciudat este un sample din Black Sabbath in piesa Going through changes. Seria de super – vedete chemate in ajutorul lui Eminem o include si pe Rihanna care isi face aparitia in Love the way you lie, in care printre altele aflam ca domnul rapper este un Superman. Iar “ea”, evident Louis Lane. Per ansamblu, flow-ul lui Eminem este acelasi ca la inceputuri iar debitul sau verbal ar trebui sa-I dea pe spate pe cei care gusta un asemenea entertainment. Exista trei feluri de rap: cel fara rime si melodie, cel fara melodie si cel european care are de toate. Eminem s-a situat intotdeauna in categoria din mijloc si chiar daca Recovery e mult mai incolor decat The Marshall Matters LP, cu siguranta isi va gasi locul in preferintele acelora care iubesc rap-ul comercial.
Recomandari: Pentru pasionatii de rap comercial si cei care vor sa invete slang-ul american. Inutil pentru toti ceilalti.

Din seria hip - hop inteligent: Die Fanatstichen Vier

Discul acesta este unul imprevizibil, cu o varietate stilistica rara intalnita in randul artistilor din tagma hip hop. Chiar si pentru cineva care stie doar „schnelle, schnelle, das ist gut” e o auditie cat se poate de reconfortanta. Indubitabil, farmecul celor de la Die Fantastichen Vier se datoreaza instrumentalelor extrem de vioaie si percutante, apropiate oarecum de cele abordate cu atata iscusinta de muzicienii francezi ai genului. E rap-ul european in splendoarea sa, o muzichie plina de culoare si savoare, consumabila si de amatorii de pop.
Asteptari: Una din primele trupe care a cantat rap in Germania, Die Fantastiche Vier a reusit sa reinvigoreze hip – hop – ul cu niste texte cat se poate de iscusite. Gratie hitului Die Da in 1992 germanii au devenit cunoscuti in intreaga lume iar dupa cateva discuri care au ocupat primele pozitii ale clasamentelor in Germania au revenit cu  Für Dich Immer Noch Fanta Sie.
Rezultat: Discul acesta este unul imprevizibil, cu o varietate stilistica rara intalnita in randul artistilor din tagma hip hop. Chiar si pentru cineva care stie dor „schnelle, schnelle, das ist gut” e o auditie cat se poate de reconfortanta. Indubitabil, farmecul celor de la Die Fantastichen Vier se datoreaza instrumentalelor extrem de vioaie si percutante, apropiate oarecum de cele abordate cu atata iscusinta de muzicienii francezi ai genului.
Albumul incepe intr-o atmosfera de Sparacus, piesa Wie gladiatoren reusind sa evidentieze pe deplin talentul celor patru germani in a se lupta cu diversele cutume stilistice din arta numita muzica. Pe parcurs, in mai multe episoade avem parte si de un sentiment de Massive Atack, mai ales in Dann mach so mal. Odata aprofundat in auditie nu ai cum sa nu remarci naturaletea excesiva a vocii germanilor, fara brizbriz-uri sau efecte de auto – tune. Simplu si eficient, fara „imbunatariri“, aceasta pare sa fie reteta de succes a oamenilor. In ceea ce priveste capitolul teme abordate, probabil ca acestea sunt cat se poate de sarmante pentru un vorbitor de germana. Oricum, in Dann mach so mal apare o referire la Dieter Bohlen. Care n-are cum sa fie una de bine, se subintelege….
Un alt motiv pentru care aceasta aparitie a germanilor merita toata atentia este acela ca reuseste sa impace cat se poate de eficient capra cu varza. Latura comerciala cu cea underground. O piesa destinata special serilor de vara este Gebt Uns Ruhig Die Schuld (Den Rest Könnt Ihr Behalten), cu un pronuntat iz de slagar, care dealtfel este si single-ul de promovare al acestui disc. Incursiunile in zonele frumoase se simt de la distanta in eleganta Junge Trifft Mädchen, o piesa care incepe de parca ar fi coloana sonora din Pantera Roz si devine un funky – jazz – hip hop dragalas, un soi de Blazzaj realizat insa cu mult mai multa iscusinta. Deosebit de vivace e si Smudo In Zukunft, un fel de swing transpus pe ritmuti rap. Schimbarea constanta de ritm si de stil asigura un aer de originalitate instrumentalelor, varietatea aceasta fiind una care confera intregului album un aer cat se poate de proaspat. 
Für Dich Immer Noch Fanta Sie are parte de doua interludii. Ambele au menirea de a aduce in discutie noile influente electro din zona rap-ului si reusesc cu prisosinta acest lucru. Das letze mal este un alt moment interesant al discului, care insa are parte si de minute mai putin inspirate ca de exemplu Die losung sau Mantra. Kaputt creioneaza foarte bine granita dintre underground si mainstream iar finalul Was Wollen Wir Noch Mehr? Este la fel de inspurat ca si debutul acestui album.
Für Dich Immer Noch Fanta Sie e un disc de ascultat cu urechile ciulite pentru orice posesor de pantaloni largi si sapca de baseball intoarsa. Si nu numai.  Reuseste sa imbine cu o deosebita tenacitate diverse stiluri. E rap-ul european in splendoarea sa, o muzichie plina de culoare si savoare, consumabila si de amatorii de pop.
Recomandari: In caz ca vreti sa ascultati ceva fresh, puneti mana pe Die Fantastischen Vier: e o mostra de hip hop facuta cu bun gust….

Ce poate iesi dintr-o combinatie de reggae cu hip hop?

Chiar daca Nas si Damian Marley isi fac treaba cat se poate de bine, albumul nu reuseste sa impresioneze prea tare. Poate m-as fi asteptat ca hip – hop – ul lui Nas sa fie mai mult prezent in structura melodiilor, poate discul sufera de prea mult mesaj “back to african roots”, cert e ca discul nu se ridica la nivelul asteptarilor pe care le-ai avea de la artisti de asemenea calibru. Sentimentul pe care il ai dupa auditia acestui disc este ca oamenii au facut un jam session in care s-au distrat de minune, poate ajutati chiar si de oaresce stimulente. Ca si concept – back to Africa – e deasemenea izbutit. Doar ca mesajul nu e foarte coerent. Ideea nu e noua, altii au facut-o la fel de bine si acest disc nu e o capodopera, chiar daca nu e de lepadat.
Asteptari: Alaturarea unui nume “valabil” din zona hip – hop – ului american, Nas cu cel mai tanar dintre baietii lui Bob Marley, Damian are toate premizele unei colaborari de succes, avand in vedere ca fuziunea dintre muzica hip – hop, reggae si influentele africane pare interesanta la prima vedere. E drept, s-a mai “marsat” de multe ori pe aceasta combinatie de stiluri, dar pare-se e prima data cand doi artisti din aceste “felii” realizeaza un album cap – coada impreuna.
Rezultat: Chiar daca Nas si Damian Marley isi fac treaba cat se poate de bine, albumul nu reuseste sa impresioneze prea tare. Poate m-as fi asteptat ca hip – hop – ul lui Nas sa fie mai mult prezent in structura melodiilor, poate discul sufera de prea mult mesaj “back to african roots”, cert e ca discul nu se ridica la nivelul asteptarilor pe care le-ai avea de la artisti de asemenea calibru.
Debutul e promitator din cale afara: As we enter curge fara cusur iar reggae-ul face casa buna cu hip – hop – ul. Poate succesul acestei melodii consta si in faptul ca Africa e mai putin prezenta aici. E un funk frumusel, ceva care iti aduce aminte de House of Pain, Delinquent Habits sau Cypress Hill –ul de pe vremuri, un start cat se poate de dinamic.  Din pacate, dupa auditia intregului album realizezi ca e un start cat se poate de fals, restul acestuia fiind complet diferit. Si iti mai dai seama ca piesa de inceput e singura in care cei doi artisti chiar colaboreaza. Evident, si-n restul de 12 piese oamenii canta impreuna, dar parca fiecare e „pe cont propriu”, in lumea lui, fara a incerca o linie comuna. Pe ici pe colo, Distant Relatives ofera si momente placute urechii. Cum ar fi in Afrika Wake up care are parte de niste momente geniale de jam – session a la Santana spre finalul ei sau Count your blessings, care reuseste sa-ti tina atentia sporita. Dealtfel, in general majoritatea pieselor se inscriu in categoria celor bunicele, nedaranjante pentru ureche, dar departe de a categoria aceea care atrage atentia asupra sa. Patience e punctul slab al discului. Asta ca sa fiu moderat, caci as putea spune ca aceasta coboara nepermis de mult sub limita suportabilitatii. OK, recunosc ca supararea vine din faptul ca am avut ocazia sa ascult originalul acestei piese, in interpretarea celor de la Amadou & Miriam. Care e un superb electro – pop – african numit Sabali. Iar varainta aceasta e stricata complet de Nas, macelarita chiar. E ca si cum B.U.G. Mafia s-ar apuca de cantat peste Gica Petrescu. O alta melodie de aici e cat se poate de aproape de categoria „de remarcat”. E vorba de My Generation, care – stati linistiti – nu e un cover dupa The Who. Piesa are un cor de copii frumusel, un ritm cat se poate de promitator si un „flow” vocal de nota zece. Insa e stricata de invitatul special al acesteia, raperul Lil Wayne care efectiv da cu bata-n balta prin stilul sau „gangsteresc” de a rosti cuvintele. Remarcabil e si  Land of Promise in care apare si vocea regretatului muzician de reggae Dennis Brown. 
Combinatia sonora realizata de „rudele indepartate“ e una care are momente bune si proaste. Se prea poate ca „hibele” acestui disc sa aibe si o doza de prejudecata. Care vine din CV-ul muzicienilor care l-au creat.  La urma urmei nu e defel o catastrofa, e un disc bunicel. Doar ca de la Nas si Damian Marley as fi asteptat ceva mai mult. Care sa ma faca sa exclam Waw! Nu se intampla asa. Sentimentul pe care il ai dupa auditia acestui disc este ca oamenii au facut un jam session in care s-au distrat de minune, poate ajutati chiar si de oaresce stimulente. Ca si concept – back to Africa – e deasemenea izbutit. Doar ca mesajul nu e foarte coerent. Ideea nu e noua, altii au facut-o la fel de bine si acest disc nu e o capodopera, chiar daca nu e de lepadat.
Recomandari: Pentru cei care adora sa asculte franturi de reggae, hip – hop si muzica africana amestecate pe alocuri cu bun gust.

Baietii cu ochi albastri: Balkan Beat Box

Cel de-al treilea album al trupei formate de Tamir Muskat (ex Gogol Bordello) mixeaza muzica din Balcani cu hip – hop sau dub made in Jamaiaca. Desi are momente mai mult sau mai putin stralucite, discul se avanta putintel prea mult in "felia" Boban Markovic, dar ramane per ansamblu o auditie agreabila. Adevaratul magnet al acestui ghiveci este insa atunci cand il asculti live, iar pentru fanii trupei avem o veste buna: oamenii canta in luna iulie la Timisoara, in cadrul festivalului IRAF. continuare

Comeback dupa sase ani: Cypress Hill

Dupa sase ani de pauza, Cypress Hill au revenit cu un disc care descrie pasiunea lor pentru anumite plante. La momentele bune se inscriu cele cu Tom Morello de la Rage Agains the Machine. La cele proaste un featuring cu Pitbull si Marc Anthony. Putea fi si mai rau, cu Timbaland. Rise Up este un disc asa – si –asa: mediocru pentru cei care se asteptau la ceva cu adevarat nou si decent pentru cei care au fredonat vreodata Dr. Greenthumb. Nu e comeback, nu e “rupere”, e good – old Cypress Hill….continuare

Hip hop intelectual made in Hungary

Akkezdet Phiai au fost numiti in tara vecina drept Guns n Roses ai muzicii hip hop maghiare. Kottazur e un dublu album cu 30 de piese noi, cu doua CD-uri complet diferite: primul e burdusit cu piese “saltarete”, al doilea cu slam – poetry si chiar si teme filozofice. Lipsesc injuraturile la fiecare doua versuri iar printre temele abordate se numara chiar si budismul, in Zenebuddhizmus. E hip – hop pentru minti mai luminate. continuare

Ludacris, same old shit

Daca ati ascultat vreodata Wu Tang sau aveti idee de ce inseamna hip hop, evitati chiar si magazinul unde se vinde asa ceva. Unicul loc unde Ludacris suna mai bine decat pleiada de „gangsteri“ romanasi care cica canta rap si-s golani doar pe micul ecran sunt instrumentalele pieselor. La textele noastre de Balcani avem de-alde Puya cu ale lui „Fetele ajung tot mai repede nud“. La Ludacris, omu’ are un film cu Lamborghini-uri galbene si camere de sex. Cine se saluta cu Whats up, MF s-ar putea sa asculte cap – coada o data discul!
Principala diferenta intre un rapper american si unul autohton este trasata de amploarea industriei muzicale. Gratie acesteia, peste Ocean un individ pe nume Ludacris se poata lauda ca a vandut 24 de milioane de discuri. Deloc rau pentru un tip de numai 33 de ani. Ca o comparatie, Tatae din formatia BUG Mafia, la cei 34 de ani ai sai n-are cum sa ajunga la cifra asta niciodata. Si asta nu doar pentru ca teritoriul S.U.A. este aproximativ de 40 de ori mai mare decat cel al Romaniei. Ci si pentru ca acolo o buna parte din oameni isi cumpara muzica favorita, pe cand la noi o buna parte nu au cumparat vreun disc in ultimii zece ani! Dincolo de industrie, in hip – hop nu exista prea mari diferente. Cel putin la partea lui comerciala, care se vinde atat de bine dincolo si se pirateaza atat de intens pe la noi.
Ludacris este exemplul perfect al josniciei pana la care se poate ajunge in zilele noastre. O zice chiar el, in a doua piesa a acestui disc: How low can you go. Sa nu credeti ca numai rapperii nostri au „filme” cu masini bengoase si femei asijderea. In piesa amintita omu’ ne zice textual: Put the needle on a record and i make her get lower than a Lamborghini. Carevasazica daca cineva pune acul de platan pe un disc rapperul o face pe ea – domnisoara! – sa mearga mai jos decat un Lamborghini. Pare-se ca omul are o obsesie pentru masina asta, fiindca ea apare si-n textul piesei Sexting, care se vrea o satira la infidelitatile jucatorului de golf Tiger Woods. Printre textele pline de talc ale acestui muzician se numara si piesa care ne spune ca el o face toata noaptea. Chiar asa, I ll do it all night. N-ar trebui sa fie o mirare pentru nimeni ca o alta piesa de aici poarta numele de Sex Room. Habar n-am de ce acest album poarta denumirea de Battle of Sexes. Si sincer, nici o explicatie SF nu poate schimba ideea ca asculti aceeasi piesa pusa pe repeat din greseala. Poate pentru unii ar putea fi interesant ca printre cele 15 (14, daca nu punem la socoteala si intro-ul de inceput) piese apar si o sumedenie de invitate. Care insa sunt insipide, incolore si inodore.
Unciul loc unde Ludacris suna mai bine decat pleiada de „gangsteri“ romanasi care cica canta rap si-s golani doar pe micul ecran sunt instrumentalele pieselor. La textele noastre de Balcani avem de-alde Puya cu ale lui „De cand cu drogurile tari e marfa`n club/Fetele ajung tot mai repede nud“. La Ludacris, omu’ are un film cu Lamborghini-uri galbene cu subwoofere strasnice. Daca ati ascultat vreodata Wu Tang evitati chiar si magazinul unde se vinde asa ceva. Daca va salutati cu Whats up, MF s-ar putea sa ascultati discul cap – coada o data.