Nils Frahm - Spaces

Probabil că dacă eşti o stană de piatră există şansa să nu fii atins de muzica lui Nils Frahm. Otherwise, nu ai cum să nu asculţi cu urechile ciulite. Germanul care a studiat cu unul din discipolii lui Ceaikovski are un dar aparte de a te teleporta într-o lume mirifică. Spaces e  un disc care te lasă fără cuvinte. Îl „simţi“ cu toată fiinţa şi pe alocuri ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale. E drept, din când în când, graţie aplauzelor care mai apar pe ici pe colo, realizezi că delicatele compoziţii garnisite din plin cu sound-uri de pian au fost inventate şi pentru alţii, dar acest mic amănunt nu are cum să-ţi estompeze din feeling-ul de „good time“ pe care ţi-l conferă acest material sonor. Dacă faci parte din fanii mai vechi ai germanului, vei sesiza că Spaces e un soi de ghiveci, fiindcă conţine piese mai noi şi mai vechi, amestecate şi înregistrate pe parcursul a doi ani de zile în diverse locaţii. An Aborted Beginning, e un start cât se poate de meseriaş, care are darul de a te face atent, iar piesa care dă titlul albumului demonstrează din plin frumuseţea compoziţiilor germanului. Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul „langsam“, astfel încât atunci când ajungi să asculţi Hammers, tresari involuntar, căci explozia de energie de aici e una cât se poate de surprinzătoare. Sunetele de pian mixate cu cele scoase de sintetizator creează un melanj deosebit iar momentele în care armonia este „distorsionată“ cu bună ştiinţă adaugă şi ele plusuri de şarm. Muzicianul dă dovadă şi de un simţ al umorului cât se poate de dezvoltat, căci printre piese se regăseşte chiar o improviaţie pentru tuse şi pentru un telefon mobil (Improvisation For Coughs And A Cell Phone), dar şi „For–Peter–Toilet Brushes–More“, o compoziţie care reuşeşte să te ţină în suspans în ciuda faptului că are aproape 17 minuţele lungime. Abilitatea germanului de a provoca emoţii diverse cu ajutorul pianului e de lăudat, iar în finalul discului , odată cu piesa "Ross's Harmonium", melomanul e „tratat“ cu o altă porţie de deliciu sonor. Dincolo de toate, compoziţiile lui Nils Frahm ating acele zone ale fiinţei umane care sunt răspunzătoare pentru creearea emoţiilor. Categoric, după audiţia acestui album devii niţel mai bun înlăuntrul tău şi te vaccinezi împotiva răutăţii care te înconjoară. Spaces e un disc care emană prin toţi porii săi bun gust, unul din acele discuri care nu conţine defel brizbriz-uri, un album care îţi aduce aminte că muzica e o artă.

Jazzkantine - Ultrahocherhitzt

Cu Jazzkantine ştii unde te afli încă de la primele acorduri ale piesei Puppenspieler, care deschide acest al 10-lea material discografic al germanilor care au nu mai puţin de 20 de ani la activ. Te paraşutezi direct în imaginara ţară condusă de regii care se numesc Funky şi Groovy. Trupa care a luat naştere avându-i ca sursă de inspiraţie pe Jazzmatazz- ul lui Guru, navighează în aceleaşi ape jazz, funk şi hip – hop. Într-o manieră cât se poate de elegantă, se subînţelege. E un soi de deja – vu, un „immer weiter“, ca să citez una din piesele discului, o călătorie frumoasă într-o felie de jazz – rap îmbunătăţită cu elemente funky, blues şi chiar rock pe alocuri. Echipajul format din zece muzicieni, îndrumaţi de liderul Christian Eitner (basist) face o treabă mai mult decât agreabilă pe cele 15 piese. În Egotrippin, în special, solista Nora Becker adaugă plusuri de şarm. Rapperii Cappuccino şi Tachiles sunt adesea geniali (în Dreck, de exemplu) iar invitaţii speciali trombonistul Nils Wogram şi trompetistul Joo Kraus sunt şi ei la înălţime. Cele 15 pşiese de aici sunt indispensabile pentru cei care servesc la micul dejun, prânz şi cină mâncăruri cu ingrediente funky şi groovy. Printre momentele deosebite de aici se numără Streets of Wuephenthal, o piesă instrumentală care începe cu o sirenă de poliţie dar care devine pe parcurs un jam sesion de milioane. Sau single-ul Lieber langsam, care deşi e mult mai liniştit decât celelalte piese de aici descrie perfect plaja sonoră în care se învârte discul. Desigur, pentru căutătorii de sound-uri noi, albumul ăsta nu poate fi unul mega – interesant, căci jazzy – funk – ul germanilor a fost abordat în trecut de mulţi alţii. Pentru toţi cei cărora termenii de funky şi groovy le sunt pe plac, audiţia asta este una care îi va răsplăti. Finalul e pur şi simplu demenţial căci piesa intitulată Musik, are de toate. Există şi părţi mai puţin reuşite cum ar fi Mit Dir sau Nochmal, dar per ansamblu melodiile astea au fost construite cu un singur scop, acela de a-ţi induce o stare de bună dispoziţie. Şi reuşesc, din plin.

Nightmares on Wax - Feelin Good

Categoric, britanicul George Evelyn are toate motivele să se simtă bine. Şi-n plus, ştie cum să transmită acest sentiment ascultătorului, fără a apela la trucuri ieftine. Cel care a colorat începutul anilor 90 cu infuzia sa de hip – hop şi breakbeat şi care a definit cât se poate de exact vremurile de început ale label-ului Warp propune de această dată o excursie în lumea orchestraţiilor sonore izbutite. Cel de-al şaptelea album al său e plin de trompete, percuţii africane, saxofoane şi viori şi oferă un amalgam fericit de stiluri muzicale.
„Be, I Do“ se concentrează în zona  efectelor sonore africane şi cubaneze, în timp ce Master Plan e piesa perfectă pentru o duminică după – amiază petrecută în intimitatea fotoliului personal. Printre track-urile care reuşesc să fie mega – adorabile încă de la prima audiţie se numără şi Luna 2, în care percuţionistul german Wolfgang Haffner face pur şi simplu minuni. Desigur, lista deliciilor sonore nu are cum să cocolească „ Now is the time“, o infuzie de reggae şi dub „aşezat“ pe beat-uri cât se poate de cuceritoare sau „Eye (Can’t See) plus Tapestry, două momente care emană cantităţi serioase de energie. Ar mai fi şi Om Sweet H(Om)e, piesa care închide într-un mare fel acest disc.  Feeling Good transmite transmite energii pozitive cu nemiluita. E şi normal să fie aşa căci de vreo şapte ani de zile George Evelyn şi-a mutat sediul în Ibiza. Sau poate şarmul acestui disc i se datorează şi lui Sebastian Studnitzky, orchestratorul celor de la Jazzanova, care face o treabă excelentă aici. Poate ar trebui să-l ascultaţi, pentru a vă contamina de o serioasă porţie de „feeling good“.

Gregory Porter - Liquid Spirit

În cazul în care faceţi parte din tagma melomanilor norocoşi care au avut ocazia să asiste la concertul susţinut de Kurt Elling în vara anului 2013 la Timişoara, cu siguranţă veţi fi vrăjiţi de muzicianul american de 42 de ani care zilele trecute a devenit „major“, graţie faptului că a editat un material discografic la celebra casă de discuri Blue Note. Există multe similitudini aici cu Kurt Elling, dar fără îndoială lista eventualelor nume „de gen“ include şi nume ca Stevie Wonder sau Donnie Hathaway. Deşi se află la cel de-al treilea material discografic şi a avut parte de două nominalizări la premiile Grammy, Gregory Porter nu este un superstar.

Sebastian Spanache Trio - Humanized

După ce anul trecut timişorenii care alcătuiesc Sebastian Spanache Trio au scos albumul „neoficial“ numit A Pasha s Abstinence, despre care am amintit la vremea repectivă aici, a venit şi momentul „botezului“ oficial. Humanized, primul album „oficial“ va fi lansat în data de 24 mai. Povestea discului este una interesantă, căci iniţial  Sebastian Spanache Trio a recurs la finanţarea de tip „crowdfunding“. Concret, Sebastian Spanache (pian, rhodes, wurlitzer), Csaba Sánta (contrabas) şi Radu Pieloiu (tobe) au lansat o invitaţie pentru fani de a contribui cu donaţii. Experimentul s-a dovedit a fi un eşec, căci din cei 5.000 de lei cât au sperat să strângă din donaţii prin intermediul acestui proiect, n-au reuşit 

să strângă decât 175 lei. „A fost un experiment eşuat, din păcate. Şi asta pentru că lumea nu ştie ce înseamnă acest «crowdfunding», la noi, cel puţin. Dincolo, noţiunea funcţionează la nivelul de milioane de dolari. Noi suntem puţin în urmă, ca întotdeauna. Din fericire, am fost ajutaţi de nişte prieteni şi de către Asociaţia ProPhilharmonia pentru discul nostru“, spune Sebastian Spanache.

Sorin Romanescu si Alex Man - Undercover

Se stie, in materie de jazz, aparitiile discografice made in Romania sunt o “rara avis”. Daca mai adaug si faptul ca piesele incluse pe materialul discografic realizat de Sorin Romanescu si Alexandru Man au fost inregistrate live, cred ca e cat se poate de clar pentru toata lumea care poseda niscaiva IQ ca Undercover merita sa-si gaseasca locul in colectia oricarui degustator serios de jazz. Albumul de fata cuprinde noua standarde impecabil executate si a fost inregistrat in Cover Club din Fagaras in 4 martie 2011. Initial, “povestea” asta nu era prevazuta sa capete o aparitie discografica, dar dupa ce inginerul de sunet al respectivului concert le-a predat celor doi muzicieni masterul, s-a nascut si ideea. Care s-a dovedit a fi cat se poate de benefica, caci ceea ce a iesit e exact “asa cum au vrut artistii“.

Philip Glass - Rework: Philip Glass Remixed

Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand aud ca artistul „cutare” a scos un album cu influente dintr-o multitudine de stiluri, tind sa nu dau crezare vestii, caci marketing-ul e-n toti si toate. Ei bine, pun pariu ca cei care vor asculta cap – coada acest material discografic ce contine pe parcursul a doua CD-uri remixuri ale unor compozitii Philip Glass, vor avea parte de asa ceva. Urcehile desfundate vor percepe acilea fel si fel de „tendinte”, de la glitch – house la ambient, de la classic la chillwave, de la pop la jazz, si lista poate continua. Intr-o anumita masura e si normal sa fie asa, caci lista artistilor care au contribuit la acest proiect este cat se poate de variata. Aproape ca esti tentat sa spui ca discul asta e croit ca fiind un soi de „de toate pentru toti”, dar la o privire mai atenta, realizezi ca urechiusele obisnuite cu tonele de compozitii facile din topurile actuale ar putea fi foarte frustrate.

Enrico Rava - Rava on the Dancefloor

Gratie hoardelor de mandre si juni care si-au facut un obicei de a „copia“ piesele altora, termenul de cover capata tot mai mult o conotatie dezagreabila in zilele noastre, dar din cand in cand, mai ai supriza sa dai peste ceva cu adevarat iesit din comun si-n acest domeniu. E cazul trompetistului de 73 de ani din Trieste, Enrico Rava, care sustine ca nu l-a descoperit pe The King Of Pop numai dupa moartea sa. Dar dupa asta, a devenit obsedat de el. Albumul de fata este un disc live care cuprinde noua track-uri jazzy in care hiturile lui Jackson prind o cu totul alta culoare. They don’t care about us e un free – jazz in care apar din cand in cand si niste climax-uri de-a dreptul rock si-n care finalul e pur si simplu demential, iar in compozitia lui Rod Temperton care poarta numele de Thriller, trompeta e in prim – plan, dar din pacate nu e asezonata corespunzator de restul formatiei.

Marcus Miller - Renaissance

Daca esti basist, simpla mentionare a acestui nume e o recomandare cat se poate de solida. Inainte de a intra la banuieli, afirmatia de mai sus n-are nicio relevanta pentru turbulentele politice pe care le traversam. Caci a fi basist inseamna in acest context a canta la chitara bas sau a rezona cu acest instrument. Carevasazica, basistii au toate motivele de bucurie, caci acest Rennissance este unul la fel de spectaculos ca celelalte creatii ale vrajitorului Marcus Miller. Titlul e insa cat se poate de neinspirat, caci Rennaisance n-are de-a face cu nicio schimbare stilistica, ci este mai degraba o renastere solo dupa patru ani de pauza discografica.

Neneh Cherry and The Thing - The Cherry Thing

Pentru cei care au deschis urechile mai tarziu, Neneh Cherry e o doamna care pe vremea cand la noi se punea de Revolutie, domina topurile internationale cu Buffalo Stance, o melodioara inclusa in albumul ei de debut Raw like sushi. Pentru cei care nu sunt la curent cu jazz-ul nordic,  The Thing e un trio care si-a luat numele dupa o compozitie de-a lui Don Cherry (ati ghicit! - tatal vitreg al solistei), o figura legendara a muzicii jazz care a colaborat mult timp cu Ornette Coleman. Nu mai e un secret pentru nimeni ca muzica made in „nordul Europei“ are valente deosebite, iar daca mai pun la socoteala si faptul ca acest disc e primul material de sine statator al celebrei Neneh Cherry dupa 16 ani de pauza, e clar ca asteptarile-s maricele. Parafrazand albumul din 1989 al cantaretei, acest  The Cherry Thing e cat se poate de crud. E al naibii de brut, mega – neprelucrat, la mii de ani – lumina de ceea ce se poarta azi in muzica pop.

Jazzanova - Funkhaus Studio Sessions

In cazul in care as fi un muzician, dupa mai multe auditii ale acestui Funkhaus Studio Sessions as fi nevoit sa iau niste masuri radicale. Fie as sta cu urechea lipita de difuzor pentru a prinde fiecare  subtilitate, fie m-as apuca de goblenuri. Daca esti un meloman care te respecti si nu esti ingropat pana-n maduva oaselor intr-un stil anume, probabil ca stii de Jazzanova. Colectivul de muzicieni din Berlin care adesea e alintat ca „pionier in ale nu jazz-ului“ are vreo 17 ani in spate, si totusi acest Funkhaus Studio Sessions este discul cu numarul trei din istoria lor. Dupa cum ii spune si numele discul e executat in legendarul GDR Rundfunk Orchestra Studios din Estul Berlinului, iar vestea si mai buna este ca chestia asta a fost si filmata.

Get the Blessing - OCDC

Cine a inventat vorba totu-I bine cand se termina cu bine, n-a fost om rau. Hai sa fim onesti pana la capat: cui nu-I plac happy – end – ingurile? Iar atunci cand din intamplare dai peste o trupa care are sagalnicul nume de Get the blessing si totul se termina cu bine, simti ca ai parte intr-adevar de o binecuvantare pe termen lung. Desi in zilele noastre termenul de fresh s-a demonetizat la marea arta gratie folosirii lui de catre capetele minunate din industria advertising-ului, prima senzatie pe care o ai dupa asa o auditie este asta. Nu e acel proaspat stors din dubstep si nici acel new style care inunda topurile si nici nu e axat in randul diverselor efecte electronice folosite pana la refuz de multi. E mai degraba o desfatare acustica, una in care urechile desfundate se aleg cu o stare de fericire ce emana din belsug in cele opt piese incluse pe albumul cu numarul trei al acestor vajnici britanici.

V.A. - The Romanian Jazz Collection

The Romanian Jazz Collection reuneste sub acelasi acoperis o serie de figuri cunoscute ale genului din tara noastra si contine selectii inregistrate in cadrul Galei Premiilor anuale de jazz 2011, care au avut loc anul trecut. Practic e un fel de document – audio care prilejuieste urechilor destupate o intalnire cu premiantii acestei manifestari.

Cele 11 minute si jumatate ale piesei de deschidere, Groove del sol propun ascultatorului o excursie in lumea groove-urilor funky si jazzy (si chiar si fusion) realizate de talentatul Marius Pop alaturi de cei de la M Theory. Dealtfel piesa aceasta este inclusa – intr-o forma mai scurta, ce-i drept – si in discul First Step al muzicianului, pentru care acesta a fost rasplatit cu titlul de Confirmarea Anului.

Iordache - One life left

Pentru orice posesor al unor urechi desfundate care n-a trait in alta Galaxie in ultimele decenii, numele lui Mihai Iordache n-are cum sa fie necunoscut. In cel mai pur spirit de patriotism local e de bun augur sa precizez ca alaturi de binecunoscutul instrumentist - care are la activ colaborari cu Sarmalele Reci. Harry Tavitian, Ada Milea sau Lucian Ban (si cum as putea omite aici Kumm, locul unde isi are „sediul“ actual Iordache?) – se afla Lucian Nagy,  Petre Ionutescu, Dan Alex Mitrofan,  Toni Kuhn,  Utu Pascu si Tavi Scurtu. Pentru netimisoreni, haideti sa mai subliniez ca numele amintite anterior fac parte din garda de instrumentisti care in orasul de pe Bega se presupune ca „rup tot“. Eterna  „dusmanie“ Timisoara – Bucuresti e categoric history, cel putin din perspectiva acestui nou material discografic semnat Iordache.

Robert Glasper Experiment - Black Radio

In cazul in care jazz-ul iti zice ceva, Blue Note Records n-ar trebui sa reprezinte o necunoscuta. Simplul fapt ca acest Black Radio a aparut sub umbrela celebrei case de discuri e un indiciu ca ceea ce zace ascuns printre track-urile astea merita auditii succesive. Asa si este, caci Robert Glasper reuseste sa stearga orice granita intre jazz-ul clasic si neo – soul sau hip – hop – ul actual, daca vreti. E drept, omul a incercat aceasta reteta si pe albumul sau anterior numit Double Booked, dar de aceasta data rezultatul este demn de aplaudat, caci se simte de la distanta faptul ca piesele astea au suflet. Fie ca e vorba de compozitii proprii fie ca vorbim de cover-uri, atmosfera e una cat se poate de relaxata si interesanta.
Lucrurile debuteaza cu o piesa in care primele cuvinte sunt „Hello world/Peace and Love/I wish you the best/And now for the nex“, in care urechile sunt tratate cu un soi de gospel peste care Shafiq Husayn executa un rap de milioane. In cazul in care tii cont de sfatul din aceasta piesa „You’ll need only two things to direct your course – Your Ears, and your Soul”, esti gata sa experimentezi un trip care continua cu mirifica voce a celebrei Erykah Badu, care ataca un standard de jazz facut cunoscut de John Coltrane, Afro Blue. Desi Lalah Hathaway are o prestatie interesanta pe melodia Cherish the day, parca originalul interpretat de Sade e de neegalat, dar asta nu schimba cu nimic datele problemei: avem de-a face cu un disc meserias, care curge natural, fara brizbriz-uri. Always shine este un track de nota zece in care apar si Lupe Fiasco si Bilal, iar un moment de referinta al albumuli este mostra de soul care poarta numele de Ah Yeah, in care apar Musiq Soulchild si  Chrisette Michele. O alta voce care coloreaza mirific acest produs muzical este Meshell Ndegeocello, care in Consequence Of Jealousy reuseste sa linisteasca lucrurile cel putin in materie de „beat”, iar melodia are parte de niste sample-uri care umplu la fix „golurile“ de pian. E genul acela de balada care te vrajeste din prima si care te subjuga instantaneu, asta evident in cazul in care esti open – minded. Un alt cover interesant este dupa Letter to hermoine-ul lui David Bowie. Finalul este cat se poate de fascinant: avem de-a face cu o piesa care incepe cu “How should we remember Kurt… By playing his music”, care se dovedeste a fi un superb cover al celebrului Smells like teen spirit. Sa va mai spun ca e unul din momentele strong ale discului? Una peste alta, discul asta imi aduce aminte de regretatul rapper american Guru si il recomand cu cea mai mare caldura tuturor urechilor avide de chestii interesante.

Trummor & Orgel - Out of Bounds

Se prea poate ca inainte de aceasta auditie, destula lume sa-si puna intrebarea ce sens o fi avand existenta unui album care respira prin toti porii sai acel sound unic pe care-l scoate orga Hammond. Un instrument deatlfel foarte “cool“ care a fost inventat in 1934 dar care a intrat cu adevarat in atentia tuturor gratie folosirii lui de catre de-alde Deep Purple, Uriah Heep, Steppenwolf, Atomic Rooster, Grand Funk Railroad, Santana, Procol Harum, Yes sau Emerson, Lake & Palmer. Desigur, sound-ul acesta face legea in gospel, soul, blues, rock, country sau jazz, dar chiar si-n biserici. Si totusi, Out of Bounds este un material care merita intreaga atentie a oricarui meloman fiindca zugraveste o atmosfera sonora mai mult decat interesanta, un amestec de nou si vechi care este fara indoiala cat se poate de captivant. Eroii recenziei de fata isi au sediul central in Suedia si sunt doi frati care raspund la numele de Staffan si Anders Ljunggren. Fiindca instrumentele lor preferate sunt tobele si orga, si-au luat numele de Trummor & Orgel, iar bijuteria asta muzicala este al 4-lea disc din cariera lor.

Desi are un pregnant aer de jazz, discul asta reuseste sa ofere ascultatorului un complex stilistic multiplu, prima senzatie pe care o degaja fiind aceea ca cele zece track-uri au fost compuse special pentru coloana sonora a vreunui thriller de actiune in care spionii sunt omniprezenti. Dispune de serioase portii de elemente care fac ca atmosfera sa fie mega – groovy si funky. Fie ca e vorba de piese lente care-ti amintesc de Whiter Shade of Pale-ul celor de la Procol Harum (The Wheel) sau midtempo cu staif (Straight On), discul asta emana cantitati serioase de voie buna, iar pentru aceia care socotesc de cuviinta ca single-ul promovat de aici - Worlds Collide – nu e destul de convingator am un singur sfat: ascultati cu mare bagare de seama toate piesele, caci baietii astia sunt plin de surprize.  Letters in red and blue te teleporteaza pe o pajiste inverzita in care esti deconectat de civilizatie si-n care auzi zumzaitul albinelor iar Some Friendly Advice este probabil cireasa de pe tort de aici. Suedezii acestia au pus la cale un album burdusit cu ecouri si rezonante mirifice, in care melancolia si nostalgia se intrepatrund cu inovatia. Din fericire, baietii evita cu buna stiinta cliseele, astfel incat reusesc sa dea un raspuns pozitiv intrebarii lansate la inceputul recenziei. Desi te-ai fi asteptat ca oamenii acestia sa aibe preferinte cat se poate de retro, intr-un interviu ei au desconspirat care sunt trupele lor favorite la ora actuala: The Charlatans si The Stone Roses. Daca Jimmy Smith se considera ca a fost omul care a scos orga Hammond din biserica, putem afirma fara nici o exagerare ca Trummor & Orgel au adaugat stropi de sarm creatiilor care se invart imprejurul acestui legendar instrument.

Sebastian Spanache Trio - A Pasha s Abstinence

Pentru amatorii de jazz din Timisoara, numele lui Sebastian Spanache nu are cum sa fie necunoscut. Prezent in diverse formule de-a lungul vremurilor prin cluburile din oras, muzicianul a pus bazele unui proiect numit Expanding Time Colours care a propus o abordare diferita a stilurilor jazz, funk si latin, in care alaturi de el au mai fost prezenti Stefi Olariu – trompeta, Lucian Naste – chitara, Csaba Santa – contrabas, Radu Pieloiu – tobe si Sergiu Catana – percutie. Muzicienii au „tras” si un mini – turneu national care s-a bucurat de o primire calduroasa in randul melomanilor. De data aceasta, trei muzicieni din acest nucleu s-au ambitionat sa scoata un material discografic care ofera celor avizati 56 de minutele de jazz de bun augur. A Pasha s Abstinence, scos de Sebastian Spanache Trio, se doreste a fi o calatorie muzicala impartita in opt track-uri cu un feeling divers. Doua piese sunt compozitii semnate Csaba Santa si Sergiu Catana, ceilalti doi timisoreni care alaturi de Sebastian Spanache sunt vinovati de aparitia acestui material. Printre momentele interesante se numara Smoke and Mirrors, o compozitie cat se poate de reconfortanta care beneficeaza si de aportul lui Lucian Naste la chitara, care reuseste sa dea un feeling cat se poate de interesant acestei constructii sonore care se intinde pe parcursul a aproape sapte minute si Meditation, in care melomanul este invitat sa participe la un trip misto din cale afara prin diverse cotloane dementiale ale jazz-ului. Exista pe ici pe colo si mici intruziuni in funk sau soul. Discul poate fi incadrat in sertarul free jazz, plin de sunete abrazive şi rezolvări acustice interesante, care emana o naturalete aparte. E jazz made in Timisoara si poate fi ascultat/comandat aici.

Badbadnotgood - BBNG

In cazul in care ati auzit vreodata de rapperul american Tyler, The Creator, exista probabilitatea sa fi vazut pe Youtube niste jam – session – uri executate de acesta alaturi de canadienii de la BADBADNOTGOOD (pe scurt BBNG). Cei trei muzicieni din Toronto care activeaza in zona nu – jazz au editat un mixtape care poate fi descarcat gratuit de aici care te lasa pur si simplu cu gura cascata, sau ca sa ne folosim de niste termeni mai sonori, cu urechea ciulita. Matt Tavares (pian), Alex Sowinski (tobe) si Chester Hansen (bass) reusesc sa surprinda in cel mai misto mod cu putinta fiindca „ataca” niste cover-uri intr-o maniera neconventionala. Unde mai pui ca in timpul aparitiilor lor live tobarul poarta o masca de ...porc pe fata. Piesele care isi gasesc o interpretare cat se poate de originala vin din diverse arii stilistice atat din zona hip – hop (Gang Starr sau Nas) cat si din aria celor de la DJ Premier, Joy Division sau chiar din celebrul joc de Nintendo numit The Legends of Zelda. Melodii care altminteri au un groove cat se poate de pregnant sunt transformate in formatul smooth-jazz, iar sound-ul este o imbinare fericita intre un bass care iti atinge finut stomacelul, un pian adesea prea modern ca sa fie adevarat si o percutie absolut nebunatica. Intro-ul acestui mixtape este cat se poate de elocvent pentru ceea ce presteaza acesti tineri canadieni, una din putinele voci ale discului anuntandu-ne pe un ton cat se pooate de meserias: Whatever you do, be creative! Mai apoi “Fall In Love” (o preluare dupa trupa americana de hip hop Slum Village) jongleaza cat se poate de subtil intre hip hop si jazz, iar unul din highlight-urile materialului este un mash – up de peste noua minutele ce curpinde trei teme din seria de jocuri Zelda. Exista si alegeri curioase, cum ar fi de exemplu Camel, o piesa din repertoriul celor de la Flying Circus sau chiar Transmission-ul celor de la Joy Division. Din fericire, nu numai alegerea pieselor e una de exceptie cat si „vopseaua“ pe care o adauga baietii astia peste variantele originale. E cat se poate de reconfortant sa realizezi ca niste pustani de 20 de ani pot creea asa ceva si fara indoiala mixtape-ul asta merita sa fie ascultat pe indelete de orice meloman care e curios de ceva fain din cale afara.

Renegades of Jazz - Hip to the jive

De fiecare data cand cuvantul funky apare in vreun context, prin capsor imi trece pentru cateva secunde simpaticul refren al celor de la C & C Music Factory, care cantau obsesiv de repetitiv Do you wanna get funky with me.  Sunt sigur ca exista tone de muzica funky. Si o sumedenie de artisti care de abia asteapta sa fie descoperiti, sa fie ascultati, sa smulga reprize de „dat din cap“ sau miscari onduitoare de trupuri prin diverse colturi ale lumii. David Hanke e unul din aceste personaje. Si-a tras si un nume misterios - Renegades of Jazz – si mai activeaza in bransa si sub pseudonimele de Mad Doc sau Unifairfly. Ba char canta in niste trupe ca  Madball Scientists, de exemplu. Trecand peste amanunte, trebuie sa va marturisesc ca de cateva saptamani albumul Hip to the Jive face ravagii prin discoteca subsemnatului si este scos de la naftalina oridecate ori simt nevoia sa ma invigorez. Imi da aripi, just like a Red Bull, si e burdusit cu voie – buna. E antidotul perfect la prostie, e lovely, ce mai.

Omul acesta care-si duce traiul prin Germania combina cu mega – talent latura funky a jazz-ului cu elemente de breakbeat si chiar niscaiva influente hip – hop si da nastere unui conglomerat cat se poate de solid, menit sa te faca sa plutesti. Primul lui single numit Karabin, a aparut in 2010 si a facut ceva valva in randul amatorilor de muzici funky – jazz. Din meniul acestui rasfat sonor pentru urechile bine spalate nu lipsesc elementele de Big Band Jazz, portiuni autentice de swing, break-uri specifice B – Boy si nici chiar elemente latino – tropicale, acestea din urma facandu-si prezenta in special in piesa Voodoo Juju. Pe langa mai sus – amintitul Karabin, pe acest disc de debut al acestui proiect se regasesc si alte doua melodii care au fost incluse in seturile multor DJ de funky – music anul trecut: Cascade si Get A Wiggle On. Amestecul acesta de jazz cu breakbeat functioneaza la maxim in cele 12 piese ale acestui album, iar alte doua puncte care sustin aceasta afirmatie sunt melodiile Apple Sauce si Jitterbug. Un alt element care face ca acest disc sa fie unul care se poate incadra la categoria misto de tot este acela ca majoritatea beat-urilor sunt uptempo, neavand parte de interludii plictistoare sau momente moarte. Renegades of Jazz e funky jazz for modern people, credeti-ma.

Trombone Shorty - For True

Trombone Shorty s-a apucat de cantat la trombon la varsta de sase ani avand norocul de a fi nascut in New Orleans, un taram cunoscut ca un soi de epicentru al Dixieland-ului, Jazz- ului si a Funk – ului, printre altele. Incepand din 2009, muzicianul care in buletin figureaza cu numele de Troy Andrews canta in grupul Orleans Avenue, iar primul sau pas solo, editat anul trecut sub numele de Backatown a fost un album care a poposit pe prima pozitie a topului Contemporary Jazz Chart realizat de Billboard. For true, este continuarea fireasca a discului care l-a adus in atentia melomanilor din intreaga lume, iar pentru ca discul asta sa faca valva, alaturi de el se afla o sumedenie de somitati in muzica. Lucru nu neaparat fericit, daca mi-e permis sa-mi dau cu parerea, caci din aceasta cauza avem parte de un disc de genul „all stars“. E drept, nu-i de colo colo sa-i ai pe acelasi album ca invitati pe Jeff Beck, Lenny Kravitz, Kid Rock sau Warren Haynes. Si lista nu se opreste defel aici.


Din pacate, episoadele sonore in care isi fac aparitia Lenny Kravitz sau Kid Rock sunt cat se poate de previzibile si nu reusesc sa impresioneze mai deloc. Adevaratele bunataturi din acest For True vin din portiunile in care urechea e bombardata cu acel tipic sound american ce imbina la fix funk-ul cu alte surate stilistice. Categoric, cireasa de pe tort este piesa numita Nervis, in care apar Cyril si Ivan Neville, componenti ai trupei The Meters, care au fost considerati pe buna dreptate cel putin la fel de misto si influenti ca si James Brown. Un alt moment care iese din monotonie este acela in care lucrurile aluneca spre un soi de soul combinat cu r and b modern in piesa Then there was you, cu aportul solistei Ledisi. Si tot in partea de laudat a discului se inscrie si Buckjump,  alaturi de Rebirth Brass Band, legendara trupa infiintata in 1982 in New Orleans. Aceasta din urma are o constructie sonora admirabila, fiind un amestec inspirat de  funk si jazz, care este condimentat cu flow-ul unui rapper local din New Orleans pe nume Fifth Ward Weebie. Chiar si single-ul Do to me (cu Jeff Beck) poate fi inclus in jumatatea buna a acestui disc, care are parte insa si de momente mega - previzibile ca Mrs. Orleans (cu Kid Rock), Big 12 sau Unc. For true are momente stralucite si portiuni mai putin reusite, dar per ansamblu se recomanda a fi un material discografic decent, demn de ascultat. Nu neaparat pe repeat, dar are cel putin trei track-uri demne de bagat in playlist-ul I – pod – ului personal.