În cazul în care faceţi parte din tagma melomanilor norocoşi care au avut ocazia să asiste la concertul susţinut de Kurt Elling în vara anului 2013 la Timişoara, cu siguranţă veţi fi vrăjiţi de muzicianul american de 42 de ani care zilele trecute a devenit „major“, graţie faptului că a editat un material discografic la celebra casă de discuri Blue Note. Există multe similitudini aici cu Kurt Elling, dar fără îndoială lista eventualelor nume „de gen“ include şi nume ca Stevie Wonder sau Donnie Hathaway. Deşi se află la cel de-al treilea material discografic şi a avut parte de două nominalizări la premiile Grammy, Gregory Porter nu este un superstar.
Dealtfel, prima sa apariţie televizată în S.U.A. a avut loc la sfârşitul lunii septembrie, la emisiunea lui Jay Leno. Cu doar patru ani în urmă, el era cunoscut drept „tipul care făcea supă“ într-un local american. Iar graţie acestui Liquid Spirit e considerat drept „the next big jazz star“. Vocea lui e una care îţi provoacă o stare de bine şi reuşeşte să transmită emoţii subtile. Dincolo de jazz, muzicianul cochetează cu eleganţă şi cu porţiuni de R&B, soul şi chiar gospel, unul din atu-urile lui fiind acela că le amestecă cu un deosebit talent. E genul acela de jazz care „te mişcă“ care-ţi provoacă un sentiment pozitiv, deşi pe ici pe colo compoziţiile sale cuprind şi stări de tristeţe. Cum ar fi “Hey, Laura”, în care muzicianul spune: “Sorry that I had to ring your doorbell so late / But there’s something bothering me / All night long I just couldn’t wait / With a healthy dose of make believe / Go ahead and lie to me and make me believe / That you’re in love with me / And this fool can see that the rivers of your love flow uphill to me.”. Un alt moment de excepţie din această categorie este balada Water Under The Bridges. Sau chiar “When Love was King” (compusă pentru fiul său), piesă care îţi dă fiori în cazul în care ai o inimă în piept, atât datorită textului cât şi datorită aranjamentului muzical simplu, dar eficient. Trecând la capitolul gospel, dai peste “Brown Grass”, o melodie care străluceşte şi prin saxofonul ei mirific. Dar şi peste piesa care dă titlul acestui album, care te face să baţi din palme nu doar pentru că Gregory Porter te îndeamnă cu insistenţă să faci acest lucru: "The people are thirsty / 'Cause of man's unnatural hand / Watch what happens when the people catch wind when the water hit the banks of that hard dry land / Clap your hands now.". Alături de compoziţii proprii, printre cele 14 piese de aici se regăsesc şi două cover-uri, "Lonesome Lover," şi "The In Crowd,". Desigur, nici jazz-ul nu lipseşte din acest cockteil savuros: fie că e standardul "I Fall In Love Too Easily," sau de „Musical Genocide“, care navighează subtil în aria jazz – funk. Dincolo de toate, discul ăsta e un adevărat deliciu pentru orice iubitor de jazz, fie el amator de standarde sau îndrăgostit de aşa numitul smooth – jazz care e destul de popular în America. E un album pe care îl recomand cât se poate de strongly…
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
În cazul în care faceţi parte din tagma melomanilor norocoşi care au avut ocazia să asiste la concertul susţinut de Kurt Elling în vara anului 2013 la Timişoara, cu siguranţă veţi fi vrăjiţi de muzicianul american de 42 de ani care zilele trecute a devenit „major“, graţie faptului că a editat un material discografic la celebra casă de discuri Blue Note. Există multe similitudini aici cu Kurt Elling, dar fără îndoială lista eventualelor nume „de gen“ include şi nume ca Stevie Wonder sau Donnie Hathaway. Deşi se află la cel de-al treilea material discografic şi a avut parte de două nominalizări la premiile Grammy, Gregory Porter nu este un superstar. 
Comentarii
Trimiteți un comentariu