Fără îndoială timişoreanul Claudiu Lazarciuc este o rara avis în peisajul muzicii româneşti. Anul trecut, artistul a fost nominalizat la Idyllwild International Festival Of Cinema în Los Angeles, California pentru coloana sonoră a filmului „The Boatman”, pe care a compus-o. Anul acesta a debutat cu un proiect pe care îl numeşte „world-music contemporan“ care poartă numele de Nadayana şi un material discografic de debut care merită toată atenţia melomanilor îndrăgostiţi de sound-uri „paşnice“, numit „Nine“. Poate că o sintagmă mai exactă care descrie această muzică ar fi aceea de „ambientală“. Poate chiar e un soi de ambiental – world music. Nici nu mai contează, căci muzica asta te vrăjeşte. Din prima.
Numele Nadayana vine din sanskrita „nadam” (sunetul interior care apare în meditaţia profundă) şi „yana” (cale – către aceea stare de contemplare). Alături de el, în proiect mai colaborează Julia Lazarciuc. „Vocea“ pricnipală a acestui material este hang-ul, un instrument cât se poate de „fresh“, inventat în anul 2000 şi care a fost prezentat pentru prima oară publicului un an mai târziu în cadrul celebrului târg Musikmesse Frankfurt . Prima apariţie a acestui instrument în arealul timişorean s-a produs în cadrul festivalului Plai, prin 2009, unde austriacul Manu Delago (care concertează printre altele şi cu Anoushka Shankar) a apărut în formulă de duo, cu Christoph Pepe Auer. Şi a fost la-nălţime cu hang-ul, interpretând o variantă memorabilă a celebrului Smells like Teen Spirit de Nirvana. Revenind la Nadayana, pe lângă hang o altă atracţie o constituie handpan-ul (un alt instrument din aceeaşi „arie), iar pentru ca totul să fie perfect, sound-urile astea sunt îmbibate din plin cu gonguri tradiţionale thailandeze.
Nu trebuie să fii cine ştie guru pentru a sesiza că această muzică are darul de a te relaxa într-un mod profund. După cum spunea şi artizanul acestui proiect, „este o reconectare la spiritual, la esenţă“. Cele nouă piese incluse pe acest album „colcăie“ de armonii ale acestor instrumente „ciudate“ emanând un efect benefic asupra ascultătorului. Desigur, pentru a savura aşa cum se cuvine acest album, este indicat să te închizi într-o cabană undeva la munte, fără semnal mobil, în faţa unui şemineu în care trosnesc lemnele adunate cu trudă înainte. „Filmele“ propuse de Nadayana te pot duce cu gândul spre gheţarul Skaftafellsjökull, peşterile de marmură din Chile, un câmp de lavandă din Franţa sau chiar pe insula Ko Phi Phi. Muzica discului e una liniştitoare, care te face să meditezi şi care te unge pe suflet. Bravo, Nadayana pentru unul din cele mai inedite albume de ambient - world music ale anului 2016 în România. Discul se poate asculta aici.
Spre deosebire de cele trei materiale discografice editate anterior acestui „Statele Unite Ale Balcanilor“, „echipa“ constituită în jurul conceptului Subcarpaţi reuşeşte să facă un pas înainte. Şi asta, în primul rând pentru că oamenii au reuşit să iasă din carapacea aceea de hip – hop – etno pe care au pedalt en – gros până acuma. Nu ştiu exact de unde vine această maturitate a echipei. Poate datorită faptului că în ultima vreme, trupa a experimentat diverse chestiuni. Cum ar fi concertele susţinute alături de Orchestră. Poate datorită faptului că în „echipă“ apare şi timişoreanul Alin Stoianovici (acordeon şi synth). Poate pur şi simplu, oamenii au simţit că trebuie să facă şi altceva. Cert este că „it just happened“.
Carevasăzică, melodiile nu mai sunt atât de simpluţe ca-nainte. Se mai aude pe ici pe colo şi drum and bass, ba chiar şi rock. Ca să nu mai zic de breakbeat şi grime. Plus alte bunătăţuri surprinzătoare. Avem Subcarpaţi mai cizelat. Cu „topping“ –uri trendy adăugate peste acelaşi aluat hip – hop îmbibat cu folclor autentic, preparat de membrii fondatori. Desigur,textele respectă întru-totul tendinţele actuale. Unde nu e folclor, e ceva de genul „Ştiu ca să muncesc sau ca să beau țuică de prune / Oamenii mei, o mie de idei căntă la strună/Oamenii mei, o mie de gânduri, de rânduri/ Taica n-are timp tot le scrie printe frânturi/Și ne cântăm, ne dansăm meseria“. Rabdă inima, prima piesă promovată din acest disc creionează destul de bine „direcţia“. Există şi momente neinspirate („Vremea mea“, „De dor şi de bucurie“ sau „Românul nu moare“), dar per ansamblu rezultatul e onorabil. „Dintr-o lume în altă lume“ alunecă pe câteva beat-uri din era de aur a celor de la The Chemical Brothers sau Prodigy, la fel ca şi „Vremea mea“, piesele fiind destul de antrenante şi reuşite. „Un câti un“ îţi aduce aminte de Hide you-ul celor de la Kosheen, iar „Lunea tahina“ se învârte în jurul unor armonii cât se poate de diferite faţă de restul pieselor, care te duc cu gândul la synth – pop – ul practicat odinioară de Depeche Mode.
Overall, chiar dacă „brand“-ul Subcarpaţi s-a clădit pe un fundament discutabil, piesele de pe acest album sună binişor şi vor face deliciul multor amatori de world – music. Şi nu numai, căci spre deosebire de multe alte trupe româneşti, formaţia asta a reuşit să prindă bine şi-n mainstream şi-n rândul acelora care cică o ard underground.. Mi-e greu să remarc cireaşa de pe tort din Statele Unite Ale Balcanilor. Până una alta, pe „felia“ asta Subcarpaţi rules. Avem de-a face cu un produs frumos ambalat, care se vinde bine şi este satisfăcător. Da, chiar dacă albumul se poate descărca pe gratis de pe Internet, Subcarpaţi se vinde bine, graţie marketing-ului deştept. Şi sincer, nu e nimic rău în asta. Dacă aţi fredonat Subcarpaţi până acuma, sunt mari şanse s-o faceţi şi-n continuare. Pentru ceilalţi, e un album decent, mai reuşit ca anterioarele.
Albumul de debut al celor de la The Different Class demonstrează că muzica românească are toate şansele să-şi revină din letargia în care se zbate de mai mult timp. Mai exact, vorbim de rock-ul autohton. Ceea ce cântă omuleţii aceştia poartă numele de groove – rock, în accepţiunea lor. Simplificând, e rock cu cojones. În bucătăria internă a celor de la The Different Class se regăsesc o serie de arome interesante: niţel stoner, oleacă grunge, niscaiva punk şi iz de power – rock. Judecând strict după spectrul muzical timişorean, băieţii sunt o combinaţie reuşită între The Egocentrics şi Burning Table. Iar dacă e să privim mai departe, influenţele lor sunt multe şi numeroase: de la Tool la MC5, trecând prin Pearl Jam şi înfruptându-se şi din The Stooges. Sau chiar The Doors, căci există pe acest album destule pasaje care amintesc de celebra trupă.
Şi fiindcă în zilele noastre etichetele muzicale au un rol determinant, băieţii reuşesc să „rezolve problema“ într-un mod cât se poate de elegant. Şi asta pentru că prima piesă a albumului. „Problem Solved“ nu lasă loc de interpretări: băieţii ăştia sunt cantonaţi într-un rock îmbibat cu valuri uriaşe de energie, sound-ul lor fiind unul care nu rămâne „fidel“ niciunei direcţii stilistice anume, dar care „te prinde“. „Blues Draft“ , următoarea piesă din disc, mută centrul de greutate al albumului spre influenţele clasice ale muzicii rock, melomanii regăsind aici destule pasaje din compoziţiile unor nume ca Led Zeppelin,The Doors, sau chiar Kula Shaker. Unul din cele mai reuşite momente ale acestui debut este Boots And Cats, o excursie de peste şapte minute în lumea „murdară“ a riff-urilor pline de şarm „culese“ din diverse subgenuri ale rock-ului modern. Melodia are parte de „up and down“-uri cât se poate de şarmante, desele schimbări de „mood“ fiind de bun augur. Surprizele nu se opresc aici, căci pentru piesa „Innuendo“ băieţii „întorc foaia“ oferind publicului o compoziţie „mult mai liniştită“ dar care cucereşte încă din primele acorduri. Pentru „Inbeetweners“, The Different Class fac din nou un slalom între punk şi groove, piesa oferind şi multe momente care oferă urechilor avizate solo-uri bine „ticluite“. Piesa care dă titlul albumului propune preţ de şapte minute o altă excursie în lumea plină de tenebre muzicale ale celor de la The Different Class. Melodia asta a fost inclusă şi pe coloana sonoră a filmului britanic The Antwerp Dolls, regizat de Jack L. Reid. „New Found Way“ alternează foarte izbutit între energie şi momente lente şi aduce în „aluat“ şi o voce feminină, foarte bine închegată în ecuaţia compoziţiei. Instrumentala „The Monkey Jump“ nu reuşeşte să se ridice la înălţimea celoralte piese de aici, dar finalul „Sunwise“ încheie albumul într-o notă de mister.
Fiindcă trăim în România, trebuie să remarcăm şi un amănunt care într-o ţară civilizată nu-şi prea mai are rostul. E vorba de „sound“-ul albumului, care se ridică la standardele „de afară“. Am menţionat acest aspect, fiindcă din păcate, multe trupe autohtone au imaginaţie dar „pierd“ destul de mult la capitolul mastering şi mixaj. Nu e cazul la The Different Class. Fie că o numeşti blues, funk, stoner sau psychedelic, muzica celor de la The Different Class provoacă stări de bine rockerilor. E un disc ce poate fi ascultat lejer atât de cei care-şi poartă cu mândrie tricoul cu Led Zeppelin sau Pink Floyd, dar şi de cei cantonaţi pe sound-uri mai moderne. Cris Paul, Seian Scorobete şi David Rogojan au toate motivele de mândrie, căci debutul lor „groove – rock“ e unul din cele mai interesante albume de această factură apărut în 2016 în ţărişoara noastră. Discul se poate asculta aici.
Dacă e să ne luăm după numărul manifestărilor care se întâmplă în lumea jazz-ului românesc, lucrurile stau binişor. Avem parte de multe festivaluri, lumea care îndrăgeşte acest stil muzical nu se sfieşte să plătească bilete pentru a vedea live nume de referinţă ale genului. Aparent, jazz-ul românesc o duce bine. Pe ici pe colo mai avem parte şi de apariţii discografice – ce-i drept destul de răruţe – dar situaţia este „sub control“. Din păcate, una din probleme care se detaşează în acest „tablou“ este numărul micuţ de tineri muzicieni care se aventurează să scoată albume în această felie. Explicaţiile pot fi multiple, iar una din excepţiile care confirmă cele afirmate anterior este proiectul bucureştean Arcuş Trio. O apariţie cât se poate de proaspătă, dacă e să ţinem cont de faptul că albumul lor de debut a fost gata la opt luni după ce au susţinut primul lor concert. Desigur, cei trei membri ai proiectului au „în spate“ o bogată experienţă, care dealtfel îşi pune amprenta şi pe cele zece piese incluse pe acest debut. Liderul Alexandru Arcuş a devenit cunoscut cu opt ani în urmă ca membru al binecunoscutei trupe Trigon şi a participat şi la alte proiecte internaţionale. Pianistul Adi Stoenescu are şi el o lungă listă de colaborări anterioare iar tobarul arădean Marcel Moldovan ar trebui să vă fie cunoscut printre altele şi pentru că a cântat alături de Stevie Vai.
Înregistrat pe câteva scule „legendare“ din categoria old – school, albumul conţine zece piese care te catapultează într-o lume interesantă, unde cuvântul de ordine este „fair play“. Hammond-ul lui Adi se completează la fix cu saxofonul adesea folcloric al lui Alexandru, iar tobele lui Marcel oferă adesea câteva „adieri“ din zona rock-ului. Motto-ul celor de la Arcuş Trio este „fusion“. Termenul cu pricina este lait – motivul acestui debut, căci alotropia este starea aceea când un element chimic există în două sau mai multe forme care diferă între ele din punct de vedere fizic. Dincolo de titlul ales şi de compoziţiile în sine, cei trei muşchetari muzicali dovedesc că au un şarm aparte şi în alegerea titlurilor pieselor. Şi asta pentru că pe disc se regăsesc compoziţii care te duc cu gândul la autostrăzi imaginare („M 1,2 sau 3“), poezii japoneze alcătuite din trei versuri („Haiku“) sau minunatele efecte obţinute prin mutarea accentului unei măsuri de pe timpul tare pe cel slab anterior („Syncopated“). Chiar dacă în comunicatul de presă al albumului se menţionează termeni ca R&B, HipHop, prog-rock, post-prog sau funk, paleta stilistică a celor trei muzicieni este axată în bună parte pe jazz-ul „cuminte“, iar influenţele care ies la iveală „din prima“ sunt cele folclorice. Ceea ce adaugă şarm la acest „aluat“ este faptul că din loc în loc compoziţiile Arcuş Trio au parte de elemente niţel mai experimentale pentru jazz (şi mă refer aici în principal la jazz-ul românesc), cel mai bun exemplu în acest sens fiind „nebunia“ cu care debutează „Tetragonal p.2“ (indubitabil, cel mai nonconformist moment al acestui debut), diversele „mood“-uri cu care te întreţine „Syncopata“ sau finalul îmbogăţit cu efecte specifice muzicii electronice din „Tetragonal p1“. Personal, mi-aş fi dorit ca trio-ul să „îndrăznească“ mai mult în latura asta experimentală a jazz-ului modern. Poate se va întâmpla pe viitor, când cei trei muzicieni vor prinde mai mult curaj în forţele proprii. Până una alta, Allotropy este un debut corect şi sincer, cu trei băieţi care emană prin toţi porii lor pasiune şi plăcere. Drept pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţia oricărui amator de jazz de pe meleagurile noastre.
Jazz-ul românesc suferă de aceleaşi „hibe“ pe care le întâlnim la tot pasul în aşa zisa industrie muzicală românească. Graţie faptului că dintotdeauna genul acesta de muzică a fost unul de nişă, în „felia“ asta s-au cuibărit de-a valma talente inconstestabile dar şi o sumedenie de oameni caracterizaţi printr-un snobism feroce. Dacă e să analizăm strict apariţiile discografice din această zonă, situaţia reflectă cât se poate de fidel „bubele“ prezente în activitatea concertistică. Din păcate, numărul artiştilor din noua generaţie care se încumetă să intre-n acest „angrenaj“ este cât se poate de micuţ. Din fericire, Timişoara a reuşit în ultima vreme să intre-n „hora“ asta cu două nume care în ultimii ani au demonstrat multe. Dincolo de premii, laude şi apariţii concertistice pe la cele mai importante festivaluri de profil din România şi-n alte locuri, tinerii artişti care alcătuiesc formaţiile JazzyBIT şi Sebastian Spanache Trio au reuşit să molipsească publicul mai mult sau mai puţin avizat cu un sentiment cât se poate de plăcut, care ar trebui să se regăsească la majoritatea oamenilor care activează într-un fel sau altul în arta numită muzică. E vorba de acel feeling care nu poate fi exlicat prin teoreme dar care te face să simţi pur şi simplu că oamenii CRED în ceea ce fac. Cel de-al doilea album al celor de la JazzyBIT oferă pe larg acest sentiment. Discul a fost scos pe piaţă exact la doi ani după apariţia albumului de debut numit Touch The Sky şi la patru ani de la primul concert al trio-ului timişorean. Decizia timişorenilor de a înregistra piesele incluse aici la un studio din Budapesta, alături de oameni „profi“ a fost de bun augur, căci sound-ul prezent în cele şapte compoziţii este fără cusur. Şi-n jazz, lucrurile de acest gen contează foarte mult. Un alt element care merită toate laudele este faptul că albumul Horizon are o poveste. Nu mă refer aici la incursiunile pline de farmec ale celor trei muzicieni pe parcursul celor şapte piese care alcătuiesc story-ul muzical, ci la imagine. Da, imaginea contează şi-n jazz-ul modern, iar cărticica de 16 pagini ce cuprinde ilustrații grafice deosebite, reuşeste să completeze percepţia ascultătorului visavis de acest produs.
În ceea ce priveşte muzica, madame et messieurs, lucrurile sunt cât se
poate de clare: JazzyBIT oferă o excursie atractivă, în care sound-urile
de orgă ale lui Teodor Pop îţi inspiră reverii mirifice. Meniul e
completat de basul pe alocuri „rock“ a lui Mihai Moldoveanu şi percuţia
„ceas“ executată de Szabó Csongor-Zsolt. E destul de greu să alegi un
„highlight“ între cele şapte compoziţii de aici, în ciuda faptului că în
opinia celor de la JazzyBIT cea mai catchy piesă de aici este
„Remember“. Şi asta pentru că Horizon merită să fie savurat ca un tot întreg. În opinia subsemnatului, cele mai drăgălaşe piese de aici ar fi Le Tunk şi Equilibrium, dar sunt sigur că fiecare meloman va găsi momente de real desfăţ sonor printre toate compoziţiile. „Probabil că jazz-ul nostru e mai digerabil decât cel cântat de alte trupe“, îmi mărturisea Mihai Moldoveanu în cadrul unui interviu, adăugând faptul că în decursul activităţii lor băieţii au avut surpriza să beneficieze la concerte de oameni care nu sunt pasionaţi neapărat de jazz. Poate într-adevăr aceasta e reţeta de succes a celor de la JazzyBIT, faptul că nu se adresează neapărat acelei nişe de oameni care „respiră“ jazz de dimineaţa până seara. Da, compoziţiile lor pot fi savurate lejer şi de cei mai puţini „connaiseurs“ în ale jazz-ului. Da, s-ar putea ca această constatare să fie interpretată în fel şi chip de „nucelul dur“ al jazziştilor. Dar, asta nu are cum să-i afecteze pe cei trei muzicieni, care au un background de influenţe foarte variate. Căci, chiar şi acel „bit“ (pic) din titulatura trupei sugerează că oamenii aceştia nu sunt cantonaţi în conservatorismul care emană adesea din muzicienii de jazz care se iau prea în serios. Horizon „curge“ cât se poate de „domol“ şi e „uşurel“, dar deloc frugal. Trupa asta „oleacă jazz“ („kicsit jazz, dacă vreţi) pleacă în turneu de lansare. Merită să vedeţi pe viu care este orizontul JazzyBIT. În 4 martie la Timişoara, 6 martie la Sighişoara, 11 martie la Oradea, 12 martie la Sibiu şi 24 mai la Bucureşti. Iar dacă vreţi să gustaţi din Horizon, puteţi să facţi acest lucru aici.
Cele zece piese incluse pe acest album realizat de un colectiv de muzicieni români şi italieni (nouă, dacă e să luăm în considerare faptul că piesa Sguardo Asospeso e prezentă în două variante) oferă melomanilor pasionaţi de jazz o reală desfătare sonoră. Produs de casa de discuri Fiver House Records, albumul a fost înregistrat în luna martie 2015 alături şi de invitaţii Cristian Soleanu şi Bucharest Jazz Orchestra. Compoziţiile sunt inspirate dintr-un univers de referinţă amplu: tradiţie europeană, ca de exemplu în prima parte a piesei Waiting for Bucharest, sau ca în Sisli Camii, piesă de inspiraţie mediteraneană (să nu uităm că Paolo este de origine siciliană), ori Danza nel Mondo, care aminteşte de muzica populară italiană, dar şi de matricea Coltrane-iană, ca în Sguardo Sospeso sau în ultima secţiune din Waiting for Bucharest, dar şi de sonorităţi de genul Billy Strayhorn, ca de exemplu în balada Lost Eyes in Wonderland.
Bine inserat în scena românească de jazz, Paolo Profeti este membru al Bucharest Jazz Orchestra (“BJO”), condusă de trompetistul Sebastian Burneci, cu care a participat la Bucharest Jazz Festival 2014. BJO au lansat recent albumul “Povesti din Bucuresti” (Fiver House Records, 2015). Paolo cântă de asemenea cu Big Band Radio, condusă de Ionel Tudor şi colaborează de asemenea cu muzicieni de jazz consacraţi precum Mihai Iordache, George Natsis, Vlad Popescu, Sorin Romanescu, Nicolas Simion, sau Mircea Tiberian. Discul a fost înregistrat în componenţa Paolo Profeti – saxofon, Davide Incorvaia - pian, Cristiano Da Ros – contrabas, Alessandro Rossi – tobe, Soprin Romanescu – chitară şi Florian Radu – trombon.
Waiting For Bucharest merită ascultat de mai multe ori, fiindcă la o primă audiţie ascultătorul nu reuşeşte să „proceseze“ multitudinea de informaţii prezente aici. Merită să asculţi piesele astea cu mare atenţie, căci de multe ori „fineţurile“ sonore devin perceptibile doar după o primă audiţie „pe fugă“. Atât din punct de vedere muzical cât şi stilistic, albumul propune o paletă largă de arome sonore. Chiar dacă piesele abordează stiluri diferite, ca şi întreg discul nu e o „salată“, fiindcă piesele au un fir care le leagă. Orchestraţiile sunt interesante şi multiple şi discul „curge“ cât se poate de natural. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără „Milano Bucureşti doar dus“, care are parte de un groove cât se poate de antrenant dar oferă destul „spaţiu“ separat şi pentru saxofonul lui Paolo.Discul a avut deja parte de concerte de lansare în mai multe oraşe din ţară, iar cei care au experimentat piesele acestea live au descoperit un proiect bine închegat, care construieşte stări de bine în rândul melomanilor. Recomand cu căldură audiţii multiple ale acestui disc tuturor celor care consideră că „the music is magic“.
De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse. De la Cantofabulele legendarilor Phoenix până la dubioasa modă „etno – dance“ care în anii 90 a făcut ravagii prin ţărişoara noastră, exemplele sunt foarte multe. Din păcate, o sumedenie dintre aceste „update“-uri la muzica populară au fost făcute alandala. Drept urmare, e cât se poate de justificat ca atunci când ai de-a face cu un nou material sonor care-şi propune să „şlefuiască“ folclorul românesc (să-l îmbrace în straie moderne – dacă vreţi), să fii cât se poate de circumspect. Aşa stăteau lucrurile şi înainte de audiţia albumului de debut semnat Cobzality. E drept, acum doi ani am prins un concert memorabil la Timişoara, susţinut de Cobzality şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Banatul”. Dar, de atunci a trecut ceva vreme. Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif. Cobzality este proiectul muzical fondat în 2012 de doi dintre foştii membri Sistem, Florin Romaşcu şi timişoreanul Robert Magheţi, cărora li s-a alăturat, ca solist vocal, Bianca Purcarea. Pentru realizarea discului, cei trei artişti au îmbinat instrumente tradiţionale precum cobza, caval, nai, fluiere şi taragot cu sound-uri moderne şi elemente ambientale.
Printre lucrurile care fac ca acest album să fie interesant este faptul că pe lângă piese arhicunoscute din folclor, există şi „bucăţi“ mai puţin „rulate“ (şi ştiute). Cum ar fi Mîndra de la Jiu, care e prezentă aici în două variante absolut memorabile. Desigur, dintr-un asemenea album nu avea cum să lipsească „De la căpâlna“, o melodie care a fost preluată de atâtea ori încât cred că nimeni nu mai ştie exact varianta originală. Printre altele piesa asta a fost inclusă ca sample de rapperul american Jay Z în piesa lui Murder To Excellence. Cobzality reuşeşte să îmbrace această compoziţie în straie cât se poate de inedite. O altă compoziţie care a fost adaptată în nşpe mii de variante este „Până cân nu te iubeam“. Una din variantele magice pe care mi-a fost dat să o aud la această piesă este aceea „furmizată“ de americanii de la Pink Martini, cu aportul solistei Storm Large. Revenind la Cobzality, îmi place faptul că oamenii aceştia acordă o importanţă deosebită atât filonului folcloric cât şi elementelor moderne. De fapt, acesta e şi unul din secretele pentru care Cobzality merită sincere felicitări: echilibrul perfect între vechi şi nou, între tradiţie şi modernism. Chiar şi „Aseară ţi-am luat“, o altă piesă arhicunoscută sună cât se poate de bine în versiunea lor, iar „Pamentu Caval“ este un alt exemplu de melodie care pur şi simplu îţi pică cu tronc de la prima audiţie graţie balansului perfect dintre orchestraţiile actuale şi porţiunile de instrumente tradiţionale atât de bine aşezate în compoziţie. Mi se pare surprinzător faptul că unele din melodiile cântate prin concerte în aceşti trei ani de Cobzality nu şi-au găsit loc pe acest album de debut.
Invariabil, vor exista voci care simt nevoia să explice diverse paralele între proiectul Cobzality şi Subcarpaţi. Există voci care chiar au sugerat un featuring între cele două proiecte. Din fericire – sau din păcate, după caz – colaborarea asta nu a avut încă loc. Deocamdată. Şi e mai bine aşa, căci Cobzality „umblă“ la folclorul românesc într-un mod mult mai natural şi subtil decât cei de la Subcarpaţi. E o abordare mai finuţă – dacă vreţi - fără prea multe E-uri şi ingrediente artificiale. Deşi e mult diferit faţă de „Cantofabule“ - le celor de la Phoenix, albumul ăsta merge pe o linie iniţiată de legendele rock-ului românesc, îmbrăcând versiunile originale ale pieselor într-un „dress – code“ de bun gust. Una peste alta, sfatul meu este să puneţi mâna pe acest album, fiindcă merită din plin. Faceţi-l cadou de sărbătorile de iarnă, fiindcă e mult mai mişto să asculţi varianta Căpâlna la gura sobei cu Cobzality, decât să rememorezi de mii de ori acelaşi Last Christmas sau tonele de „White Christmas“ care apar în fiecare an în preajma sărbătorilor de iarnă pe diverse compilaţii. Cobzality au reuşit să pătrundă cu acest disc în selecta categorie muzicală ce poartă eticheta de „world – music“, iar piesele de pe acest disc de debut emană prin fiecare por al lor, un sentiment de „good job“. Se prea poate ca abordarea propusă de ei să nu „prindă“ atât de bine la cei obişnuiţi cu music for the masses, dar cu siguranţă va bucura pe deplin urechile melomanilor adevăraţi.
Există muzică pop românească care să nu jignească IQ-ul ascultătorului? Nu, nu e o întrebare de Radio Erevan. Desigur, rămâne la latitudinea fiecărui meloman chestia cu „jignitul“, dar marea majoritate a producţiilor româneşti din zona pop sunt atât de inodore, incolore şi insipide încât nu au cum să trezească interesul unui meloman cu urechile bine spălate. Şi ca să răspund la întrebarea enunţată anterior, da, există. Mai rar, ce-i drept şi nu la „vedere“, dar tocmai aici stă unul din farmecele muzicii: acela că diamantele nu strălucesc la vedere, trebuiesc descoperite, ele sunt adesea pitite în cotloane bine ascunse. Se prea poate ca nu mulţi dintre voi să fi auzit de Lucia, până acuma. Deşi a debutat de vreo trei anişori cu un cover după formaţia The MoooD, Lucia nu a invadat mass media românească. Albumul ei de debut poartă numele de Silence şi merită atenţie sporită.
Primul fapt care îţi sare în ochi la acest debut este coperta. Care seamănă izbitor de mult cu coperta noului byron, Eternal Return. Dealtfel Lucia şi-a lansat acest album de debut în cadrul unui concert susţinut în Berăria H alături de trupa lui dan byron. Asemănările cu byron nu se opresc însă aici, căci din loc în loc aranjamentele muzicale aduc niţel a ceea ce prestează byron. Cu arome mai pop desigur. Ceea ce ne oferă Lucia pe cele 12 piese care alcătuiesc acest album de debut este ceea ce poartă denumirea generică de pop „afară“. Există of course şi influenţe din alte zone, dar cam aceasta e ideea. Din fericire, pop-ul făcut de Lucia nu seamănă cu ceea ce e împachetat în această etichetă şi care se lăfăie pe canalele mass media românească. Avem de-a face cu un debut interesant din toate punctele de vedere. Dacă ar fi să judec acest album după ceea ce se scoate prin ţărişoara noastră în domeniul pop, aş fi tentat să spun că discul ăsta e revoluţionar. Dacă e să-l judeci după pop – ul care se produce „afară“, muzica asta e de bun augur. Cu armonii şi orchetraţii interesante, cu o voce promiţătoare şi cu „oameni“ în spate care au cizelat piesele pentru a suna modern.
Judecând după pianul care se revarsă în primele secunde ale piesei care dă titlul acestui album, ai crede că Lucia şi-a propus să meargă în direcţia celebrei Adele. Ceea ce nu e un lucru rău, la urma urmei. Doar că, lucrurile nu stau aşa. Din fericire, căci pe lângă asemănările cu Adele, există multe chestii mai faine. Poate ar mai fi de adăugat că Silence are deja peste 19 milioane de vizualizări pe Youtube. Mult mai interesantă din punctul de vedere al subsemnatului este piesa To Gold. Are beat modern, aranjamente mişto şi sună de parcă nu ar fi fost produsă în România. Piesa a fost produsă de Bazooka (de la Moonlight Breakfast) iar mixajul şi masterul de Dan Georgescu (byron). Iar cvartetul de coarde e din filmul Muse Quartet. Yours este un alt exemplu de pop din categoria „mega – decent“, iar printre momentele care merită remarcate se mai numără Making me go (a la Lorde) sau Dont let me down. Există aici de toate pentru toţi: şi piese romantice de ascultat la gura sobei (Still, Book of life sau Show Up . toate trei pe calapodul Adele), dar şi un moment mai puţin reuşit, „Sunny Day“, care nu se ridică defel la înlţimea celorlalte producţii de pe Silence. Interesant este că nu toate piesele prezente pe canalul ei de Youtube au fost incluse pe albumul de debut. Una peste alta, Lucia pare a fi o încrucişare între Alexandrina şi Moonlight Breakfast cu topping de Adele. Esenţialul este că dincolo de alte etichete, avem de-a face cu unul din cele mai interesante albume pop ale anului 2015 made in Romania. Poate cel mai. Merită toată atenţia şi sunt sigur că vom mai auzi pe viitor de Lucia. Avem nevoie de nume din astea pentru a schimba lucrurile în atât-de- prăfuita lume pop a industriei muzicale autohtone.
Una din multele probleme cu care se confruntă aşa – zisa industrie
muzcială din ţărişoara noastră este lipsa albumelor scoase de artiştii români. E
drept, există unele genuri care stau mai bine la acest capitol, dar atunci când
ne referim strict la jazz, situaţia nu e deloc îmbucurătoare. În acest caz,
avem de-a face cu un material discografic înregistrat de unul din cei mai
cunoscuţi artişti ai acestei felii din ţara noastră, Mircea Tiberian, care
alături de tânărul pianist Toma Dimitriu, încă student la Prins Claus
Conservatorium, din Grœningen, Olanda, a scos un album la două piane. The Pale
Dot este un disc editat de Fiver House Records în care melomanii au parte de o „conversaţie“
între doi pianişti, o formulă destul de rar întâlnită pe meleagurile noastre,
care va face deliciul amatorilor de jazz.
„Albumul oferă o paletă largă de
contraste. De la frumoasa baladă Dragonfly Blues, Habanera – de inspiraţie
cubaneză, până la Restless Needle sau Time Capsule, care aduc culori
expresioniste, ascultătorii se vor lăsa purtaţi în călătoria noastră muzicală
plină de... evenimente“, spunea într-un interviu acordat celor de la Şapte
Seri, tânărul muzician. Acest album a fost înregistrat în data de 19 august la Universitatea
de Muzică din Bucureşti, iar de partea de înregistrare , mixaj şi master s-a
ocupat timişoreanul Uţu Pascu, cunoscut şi graţie colaborării lui cu cei de la
Blazzaj. În ceea ce priveşte cele nouă piese incluse aici, cu sigurnaţă fiecare
meloman de jazz va regăsi arome cât se poate de interesante. Interesantă este
şi includerea în booklet-ului acestui disc a unui poem de Ioan Es Pop. Alegerea
acestui poem pentru a fi inclus în cărticica albumului a fost făcută pentru a
sublinia întrepătrunderea poeziei cu jazz-ul. „Ioan Es. Pop e unul dintre cei
mai autentici poeţi români în viaţă. Am privilegiul să fim prieteni şi nu e
prima oară când folosesc poeme ale unor poeţi contemporani pentru a exprima cât
mai plastic un mesaj. Cred că poemul pe care l-am ales din poezia lui Pop
înlocuieşte cu succes un booklet explicativo-analitico-descriptiv“, declară
Mircea Tiberian. Ascultarea acestui disc înlocuieşte cu succes orice recenzie
consacrată acestui album, deci go on, listen to the music!
Ascultând cu atenţie piesele incluse pe compilaţia „Colectiv O Mare Scenă“ ai ocazia să iei pulsul „underground“-ului autohton. Sau cel puţin a unei părţi a acestei „felii“, cea care se regăseşte în zonele hip – hop, alternative – rock şi „electronica“. Trebuie menţionat de la început că discul acesta are un scop umanitar. „Colectiv a fost casa muzicii alternative, un loc construit pe schimbul dintre artişti şi fani, în care fiecare tabără a oferit tot ce-a avut mai bun celeilalte, acelaşi schimb care a ţinut în viaţă o cultură. Prin Colectiv, cele două tabere au devenit una singură. Acum, această tabără continuă să ofere tot ce are mai bun acelora dintre noi care au nevoie de ajutor. Artiştii care au urcat pe scena Colectiv le donează acestor oameni bunul lor cel mai de preţ – muzica. Cu ajutorul vostru, încercăm să strângem fonduri pentru cei răniţi în incendiul din 30 octombrie. Credem că fiecare faptă bună atrage după sine o alta. Prin urmare, noi, artiştii, vă oferim spre download gratuit acest material muzical comun, cu rugămintea de a duce şi voi mai departe această iniţiativă, făcând o donaţie pentru cei care au acum nevoie de sprijinul nostru“, spun realizatorii acestei compilaţii.
Fiind vorba de o iniţiativă de suflet, nu ne rămâne decât să urmăm rugăminţile realizatorilor acestei compilaţii. Care, by the way, are parte şi de o serie de surprize plăcute. Printre care se numără piesa „Original“ (Macanache cu DJ Sfera), „Pac, pac“-ul timişoreanului K-lu şi superba „Noon Moon“ a lui Silent Strike. Un moment muzical aparte este adus de Nopame care cu piesa „Wolves Of Bucharest“ reuşeşte să îmbine la fix sound-urile de jazz, funk şi electronice, iar cei de la Grimus cu We dont live here adaugă şi ei un plus de şarm acestui album. Tot la momentele de reţinut se încadrează şi „Semnale“-le celor de la Şuie Paparude. Pe compilaţie se mai regăsesc piese semnate de DJ Undoo, Flou Rege, Chimie, Les Elephants Bizarres, Luna Amară, Raku, Alen & Kepa, ROA, Cred că sunt extraterestru, Coma, Fraţii Grime, Nwanda, The Bridge Comitee, The Dream Diggers, şi Dash. Discul se poate descărca gratuit de aici iar donaţiile se pot face în contul Fundaţiei Estuar, specificate aici.
Deşi m-am cam săturat să tot repet clişeul acela cu „muzica românească e la pământ“, din când în când expresia asta nu are cum să lipsească dintr-o recenzie. Mai ales dacă ea e dedicată albumelor româneşti. Aşadar, primul album al clujenilor de la Baba Dochia e o apariţie interesantă. În industria muzicală autohtonă. Formaţia care face parte din valul „underground“ al scenei clujene reuşeşte să se separe de marea majoritate a producţiilor autohtone în primul rând ca stil muzical. Spre bucuria multora, băieţii nu pedalează pe acel rock alternativ cântat în neştire de-alde Les Elephantes Bizzares (şi mulţi alţii din aceeaşi pălărie), sau de folk – rock-ul omniprezent pe la noi.
Citisem undeva prin site-urile româneşti, cum că băieţii ăştia se situează undeva între rock şi electronica. Perfect de acord, cu completarea că e vorba de un sound electronic „bazat“ pe atitudine rock. Ideea pe care e construită fundaţia acestui disc este cât se poate de lăudabilă, problema e că sound-ul folosit e „fumat“ prin ţările civilizate. Dacă e să dăm crezare celor declarate în press release-ul acestui album de către Marius Pop – principalul producător al trupei şi membru fondator – influenţele clujenilor ar fi Death In Vegas, Apparat sau Trentmoller. Nu-mi stă defel în caracter să fiu cârcotaş, dar niciunde în cele 12 piese care alcătuiesc acest album n-am sesizat nimic din visteria numelor amintite ca şi influenţe. Asta nu înseamnă însă că „fundaţia“ nu este solidă.
Cele 12 cojoace ale Babei Dochia au fost create în decurs de 9 luni, fiind scrise în studiourile personale, "din dormitor", ale celor doi producători, care alcătuiesc acest proiect. Printre cei care şi-au adus aportul la definirea celor 12 piese se numără Ioana Lefter de la Fine It’s Pink, solista piesei „Wind", basistul Harry Up de la Mushroom Story, care a contribuit cu linia de bas la „Slaps" sau poetul Dan Lototchi care recită pe piesa .„Pandemoniu". Cel mai adevărat moment al discului este Pădurea Neagră, un track care are toate şansele să-ţi intre „sub piele“ încă de la prima audiţie. Dacă pe acest disc ar fi existat mai multe momente de acest gen, rezultatul ar fi fost magnific.
Printre celelalte momente interesante se mai numără „Osmosis“ (a cărei construcţie îmi aduce aminte pe ici pe colo cu vremurile expuse acum vreo 15 ani de cei de la Three Drives On A Vinyl ş-a lor nemuritoare piesă Greece 2000) sau „Nightride“, care are un feeling aparte. De amintit ar mai fi şi „Pandemoniu“ şi „Slaps“. Chiar dacă „electronicele“ folosite de clujeni îţi aduc aminte de anii 90 şi 00, per ansamblu, conţinutul e interesant. Iar, pe viitor, dacă sound-urile astea vor fi ancorate mai mult în realitate, rezultatul ar putea fi uimitor. Cu ceva ani în urmă, aş fi picat pe spate să descopăr aşa un sound la vreo trupă românească. În 2015, am însă aşteptări mai mari. Pe scurt, adevărul gol – goluţ este că în sărăcăcioasa muzică românească albumul de debut Baba Dochia e o apariţie demnă de remarcat.
Teo Milea a reuşit să devină în scurt timp o figură aparte în muzica românească. Deşi şi-a început cariera solistică doar în luna aprilie a anului 2012, artistul timişorean născut în Chişineu Criş a reuşit să creeze vâlvă, fiind invitat la evenimente cu ştaif desfăşurate în sediul Comandamentului NATO din Bruxelles, pe scena Operei din Dortmund sau în cadrul celei mai mari expoziţii mondiale de produse ecologice din lume, la Nurnberg.
Primul său disc numit „Pe clape albe şi negre“ a „prins“ binişor într-o industrie muzicală românească caracterizată cât se poate de bine de expresia „alandala“ şi cu ajutorul unui marketing cât se poate de adaptat vremurilor moderne, Teo Milea a devenit un produs „pop“. Nu acel „pop“ care caracterizează muzica difuzată la posturile de radio româneşti, ci acel pop britanic care în româneşte e echivalent cu „popular“. O chestie de apreciat mai ales pentru faptul că ne referim la un artist care în România anului 2015 apare în faţa publicului cântând la pian. E drept, între piese mai spune şi glume şi povestiri haioase, dar asta intră deja la capitolul marketing. În luna martie a anului 2014, timişoreanul a reuşit să umple până la refuz Filarmonica Banatul din Timişoara. Faima lui Teo Milea s-a clădit „brick by brick“ şi desigur, rând pe rând au apărut şi cârcotaşii. Formaţi din colegi de breaslă invidioşi pe succesul „peste noapte“ al artistului sau diverse persoane încătuşate în gândiri nedemne de secolul în care trăim şi otrăviţi de sentimente negative.
Open Minds, cel de-al doilea album semnat Teo Milea, este un disc mult mai matur decât debutul de acum trei ani. E şi normal să fie aşa, căci pe parcursul acestei perioade artistul a avut ocazia să „testeze“ publicul. Peste influenţele strict din muzica clasică, artistul a presărat pe ici colo şi artificii sonore „melodioase“ folosite de mulţi artişti contemporani din această breaslă de dincolo. Nu e un secret pentru nimeni faptul că la concertele susţinute de Teo Milea au participat destui oameni care au recunoscut faptul că a fost primul prilej în care au luat contact cu muzica clasică. Iar acest amănunt este unul de admirat, indiferent de ce gândesc „puriştii“ care blamează acest fenomen de contopire a mentalităţilor străvechi cu cele moderne. Stilistic, compoziţiile din Open Mind, au rămas în zona Mozart, Chopin, Rachmaninoff, Einaudi sau Esbjorn Svensson. Pe ici pe colo cu niscaiva topping de Volker Bertelmann sau Nils Frahm. Eventualele influenţe pot curge mai departe, dar esenţialul este că cele şase compoziţii incluse aici totalizează aproape 57 de minuţele de balsam sonor.
Pentru a înţelege discul, e nevoie să te deconectezi complet de la orice altă ocupaţie. E genul acela de disc care nu are „highlight-uri“, ci „curge“ lin şi fermecător. Poate fi comparat cu starea pe care o ai când te afli în faţa unui izvor de apă de munte şi priveşti la susurul apei. Se prea poate ca pentru cineva care trece pe acolo întâmplător, priveliştea asta să fie una „de suprafaţă“. Dar, cu cât admiri mai mult izvorul, descoperi amănunte complexe. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Pentru partea grafică a albumului Lucian Tidorescu a realizat două tablouri, pentru videoclipul Silence artistul a apelat la Amalia Gaiţă, care a contribuit şi la diverse visualus-uri, iar pentru înregistrarea acestui disc Teo a petrecut câteva săptămâni la DS Pro Studio. Aşa s-au născut Cathedral, Streets in crayon, 1st Sun, Forever Yours, Silence şi Journey, cele şase track-uri care se regăsesc pe Open Minds. Mi-aş fi dorit ca CD-ul să conţină şi o cărticică, în care ascultătorul să fie „îndrumat“ în povestea fiecărei piese. Şi mai frumos ar fi fost ca albumul acesta să apară şi pe suport de vinil. Dar haideţi să lăsăm utopiile deoparte, căci într-o lume muzicală românească în care artiştii consacraţi nu mai scot albume din cauza faptului că „nu se mai rentează“, apariţia unui asemenea album este o sărbătoare. E bine ştiut faptul că peste doar câteva zile, Teo Milea părăseşte definitiv România, urmând să-şi continue cariera în îndepărtele ţinuturi ale Canadei. Nu putem decât să-i urăm succes pe mai departe. Chiar dacă nu e revoluţionar în sensul strict al cuvântului, Open Minds e un must – have pentru melomanii care apreciează lucrurile simple şi spuse din inimă. Piesele din Open Minds scot la iveală o muzică sensibilă, care smulge câte puţin din latura pozitivă a fiecărui omuleţ de pe planeta asta. Chapeau bas!
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse
Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ –
rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot
curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la
un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor
româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a
influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de
altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de
rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie
2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este
mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care
oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim.
Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi datorită căciulilor de blană pe care le purtau la greu în unele concerte este o audiţie simpatică. Poate şi datorită versurilor inspirate pe alocuri. Şi graţie faptului că ascultătorul „simte“ pe parcursul celor zece piese un story gândit, o poveste care chiar şi cu minusurile ei reuşeşte să te captiveze pe alocuri. Primele două piese ale discului, cea care dă titlul albumului şi Camera 203, „curg“ fără cusur, chiar dacă sunt cât se poate de previzibile. Poate dacă vocea solistului nu ar ocupa atât de mult „spaţiu“, sau piesele ar fi fost mai lungi, rezultatul era mai bun. Poate aşa s-au gândit băieţii, că au nevoie şi de melodii uşurele. Cea de-a treia piesă de aici, „Istanbul“ e unul din momentele interesante ale acestui disc. Pe ici pe colo, sound-ul seamănă cu cel executat cu mulţi ani în urmă de oamenii de la Partizan, doar că de această dată riff-urile de chitară sunt ceva mai „nervoase“, ceea ce adaugă o porţie de şarm track-ului.
„Tot ce ai tu“ este piesa care împacă la fix două tabere: urechile corporatistelor care suspină după versuri romantice şi urechile celora care sunt obişnuiţi cu efecte de chitară „zgomotoase“, fiind un melanj decent de „hot and cold“, adică piesă de corazon şi melodie de „dat din cap“ deopotrivă. Chiar dacă n-are nicio legătură cu celebrul La Vita e Bella, piesa „Viaţa e frumoasă“ încearcă să îţi deruleze în căpşor o peliculă bilingvă în care strofele în limba franceză se amestecă cu refrenul care te informează că „viaţa e frumoasă/când ajung acasă“. Unica piesă în limba engleză inclusă pe acest album discografic nu reuşeşte să aducă nimic imprevizibil, dar penultima piesă numită „Nu se termină aşa“ este fără îndoială unul din cele mai inspirate momente ale acestui „dejun pe iarbă“. Şi asta pentru că aici se simte cu adevărat că băieţii au în ADN-ul lor şi porţii sănătoase de nebunie muzicală. Sau, dacă vreţi, piesa asta cochetează cu niscaiva etichete de „experimental“. Sincer, m-aş fi bucurat ca pe discul ăsta să găsesc şi alte nebunii de genul ăsteia. Poate, pe viitor. Ultima piesă a discului, instrumentala „Pânzele albe“ nu reuşeşte să convingă prea tare, fiind un soi de jam – sesion fără „lipici“.
Una peste alta, chiar cu momentele mai puţin reuşite albumul celor de la Toulouse Lautrec intră în categoria discurilor decente din muzica rock românească actuală. Din nefericire, în „oala“ asta de muzică, trupele româneşti merg cam pe acelaşi calapod. O posibilă explicaţie pentru această constatare este aceea că formaţiile astea cântă pentru România. Drept urmare, piesele lor sunt „croite“ special pentru nevoile urechilor care rezonează cu indie – rock – ul ăsta de România. Aştept cu nerăbdare momentul în care în „oala“ asta să avem şi formaţii care să te facă să zici „jdiu“. Sau, cum ziceau cei de la C&C Factory odinioară, „things that make you go hmmmm.....“
După cum era de aşteptat, albumul cu numărul doi al celor de la Robin and the Backstabbers a împărţit aşa numita comunitate „underground“ de la noi în ţară în două: unii s-au grăbit să ridice Arhangelsk în slăvi, în timp ce alţii au făcut albumul harcea – parcea reuşind să scoată în evidenţă doar minusurile acestuia. Am folosit termenul de underground în mod peiorativ, căci în orice ţară normală (sau cu o cultură muzicală normală, dacă e să fiu politically correct), muzica celor de la RATB ar fi difuzată în heavy rotation pe canalele mass media. Discuţia asta cu underground versus restul lumii e hilară şi fără sens. Din păcate, chiar şi puţinii oameni „de bine“ care nu au urechi de tablă şi nu se grăbesc să îmbrăţişeze o trupă doar pentru că e la modă, au prejudecăţi cât casa. S-au găsit unii să comenteze, de exemplu, că RATB şi-au vândut sufletul, fiindcă au scos acest disc cu ajutorul celor de la Roton. Vorba cântecului celor de la RATB este o minciună din categria „mai mare nu am“. Şi asta pentru că atâta timp cât gaşca lui Andrei Robin Proca rămâne în coordonatele rock-ului în care navighează, nu contează ce scrie pe coperta discului. Iar dacă pe viitor RATB – prin absurd – ar scoate un featuring cu Antonia, ar fi bine să ascultaţi piesa. Şi numai apoi să vă daţi cu părerea. Desigur, consideraţiile astea sunt cât se poate de filozofice, căci nu trebuie să uităm nicio clipă în ce ţară trăim. Una în care haterii au ajuns să îşi reverse năduful pe toate canalele media posibile, în timp ce oamenii cerebrali preferă să se retragă fiecare în carapacea lui, evitând amestecul cu elementele „noroioase“.
Revenind la Arhangelsk, albumul acesta nu e nici genial, dar nici varză. E un disc decent, care deşi nu rupa gura târgului, îi aşează pe cei de la RATB în linia trupelor care au ceva de spus în rock-ul românesc. Nu am folosit nici underground şi nici alternative în deplină cunoştinţă de cauză, căci muzica asta e rock. Cu influenţe diverse. La capitolul lucruri plăcute nu am cum să nu menţionez conceptul albumului. Se ştie, Arhanghel’sk e a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive începută atât de bine cu Stalingrad. Avem 14 piese despre scafandri, mirese şi îngeri, case în flăcări şi cântece duse de vânt. Un alt lucru de apreciat la băieţii ăştia este acela că oamenii nu merg pe idea altor trupe din branşă, care fac băşcălie de unele lucruri care merg anapoda în ţara noastră. Nu cad în derizoriu cu texte scrise pentru indivizii care şi-au format IQ-ul în urma talk – show-urilor geniale ale vedetelor TV din ţara noastră, dar nici nu forţează nota, inventând compoziţii din seria „atât de complicate încât numai noi le înţelegem“.
După cum îi şade bine unui disc cu cojones, prima piesă a albumului, Scafandru, are toate ingredientele unei compoziţii solide, atât la capitolul versuri cât şi la instrumentaţie. Pe nişte sound-uri a la Smashing Pumpkins pe alocuri, aflăm că „liniştea nu înseamnă lipsa muzicii/să ai umor nu înseamnă să spui bancuri/dragostea nu înseamnă flori şi mai târziu copii“. Track-ul următor, Regizor nu reuşeşte să se ridice la înălţimea debutului de disc, dar „Cosmonaut“ emană din nou porţiuni de explozie asezonate cât se poate de şugubăţ cu momente calme, iar pentru „Eu fac brazii tu faci apa“, băieţii o dau pe ceva sound-uri mai puţin „agresive“ optând pentru o compoziţie oarecum mai „comercială“ în care aflăm că „facem numai ce vrem în intimitatea ţării noastre“. Desigur, rupt din context acest citat ar putea fi straniu pentru unii cârcotaşi, dar trebuie să recunoaştem că oamenii ăştia şi-au creat o „potecă“ în care adeseori textele lor te pun pe gânduri. O chestiune cât se poate de pozitivă, if you ask me. Una din surprizele plăcute ale acestui disc este „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“, un interludiu de vreo 70 de secunde care demonstrează că RATB ar putea evolua pe viitor şi undeva în zona experimentală a celor de la Radiohead, de exemplu, lucru care n-ar fi deloc rău, în opinia subsemnatului. De foarte bun simţ este şi cover-ul la piesa La Domenica Delle Salle. Pentru cei care ştiu originalul acestei compoziţii italiene, reorchestrarea celor de la RATB li se va părea cât se poate de interesantă. Restul, pot rămâne cu impresia că băieţii nu au avut destule compoziţii pentru acest disc. Varianta corectă e cea cu orchestraţia izbutită. O spun asta chiar dacă nu sunt adeptul cover-urilor. Dar, chestiile astea făcute cu bun simţ şi cu măsură pot fi mega – interesante. Cum este cazul aici. Chiar dacă pe plan instrumental, „Minciună mai mare nu am“ nu spune mare lucru, piesa e salvată din nou de versurile extrem de izbutite ale lui Robin: „Generaţia mea e-o statuie furioasă/Dacă-ncerci să mişti, se complică tot/ Generaţia mea e-o minciună frumoasă/Dacă-ncepi să crezi, ţi se iartă tot/Mi-am pus costumul de scafandru, m-am aruncat în patul tău“. Iar acel „boierule“ aruncat undeva la refren e din categoria zicalelor cu tâlc. Imperatrix e un alt moment reuşit al acestui disc. Nu am înţeles raţiunea pentru care „Muzică în cântece“ a devenit single-ul care beneficează şi de un videoclip oficial, căci există cel puţin alte 3-4 piese de aici care ar fi meritat mult mai mult să fie „ancora“ acestui disc. Din păcate, hidden – track – ul de la final nu reuşeşte să fie atât de interesant precum ar fi trebuit. Era mult mai bine ca băieţii să opteze pentru o nebuneală experimentală, poate chiar de genul interludiului „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“.
Una peste alta, cu bune şi rele, discul numărul doi al celor de la RATB e decent. Nu sunt de acord cu atât de uzitata sintagmă a „sindromului albumului numărul doi“. Discul ăsta nu e mai prejos decât debutul băieţilor. E mai degrabă sindromul cu muzica românească. Desigur, se putea şi mai mult. Dacă aş fi fost producătorul celor de la RATB aş fi insistat ca instrumentaţiile să sune niţel mai updatate la anul 2015. Clapa aş fi văzut-o cu un rol mult mai pregnant (poate chiar niţel a la Django Django style), iar unele efecte de chitară le-aş fi scos niţel din aria grunge. Dincolo de toate, albumul ăsta e unul important pentru muzica rock românească. Pentru muzica românească actuală, Arhangelsk e un album reuşit. Ştiu, sună patetic veşnica lamentare cu „muzica românească“, dar ăsta e adevărul gol – goluţ...
Primul album al timişorenilor de la BRUM e o rara avis în muzica românească. Discul a fost lansat online în data de 25 aprile la ora 23.59, iar în format fizic acesta se poate procura în premieră în România, sub formă de carte poştală cu magnet, fiecare din cele o sută de exemplare având parte de un artwork diferit. Nu doar din această cauză e acest Today ceva interesant. Poate din cauza faptului că trupa asta cântă electro live. Cel puţin aşa s-au autoetichetat ei. Dincolo de asta, cele opt piese incluse pe Today au un „aer“ aparte, foarte rar întâlnit în spaţiul geografic în care ne situăm. Fiindcă majoritatea concertelor susţinute de Cătă Vaştagu, Anghel Mailat şi Radu Pieloiu au avut loc în întâmplări mai mult sau mai puţin legate de noţiunea de party, trebuie să subliniez din start că sound-ul BRUM nu e defel asemănător cu ceea ce se ascultă la petrecerile de diverse facturi de pe la noi. Lipsesc VST-urile şi pattern-urile „trendy“ folosite în exces de către producătorii axaţi pe dance music, dar acest amănunt este unul cât se poate de pozitiv, la urma urmei.
„Aluatul“ BRUM e copt din nişte ingrediente atent selecţionate, dar care nu sunt destinate exclusiv dansului. E mai degrabă un soi de „electro“ pentru creier, iar graţie background-ului diferit ale celor trei membri, mixul ăsta de drum and bass, jazz, funk, experimental şi niţel dub e delicios. Ca orice artişti, cei trei muzicieni se cam feresc de „etichete“. Au aruncat un „electro live“ aşa să fie trecut în CV, dar piesele astea nu sunt pentru petrecăreţii care merg să asculte numai „avioane“ şi prăjiţii care se entuziasmează doar de post – dubstep în diverse hale. E un dance – music mai pentru posesori de IQ. Sau un warm – up pentru cei care se simt bine doar atunci când beat-urile monotone sunt întrerupte de un efect de „acid“.
Încă de la prima piesă numită „Ema“, trupa reuşeşte să-şi creeze o carte de vizită distinctă, în care bass-ul se combină extrem de bine cu efectele electronice speciale şi percuţia care aminteşte de drum and bass. Pe By the way îşi fac apariţia şi câteva sample-uri cinematice care sunt menite să sublinieze fuziunea diversă de stiluri.. Cele puţin peste 11 minute ale piesei This is my bedroom adună laolaltă toate „nebuniile“ experimentale ale trio-ului timişorean. Peste un sample care îţi aminteşte de vremurile bune ale celor de la The Prodigy, piesa are diverse up and down-uri şi seamănă niţel cu experimentele sonore ale celor de la Art Of Noise. Există şi porţiuni explozive în care ai impresia că cei de la Pendulum tocmai au intrat într-un jam sesion. Una din cele mai interesante piese de aici mi se pare Wings, în care „aripile“ muzicienilor se arată în splendoarea lor, amestecul creat aici fiind unul de bun gust. După o primă jumătate mai „domoală“ piesa devine cât se poate de explozivă, fiind un soi de rave englezesc al anilor 90 din categoria Orbital. Me alone este un alt exemplu de compoziţie care prezintă cât se poate de fericit „apele“ în care navighează timişorenii, fiind un alt moment de vârf al acestui debut.
Piesa care dă titlul acestui debut, Today are menirea de a te face să visezi cu ochii deschişi, fiind un soi de cosmic electro cu serioase influenţe jazzy şi chiar şi chill. În opinia subsemnatului, Public Relations e unicul moment „static“ al abumului, fiind piesa cea mai previzibilă de aici. Cele 12 minute de final ale piesei Ued sunt o reală desfătare pentru urechile avizilor de fusion – music, sample-urile care amintesc de groove house potrivindu-se la fix cu „nebunia“ care urmează. Din loc în loc, ascultătorul e „tratat“ şi cu porţiuni de „space disco“ care amintesc de Linstrom sau Prins Thomas, pe alocuri. Una peste alta, băieţii de la BRUM au aruncat pe piaţă un album curajos, care nu urmăreşte defel trendurile muzicii made in Romania şi care reuşeşte să surprindă. Nu ştiu dacă muzica celor de la BRUM este sinonimă cu noţiunea de „astăzi“ (după cum ne e sugerat în titlul acestui debut). Şi asta pentru că în opinia mea termenii de „astăzi“ şi „electro“ sună altcumva. Dincolo de acest aspect, sunt mega sigur că oamenii ăştia vor fi apreciaţi cu vârf şi îndesat de melomanii care caută chestii interesante. Iar în sărăcăcioasa industrie muzicală de pe la noi, avem nevoie de mulţi mai mulţi oameni curajoşi, cu cohones, care să amestece atât de frumos diverse felii muzicale.Discul poate fi ascultat, aici.
Gaşca de trupe cărora li s-a pus eticheta de „alternative – rock“ în România s-a îmbogăţit cu un new entry care vine tocmai de la „Botoşani – Chişinău“ (conform Facebook-ului lor) şi poartă numele de Pinholes. Poate pentru unii nu e chiar un new entry, căci muzicienii au lansat cel de-al doilea material discografic şi între timp au fost distinşi şi cu premiul de „best alternative newcomers“, la Metalhead Awards, anul trecut. Visavis de eticheta „alternative“ pot exista mari dubii. Şi asta pentru că cele zece piese incluse în „Era Pietrelor Neşlefuite” fac parte mai degrabă din categoria rock. Modern. Actual. Cum vreţi să-l numiţi, dar nu „alternative“. Şi nici „indie“. For God's sake, suntem în 2015, când termenii ăştia şi-au pierdut totalmente semnificaţia. E drept, industria muzicală românească, mai ales pe felia rock, are mari lacune, dar vremurile când trupele erau indie şi alternative au cam trecut demult. E drept, nu am avut o scenă reală nici de punk, nici de grunge şi nici de alternative. Asta, la vremea când aceste curente chiar însemnau ceva. Dar hai să trecem la oile noastre şi să vedem ce-s cu copii ăştia de la Pinholes?
Albumul debutează în ceaţă, căci intro-ul care poartă numele de Croatoan, se vrea o excursie plină de mister undeva în lumea lui David Lynch, în care îşi fac simţită prezenţa câteva adieri de experimental şi psihadelic. Un start cât se poate de bun, care e urmat mai apoi de Porcul spinos, în care efectele „murdare“ de chitară se întrepătrund cu momentele liniştite. Combinaţia asta de dirty guitars şi armonii „cuminţi“ se regăseşte în mai toate piesele trupei, dealtfel. Inclusiv în Balada împăratului Ros care se vrea a fi o combinaţie între Wonderwall-ul celor de la Oasis şi momentele supărate ale celor de la Smashing Pumpkins. Structura aceasta cu ruperi de ritm şi distorsuri bine structurate conferă piesei un aer aparte. Lucrurile nu le reuşesc de fiecare dată, căci, „Lungul drum spre mediocritate“ nu are acel „lipici“ necesar unei piese reuşite. E drept, dincolo de structura compoziţiilor care în mare parte se cam repetă, stau cuvintele. Aici, băieţii au un plus. Căci în marea lor majoritate, versurile sunt inspirate. Şi în limba română, încă o bilă albă pentru Pinholes. Unul din momentele interesante ale discului este şi Doina. O piesă de nici două minuţele, în care aştepţi cu nerăbdare să înceapă „zgomotul“. Surpriza e că piesa se termină fără nebunia aşteptată. E o piesă atipică, care „rupe“ discul într-un mod interesant.
Piesa care are parte şi de un videoclip, Amândoi de-o culoare, e un amestec straniu de Timpuri Noi şi Red Hot Chilli Peppers. Deşi componistic, bucata cu pricina nu e printre cele mai bune momente de aici, piesa asta e bine aleasă ca „single“ şi poate fi o bună carte de vizită pentru băieţi. Un alt moment aparte e finalul discului. Care este o piesă in memoriam Radu Grădinariu, un regretat artist ieşean. Şi care are cele mai multe momente de „experimental“ din disc. Personal, mi-aş fi dorit mai multe „nebunii“ de acest fel, piese în care urechea să fie invadată de sound-uri neaşteptate. Una peste alta, cele zece piese incluse pe Era Pietrelor Neşlefuite fac parte din categoria „bucăţilor“ decente din muzica românească. Chiar dacă nu face parte din categoria aceea numită „things that make you go hmmm“, discul celor de la Pinholes e unul acceptabil. Puţin prea „liniar“ pentru gusturile subsemnatului, dar cu siguranţă un album bunicel pentru piaţa românească de discuri rock. Care piaţă e într-o profundă suferinţă şi-n anul de graţie 2015. Dar asta e o altă discuţie....
Pinholes vor cânta la Timişoara vineri 6 martie la clubul Daos, alături de The Kryptonite Sparks, în deschiderea celor de la Implant Pentru Refuz, care-şi lansează noul album Cartography. Dacă sunteţi din alte oraşe şi vreţi să-i vedeţi live, fiţi pe fază, căci trupa face un turneu naţional. Mai multe amănunte găsiţi aici
Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“.
Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved). Un proverb zen spune ceva de genul „Cu cât doreşti mai multe, cu atât ai mai multe dezamăgiri“. Sincer, fiindcă albumul ăsta mi-era asociat cu „christian music“, înainte de audiţia lui, nu m-am aşteptat la multe. Dar mi-a oferit câteva surpize. Am să le iau pe rând, căci aşa e frumos.
În primul rând, stilistic vorbind, albumul de debut numit „Poduri de pace“ oferă o varietate de genuri cum rar ţi-e dat să întâlneşti în muzica românească. Se simte de la distanţă că artiştii care au zămislit compoziţiile astea au un alt „approach“ visavis de muzică. Abordarea asta e cât se poate de bun augur. Căci printre cele 12 piese care însumează 52 de minute şi 19 secunde de muzică se regăsesc crâmpeie diverse de funk, soul, pop sau chiar alternativ – rock. Primele două piese ale discului, „De ce ne războim“ şi „Curaj“ pot fi incluse lejer în categoria „pop – rock inspirat“, în care Beck are ocazia să-şi dovedească calităţile vocale presărate peste nişte aranjamente decente şi bine ansamblate. Odată cu „Harababura“, lucrurile se schimbă, căci urechile melomanilor fac cunoştinţă cu un reggae de bun augur. Sound-ul se schimbă din nou la piesa „Poem de sunete“, realizată alături de D.D.Z., căci în ecuaţie apar efecte de chitară din zona „indie“ şi un beat electronic cât se poate de modern. Adevărata surpriză vine însă în a doua parte a piesei, când intervin armonii a la Limp Bizkit şi distors-uri încadrabile în ceea ce înseamnă nu metal sau hardcore în zilele noastre. Următoarea piesă „Pleacă“, debutează cu un pian acompaniat cu nişte păcănituri de vinil şi devine pe parcurs un soi de Dont speak a celor de la No Doubt.
Unica piesă de aici care-ţi dă impresia că asculţi un disc special creat pentru a fi ascultat în compania unor lemne care trosnesc în şemineul din faţa ta este Toate pânzele sus. N-are nicio legătură cu celebrul serial realizat în vremurile de odinioară de TVR, dar prestaţia caldă a solistei (mai ales când repetă obsesiv „du-mă în larg“) aduce un plus de şarm melodiei. Piesa „Am să zbor“, care are parte şi de videoclip, nu mi se pare a fi punctul forte al acestui debut. Ea reprezintă mai mult latura „pop“ a solistei. Odată ce ajungi la piesa numită „Cu dragoste“ ai impresia că asculţi una din multele trupe americane care ocupă locuri fruntaşe în Billboard Christian Songs. Sau, dacă vreţi, aici e momentul când realizezi că Beck Corlan e un soi de Carrie Underwood de România. Deşi piesa „Dreptate“ se vrea a fi un amestec de pop cu hip hop şi chitări rock, rezultatul nu este unul deosebit de inspirat, colaborarea aceasta cu rapper-ul Pumn de Ţărână fiind încadrabilă touşi în sertarul cu piese decente. „Zi cu cearcăne“ debutează ca un soi de baladă de Red Hot Chilli Peppers, iar „Prietenia“ urmează un fir a la Paula Seling. Cum îi şade bine oricărui disc, finalul este unul neaşteptat. Fiindcă dincolo de „Proverbe“, melomanul află esenţa acestui disc: „cu dragoste“.
Una peste alta, albumul de debut al solistei timişorence este un disc pozitiv. Cu şi despre dragoste. Nu de genul baladelor pe care le întâlneşti pe compilaţiile Kuschelrock şi nici din categoria melodiilor compuse pentru Adeline de către Clayderman. Nu e perfect, dar transmite căldură. E un disc onest, în care nu simţi nimic „prefabricat“. Şi pentru că am vorbit atâta de mult despre „love“, în final daţi-mi voie să citez o definiţie a dragostei dată de scriitorul francez Maurice Leblanc: „Dragostea fericită nu e un bloc impecabil şi dur. Impurităţi, pete şi umbre plutesc în acea transparenţă îngheţată. Dar privirea îngheţată a iubiţilor nu le disting, ea nu vede decât perfecţiunea, unitatea şi lumina insondabilă“.
Cei doi prieteni timişoreni care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento se transformă în acest E.P. în nişte veritabili Fraţi Grimm ai muzicii electronice bănăţene. Poveştile lor adunate sub genericul Lighthouse Stories sunt nişte versiuni updatate la secolul 21 ale unor poveşti nemuritoare gen Albă Ca Zăpada sau Croitoraşul Cel Viteaz, din care nu lipsesc incursiuni sonore în mai multe „felii“ ale muzicii contemporane. Quewza ( Valentin Toma) şi Waka X (Felix Petrescu) s-au învârtit dintotdeauna în perimetrul delimitat drept IDM / Ambient / Electronica / Experimental. Cel mai recent material „plin“ al timişorenilor, despre care aţi putut citi aici a fost o excursie în meandrele secrete ale stilurilor electronice care nu se adresează în mod neapărat ideii de dans, dar de această dată oamenii explorează teritorii noi.
Povestea spune că piesele incluse pe acest E.P. s-au născut undeva în Norvegia, în timpul unei excursii efectuate de doi puştani timişoreni prin 1999. În peisaj se mai specifică şi existenţa unui far realizat din pipe vechi şi pentru ca legenda să fie cu adevărat freaky, muzicienii timişoreni menţionează că fiecare creatură care aude story-ul până la capăt e obligată să transmită povestea în continuare la cel puţin 6 persoane. Iar cine nu răspândeşte povestea sonoră inventată la lumina farului plin de pipe de toate mărimile va avea parte de o soartă groaznică: nu mai poate intra în apă în viaţa lui şi nu mai poate fluiera.
Primul episod al acestei poveşti poartă numele de Mariner's Staircase Swing şi reuşeşte să te teleporteze undeva la capătul lumii, la farul inventat sau nu de timişoreni, în care sound-urile jazzy se împletesc armonios cu efecte electronice menite să instaureze un mister demn de Twin Peaks. Spre deosebire de creaţiile lor anterioare, timişorenii folosesc din plin armonii naturale, iar acest fapt este unul de bun augur, căci pe lângă „ciudăţeniile“ care se aud din când în când sub formă de distorsiuni, se aşterne un fundal sonor de mare efect. Telegrams for the Little Sea Winds, cea de-a doua piesă a acestui E.P. reuşeşte să întreţină suspansul fabricat de muzicienii timişoreni printr-o compoziţie simplă, dar cu elemente ce merită savurate la liniştea focului din sobă. Finalul, From Mortise to Tenon are darul de a mai linişti oarecum lucrurile, sunetele fiind niscaiva mai aşezate.
Plusul cel mare al acestui E.P. este acela că Makunouchi Bento s-au „copt“. Deşi păstrează multe „nebunii“ specifice tinereţii, materialul aduce în discuţie şi sound-uri mai „clasice“ şi le oferă melomanilor un produs valabil. Unicul minus este acela că cele trei piese nu însumează decât 14 minute de audiţie. Nu putem decât să sperăm că nu va mai curge multă apă pe Bega până când oamenii ăştia ne vor mai încânta urechile cu alte poveşti. Indiferent că-s din Norvegia sau Insulele Fidji.....Discul Lighthouse Stories se poate asculta aici.
A fost odată ca niciodată un frumos eveniment pe meleagurile Timişoarei, care-şi spunea TM Base. Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba, iar pentru toţi ceilalţi există desigur Google. La una dintre ediţiile acestui mega – festival, organizatorii au invitat pe scenă un nou proiect românesc care-şi spunea Subcarpaţi. A fost dealtfel, primul concert „ever“ al bucureştenilor, „inventaţi“ de Bean. Care pe vremea aceea avea o formulă diferită faţă de cea din zilele noastre. Şi sound-ul era niţel mai altfel. Era mai neşlefuit, dacă vreţi. Evident, p-atunci fanii actuali ai trupei habar n-aveau că există aşa ceva pe piaţa românească. Uşor – uşor, anii au trecut şi generaţiile s-au schimbat. La fel şi Subcarpaţi. Au ajuns să facă vorba unei melodii de-a lor „full house“ în Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Ceea ce nu e deloc rău. Desigur, e perfect normal ca de-a lungul anilor şi sound-ul s-a mai şlefuit. Problema, este însă alta. Nu ştiu din ce cauză, dar la Subcarpaţi se simte o blazare. Pe tărâmul creativităţii. Dacă la începuturi amestecul lor de filon etno plus dume de cartier şi beat-uri de dubstep a reprezentat ceva cu adevărat interesant pe piaţă, astăzi aceeaşi ciorbă nu mai e la fel de gustoasă. Categoric, felia asta de muzică populară îmbogăţită cu elemente moderne, nu e deloc nouă. Dar, e trendy. În cazul Subcarpaţi, e o ciorbă reîncălzită. Gustul nu e acelaşi. Probabil că pentru mulţi dintre noii fani ai trupei, acest lucru nu contează câtuşi de puţin. Se prea poate ca pentru urechile care au făcut cunoştinţă cu Subcarpaţi doar cu ocazia acestui album, muzichia asta să sune bine. Din diverse cauze. Fiindcă e „trendy“ printre prietenii de gaşcă. Sau fiindcă îţi tresaltă niţel sentimentul de patriotism în tine. Să fiu bine înţeles, problema pentru care albumul ăsta de Subcarpaţi e slăbuţ este faptul că nu aduce nimic nou sub soare. Discul ăsta e prea „copie la indigo“ a ceea ce au făcut în trecut Subcarpaţi, ca să fie valabil. Nu ţi se face deloc pielea de găină la texte de „Unii vorbesc de folclor/Cica-i unguresc/Cica-i pe va/Cica e banal/Folclorul cica-i prea oriental/E adevarat/Mi-am schimbat perceptia despre folclor/O sa-l iubesc si mai mult pan-am sa mor/Fiindca primim mesaje de la straini/Care nu ne mai asociaza cu hoti de gaini/Lumea e frumoasa cand iti faci mandri fratii/Big Up, Subcarpaţii“. Sau când asculţi „Aveam un vis de când eram mic-mic/Nu să câştig la loz în plic/Ci să dau pe beat cât mai ritmic/Spaţiul carpato-danubiano-pooooontic“. Desigur, există şi texte ceva mai reuşite pa-aici. Dar, dincolo de ele stau orchestraţiile. Care, în marea lor majoritate sună monoton. N-o spun cu niciun fel de răutate, iar pe eventualii critici ai acestei afirmaţii îi invit cu mare drag să asculte instrumentaţiile unor nume din zona pop sau hip hop din anul 2014, de peste graniţă. Am avut ocazia să asist la repetiţia proiectului Subcarpaţi plus membri ai Orchestrei Filarmonicii din Timişoara. Unde graţie orchestraţiilor mai altfel, totul a sunat bine. Din păcate, la concertul propriu – zis (desfăşurat în cadrul festivalului Plai), din cauza sound-ului de la faţa locului, n-a mai sunat aşa cum ar fi trebuit. Sunt sigur că marea majoritate a celor care au venit să-şi vadă favoriţii la festival n-au sesizat nimic nelalocul lui. Nu am nicio problemă cu fanii Subcarpaţi care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. Cărora creaţiile trupei li se par fantastice. Unde mai pui şi faptul că discul ăsta e free. Moka. Şi totuşi....păcat de hiatus-ul ăsta în care au intrat Subcarpaţi. Au pornit mişto, dar se complac în tărâmul călduţ al drumului bătătorit. Parafrazând una din piesele lor de pe acest disc, poate acest material discografic e un rău necesar. Poate, pe viitor, Subcarpaţi vor reuşi să iasă din letargie.
Discul de debut al solistei Ana – Cristina Leonte are la capitolul special thanks şi menţiunea „mother nature“. Desigur nu e vorba de Roxana Ionescu, cea care în tabloidele româneşti a fost botezată Mama Natură, ci de naturaleţea şi liniştea pe care ţi-o poate oferi o excursie în sânul naturii. Cele zece piese incluse pe acest disc de debut se înscriu perfect în această descriere, căci după audiţia acestui material discografic reuşeşti să te detaşezi peste cenuşiul de zi cu zi. Secret Lover a apărut apărut la casa de discuri Fiver Records (a lui Mihai Iordache) şi a fost înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) şi Tavi Scurtu (baterie). Prima piesă de aici, Sora Soarelui – o prelucrare a unei melodii tradiţionale româneşti, Dealul Mohului – are darul de a stabili câteva repere care se regăsesc mai apoi şi pe următoarele track-uri. În primul rând, eşti izbit de o voce plină de sensibilitate. Dar ce e şi mai frumos, este că vocea asta se completează la fix cu orchestraţia. Care e pe alocuri atât de discretă încât nici n-o simţi. Deşi e vorba de jazz, există aici şi altceva. Şi e şi normal să fie aşa, căci orice ciorbă reuşită are condimente aşijderea. Puţine vorba e una din piesele care captează cât se poate de bine „zona“ în care se învârte acest disc. The Smaller Picture e momentul acela în care jazz-ul clasic îşi face apariţia în toată splendoarea sa, iar pe parcursul celor şase minuţele ş-un pic ale piesei care dă titlul acestui album, ascultătorul e întâmpinat cu un sound „rarefiat“, care îi permite solistei să „lunece“ către soul. Şi nu doar soul, căci există secţiuni în acest album în care vocea seamănă parcă cu cea a solistei Anna Calvi. Pe parcursul piesei I’ll Wait For ai impresia că asculţi un disc made in U.S.A.. Din păcate, există câteva momente în care vocea nu se aude aşa cum ar trebui, instrumentaţia fiind „prea în faţă“, de exemplu în „Apus“. Un alt minus în opinia subsemnatului este faptul că discul este mult prea „lent“. Unicul moment vivace al albumului, „In the Middle of Somewhere“, demonstrează faptul că Ana- Cristina Leonte se descurcă de minune şi pe armonii mai „apăsate“. Poate pe viitor, track-urile astea mai săltăreţe vor fi prezente mai mult. Piesa care încheie acest album, All that you are, e o altă baladă de suflet. Una peste alta, avem de-a face cu un disc interesant, cu o voce de care sunt sigur că vom mai auzi pe viitor. Deşi e un disc prea „lent“ pentru urechile subsemnatului, îl recomand cu căldură tuturor urechilor iubitoare de sound-uri naturale şi frumoase.
