Dropkick Murphys - Going out in style

Asteptari: Dropkick Murphys e o trupa americana de punk cu radacini irlandeze care a debutat cu albumul Do or die in 1998. Going out in style este cel de-al saptelea album al formatiei, care vine la patru ani distanta dupa precedentul The Meanest of Times.

Rezultat: Discul asta e o adevarata gura de aer proaspat pentru oamenii care n-au oroare de muzica punk combinata cu influentele traditionale irlandeze. Cele 45 de minute care sunt cuprinse in 13 piese reusesc sa te teleporteze in atmosfera specifica a birturilor irlandeze iar dupa auditia albumului ai impresia ca tocmai ai participat la un St. Patrick cat se poate de veritabil.

Rise Against - Endgame

Asteptari: Rise Against e una din cele mai de succes trupe punk – rock ale ultimului deceniu, daca e sa ne luam dupa simplul fapt ca ultimele lor trei albume ( Siren Song of the Counter Culture, The Sufferer & the Witness  si Appeal to Reason), au fost recompensate cu „disc de aur“ in Statele Unite Ale Americii. Endgame este al saselea material din visteria trupei.
Rezultat: Daca asculti punk – rock made in 2011 ar trebui sa-ti pui o intrebare: „Ce vrea sa transmita albumul?“ De obicei exista doua posibile raspunsuri: fie acela cu „piesele exprima revolta si militeaza pentru nesupunere“, fie e „pop cu iz de rock cantat la o viteza peste limita legala admisa“. Rise Against e undeva intre ele.

U.K. Subs - Work in progress

Asteptari: U.K Subs e una din primele formatii de punk din Marea Britanie, care a luat nastere in 1976 si a crei figura centrala este Charlie Harper. Work in progress vine la opt ani de pauza dupa precedentul disc, numit Universal.

Rezultat: Ma numar printre oamenii care au avut ocazia sa-I vada live pe Exploited la Periam – Port si Sex Pistols la Budapesta. E drept, la cateva decenii distanta de vremurile lor de glorie, dar asta e alta mancare de peste. Ceea ce vreau sa subliniez insa e faptul ca atunci cand iti cade in maini un nou disc al unor punkeri legendari e evident faptul ca factorul nostalgie joaca un rol important in auditia acestuia. Daca ai fredonat vreodata God save the queen sau I fought the law si ti-ai facut vreodata veacul cu gasca de punkeri din Piata Libertatii (din Timisoara) exista toate sansele sa gusti din plin acest Work in Progress.

The Death Set - Michel Poiccard

Asteptari: The Death Set e o formatie care a luat nastere in 2005 in Australia si care mai apoi s-a mutat in Brooklyn. Albumul lor de debut Worldwide a aparut la casa de discuri Ninja Tunes in 2008 si a fost urmat de Rad Warehouses to Bad Neighborhoods un an mai tarziu. Michel Poiccard este al treilea disc pentru punk – rockeri, acesta cuprinzand 17 track-uri.

Rezultat: Se subintelege ca orice disc care incepe cu un track de cinci secunde in care o voce nervoasa spune I wanna take this tape, and blow up ya fuckin' stereo! e unul care nu are cum sa te lase indiferent. Piesa cu pricina e de fapt linistea dinaintea furtunii, caci urmatoarele 35 de minute (si 16 piese) reprezinta un exces de energie greu de egalat, care te lasa fara vlaga. Aparent, caci  la sfarsit  ai tendinta de a da repeat discului.

Beatsteaks - Boombox

Asteptari: Trupa germana Beatsteaks a luat nastere in 1995 la Berlin si e considerata un pilon important in aria punk – rock – ului din aceasta tara. Spre deosebire de Die Ärzte, oamenii acestia canta preoponderent in limba engleza, iar noul lor album Boombox cuprinde 11 piese.

Rezultat: Primul meu contact cu cei de la Beatsteaks a avut loc cu vreo patru ani in urma, cand in urma unui interviu cu un muzician german care a poposit in Timisoara, acesta a declarat ca Beatsteaks e cea mai cool trupa din lume. Recunosc, n-am ramas mult prea impresionat de punk – rock – ul destul de salbatic practicat de ei la vremea respectiva. Chiar daca nu am ascultat intreaga discografie a oamenilor, e vizibil de la o posta ca pentru acest material oamenii s-au mai cizelat. Sau ca sa fim mai diplomatici, trupa s-a maturizat, ceea ce la urma urmei e si de inteles, avand in vedere ca Boombox este al saselea material discografic din cariera germanilor.

Social Distorsion - Hard Times And Nursery Rhymes

Asteptari: In vremurile in care pe la noi la moda era Savoy cu Haiducul sau Rosu si Negru cu Alfabetul, prin America se nastea o noua trupa de punk – rock numita Social Distorsion. Vorbim de 1978, cand Sex Pistols scosese deja cu un an inainte God Save the Queen. Hard Times and Nursery Rhymes vine la aproape opt ani de la precedentul Sex, Love and Rock 'n' Roll si cuprinde 11 piese tipice pentru trupa lui Mike Ness. 

Rezultat: Desi la prima “strigare” discul asta suna ceva mai linistit, si de aceasta data oamenii astia au reusit sa creeze un album onest, numai bun de pus in rama. Mike Ness si colegii sai suna cat se poate de matur si se da o importanta aparte detaliilor sonore care fac ca orice disc sa sune “profi”. 

OFF! - First Four EPs

Asteptari: Desi avem de-a face cu un grup care s-a format la sfarsitul anului 2009, membrii acestuia au o greutate aparte in lumea muzicii. Si asta pentru ca solistul lor este Keith Morris (Circle Jerks/Black Flag), Dimitri Coats (Burning Brides), Steven Shane McDonald (Red Kross) si Mario Rubalcaba (Rocket from the Krypt).

Titus Andronicus - The Monitor

Americanii care si-au luat numele de la una din primele tragedii scrise de William Shakespeare au un album - concept despre Razboiul Civil American care incepe cu un speech sustinut de Abraham Lincoln. Nu e o auditie pentru oricine. E ca si cum ai asculta un album - concept  facut de Vita de Vie despre Razboiul Ruso-Turc din 1877–1878 cu citate din Principele Carol al Romaniei. Interesant doar pentru cei care aprecieaza ciudateniile.

Desi pare un nume din zona electro Titus Andronicus activeaza undeva in zona indie - rock. Asa zice Wikipedia care adauga si ca influentele lor au radacini in scena influente din scena schoegaze. La prima ascultare baietii pot fi incadrati in punk - rock made in U.S.A. pretabil pentru o noapte de club cu multa bere ieftina si consumatori bine hidratati cu acest lichid. Fiindca intotdeauna exista un dar...avand in vedere lungimea pieselor si faptul ca The Monitor este un album - concept care trateaza Razboiul Civil American, incadrarea e destul de complicata.

Trupa care si-a luat numele de la una din primele tragedii scrise de William Shakespeare traieste in arealul New Jersey, cunoscut pentru activitatea lui The Boss, aka Bruce Springsteen. Categoric orice album care isi permite sa debuteze cu un speech sustinut de Abraham Lincoln in anul de gratie 1838 este cat se poate de ciudat. Cele sapte minute ale piesei care deschide materialul, A more perfect Union, se deruleaza pe fast forward, cu  portiuni mai mult sau mai putin interesante, in functie de interesul pe care melomanul il are sau nu vizavi de  personajele din razboiul de secesiune.  Pe parcursul celor zece piese suntem blagosloviti cu citate din Walt Whitman si deja - mentionatul Abraham Lincoln.  Si nu numai. Exista aici si o piesa de doua minutele, Titus Andronicus Forever, al carei text este „Inamicul e pretutindeni“. Solistul trupei repeta obsesiv „The Enemy is everywhere“ pana la paranoia!  Alte titluri mai complexe au conotatii cat se poate de multiple: No Future Part Three: Escape from No Future sau To old friends and new. Finalul de 14 minute reprezentat de piesa The battle of Hampton Roads e cireasa de pe tort. Pentru acei care rezista fara a apasa butonul de skip.

Chiar daca album - concept e o notiune care merita toate aplauzele, in cazul celor de la Titus Andronicus lucrurile nu-s atat de clare. Am senzatia ca pentru a degusta pe deplin acest album trebuie sa te inchizi in camera sa dai drumul la boxe la maxim, sa pui mana pe o carte despre Razboiul Civil American, sa-ti chemi cativa prieteni si sa comanzi cat mai multe lichide cu alcool. Poate asa devii fascinat de tobele de armata si cuvantarile razboinice asociate complet aiurea cu ritmurile punk - rock. Si iti inchipui ca esti intr-un bar cu pre mult fum unde solistul Titus Andronicus duhnind a alcool vine si te intreaba: „Stii de ce are acest album 65 de minute?“. Raspunsul il primesti urgent: „Pentru ca razboiul civil american s-a incheiat in 1865“.

Nu e o auditie pentru oricine. E ca si cum ai asculta un album - concept  facut de Vita de Vie despre Razboiul Ruso-Turc din 1877–1878 cu citate din Principele Carol al Romaniei. Interesant doar pentru cei care aprecieaza ciudateniile.

Tokyo Sex Destruction - The Neighbourhood

Cel de-al 4-lea album de studio al spaniolilor de la Tokyo Sex Destruction musteste de energie si reuseste sa imbine intr-un mod placut influenta legendarei trupe americane MC5 cu conceptul de garage - punk. In plus, oamenii vor sustine primul lor concert in Romania, sambata, 27 februarie, in orasul nostru, la Setup!

In ciuda numelui, Tokyo Sex Destruction isi are "cartierul general" in Spania. Etichetati adesea ca fiind "un fel de MC5", oamenii acestia reusesc sa puna pe picioare o muzica ce inglobeaza intr-un mod placut nostalgia anilor 60, in care exista atitudine mai presus de toate, cu energia specifica punk-ului. Toate acestea impachetate intr-un ambalaj cat se poate de exploziv. Dar preparat cu mult suflet. Interesant este ca la capitolul influente pe pagina lor de myspace sta scris: „Gos Bless Marvin Gaye“. Adeseori oamenii astia canta la un tempo tupeist de mare. Garage pop - ul lor specific erei MC 5 este garnisit in portii cat se poate de optime cu elemente din rock-ul de mai multe facturi, fiind unul cat se poate de antrenant. Tokyo Sex Destruction se definesc cel mai bine prin partea mijlocie a titulaturii lor....

Mai mult de 100 de concerte sustinute in fiecare an recomanda aceasta trupa drept una al carei show live nu merita ratat. Cel de-al patrulea album de studio al baietilor a fost produs de Greg Foreman, membru al formatiilor The Delta 72 si Cat Power. Piesa lor One more Sunday a fost promovata intens de catre MTV iar piesa You gotta do it now a fost folosita in cadrul unui serial celebru american.

Prima piesa a discului, Dope and Love reuseste sa capteze energia care se face simtita pe intreg albumul, melanjul dintre garage - rock si punk fiind unul cat se poate de "saltaret". Stories from the Neighberhood nu coboara deloc stafeta, iar riff-urile bine punctate fac ca melodia sa fie una cat se poate de inchegata. The Sounds from your soul aduce cel mai bine aminte de epoca garage - rock-ului si a MC 5, legendara trupa americana considerata ca fiind una din precursoarele punk-ului. Una din cele mai interesante piese de pe acest disc este It was in 1969. Melodia are un start foarte cumintel dar "urca" nepermis de mult in energie pe alocuri, fiind un strigat de lupta cat se poate de bine creionat. Categoric, este cea mai interesanta piesa din punct de vedere al compozitiei.
Amatorii de mosh au parte de o nebunie pe Its gonna be allright, cea mai zgomotoasa piesa care insumeaza putin peste 80 de secunde, un timp perfect pentru a exprima ceea ce era de zis. Nu toate piesele de aici sunt scurte, "de radio" cum s-ar zice. Let me down cu cele peste cinci minute ale ei are si ea "nerv", iar Move it are un balans cat se poate de izbutit intre nebunia anilor 60 si energia hardcore. Orga Hammond face minuni si aici, fiind un "trade mark" cat se poate de bine folosit. They ve lost control aduce a punk - rock in timp ce Cold Sweat oscileaza intre blues, rock si psihadelic in cantitati egale. Dont let my hands fall are bucati nebune in care parca avem de-a face cu Rage Against The Machine iar I think you lies inchide  albumul intr-un mod cat se poate de surprinzator. Cea mai linistita piesa de pe album te face sa te intrebi, oare de ce celelalte piese au fost interesante? Ciudat mod de a finaliza discul, specific trupelor "cu conceptie".

N-as putea spune ca Tokyo Sex Destruction au meritul de a fi inventat ceva nou. Chiar daca nici de originalitate nu prea pot fi banuiti, spaniolii reusesc sa transmita o energie pura, nealterata de nimic. Si-n plus oscileaza exact cat trebuie intre punk - rock si garage-ul american in stare pura. E un album bunicel, recomandabil pentru o doza de energie. Cel mai important e ca Tokyo Sex Destruction canta pentru prima oara in Romania, sambata 27 februarie, la Setup Venue, de la ora 21.

Nina Hagen - Personal Jesus

Asteptari: A fost o vreme in anii 80, cand daca puneai la chefuri Nina Hagen riscai fie sa trimiti lumea acasa fie sa declansezi o nebunie. Cei care subliniaza faptul ca Nina Hagen e o excentrica fac o mare greseala. E un pleonasm, Nina e definitia excentricitatii, e crème de la crème.  Solista nascuta in 1955 in Berlinul de Est si-a inceput cariera intr-o trupa numita Automobil dar a cunoscut faima gratie albumului Nina Hagen Band in 1978, realizat in partea de vest a Germaniei de atunci. Criticile cu care a fost blagoslovita la vremea aceea sunt valabile si-n ziua de azi: Nina s-a dedicat intotdeauna suta la suta muzicii, reusind sa puna la punct performance-uri adeseori socante, care de-a lungul vremurilor au inclus si colaborari cu nume ca Lene Lovich, Anthony Kiedis, Christopher Franke, Tim Burton, Rammstein sau Apocalyptica. Personal Jesus vine dupa patru ani de la precdentul Irgendwo auf der Welt.

Rezultat: Atunci cand am auzit prima oara ca solista care a editat un album de genul Nunsexmonkrock este gata sa scoata un disc de gospel, reactia a fost una nu tocmai placuta. Pare inceputul unei glume, dar nu e deloc asa: de ceva vreme Regina Punk-ului, Nina Hagen a devenit o crestina model. Drept urmare, majoritatea pieselor de pe acest disc se invart in jurul acestui subiect: Jesus. Cu toate acestea, Nina Hagen a ramas aceeasi Queen Of Punk. Doar ca la cei 55 de ani ai sai stilistic navigheaza in alte ape. Dealtfel Nina intotdeuna a fost o femeie de la care nu stiai la ce sa te astepti. Acum e la fel.....

Cunoscatorii de standarde din categoria muzica de „church” vor regasi aici o sumedenie de melodii familiare celor care au calcat vreodata intr-o  tabara crestina de vara, ca I’ll Live Again,” “Down at the Cross,” “Just a Little Talk with Jesus,” “Take Jesus with You“. Dar si ceva obscuritati, cum ar fi inceputul discului, care poarta numele de God s Radar. Si care ne spune ca radarul lui Dumnezeu este fixat asupra noastra! Piesa debuteaza cu o chitara acustica care ma tarziu suna foarte a la Red Hot Chilli Peppers, iar vocea este aceea pe care o stim de demult. Cand stridenta, cand linistitoare, cu alte cuvinte superba! In ceea ce priveste piesa care da titlul albumului, Personal Jesus, aceasta este una care defineste perfect cuvantul extraordinar. Piesa celor de la Depeche Mode a mai avut parte de interpretari absolut fabuloase. Printre altele de Marilyn Manson si Johhny Cash. Dar versiunea plina de sarm a Ninei Hagen merita sa intre in cartea cu cele mai bune preluari ale tuturor timpurilor. In primul rand datorita prestatiei vocale ale solistei (care e de nota zece si pe restul pieselor). Iar mai apoi datorita instrumentatiei care desi la prima vedere e un country neinspirat, reuseste sa cucereasca. Printre cele 13 piese se regasesc elemente de blues, rock n roll, country si gospel. In cantitati industriale, cat pentru mai multe albume la un loc! E drept lipseste punk-ul de odinioara, dar Nina Hagen demonstreaza ca e la inaltime. Fara indoiala vocea solistei, care in unele momente aminteste de prestatia madam-ei Shirley Bassey este aceea care adauga multe plusuri acestui album. Din fericire, n-avem parte de „noutati” in ceea ce priveste instrumentatia, plaja sonora fiind una clasica dar diversa. Exista o sumedenie de motive pentru care acest Personal Jesus se recomanda a fi un album care merita sa intre in colectia personala cu CD-uri de suflet. Desigur cei care au prins vremurile in care Nina Hagen era o auditie – cult alaturi de DAF, Sex Pistols sau Billy Idol vor imbratisa neconditionat acest material. Merita ascultat pe repeat si de restul lumii, daca nu pentru altceva macar pentru diversitate.

Recomandari: Nina Hagen n-are nevoie de asa ceva. E un nume care spune tot si care merita sa patrunda si cu Personal Jesus in sufletele a cat mai multi melomani.

Sexy Sushi - Cyril

Asteptari: O buna parte din muzica made in France are o savoare aparte. Nu stiu exact de ce, dar o multitudine de oameni din aceasta tara au un „aproach“ cu totul diferit atunci cand vine vorba de compozitie. Iar rezultatele sunt o – la – la, in cele mai multe cazuri. Sexy Sushi e o trupa etichetata „electro – punk“ franceza infiintata in luna decembrie a anului 2002 formata din Rebeka Warrior si Mitch Silver.

Rezultat: E ceva magic in muzica acestor francezi care la prima vedere par a fi o trupa „in gluma“. Ce s-o fi ascunzand in spatele acestui magic? Greu de spus. Pun pariu ca nu sunt singurul care a patit-o. Cand ceva iti pica cu tronc, explicatiile nu par a fi tocmai coerente in viziunea celorlalti. Chiar si dupa mai multe auditii cap – coada ale acestui Cyril, nu am un raspuns clar. Ceea ce este cert este insa faptul ca albumul de fata se recomanda a fi una din cele mai interesante aparitii ale anului in curs. E o explozie de energie in stare pura, un manifest anti – comercial , un strigat de lupta impotriva muzicii de genul bubble – gum, toate adunate la un loc si inmultite cu o cifra cat se poate de mare. Influentele solistei care reuseste sa te cucereasca inca din prima secunda cu vocea ei profund anti – la moda sunt Berruriers Noirs, Jamiro Pagny si Severine Dion. Iar ale tipului care se ocupa de tot ce se aude la capitolul instrumentatie converg spre lucruri ceva mai cunoscute de toata lumea, in speta Plaid si Daft Punk. Nu stiu cat de mult conteaza influentele, dar stiu ca rezultatul este unul uimitor.

Piesele acestui album fac parte din categoria incadrabila in “straniu dar excitant”. In ciuda numelui, nimic de aici n-are de-a face cu sexul. Si categoric nici cu mancarea numita sushi, extrem de la moda dealtfel. Dimpotriva, Sexy Sushi e definitia cat se poate de exacta a termenului anti – sic. Aranjamentele lor la categoria sound electronic sunt la mii de ani lumina distanta de ceea ce se asculta astazi in cluburi. Cu toate acestea pot fi digerate de fanii hard trance. Poate chiar si techno. Dar cu siguranta printre picaturi se simte si electro. Ba chiar si punk si chiar si niscaiva minimalism din era Neue Deutche Welle. Daca nu credeti ca aceasta insiruire de stiluri poate fi contopita intr-o singura formatie, puneti urechea langa difuzor si apasati Play pe Sexy Sushi. Intr-un interviu acordat unui site francez, membrii trupei au fost intrebati daca cred ca vor fi invitati vreodata la vreo petrecere tinuta in gradina primei doamne a Frantei. “Poate sa tundem iarba. Am un costum ideal pentru asta” a venit raspunsul imediat.

Revenind la cele 14 track-uri de pe acest album, e imposibil ca orice meloman care a auzit vreodata de conceptul de DIY sa nu gaseasca ceva pe plac. De la sound-ul usor in genul Miss Kitin & Hacker care razbate din piesa La mort d'une dame pana la atitudinea vocala a la Sonic Youth din Love les tartes, ghiveciul de aici este unul cat se poate de captivant. Practic e o muzica electro care poate sa-I enerveze la culme pe aceia care asculta “electro de discoteca”. Sau o muzica punk enervanta pentru crestele care au digerat numai Exploited sau Sex Pistols la vremea lor. Pare-se ca titlul La fille a la tête de dinde’ (fata cu cap de curcan) este o insulta tipic frantuzeasca, dar constructia acesteia este o adevarata savoare. Pentru cei care fac imprudenta de a asculta doar single-ul Marin exista riscul ca eticheta aplicabila celor de la Sexy Sushi sa fie „electro” de bun augur. Adevarul e insa unul mult mai complex. Fie ca e e anarcho – electro – punk sau muzica cat se poate de nebuna, armoniile celor de la Sexy Sushi demonstreaza ca mai exista si lucruri misto in lumea asta, care nu sunt atinse de microbul globalizarii. Sau al prostitutiei muzicale. Laude sincere merita si Depeche toi, care in ciuda titlului n-are nici in clin nici in maneca cu Depeche Mode. Atitudinea DIY iese in evidenta si in Forêt mystique, le malin qui grandit en moi, care aduce oarecum a DAF la capitolul instrumentatie. Pe ici pe colo (mai ales in La mort d'une dame) Sexy Sushi pare a fi o incrucisare intre Laurent Garnier, Zombie Nation si o serata din categoria Ladyfest in care voci pitigaiate recita poeme nervoase. Sexy Sushi e o imbinare neverosimila de punk, electro, umor si minimalism. Cu alte cuvinte ridicol de apetisant.


Recomandari: Pentru toti aceia care mai dau doi bani pe atitudine. Nu neaparat pentru amatori de punk, electro sau alte genuri considerate de unii "obscure", ci pentru cei care se incapataneaza sa mai creada ca muzica e o arta.

Zola Jesus - Stridulum II

Asteptari: S-a nascut in anul in care in Romania a avut loc o Revolutie, dar e considerata un fel de regina a goth – ului prin Statele Unite ale Americii. Zola Jesus este pseudonimul unei tinere de 21 de ani pe numele ei adevarat Nika Roza Danilova, care printre altele face parte din formatia experimentala numita Former Ghosts.

Rezultat: Habar n-am daca povestea cum ca Nika ar fi fost crescuta „de lupi” e folosita doar ca o hiperbola sau nu. Cert e ca vocea de opera a cantaretei combinata cu sunete de sytnh din categoria abstract si apocaliptic fac ca acest material sa fie unul iesit din tipare. Iar daca nu va sperie termeni ca electronic – goth sau dark – pop, exista sanse destul de mari sa va indragostiti iremediabil de lumea plina de note magice ale acestei soliste din America. Chiar daca zilele noastre sunt pline de clisee iar in domeniul muzical acest lucru e mai evident ca niciodata, din fericire exista si reversul medaliei. O sumedenie de artisti care pana ieri erau inclusi la gramada in „underground” reusesc sa devina dintr-o data accesibili, fara a-si pierde cu nimic din sarmul original. Am adus in discutie acest aspect deoarece acest disc demonstreaza ca linia dintre underground si accesibil este cat se poate de subtire. Poate fi usor catalogat prea experimental pentru cei in cautare de pop si prea accesibil pentru aceia care sunt in cautarea underground-ului cu orice pret.

Ce alta dovada mai e nevoie ca acest album poate fi incadrat in muzica dark decat ca prima piesa poarta numele de Night? Piesa care a fost extrasa si pe single este una din cele mai memorabile momente ale discului fiind bombardata de sunete curioase. O alta piesa care iese in evidenta inca din prima ascultare este Sea Talk, iar finalul Lightsick este o adevarata desfatare. Cel putin pentru aceia care iubesc finalurile neasteptate, categorie din care face parte si subsemnatul. Asadar dupa un album in care majoritatea arsenalului de aranjamente sonore se zbate undeva intre coloana sonora a unui film horror si goth-ul promovat de unele formatii proeminent europene care reprezinta acest stil, finisul este completamente nebun. Un pian aproape de genul celor folosit de croonerii adevarati coloreaza paleta sonora a ultimei melodii si te lasa in ceata. Unde ar putea merge mai departe Zola Jesus?

Desigur o buna parte a sarmului etalat de Zola Jesus e impregnat de voce. Una care aduce a Siouxsie Sioux sau Liz Fraser (Cocteau Twins), pe alocuri. Unii s-au grabit deja sa numeasca Zola Jesus drept noua printesa a muzicii goth din America. Pana acolo mai e drum lung, dar cu siguranta Nika se afla pe drumul cel bun.

Recomandari: Nu este un album facil, recomandandu-se mai degraba ca fiind o auditie croita special pentru aceia care stiu sa deguste niste sunete de synth cat se poate de infricosatoare, dublate de o voce cu adevarat impunatoare. Asadar doar pentru cei care au experimentat vreodata sound-uri aflate intre goth si pop. A se evita ascultarea acestui disc dupa lasarea serii: poate fi mai eficient decat patru filme horror vazute unul dupa altul!

Punk a la Bad Religion

Albumul cu numarul 15 pentru formatia care s-a infiintat in anul in care a aparut pe piata walkman-ul (cei nascuti in epoca MP3 sunt rugati sa consulte Wikipedia!) este unul cat se poate de decent si se recomanda a fi devorat pe "repeat" de catre toti acei care au fredonat macar o data in viata God Save The Queen. Dar si de catre cei care au descoperit punk-ul gratie celor de la The Offspring. Pe de alta parte, punkerii nu au inventat gaura de la macaroana: buna parte din piesele acestui album seamana cu majoritatea celor incluse in cele 14 discuri anterioare. Cu toate acestea, per ansamblu e „business as usual”, un disc pe care se poate topai intens.
Asteptari: 1979 a fost anul in care Gloria Gaynour a scos hitul I Will Survive si cei de la Sony au iesit pe piata cu primul walkman (cei nascuti in era MP3 sunt rugati sa consulte Wikipedia!). Dar si anul in care undeva in Sudul Californiei niste oameni au pus bazele trupei Bad Religion. Care au fost creditati cu revigorarea punk – rock – ului. Mai melodic, e drept, dar cat se poate de adevarat. The Dissent of Man este cel de-al 15-lea album al formatiei, care vine la trei ani de pauza dupa New Maps of Hell.
Rezultat: Cat se poate de decent. Dupa ce acum trei ani baietii au reusit sa scoata un album mai slabut – care suna de parca era o copie dupa Bad Religion – de aceasta data directia este cat se poate de potrivita. Vocea lui Greg Graffin e exact asa cum trebuie iar punk-ul melodic este „stropit” pe alocuri cu niscaiva influente din rock-ul american misto. Pe de alta parte, punkerii nu au inventat gaura de la macaroana: buna parte din piesele acestui album seamana cu majoritatea celor incluse in cele 14 discuri anterioare. Cu toate acestea, per ansamblu e „business as usual”, un disc pe care se poate topai intens. 
Printre piesele care au un lipici deosebit la prima ascultare se numara The Day the Earth Stalled, Avalon,  Meeting of the Minds (care e aproape a la System of a Down) The Resist Stance si Ad Hominem. Unul din momentele discului Cyanide poate genera un deja – vu, gratie unui roff de chitara extras parca din repertoriul celor de la Tom Petty & The Haertbreakers iar finalul I wont say anything e unul linistit, care poate trimite spre era The Kinks, una din formatiile care potrivit chitaristului Brett Gurewitz au stat ca inspiratie pentru compozitiile incluse pe acest disc. Bad Religion e-n stare si azi sa degajeze o energie rar intalnita in categoria lor de varsta, o eventuala comparatie cu cea exprimata de trupele care n-au decat jumtate din varsta lor declansand un semn de egalitate perfect. Probabil ca unicul minus este lungimea. De ce e nevoie sa inghesui 15 piese pe un disc, cand ai 10 melodii cu adevarat remarcabile?
Desigur, ar fi nedrept sa nu ne amintim de faptul ca albumul Suffer e considerat unul din cele mai reprezentative albume ale punk – rock – ului din toate timpurile. Si ca Bad Religion pastreaza lucrurile cat se poate de underground, editandu-si albumele la casa de discuri Epitaph, al carei sef este taman Gurewitz. In concluzie, e un album cat se poate de decent, dar nu o capodopera.
Recomandari: Pentru cei care au descoperit punk-ul gratie unor nume ca Offspring sau NOFX sau „batranii“ care au crescut cu Exploited si au fredonat macar o data in viata God save the queen.

Vraja castelului de cristal

Intreg discul e o orgie sonora, cu momente de preludiu reprezentate de piese lente, cu un cuprins incadrabil in electro – pop si cu momente culminante aproape schizofrenice. Exista portiuni in care solista Alice chiar canta, nu numai zbiara in microfon. Pare de necrezut ca in 2010 exista formatii care nu pot fi identificate in nici o “linie”, dar Crystal Castels e una din ele. Nu e defel facil, trebuie mai multe auditii pentru a intelege ce se petrece. Dar odata intrat in atmosfera, e greu sa iesi din vraja castelului de cristal.
Asteptari: Canadienii Ethan Kath si Alice Glass au ajuns in atentia opiniei publice gratie albumului lor de debut aparut in 2008, care i-a catapultat in zona muzicii electronice “feroce”, aproape orice asemanare cu alte trupe din aceasta categorie fiind una cat se poate de fortata. Dupa un album bine primit de critici, duo-ul recidivieaza cu “dificilul” numarul doi, care de aceasta data este poate chiar mai bun decat primul.
Rezultat: Crystal Castels e cat se poate de sinistru si categoric nu face parte din tagma acelor discuri pe care le poti asculta asa, doar in treacat. Desi nu duce lipsa de momente vecine cu dementa sonora, per ansamblu materialul e ceva mai slefuit decat cel de debut. Practic avem de-a face cu un studiu al contrastelor. E cat se poate de provocator dar si linistitor, ascutit ca o stanca dar si pufos. Dar ceea ce este cat se poate de ingrijorator este ca muzica asta nu seamana cu nimic din ceea ce se produce azi. E Crystal Castles, pur si simplu. Se prea poate ca si locatia unde s-au facut inregistrarile sa-si fi adus aportul la feeling-ul special pe care il emana acesta, cei doi optand pentru o biserica din Islanda, un garaj din Detroit si o cabana de lemn din Ontario ca “inspiratie”.
Fainting spells te introduce cat se poate de abrupt in necunoscut. Pentru cateva secunde nu stii daca ceea ce rasuna din boxe e facut la misto. Te chinui sa gasesti paralele, sa cauti diverse conotatii. Degeaba, pur si simplu nu gasesti borcanul in care se afla hartiutele pe care sunt scrise miile de stiluri care se canta in 2010. Artileria grea e reprezentata de piesa Doe Deer, care in cazul in care s-ar alcatui un clasament al celor mai nervoase piese scoase anul acesta ar merita cu prisosinta sa fie medaliata cu aur. Ritmuri mai mult decat nervoase, riff-uri cat se poate de sacaitoare, piesa teribila. E “ceva” care te indeamna la lupta. Iti vine sa te urci pe masa si sa arunci cu lucruri prin casa. Nu e defel recomandata celor care nu exceleaza la capitolul stapanire de sine. E mai degraba indicata pentru folosirea in campaniile militarilor trimisi in diferite zone de razboi. Ca un contrast, piesa Violent Dreams – in ciuda titlului- e una care te face sa visezi cu ochii deschisi reprezentand parca calmul de dupa furtuna. Sau inaintea ei, who cares? 
Abilitatea canadienilor de a zbura din zone dark in portiuni apropiate de ceea ce este inglobat in termenul pop este una de netagaduit. Vietnam, de exemplu, are pentru cateva secunde un synth care seamana intr-o oarecare masura cu Kids-ul celor de la MGMT. Dar si portiuni in care sound-ul e violent, dar nu agresiv. Single-ul Celestica e cat se poate de dragalas si se inscrie in latura “linistita”.
Iar atunci cand asculti Baptism, nu ai cum sa nu remarci ca e una din cele  mai interesante provocari. Musteste de rave dar si de distorsiuni asezate cat se poate de “corect” peste portiuni in care parca ai impresia ca e ceva ce ar putea merge si in programul de sambata al oricarei discoteci de pe la noi. Iar atunci cand urechea s-a obisnuit cu aceste dulcegarii sonore, zbang in ecuatie intra Alice care zbiara ceva in fundal si intrumentatia o ia din nou razna. E o piesa undeva intre brilianta si memorabila. La capitolul ciudatenii candideaza si Birds. Iar atunci cand faci cunostinta cu piesa Year of Silence, intri parca in zona unor Front 242 sau Frontline Assembly. Pana la voce, caci aceasta e la mii de kilometri distanta de  muzica EBM.  Nici finalul nu este unul banal. Nu, catusi de putin. I am made of chalk propune pentru trei minute o coloana sonora pentru un film de groaza din acela in care monstrii scot sunete aproape umane. E putin Hitchcock. Dar parca mai aproape de  Cloverfield, filmul de groaza care la noi in tara a capatat traducerea de Monstruos. E una din etichetele optime pentru muzica celor de la Crystal Castels.
Intreg discul e o orgie sonora, cu momente de preludiu reprezentate de piese lente, cu un cuprins incadrabil in electro – pop si cu momente culminante aproape schizofrenice. E cat se poate de balansat, are de toate. Chiar si cyberpunk. Muzica lor face parte din acea categorie numita “love it or hate it”. Fie iti place, fie n-o suporti, calea de mijloc e putin probabila aici.
Discul a pastrat atitudine punk distructiva din primul album dar aceasta a fost completata si cu sound-uri ceva mai pop. Exista portiuni in care solista Alice chiar canta, nu numai zbiara in microfon. Pare de necrezut ca in 2010 exista formatii care nu pot fi identificate in nici o “linie”, dar Crystal Castels e una din ele. Nu e defel facil, trebuie mai multe auditii pentru a intelege ce se petrece. Dar odata intrat in atmosfera, e greu sa iesi din vraja castelului de cristal.
Recomandari: Doar pentru persoanele deschise la experimente, care n-au prejudecati de nici un fel. E un disc greoi la prima ascultare, dar care in timp, la fel ca un vin, isi arata adevarata fata.