15 feb. 2011

PJ Harvey - Let England Shake

Asteptari: Considerata adesea o clona a imprevizibilei Patti Smith, Polly Jean Harvey a intrat in constiinta melomanilor ca o figura de seama a feminismului rebel care a castigat simpatia tuturor indragostitilor de lucruri nonconformiste gratie albumului ei de debut, Dry, din 1992. Desi are parte de o sumedenie de recunoasteri, slava Domnului PJ Harvey n-a devenit niciodata un produs mainstream, iar noul ei album Let England Shake e la fel ca celelalte: surprinzator!
Rezultat: Muzica britanica este prin definitie “una aparte”. De aceasta data, - dincolo de etichete – avem de-a face cu un disc care chiar vorbeste despre Marea Britanie. Mai exact despre razboaiele pe care le-a dus aceasta tara. Albumul a fost inregistrat intr-o biserica, dar acest amanunt nu schimba datele problemei: piesele astea sunt rocknroll de cea mai buna speta, chiar daca notiunea asta are alte conotatii pentru controversata solista care de-a lungul timpului a stiut sa oscileze cat se poate de meserias intre timiditate si o duritate vecina cu aroganta.

PJ Harvey a migrat de la rock-ul oarecum alternativ al anilor 90 spre un taram care ramane la fel de rebel, chiar daca e construit cu alte mijloace. Marturisesc, la prima auditie am ramas surprins de sound-ul complet neobisnuit. E vorba in principal de acel autoharp - un fel de combinatie intre o titera si o harfa electrica – care in primele momente te face sa exclami: „asta-I o gluma?“. Ei bine, mai apoi constati cu surprindere ca incepi sa gusti gluma, pentru ca la ascultari succesive sa te indragostesti iremediabil. Ce mai, reteta clasica pe care ne-o serveste de fiecare data PJ Harvey!

Trecut-au vremurile in care aluatul compozitiilor solistei includea neo – punk, hardcore sau soft – rock. Vampa insulara imbracata ca o prostituata si cu un trabuc in coltul gurii marseaza aici pe un soi de folk care ar putea foarte usor aluneca in anonimat daca n-ar fi construit de artista aflata intr-o goana permanenta pentru chestii sumbre si terifiante. Ceea ce face diferenta este faptul ca solista apeleaza la trucuri sugubete tocmai in momentele in care nu te astepti. De exemplu trompeta din The Glorius Land e cat se poate de hilara si ar putea fi usor blamata ca fiind extrasa din filmele cu desene animate, daca nu ar face un melanj cat se poate de inspirat cu melodia cu pricina. Dezlantuirile interpretative cantate cu o ferocitate anume, adauga evident un plus de sarm acestui Let England Shake. On Battleship Hill e momentul in care Polly aluneca in repertoriul unei soprane. Desi autoharp-ul e adesea asociat cu muzica folk, discul asta e rocknroll gratie abordarii. In plus, e un disc inventiv, la fel ca majoritatea din catalogul ei. Gasesc destul de curioasa alegerea piesei Written on the Forehead ca single fiindca in umila-mi parere albumul are parte de multe alte momente mai izbutite. Piesa care contine un sample din clasica reggae Blood and Fire a celor de la Niney the Observer are o simplitate crunta, dar este salvata de interpretarea vocala a solistei. Una peste alta, caldura vocii etalate de Polly face casa buna cu bataliile la care fac referire textele si creeaza un conglomerat strasnic, cum numai PJ Harvey stie sa cladeasca.

Recomandari: Pentru cei care vor sa asculte unul din cele mai misto discuri ale acestui inceput de an!

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu