Rezultat: Ma vad nevoit sa incep cu o explicatie. De obicei evit sa scriu despre coloane sonore. Fiindca obiectivul principal al acestui blog este recenzia de sunete. Si totusi, n-am cum sa omit aceasta aparitie proaspata. Pentru simplul motiv ca Sonic Youth e un nume cu care nu te joci.
Daca in cazul multor alte formatii am avut parte de soundtrack-uri penibile (vezi recentul Daft Punk), cei de la Sonic Youth si-au luat rolul in serios si au ansamblat unul din cele mai misto discuri ale lor din ultima vreme. Sau daca vreti, cel putin la fel de „serios“ ca discurile lor care au fost concepute nu neaparat pentru a fi gustate intr-o sala de cinema. O prima constatare ar fi aceea ca oamenii nu suna chiar atat de experimental ca in alte dati. Ceea ce nu umbreste defel minunatia acestui disc. E clar, se stie, trupa in care canta Kim Gordon n-o sa sune niciodata prost. Sau ca altele. Recunosc, filmul care contine portiuni din aceste piese mi-e completamente necunoscut. Din fericire, in afara titlurilor, „ciorba“ de aici n-are nici o legatura cu pelicula in sine, adica poate fi ascultata lejer si fara elemente vizuale. Cei de la Sonic Youth au reinregistrat melodiile care au fost incluse in thriller-ul francez si au creat un material cat se poate de coerent care se recomanda a fi o auditie incantatoare. Nu exista dialoguri care sa te duca cu gandul la o eventuala asociere cu pelicula in sine, chitarile sunt cat se poate de tipice catalogului Sonic Youth, percutia are un profil cat se poate de soft, iar portiunile de pian adauga un plus de sarm compozitiilor care spun povesti percepute in mod diferit de fiecare ascultator. Gratie spatiilor generoase si a lipsei oricarei voci, frumusetea acestui material consta tocmai in faptul ca nu impune absolut nicio bariera, discul curgand cat se poate de lin.
Cei obisnuiti cu experimentele zgomotoase ale trupei ar putea fi socati de simplitatea naucitoare a unor piese ca Jean-Baptiste à la Fenêtre sau Les Anges au Piano. Si totusi, Sonic Youth face parte din selecta categorie a formatiilor care pot fi recunoscute „de la o posta“, avand acel sound de chitara unic. Din cand in cand – mai putin ca in discurile anterioare, ce-i drept – piesele au inmagazinate in ele o tensiune debordanta. Printre momentele surprinzatoare ale acestui disc se numara Theme d’Alice, o epopee sonora de 13 minute in care se sesizeaza pe ici pe colo si niste arome de krautrock. Interesant este si rolul deosebit de minor pe care il are tobarul Steve Shelley in compozitii. „Grosul“ sonor este dat de fenomenala juxtapunere a chitarilor manuite de Thurston Moore, Lee Ranaldo si Kim Gordon (ajutati si de basistul Mark Ibold din trupa Pavement). Feeling-ul emanat de acest disc e undeva la jumatatea dintre un art – rock demonstrativ si o muzica ambientala parfumata. Théme de Laetitia este o piesa in care accentul se pune aproape exclusiv pe atmosfera, in timp ce Escapades e concentrata pe melodie si structuri mai conventionale de compozitie. Nu exista atata reverb de chitara ca in trecut, au disparut si momentele de nebunie excesiva, dar SYR9 (cum e numit discul de fani) se recomanda a fi un album cat se poate de matur, care demonstreaza ca oamenii acestia stiu sa faca lucruri serioase chiar si atunci cand se apuca de facut muzica de film. Indraznesc sa spun ca discurile celor de la Sonic Youth – inclusiv acesta! - merita sa fie material didactic pentru orice trupa cu chitari, bass si tobe care-si propune sa paseasca in lumea rock-ului modern.
Recomandari: Tuturor acelora care sunt curiosi de un rock sanatos, experimental pe alocuri, dar care induce o atmosfera aparte.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu