Teo Milea - Open Minds

Teo Milea a reuşit să devină în scurt timp o figură aparte în muzica românească. Deşi şi-a început cariera solistică doar în luna aprilie a anului 2012, artistul timişorean născut în Chişineu Criş a reuşit să creeze vâlvă, fiind invitat la evenimente cu ştaif desfăşurate în sediul Comandamentului NATO din Bruxelles, pe scena Operei din Dortmund sau în cadrul celei mai mari expoziţii mondiale de produse ecologice din lume, la Nurnberg. 

Primul său disc numit „Pe clape albe şi negre“ a „prins“ binişor într-o industrie muzicală românească caracterizată cât se poate de bine de expresia „alandala“ şi cu ajutorul unui marketing cât se poate de adaptat  vremurilor moderne, Teo Milea a devenit un produs „pop“. Nu acel „pop“ care caracterizează muzica difuzată la posturile de radio româneşti, ci acel pop britanic care în româneşte e echivalent cu „popular“. O chestie de apreciat mai ales pentru faptul că ne referim la un artist care în România anului 2015 apare în faţa publicului cântând la pian. E drept, între piese mai spune şi glume şi povestiri haioase, dar asta intră deja la capitolul marketing. În luna martie a anului 2014, timişoreanul a reuşit să umple până la refuz Filarmonica Banatul din Timişoara. Faima lui Teo Milea s-a clădit „brick by brick“ şi desigur, rând pe rând au apărut şi cârcotaşii. Formaţi din colegi de breaslă invidioşi pe succesul „peste noapte“ al artistului sau diverse persoane încătuşate în gândiri nedemne de secolul în care trăim şi otrăviţi de sentimente negative.

Open Minds, cel de-al doilea album semnat Teo Milea, este un disc mult mai matur decât debutul de acum trei ani. E şi normal să fie aşa, căci pe parcursul acestei perioade artistul a avut ocazia să „testeze“ publicul. Peste influenţele strict din muzica clasică, artistul a presărat pe ici colo şi artificii sonore „melodioase“ folosite de mulţi artişti contemporani din această breaslă de dincolo. Nu e un secret pentru nimeni faptul că la concertele susţinute de Teo Milea au participat destui oameni care au recunoscut faptul că a fost primul prilej în care au luat contact cu muzica clasică. Iar acest amănunt este unul de admirat, indiferent de ce gândesc „puriştii“ care blamează acest fenomen de contopire a mentalităţilor străvechi cu cele moderne. Stilistic, compoziţiile din Open Mind, au rămas în zona Mozart, Chopin, Rachmaninoff, Einaudi sau Esbjorn Svensson. Pe ici pe colo cu niscaiva topping de Volker Bertelmann sau Nils Frahm. Eventualele influenţe pot curge mai departe, dar esenţialul este că cele şase compoziţii incluse aici totalizează aproape 57 de minuţele de balsam sonor. 

Pentru a înţelege discul, e nevoie să te deconectezi complet de la orice altă ocupaţie. E genul acela de disc care nu are „highlight-uri“, ci „curge“ lin şi fermecător. Poate fi comparat cu starea pe care o ai când te afli în faţa unui izvor de apă de munte şi priveşti la susurul apei. Se prea poate ca pentru cineva care trece pe acolo întâmplător, priveliştea asta să fie una „de suprafaţă“. Dar, cu cât  admiri mai mult izvorul, descoperi amănunte complexe. Nimic nu a fost lăsat la voia întâmplării. Pentru partea grafică a albumului Lucian Tidorescu a realizat două tablouri, pentru videoclipul Silence artistul a apelat la Amalia Gaiţă, care a contribuit şi la diverse visualus-uri, iar pentru înregistrarea acestui disc Teo a petrecut câteva săptămâni la DS Pro Studio. Aşa s-au născut Cathedral, Streets in crayon, 1st Sun, Forever Yours, Silence şi Journey, cele şase track-uri care se regăsesc pe Open Minds. Mi-aş fi dorit ca CD-ul să conţină şi o cărticică, în care ascultătorul să fie „îndrumat“ în povestea fiecărei piese. Şi mai frumos ar fi fost ca albumul acesta să apară şi pe suport de vinil. Dar haideţi să lăsăm utopiile deoparte, căci într-o lume muzicală românească în care artiştii consacraţi nu mai scot albume din cauza faptului că „nu se mai rentează“, apariţia unui asemenea album este o sărbătoare. E bine ştiut faptul că peste doar câteva zile, Teo Milea părăseşte definitiv România, urmând să-şi continue cariera în îndepărtele ţinuturi ale Canadei. Nu putem decât să-i urăm succes pe mai departe. Chiar dacă nu e revoluţionar în sensul strict al cuvântului, Open Minds e un must – have pentru melomanii care apreciează lucrurile simple şi spuse din inimă. Piesele din Open Minds scot la iveală o muzică  sensibilă, care smulge câte puţin din latura pozitivă a fiecărui omuleţ de pe planeta asta. Chapeau bas!

Empress Of - Me

Doamnelor şi domnilor, Lorely Rodriguez promite multe. Artista care şi-a luat numele de scenă Empress Of a reuşit să ajungă în atenţia melomanilor din întreaga lume graţie unui E.P. apărut în luna aprilie a anului 2013, în urma căruia a fost invitată să evolueze în deschiderea unor nume ca Jamie Liddell, Jungle, Kimbra sau Florence and The Machine. Şi asta, înainte de a scoate vreun disc! Albumul ei de debut intitulat cât se poate de simplu „Me“ este una din cele mai interesante apariţii în domeniul „pop music“ pentru anul de graţie 2015. Pentru realizarea pieselor care alcătuiesc tracklist-ul acestui excelent debut, artista americană cu rădăcini în Honduras a hotărât să petreacă cinci săptămâni undeva departe de „lume“, în Mexic. Alegerea a fost cât se poate de inspirată, căci cele zece piese incluse aici sunt pline de substanţă. 

Nu doar pe palierul instrumentaţiilor, care sunt pline de elemente neprevăzute, ci şi din perspectiva versurilor. Care, previzibil, se învârt în jurul sentimentelor umane. Fără înflorituri şi elemente artificiale, textele melodiilor demonstrează faptul că artista americană este cât se poate de sinceră. Iar acest feeling transcende din plin urechilor care ascultă piesele. Empress Of nu iroseşte pelicula cu elucubraţii despre sistemul solar sau minioni, ci amestecă adesea alandala sentimentele umane care converg în jurul noţiunii de dragoste. Fie că e vorba de stări care se ivesc atunci când te-ai despărţit de o persoană dragă sau fluturii din stomac care îşi fac apariţia atunci când cineva ţi-a picat cu tronc, dacă asculţi textele pieselor vei avea un sentiment de feeling good.
 

Printre atu-urile pentru care recomand acest disc cât se poate de călduros se numără faptul că Empress Of nu se cantonează într-un stil anume. Etichetele cu care adesea însoţim o audiţie muzicală nu-şi au rostul aici, căci urechile atente vor descoperi o sumedenie de influenţe. Începând de la Kate Bush până la Bjork, dar lista poate continua desigur cu multe alte „bunătăţuri“. Piesa care deschide albumul „Everything is you“ reuşeşte să deschidă apetitul pentru devoratorii de sound-uri interesante, fiind un amestec interesant de vocalize şi synth-uri care aduc aminte de Robyn, printre altele. Lucrurile se schimbă destul de radical în „Water, Water“, care e o incursiune în latura unor instrumentaţii care se regăsesc prin discurile lui Caribou, iar „Standard“ merge şi mai departe şi ne oferă o excursie sublimă în care naturaleţea vocii solistei este transpusă pe câteva sound-uri care ar putea fi încadrate şi-n „bass music“. 

„How do you do it“ readuce în atenţie sound-urile mai pop, iar „Kitty Kat“ subliniează din plin latura experimentală a artistei. Un alt punct interesant al discului este „Make Up“ care oscilează undeva într-o zonă a new wave-ului peste care s-au aruncat din belşug influenţe moderne. Practic, niciuna din cele zece piese nu e de umplutură, unicul regret al ascultătorului fiind acela că cele zece piese se termină neaşteptat de repede. Poate nu ar fi lipsit de importanţă de subliniat faptul că absolut toate instrumentaţiile şi textele albumului au fost realizate în totalitate de Lorely Rodriguez. Odată cu aceste clarificări, nu-mi rămâne decât să vă invit să ascultaţi unul din cele mai interesante albume pop ale anului 2015.

Disclosure - Caracal

În cazul în care numele de Disclosure nu vă spune nimic, e necesar să facem câteva precizări: avem de-a face cu un duo britanic format din fraţii Howard şi Guy Lawrence, care cu albumul lor de debut „Settle“ apărut în vara anului 2013 au fost nominalizaţi la premiile Grammy. La secţiunea Best Dance-Electronica, dacă v-aţi întrebat. Fiindcă în zilele noastre nu există practic nicio zi fără ca vreun pasionat de muzică să scoată ceva care poartă eticheta „dance“ sau „electronica“, este tot mai greu să filtrezi adevăratele talente de „restul lumii“. Disclosure face parte din prima categorie şi acest al doilea album al britanicilor vine să dovedească acest fapt, fiind unul din discurile actuale din genul „dance – pop“ care merită ascultat. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea debutului, un disc care i-a făcut pe critici să-i numească pe Disclosure adevăraţi trendseteri, Caracal are momente interesante şi are un vibe pozitiv.


Spre deosebire de oraşul Caracal (al cărui nume este inspirat după un turn care a fost atribuit de folclor împăratului roman Caracalla), britanicii şi-au ales numele acestui material discografic după o specie de pisici sălbatice. Dincolo de amănunte, discul ăsta e unul „de ascultat“ fiindcă conţine beat-uri dance combinate cu influenţe R&B şi pop cât se poate de lovely. Deşi generic chestia asta e încadrată în „dance“, piesele incluse aici au o aură cât se poate de proeminentă de „pop music“. Sau cel puţin ceea ce înţelege subsemnatul prin pop în anul de graţie 2015. Un alt amănunt care aduce un plus de magie, e faptul că Disclosure au parte de o serie de invitaţi de marcă. Încă de la prima piesă, Nocturnal, care beneficiează de vocea inconfundabilă a canadianului Abel Tesfaye (przenet în topuri sub numele de The Weeknd), seria de colaboratori adaugă sare şi piper pieselor. Alte momente care ies în evidenţă sunt Magnets (în care apare Lorde), Good Intentions (cu Miguel) sau Hourglass (cu Kwabs).

Desigur, cârcotaşii ar putea remarca că graţie lungului şir de colaboratori albumul ăsta ar putea fi numit şi un soi de best of the tops. Dar, sincer, cui îi pasă? Căci atunci când asculţi superbul amestec de dance cu vocea celebrului jazzman Gregory Porter - în piesa Holding on – nu ai cum să nu te înconjori cu sentimente pozitive. Un alt moment de remarcat este apariţia lui Sam Smith pe piesa Omen. Şi pentru ca lista să fie completă trebuie să mai amintim şi apariţiile semnate Nao, Brendan Reilly sau Jordan Rakei. Desigur, dincolo de voci şi aranjamente fără cusur, există şi momente în care sound-ul pare pe alocuri niţel repetitiv. Din fericire, plusurile eclipsează micile momente lipsite de inspiraţie (cum ar fi Echoes sau Molecules), iar rezultatul final este decent. Caracal are acel „ceva“ care separă muzica de duzină de cea care merită ascultată. Desigur, „ceva“-ul ăsta este diferit în funcţie de individ, dar important este că există. Carevasăzică, Caracal merită ascultat, şi-n Timişoara, şi-n Iaşi şi-n Bucureşti.

Ratatat - Maginifique

Nu e un secret pentru nimeni faptul că semnificaţia cuvântului „electronica“ ataşat artei numite muzică are conotaţii diferite. Începând de la Kraftwerk şi terminând cu „nebuniile“ muzicii din 2015, „plaja“ de muzică electronică are aspecte diverse. E o mare diferenţă şi între continente căci americanii percep în general altfel muzica. E şi cazul acestui duo din Brooklyn, care se află la al 5-lea material discografic şi se numeşte Ratatat. Magnifique este un album care vine la cinci ani după precedentul „LP4“ şi dincolo de toate menţine oarecum vie ideea noţiunii de Long Play. Nu doar fiindcă conţine un intro şi un outro, ci în special graţie faptului că track-urile acestea au noimă în cazul în care le asculţi ca un tot unitar, nefiind vorba de single-uri concepute în ideea de a fi difuzate non – stop la radiourile comerciale. 

Faptul că piesele astea nu conţin voci e un alt plus, căci adeseori mesajele transmise de „electronişti“ sunt atât de puerile încât sunt depăşite şi pentru nişte puştani care încep şcoala în luna septembrie. Primul moment de reală desfătare auditivă este “Cream On Chrome“, în care bass-ul hipnotic te cucereşte din primele secunde. “Abrasive” este o altă confirmare a talentului celor doi americani, care oscilează între armonii de chitară absolut „loveable“ şi elemente de percuţie presărate fix în locurile unde e enevoie de ele. Chiar dacă la prima audiţie piesa “Pricks of Brightness” îţi sună oarecum deja – vu, felul în care oamenii ăştia combină sound-urile „oldies“ este cât se poate de magnific, iar amestecul de chitări a la Queen cu beat-uri din era LCD Soundsystem e pur şi simplu genial. 

Printre cele mai nebune momente ale acestui material discografic se numără Nightclub Amnesia, care se vrea o parodie mega – reuşită a muzicii EDM din zilele noastre. Supreme în schimb ne loveşte cu un sound de chitară cât se poate de clasic, iar una din suprizele de aici este I will return. Nu doar pentru că este primul cover scos de Ratatat din cariera lor (melodia fiind un remake după piesa cu acelaşi titlu a grupului Springwater), ci şi pentru că are un vibe deosebit. Evan Mast şi Mike Stroud au creat aici un disc de ascultat pe repeat. Nu îl recomand celor care sunt îndrăgostiţi de şlagăre. Şi nici celor care dintr-un motiv sau altul sunt cantonaţi într-un anumit gen de muzică. Magnifique are sound-uri drăgălaşe pentru urechile ale căror posesori au mintea deschisă. 

Muse - Drones

Chiar dacă pe ici pe colo mai „şchioapătă“, cel de-al şaptelea album al celor de la Muse nu are cum să fie catalogat cu eticheta „merge ş-aşa“. Mulţi s-au grăbit să comenteze asupra faptului că discul ăsta are un concept aiurea, uitând că în istoria muzicii au mai existat opere de acest gen, pe felia Science Ficition. Am să amintesc doar 2112 al celor de la Rush sau The Electric Lady-ul scos cu doi ani în urmă de Janelle Monae. În lumea melomanilor există destui cetăţeni care fac parte din categoria oamenilor „cu gusturi altfel“. Carevasăzică iubesc chestiile mai puţin populare. Până aici, toate bune şi frumoase. Doar că, urmaţi de acest val, oamenii respectivi judecă totul din prisma popularităţii. Drept urmare, dacă un disc devine No.1 în topul american, nu are cum să fie bun. Cu părere de rău (şi bucurie deopotrivă) vă anunţ că subsemnatul nu face parte din categria amintită. E drept,  multe din numele despre care citiţi în aceste recenzii nu ocupă locuri fruntaşe în clasamentele internaţionale. Dar asta nu înseamnă că dacă un disc pică cu tronc, îl declar naşpa doar pentru că a fost cumpărat de milioane de oameni. Dar, gata cu lamentările şi hai să trecem la lucrurile bune, căci acestea predomină în acest Dromes. 

Ca de obicei, Matt Bellamy şi gaşca reuşesc şi de această dată să vină cu nişte compoziţii mega – interesante. Multe din piesele astea se dezvoltă oarecum haotic, dar chestia asta este una cât se poate de deşteaptă fiindcă piesele celor de la Muse nu sunt predictibile. Discul curge cât se poate de bine, nefiind o simplă înşiruire de piese compuse alandala, fără legătură între ele. Ca şi minus, aş remarca unele versuri, care scoase din context într-adevăr pot fi dubioase. Albumul începe în forţă cu Dead Inside, un electro – pop simpatic în care percuţia are un rol hipnotic, urmat de Drill Sergeant, intr-ul perfect pentru fantastica Psycho, care cu un riff extras parcă din visteria celor de la Depeche Mode are toate atu-urile pentru a fi ascultată la maxim. Pe repeat, evident. „Mercy“ nu se redică defel la înălţimea primelor două compoziţii de aici, dar nu e defel nelalocul ei, căci vocea e exact acolo unde trebuie şi chiar dacă ai au aer de deja – vu când asculţi această piesă, track-ul nu e de neglijat. 

Desigur riff-ul de chitară din „Reapers“ nu are cum să nu-ţi amintească de AC DC, dar dincolo de asta avem de-a face cu una din cele mai „nervoase“ piese de aici. Pe The Handler băieţii merg undeva în zona Black Sabbath din care nu lipseşte „semnătura“ vocală specifică a lui Bellamy. După speech-ul JFK melomanii au parte de un alt episod în care băieţii „o ard“ undeva în zona Queen. Puţin prea dramatic, dar „teatrul“ ăsta muzical a fost prezent dintotdeauna în Muse. Urmează două dintre cele mai slabe momente ale discului. Întâi, Revolt, o piesă care e insipidă şi incoloră, după care „Aftermath“, o baladă scrisă parcă pentru Shania Twain (să nu uităm că producătorul discului este  Robert John "Mutt" Lange) care concurează lejer la titlul cel mai penibil moment al acestui Drones. Din fericire, băieţii revin cu The Globalist. După un start bazat pe Ennio Morricone şi sound-uri Pink Floyd, piesa capătă culoare şi devine spre mijlocul ei o explozie necontrolată de bunătăţuri muzicale, ca mai apoi să se liniştească ca momentele de după furtună. 

Finalul e cât se poate de surprinzător, căci ne devăluie o faţă ciudată a băieţilor. Nu e neapărat cea mai interesantă piesă de pe disc, dar cu siguranţă e o bună alegere pentru finalul unui disc. E exact ceea ce trebuie ca să te lase în ceaţă la final. Desigur, pentru cei care caută un disc cu versuri academice, noul Muse nu e alegerea cea mai potrivită. Căci pe ici pe colo, mai dai şi peste ceva de genul „Your ass belongs to me now“ (în piesa Psycho). Dar, once again, Muse sunt maeştri pentru compoziţiile lor, nu neapărat pentru „drone“. Dincolo de toate, Muse rămâne una din cele mai interesante trupe de mainstream rock din lume la ora actuală. Spre necazul unora. Şi bucuria altora....

Jamie XX - In colour

Trăim nişte vremuri în care numărul albumelor care apar săptămânal este înfricoşător de mare. Iar dacă ne uităm la felia numită muzică dance, lucrurile sunt parcă şi mai tragice, căci e tot mai greu să reuşeşti să „cerni“ lucrurile bune de tonele de track-uri produse parcă pe bandă rulantă de diferiţi indivizi din toate colţurile lumii. Vechile bariere care separau artiştii consacraţi de „wannabies“ au dispărut complet, căci pentru producţia unui album în zilele noastre nu mai ai nevoie nici de un studio profesional şi nici măcar de instrumente reale. Teoretic, cele 11 piese incluse în debutul muzicianului cunoscut pentru remixurile sale deştepte şi graţie The XX, conţin o sumedenie de şiretlicuri folosite en – gros în muzica dance care se lăfăie pe ringurile de dans din zilele noastre. 

Practic, Jamie XX reuşeşte să vină cu „altceva“, o chestie care ar putea fi încadrată lejer ca un soi de antidot la stupizenia EDM-ului actual. Spre deosebire de tonele de track-uri dance din zilele noastre, piesele lui au personalitate. Suflet. Fie că vorbim de sublima „Gosh“ care deschide acest disc de referinţă pentru muzica anului 2015 sau de „Sleep sound“ (aceasta din urmă mai apropiată de zona The Field sau Four Tet), compoziţiile astea au o magie aparte, atât datorită sample-urile vocale folosite dar mai ales din cauza instrumentaţiei care în cele mai multe momente devine surprinzătoare. Acesta este doar unul din atu-urile lui Jamie XX: îmbinarea „la fix“ între latura experimentală a muzicii şi sound-urile omniprezente în hiturile din clasamentele actuale. „Obvs“ este un alt moment în care urechea este „tratată“ cu nişte sonorităţi de-a dreptul meseriaşe, iar „Stranger in a Room“ generează valuri de şarm şi graţie vocii lui Oliver Sim din The XX. 

Practic, pe parcursul acestor piese ascultătorul este „lovit“ cu influenţe diverse , de la accente R & B moderne la post – rave, electro – pop  a la Everything But The Girl (în „Loud Places“) sau chiar bucăţi de hip – hop modern (în „I know theres gonna be good times“), toate împachetate într-un staniol cât se poate de strălucitor. Desigur, avem aici şi piesa „Girl“ care nu mai are nevoie de nicio prezentare. Pe scurt, Jamie XX a aruncat pe piaţă unul din cele mai şmechere albume de dance music din 2015, care merită şi poate fi ascultat pe repeat fără contraindicaţii, un disc care ar trebui să le dea niscaiva lecţii tuturor artiştilor care consideră că au ceva de spus în mult – prea – aglomerata etichetă de muzică electronică din zilele noastre. 

Robin and the Backstabbers - Arhangelsk

După cum era de aşteptat, albumul cu numărul doi al celor de la Robin and the Backstabbers a împărţit aşa numita comunitate „underground“ de la noi în ţară în două: unii s-au grăbit să ridice Arhangelsk în slăvi, în timp ce alţii au făcut albumul harcea – parcea reuşind să scoată în evidenţă doar minusurile acestuia. Am folosit termenul de underground în mod peiorativ, căci în orice ţară normală (sau cu o cultură muzicală normală, dacă e să fiu politically correct), muzica celor de la RATB ar fi difuzată în heavy rotation pe canalele mass media. Discuţia asta cu underground versus restul lumii e hilară şi fără sens. Din păcate, chiar şi puţinii oameni „de bine“ care nu au urechi de tablă şi nu se grăbesc să îmbrăţişeze o trupă doar pentru că e la modă, au prejudecăţi cât casa. S-au găsit unii să comenteze, de exemplu, că RATB şi-au vândut sufletul, fiindcă au scos acest disc cu ajutorul celor de la Roton. Vorba cântecului celor de la RATB este o minciună din categria „mai mare nu am“. Şi asta pentru că atâta timp cât gaşca lui Andrei Robin Proca rămâne în coordonatele rock-ului în care navighează, nu contează ce scrie pe coperta discului. Iar dacă pe viitor RATB – prin absurd – ar scoate un featuring cu Antonia, ar fi bine să ascultaţi piesa. Şi numai apoi să vă daţi cu părerea. Desigur, consideraţiile astea sunt cât se poate de filozofice, căci nu trebuie să uităm nicio clipă în ce ţară trăim. Una în care haterii au ajuns să îşi reverse năduful pe toate canalele media posibile, în timp ce oamenii cerebrali preferă să se retragă fiecare în carapacea lui, evitând amestecul cu elementele „noroioase“.

Revenind la Arhangelsk, albumul acesta nu e nici genial, dar nici varză. E un disc decent, care deşi nu rupa gura târgului, îi aşează pe cei de la RATB în linia trupelor care au ceva de spus în rock-ul românesc. Nu am folosit nici underground şi nici alternative în deplină cunoştinţă de cauză, căci muzica asta e rock. Cu influenţe diverse. La capitolul lucruri plăcute nu am cum să nu menţionez conceptul albumului. Se ştie, Arhanghel’sk e a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive începută atât de bine cu Stalingrad. Avem 14 piese despre scafandri, mirese şi îngeri, case în flăcări şi cântece duse de vânt. Un alt lucru de apreciat la băieţii ăştia este acela că oamenii nu merg pe idea altor trupe din branşă, care fac băşcălie de unele lucruri care merg anapoda în ţara noastră. Nu cad în derizoriu cu texte scrise pentru indivizii care şi-au format IQ-ul în urma talk – show-urilor geniale ale vedetelor TV din ţara noastră, dar nici nu forţează nota, inventând compoziţii din seria „atât de complicate încât numai noi le înţelegem“.

După cum îi şade bine unui disc cu cojones, prima piesă a albumului, Scafandru, are toate ingredientele unei compoziţii solide, atât la capitolul versuri cât şi la instrumentaţie. Pe nişte sound-uri a la Smashing Pumpkins pe alocuri, aflăm că „liniştea nu înseamnă lipsa muzicii/să ai umor nu înseamnă să spui bancuri/dragostea nu înseamnă flori şi mai târziu copii“. Track-ul următor, Regizor nu reuşeşte să se ridice la înălţimea debutului de disc, dar „Cosmonaut“ emană din nou porţiuni de explozie asezonate cât se poate de şugubăţ cu momente calme, iar pentru „Eu fac brazii tu faci apa“, băieţii o dau pe ceva sound-uri mai puţin „agresive“ optând pentru o compoziţie oarecum mai „comercială“ în care aflăm că „facem numai ce vrem în intimitatea ţării noastre“. Desigur, rupt din context acest citat ar putea fi straniu pentru unii cârcotaşi, dar trebuie să recunoaştem că oamenii ăştia şi-au creat o „potecă“ în care adeseori textele lor te pun pe gânduri. O chestiune cât se poate de pozitivă, if you ask me. Una din surprizele plăcute ale acestui disc este „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“, un interludiu de vreo 70 de secunde care demonstrează că RATB ar putea evolua pe viitor şi undeva în zona experimentală a celor de la Radiohead, de exemplu, lucru care n-ar fi deloc rău, în opinia subsemnatului. De foarte bun simţ este şi cover-ul la piesa La Domenica Delle Salle. Pentru cei care ştiu originalul acestei compoziţii italiene, reorchestrarea celor de la RATB li se va părea cât se poate de interesantă. Restul, pot rămâne cu impresia că băieţii nu au avut destule compoziţii pentru acest disc. Varianta corectă e cea cu orchestraţia izbutită. O spun asta chiar dacă nu sunt adeptul cover-urilor. Dar, chestiile astea făcute cu bun simţ şi cu măsură pot fi mega – interesante. Cum este cazul aici. Chiar dacă pe plan instrumental, „Minciună mai mare nu am“ nu spune mare lucru, piesa e salvată din nou de versurile extrem de izbutite ale lui Robin: „Generaţia mea e-o statuie furioasă/Dacă-ncerci să mişti, se complică tot/ Generaţia mea e-o minciună frumoasă/Dacă-ncepi să crezi, ţi se iartă tot/Mi-am pus costumul de scafandru, m-am aruncat în patul tău“. Iar acel „boierule“ aruncat undeva la refren e din categoria zicalelor cu tâlc. Imperatrix e un alt moment reuşit al acestui disc. Nu am înţeles raţiunea pentru care „Muzică în cântece“ a devenit single-ul care beneficează şi de un videoclip oficial, căci există cel puţin alte 3-4 piese de aici care ar fi meritat mult mai mult să fie „ancora“ acestui disc. Din păcate, hidden – track – ul de la final nu reuşeşte să fie atât de interesant precum ar fi trebuit. Era mult mai bine ca băieţii să opteze pentru o nebuneală experimentală, poate chiar de genul interludiului „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“.

Una peste alta, cu bune şi rele, discul numărul doi al celor de la RATB e decent. Nu sunt de acord cu atât de uzitata sintagmă a „sindromului albumului numărul doi“. Discul ăsta nu e mai prejos decât debutul băieţilor. E mai degrabă sindromul cu muzica românească. Desigur, se putea şi mai mult. Dacă aş fi fost producătorul celor de la RATB aş fi insistat ca instrumentaţiile să sune niţel mai updatate la anul 2015. Clapa aş fi văzut-o cu un rol mult mai pregnant (poate chiar niţel a la Django Django style), iar unele efecte de chitară le-aş fi scos niţel din aria grunge. Dincolo de toate,  albumul ăsta e unul important pentru muzica rock românească. Pentru muzica românească actuală, Arhangelsk e un album reuşit. Ştiu, sună patetic veşnica lamentare cu „muzica românească“, dar ăsta e adevărul gol – goluţ...

Sleater-Kinney - No cities to love

Având în vedere că trăim vremuri complicate, şi muzicienii s-au adaptat acestui trend. O bună parte din apariţiile discografice ale anului 2015 sunt atât de eclectice, încât stilurile au devenit „etichete“ considerate de mulţi drept un apanaj al celor care gândesc old school. Desigur, există şi curentul opus, cel care face ca o sumedenie de artişti actuali să-şi încerce norocul mergând back to the roots. Una peste alta, e tot mai greu să găseşti ceva „curat“ şi care nu e „fumat“, un album care să te încarce cu energie şi pe care să-l simţi că a fost creat mostly for fun, nu în laboratoarele care produc entertainment muzical la kilogram din zilele noastre. 

Deşi nu sunt deloc noi în domeniu – discul ăsta fiind cel de-al 8-lea album de studio – fetele care alcătuiesc trupa americană Sleater-Kinney reuşesc să fie cât se poate de „fresh“. Chiar dacă abordează un stil muzical în care ai impresia că s-a cam spus tot ce era de spus. E vorba de punk – rock. Scurt pe doi. Pentru amatorii de teoria chibritului, ar fi de bun augur să menţionez că printre cele zece piese de aici se regăsesc şi alte influenţe. E oarecum şi normal, căci albumul No cities to love vine la zece ani de pauză după precedentul The Woods. Avem de-a face cu o formulă simplă, dar eficientă: două chitări, voce şi tobe. De menţionat ar fi că gaşca asta n-are chitară bass, chiar dacă unele acorduri seamănă pe ici pe colo cu instrumentul lipsă din trupa Sleater-Kinney. Cel mai mult mă bucură faptul că piesele nu au acele efecte de studio din categoria „artificii moderne“, astfel încât sound-.ul e abraziv şi natural.  Dacă asculţi atent, realizezi că acest No Cities To Love e un comeback în care fetele se scapă de nişte frustrări pe care probabil le-au acumulat în cei zece ani de pauză. Discul merge pe calapodul punk – rock, dar are şi destule momente de garage rock şi chiar şi post – punk. Price Tag deschide şirul pieselor într-un mare stil, iar primul moment cu adevărat remarcabil e Surface Envy, care conţine o explozie rock cum rar ţi-e dat să auzi în ultima vreme. 

Deşi nu e cea mai „gălăgioasă“ piesă de aici, single-ul A new wave are un vino – ncoa aparte şi reuşeşte să surprindă cât se poate de exact sound-ul acestui disc. Uşor, uşor, piesele astea îţi amintesc de vremurile în care Nina Hagen şi B 52s făceau legea în urechile melomanilor, chiar dacă riff-urile murdare ale fetelor sunt din alt film. Albumul nu are „umpluturi“. E un amestec de chitări murdare şi sound-uri liniştite. În No anthems, de exemplu, există multe simillarităţi cu epoca de aur a celor de la Sonic Youth. Iar textul acesteia zice destul de multe despre ziua de azi “I once was an anthem/that sang the song of me/but now there are no anthems.”. Singurul minus al acestui disc este faptul că cele zece piese de aici însumează doar 32 de minute. Desigur, chestiunea asta poate reprezenta şi un avantaj pentru mulţi. Lipsesc momentele de umplutură. E doar punk – rock de calitate superioară. Şi un prilej de răsfăţ auditiv pentru cei care au ascultat vreodată Patti Smith, MC5 sau The Slits. Desigur, lista poate continua la nesfârşit, dar aţi prins ideea....

Ibeyi - Ibeyi

Probabil că atunci când nu cântă, cele două fete care au realizat acest album discografic sunt puse mai tot timpul pe harţă. E oarecum şi normal, căci fetele au frumoasa vârstă de 20 de anişori. Moment în care s-au hotărât că ar fi bine să împărtăşească lumii câte ceva din viziunea lor. Până aici, nimic special. Mai trebuie să adaug faptul că tatăl celor două gemene a fost Miguel "Angá" Díaz, muzician cunoscut din Buena Vista Social Club. OK, nici asta nu e ceva special, căci multe progenituri ale unor artişti celebri n-au reuşit să impresioneze cu ceva interesant. Dincolo de moştenirile de familie, cele două gemene au preferinţe cât se poate de diverse. Concret,  Lisa-Kaindé preferă muzica gen Nina Simone şi  Ray Charles, în timp ce Naomi se delectează cu Kendrick Lamar, hip-hop, ragga, dancehall şi muzică electronică. Şi tocmai acest ghiveci face ca cele 13 track-uri incluse pe acest debut să fie unul de bun augur.

Practic, pe parcursul pieselor, urechile îţi sunt delectate cu sound-uri diverse. Nimic nu e liniar, influenţele muzicale se schimbă cu repeziciune de la minut la minut, iar întregul format e unul plin de şarm. Fetele cântă în engleză, franceză şi în Yoruba, o limbă africană care a ajuns până în Cuba. „Behind the curtain“ este una din piesele cele mai sensibile momente ale discului, fiind construită pe sound-ul unui pian minimalist, în care cele două fete îşi etalează din plin calităţile vocale. Total neaşteptat, în ultimele 50 de secunde ale piesei, apare un aer cubanez şi nişte efecte electronice agresive. Doar pentru câteva secunde, căci finalul e în acelaşi registru romantic. Printre momentele cu adevărat delicioase de aici se numără şi Oya, primul track propiu – zis al acestui disc, care aminteşte de Bjork sau Regina Spektor. Pe de altă parte, „Ghosts“, se derulează într-un mod cât se poate de original şi însumează destul de biunişor diversele influenţe ale celor două gemene. Chiar dacă se inspiră ceva mai mult decât restul pieselor din ritmurile cubaneze, "Yanira" reuşeşte să ofere o serie de surprize, iar „Singles“ e un amalgam cât se poate de ciudat de vociferări adăugate peste o linie de pian extrasă parcă din vremurile de aur ale house-ului peste care se toarnă efecte de percuţie care te vrăjesc din prima secundă. 

„River“, primul single al fetelor care trăiesc la Paris reuşeşte să exprime cât se poate de bine amalgamul realizat de Ibeyi. Vocea naturală a fetelor e un plus indubitabil, iar mixajul şi masterul au şi ele un rol aparte în frumuseţea acestui disc. Principalul atu este amestecul ăsta de world  - music cu efecte din muzica electronică, cu frânturi de alte curente trendy. Dincolo de toate, atunci când amesteci în cantităţi inteligente curente clasice cu moderne, poate ieşi o ciorbă faină. E cazul debutului Ibeyi. Deşi n-au trecut nici trei luni din 2015, îndrăznesc să prevăd că acesta e unul din cele mai interesante discuri ale anului în curs. La capitolul pop – music. 

Pinholes - Era pietrelor neslefuite

Gaşca de trupe cărora li s-a pus eticheta de „alternative – rock“ în România s-a îmbogăţit cu un new entry care vine tocmai de la „Botoşani – Chişinău“ (conform Facebook-ului lor) şi poartă numele de Pinholes. Poate pentru unii nu e chiar un new entry, căci muzicienii au lansat cel de-al doilea material discografic şi între timp au fost distinşi şi cu premiul de „best alternative newcomers“, la Metalhead Awards, anul trecut. Visavis de eticheta „alternative“ pot exista mari dubii. Şi asta pentru că cele zece piese incluse în „Era Pietrelor Neşlefuite” fac parte mai degrabă din categoria rock. Modern. Actual. Cum vreţi să-l numiţi, dar nu „alternative“. Şi nici „indie“. For God's sake, suntem în 2015, când termenii ăştia şi-au pierdut totalmente semnificaţia. E drept, industria muzicală românească, mai ales pe felia rock, are mari lacune, dar vremurile când trupele erau indie şi alternative au cam trecut demult. E drept, nu am avut o scenă reală nici de punk, nici de grunge şi nici de alternative. Asta, la vremea când aceste curente chiar însemnau ceva. Dar hai să trecem la oile noastre şi să vedem ce-s cu copii ăştia de la Pinholes?

Albumul debutează în ceaţă, căci intro-ul care poartă numele de Croatoan, se vrea o excursie plină de mister undeva în lumea lui David Lynch, în care îşi fac simţită prezenţa câteva adieri de experimental şi psihadelic. Un start cât se poate de bun, care e urmat mai apoi de Porcul spinos, în care efectele „murdare“ de chitară se întrepătrund cu momentele liniştite. Combinaţia asta de dirty guitars şi armonii „cuminţi“ se regăseşte în mai toate piesele trupei, dealtfel. Inclusiv în Balada împăratului Ros care se vrea a fi o combinaţie între Wonderwall-ul celor de la Oasis şi momentele supărate ale celor de la Smashing Pumpkins. Structura aceasta cu ruperi de ritm şi distorsuri bine structurate conferă piesei un aer aparte. Lucrurile nu le reuşesc de fiecare dată, căci, „Lungul drum spre mediocritate“ nu are acel „lipici“ necesar unei piese reuşite. E drept, dincolo de structura compoziţiilor care în mare parte se cam repetă, stau cuvintele. Aici, băieţii au un plus. Căci în marea lor majoritate, versurile sunt inspirate. Şi în limba română, încă o bilă albă pentru Pinholes. Unul din momentele interesante ale discului este şi Doina. O piesă de nici două minuţele, în care aştepţi cu nerăbdare să înceapă „zgomotul“. Surpriza e că piesa se termină fără nebunia aşteptată. E o piesă atipică, care „rupe“ discul într-un mod interesant. 

Piesa care are parte şi de un videoclip, Amândoi de-o culoare, e un amestec straniu de Timpuri Noi şi Red Hot Chilli Peppers. Deşi componistic, bucata cu pricina nu e printre cele mai bune momente de aici, piesa asta e bine aleasă ca „single“ şi poate fi o bună carte de vizită pentru băieţi. Un alt moment aparte e finalul discului. Care este o piesă in memoriam Radu Grădinariu, un regretat artist ieşean. Şi care are cele mai multe momente de „experimental“ din disc. Personal, mi-aş fi dorit mai multe „nebunii“ de acest fel, piese în care urechea să fie invadată de sound-uri neaşteptate. Una peste alta, cele zece piese incluse pe Era Pietrelor Neşlefuite fac parte din categoria „bucăţilor“ decente din muzica românească. Chiar dacă nu face parte din categoria aceea numită „things that make you go hmmm“, discul celor de la Pinholes e unul acceptabil. Puţin prea „liniar“ pentru gusturile subsemnatului, dar cu siguranţă un album bunicel pentru piaţa românească de discuri rock. Care piaţă e într-o profundă suferinţă şi-n anul de graţie 2015. Dar asta e o altă discuţie....

Pinholes vor cânta la Timişoara vineri 6 martie la clubul Daos, alături de The Kryptonite Sparks, în deschiderea celor de la Implant Pentru Refuz, care-şi lansează noul album Cartography. Dacă sunteţi din alte oraşe şi vreţi să-i vedeţi live, fiţi pe fază, căci trupa face un turneu naţional. Mai multe amănunte găsiţi aici

Alexandra Usurelu - La capatul lumii

Alexandra Uşurelu a fost remarcată de către Andreea Marin, care s-a grăbit s-o eticheteze un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichete mai mult sau mai puţin adecvate sau de „flerul“ realizatoarei Surprizelor TV, discul de debut al artistei este unul cât se poate de remarcabil. Ţin să precizez răspicat, pentru piaţa românească, căci pe plan extern există multe exemple în aceaşi zonă sonoră. Pentru amatorii de etichete, discul acesta face parte din categoria acelor artiste care au reuşit să surprindă melomanii din lumea întreagă cu creaţii cât se poate de simple, dar de efect. Mă refer aici la Melody Gardot, Diana Krall, Madeleine Peyroux, Stacey Kent ş.a.m.d. Dacă e să ne îndreptăm ochii spre piaţa autohtonă, Alexandra Uşurelu calcă oarecum pe urmele Paulei Seling sau a Alexandrinei. Mai mult ca mesaj şi atitudine, căci dacă e să ascultăm cu urechile ciulite, instrumentaţiile Alexandrei sunt concentrate mai mult spre ceea ce se înţelege astăzi prin „pop“ clasic şi nu explorează zone mai „experimentale“ cu care cochetează Alexandrina. Poate aici e şi unicul minus al acestui disc de debut, în opinia subsemnatului. Şi anume faptul că orchestraţiile celor 13 piese (12 compoziţii plus un bonus track) merg pe cărări bătătorite. Desigur, acest amănunt nu ştirbeşte defel frumuseţea albumului „La capătul lumii“, căci există foarte mulţi melomani care savurează pe deplin rigoarea. Deşi muzica asta este cât se poate de mainstream într-o ţară cât de cât normală, piesele Alexandrei Uşurelu n-au beneficiat de expunere prea mare în mass – media. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu muzica „de top“ din România, faptul că Alexandra Uşurelu e considerată „non – mainstream“ poate părea mega – ciudat.  Revenind la album, unul din atu-urile care fac ca cest debut să fie unul remarcabil este faptul că discul ăsta a fost pregătit cu minuţiozitate. În plus, La capătul lumii, e cu adevărat un produs, aşa cum trebuie să fie orice disc în zilele noastre. Piesele au o poveste, versurile se împletesc în mod fericit cu orchestraţiile, iar sentimentul pe care îl ai după ascultarea discului, este acela că cineva s-a îngrijit de fiecare aspect. Mă văd nevoit să repet un clişeu, dar muzica asta nu-ţi jigneşte IQ-ul şi chiar dacă nu te identifici sută la sută cu mesajul propagat de artistă, eşti nevoit să recunoşti că ai de-a face cu un album la care se simte de la o poştă că s-a lucrat mult. Alături de coperta ingenioasă, ascultătorul are parte şi de un booklet cât se poate de inspirat. Fiecare piesă are parte de o acuarelă ce ilustrează cât se poate de şarmant compoziţia cu pricina. Alături de Bobby Stoica (care începând din vara anului trecut este „jumătatea“ oficială a artistei) discul are parte de o serie de alţi colaboratori. Chestiune cât se poate de inspirată, căci se simte diversitatea. Încă de la prima piesă numită „Acesta-i sufletul meu“, e clar pentru toată lumea că albumul ăsta emană prin toţi porii săi o senzaţie de armonie. Exact ca şi-n Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, textele au darul să te liniştească. Colaborarea cu  Mircea Vintilă numită „Ceva se întâmplă cu noi“ este un exemplu clasic de şlagăr românesc actual de bun gust, iar faptul că piesa aceasta n-a devenit unul din hiturile majore ale anului trecut în ţara noastră demonstrează încă o dată lacunele prezente din plin în spaţiul autohton. Una din cele mai interesante compoziţii de aici mi se pare a fi „Preţul corect“, care beneficează de muzica lui Walter Dionisie, un respectabil domn care este printre altele membru al Nashville Songwriters  Association International. O altă apariţie destul de surprinzătoare este cea a lui Cornel Ilie din formaţia Vunk, care a compus piesa Când zâmbeşti. Noul videoclip al artistei, realizat undeva „la capătul lumii“ (prin Chile şi Brazilia, printre altele), explică cât se poate de coerent sintagma folosită pentru titulatura acestui debut. Deşi orchestraţia este cât se poate de previzibilă, frumuseţea versurilor şi naturaleţea piesei reuşesc să confere acesteia un strop de magie. Dealtfel, acesta e un alt amănunt pentru care discul ăsta reuşeşte să fie remarcabil: faptul că toate versurile sunt în limba română. Una peste alta, Alexandra Uşurelu a pus la dispoziţie pe acest album o parte din sufletul ei. Fără brizbriz-uri, fără coloranţi, fără E-uri sau alte adăugiri. E un disc personal, simplu şi direct cu mult corazon, care merită să fie savurat pe deplin de toţi melomanii care gustă pop-ul bine realizat. Discul a fost lansat printr-un concert susţinut în 9 ianuarie 2015 la Bucureşti iar pe parcursul turneului ei naţional din primăvara acestui an, care va ajunge conform spuselor ei şi-n Timişoara, melomanii se vor putea delecta şi cu un DVD filmat la lansarea materialului discografic. Până una alta, vă invit să trageţi jaluzelele, să vă închideţi telefoanele, şi preţ de 46 de minute şi 44 de secunde să vă delectaţi cu o porţie din sufletul Alexandrei Uşurelu. Merită!

Kiasmos - Kiasmos

Deşi are la activ nu mai puţin de trei materiale discografice şi o serie de soundtrack-uri, numele lui Ólafur Arnalds nu a făcut până acum prea multe valuri. Poate doar datorită faptului că una din coloanele sonore realizate de el - cea pentru serialul britanic Broadchurch - a câştigat un prestigios premiu BAFTA în acest an. Nici celălalt membru al acestui proiect, Janus Rasmussen - solist şi clăpar al trupei Bloodgroup - nu are parte de o recunoaştere internaţională. Lucrurile acestea s-au schimbat însă odată cu acest debut discografic, căci Kiasmos reuşeşte să producă vii emoţii în lumea melomanilor avizi de combinaţii interesante. Pe scurt, chestia asta ar putea fi catalogată un amestec deosebit de inspirat între minimal – techno şi neo – classic. Deşi track-urile astea nu „puşscă“ defel cu melodiile destinate ringurilor de dans s-ar putea ca mulţi dintre pasionaţii de clubbing – music să găsească destule elemente care să-i facă să exprime „waw“. Compoziţiile încep anevoios şi nu urmează pattern-urile obişnuite. Mai mult, beat-ul se opreşte în momentele în care te aştepţi cel mai puţin, iar elementul de „experiment“ pluteşte deasupra întregului disc. Cu toate acestea, albumul reuşeşte să acapareze nu numai urechile obişnuite cu „ciudăţenii“, căci din loc în loc armoniile dezvoltate devin pentru scurt timp al naibii de melodioase, dându-ţi impresia că întreg albumul a fost gândit ca un slalom între două genuri ale muzicii care cu greu pot fi aşezate unul lângă altul în aşa fel încât să sune bine. Prima piesă a discului „Lit“ e deja un semnal de alarmă, căci după un intro care ar putea fi o combinaţie de Prokofiev şi The Orb, track-ul capătă un beat exploziv de techno, undeva până spre mijloc, unde brusc intră-n ecuaţie un pian misterios, care aparent n-ar avea ce căuta acolo. Şi totuşi, amestecul devine pl[cut urechii, iar acest feeling continuă şi-n următoarea piesă „Held“, care păstrează sentimentul ăsta de amestec de apă cu ulei, la prima înfăţişare. Dar care devine o chestie gustoasă până la urmă.  Ascultând următorul track numit Looped, începi să realizezi încet – încet care sunt atu-urile pentru care muzica aceasta îţi intră uşor – uşor sub piele. Să fie din cauza crescendo-urilor care creează momente melodramatice? Să fie din cauza schimbărilor bruşte de beat-uri techno, percuţii şmechere? Să fie din cauza pianului care aparent n-are ce căuta în această formă în compoziţii? Câte puţin din fiecare. „Swayed“ începe într-o manieră mai altfel, semănând în primele ei secunde cu oricare track din zona minimal – techno de pe lumea asta. E un fals start, căci pe parcurs revine magia asta clasic – modern, sound-urile potrivindu-se la fix. Una din cele mai complexe piese de aici este Thrown, care pe parcusrsul a nouă minuţele reuşeşte să înglobeze cel mai bine amestecul ăsta de stiluri propus de cei doi muzicieni nordici. E un fel de „hit“ al acestui disc, dacă mi-e permis să zic aşa, cu schimbări bruşte de armonii şi beat, care te face să visezi cu ochii deschişi. Finaul piesei e cât se poate de surprinzător şi dement, deopotrivă, atribute care se potrivesc pe deplin întregului disc. O altă piesă care ar putea fi considerată o posibilă cireaşă pe tort este Bent, care conţine un climax care te lasă fără cuvinte. Iar în cazul în care asculţi acest album în tihna camerei, cu căştile pe ureche, mai-mai că nu-ţi vine să aplauzi, spre finalul acestei piese, căci explozia de sound-uri nu are cum să nu fie impresionantă pentru orice ureche deschisă la experimente.. Deşi nu-s deloc chitări cu distors pe aici, ai impresia că e un soi de Nirvana cu arome de Laurent Garnier şi George Enescu. Cele nouă minute ale piesei de final, Burnt, sunt din categoria „la superlativ“ şi te face să-ţi doreşti mai mult. Fiecare moment al pieselor Kiasmus sunt construite cu mare grijă, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, sound-urile rezultate au personalitate aparte iar „ciorba“ asta de techno versus clasic sună cel puţin de nota zece plus. Deşi pe alocuri se regăsesc delay-uri şi elemente specifice feliei techno, compoziţiile astea nu te fac să dansezi. Discul ăsta nu se poate asculta în timp ce cureţi cartofi în bucătărie. Cele opt piese necesită o atenţie maximă, având parte de multe fineţuri care nu pot fi descoperite dacă nu eşti trup şi suflet în audiţie. Emoţiile generate de piese sunt diverse şi multiple. E un amestec de iarnă şi vară. Recomand cu căldură Kiasmos tuturor celor care au ascultat cel puţin odată în viaţa lor The Field. Sau rave-ul anilor 90. Sau minimal techno-ul ultimilor ani. Sau neo – classic. Aş îndrăzni să recomand acest album şi celorlalţi. Tuturor celor care sunt deschişi la minte şi acceptă că în anul 2014 graniţele dintre genurile muzicale sunt inexistente. Kiasmus e un disc care se adresează acelora care au răbdarea să descopere ceva mai altfel.

Billy Idol - Kings and Queens of the Underground

Încă de la primele acorduri ale primului disc scos după opt ani de pauză de către Billy Idol, urechea ascultătorului este bombardată cu acele sonorităţi care l-au făcut celebru pe cel care în buletin poartă numele de William Michael Albert Broad.  Artistul britanic care făcea furori în vremurile mai de demult cu Rebell Yell sau White Wedding îşi începe noul album cu o compoziţie numită Biter Pill, care deşi nu reuşeşte să te dea pe spate, are acel „vino-ncoa“ care te face să devii atent. Piesa nu a fost gândită ca un mega – hit dar are multe ingrediente din „ciorba“ care l-a făcut celebru pe Billy Idol. Şi îl repune pe tapet pe artist:care deşi recunoaşte că  nu mai e sălbaticul de odinioară, duce dorul acelor vremuri: „I’d forgotten how to fly But I’ll remember before I die“. Single-ul „Cant break down“ este unul din punctele de atracţie ale acestui material discografic, în care rockerul devenit între timp un veritabil crooner surprinde cu o piesă care are toate atu-urile să devină un super – song în concertele live, mai ales datorită refrenului „de stadion“ plin de „oh-oh-oh“-uri şi „bang – bang- bang“-uri. Desigur, cârcotaşii se pot întreba pe bună dreptate ce mai poate aduce nou un rocker care peste câteva zile împlineşte vârsta de 59 de ani. Iar răspunsul sec ar putea fi demoralizator pentru unii: nimic. Cu toate acestea, cele 11 piese incluse pe acest comeback de zile mari sunt cât se poate de pertinente pentru urechile care degustă rock-ul ambalat în straie punk. „One breath away“ reaminteşte de superbele balade din trecut ale artistului, iar „Postcards from the past“ beneficiează de un amestec de efecte electronice şi punk omniprezente pe albumul Cyberpunk. Cea mai surprinzătoare piesă din acest disc este tocmai compoziţia care dă titlul acestui nou album, „Kings & Queens of the Underground“. Colorată cu viori şi acorduri de flaut şi un text autobiografic (1984 and “Rebel Yell” had the floor/All they said, was “more more more”/Well I touched you with My “Eyes Without A Face” / I was “Hot In The City” Yes, I thought I was ace“), melodia reuşeşte să fie acel „altceva“ care are darul de a te introduce într/o stare de reverie. Un alt punct interesant al albumului este „Ghosts in my guitar“, care deşi se apropie destul de mult de pop – rock – ul practicat cu mult succes de Robbie Williams are o vrajă aparte. Finalul „Whiskey and Pills“ îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de „zgomot“, fiind una din cele mai antrenante piese de aici. N-aş putea spune că discul lui Billy Idol e o capodoperă. E unj comeback mai mult decât decent, menit să fie ascultat la volum cât se poate de tare de cei care au fredonat măcar odată în viaţă „In the midnight hour she cried  "more, more, more". Sunt sigur că discul ăsta nu îi va aduce noi fani, dar pentru cei care au auzit unul din cele şapte albume anterioare ale britanicului e o audiţie mai mult decât plăcută.

Todd Terje - It's Album Time

Excepţia întăreşte regula. Primul E.P. care a avut parte de un review pe acest blog, a aparţinut maestrului norvegian pe care unii s-ar putea să-l ştie sub numele de Todd Terje. Prezent pe scena nu disco încă din 2004, artistul a hotărât că e momentul să scoată un album full – lenght. Şi ce nume mai inspirat decât It's Album Time putea să găsească? Previzibil, discul conţine câteva din creaţiile sale cuprinse în E.P.-urile anterioare. După un intro cât se poate de misterios în care suntem anunţaţi prin synth-uri mega disco că e timpul unui album, lucrurile devin cât se poate de interesante cu  Leisure Suit Preben, o piesă care ar putea fi inclusă uşor în categoria detectiv – jazz şi s-ar preta la fix ca şi coloana sonoră a serialului Derrick. Cel puţin în prima ei parte, căci spre final artistul duce ascultătorul în lumea space – disco – ului plin de melodicitate. Desigur, asemănările cu Lindstrom sau Prins Thomas sunt cât se poate de evidente, dar spre deosebire de cei amintiţi, norvegianul reuşeşte să se menţină într-un soi de nomansland undeva între „melodie“ şi „experiment“, cele două atribute completându-se în mod fericit pe parcursul celor 12 track-uri. Preben Goes to Acapulco este unul din acele track-uri care se asortează cât se poate de perfect cu coperta mega – izbutită a acestui material discografic, iar Svensk Sås este fără îndoială cel mai surprinzător moment de aici. E un soi de salsa fabricată în Norvegia, o piesă care deşi nu conţine niciun cuvinţel (ca şi aproape toate restul de aici) te face să zâmbeşti instantaneu. Una din piesele cunoscute de mai demult din visteria lui Todd Terje, Strandbar, reuşeşte şi astăzi să fie cât se poate de inspirată, iar Delorean Dynamite are toate atu-urile să fie devorată aşa cum se cuvine de urechile care vibrează pe sound-uri disco moderne. E un soi de T.N.T. cu beat-uri vesele şi arpegii colorate, unul din cele mai bune momente ale albumului. Piesa cu numărul şapte din acest debut al norvegianului poate concura cu uşurinţă la cel mai ciudat moment al discului. În primul rând, spre deosebire de celelalte piese clădite pe ritmuri uptempo, bucata asta e o baladă. În al doilea rând, track-ul conţine voce. Şi ce voce, Bryan Ferry din Roxy Music. Dacă mai adaugi şi faptul că piesa este un cover după melodia cu acelaşi nume de Robert Palmer, lucrurile-s cât se poate de clare. E un moment de respiro extrem de inspirat, căci îţi dă răgaz să te linişteşti, exact la timp pentru a savura restul pieselor de aici. Alfonso Muskedunder e genul acela de piesă pe care te aştepţi să o găseşti pe vreoo compilaţie obscură cu retro – exotica din anii 60, o piesă care emană din toţi porii ei bucăţi de kitsch. Dar, în mâna lui Todd Terje chiar şi kitsch-ul sună altfel. Cele două părţi ale piesei Swing Star sunt deja binecunoscute publicului avizat, iar Inspector Norse e deasemenea un track atât de solid încât nu mai merită să fie analizat. Oh Joy, în schimb e un alt moment pentru care Todd Terje ăsta ar merita să fie mult mai cunoscut amatorilor de muzici electronice. Nu doar fiindcă piesa asta e demenţială, ci şi pentru că e exemplul clar că şi-n zilele noastre poţi scoate ceva incendiar fără să apelezi la brizbriz-urile atât de uzitate de majoritatea artiştilor din această branşă. Una peste alta, Todd Terje e genul acela de om care produce muzică happy, iar discul ăsta e unul din cele mai valabile realizări pe tărâmul nu – disco din ultimii ani.  

HollySiz - My name is

În cazul în care sunteţi la curent cu scena franceză, probabil o ştiţi pe Cecile Cassel. Ea este fiica regretatului actor francez Jean – Pierre Cassel şi sora celebrului actor Vincent Cassel. Şi e la mintea cocoşului – e şi ea actriţă, da? Dar fiindcă blogul de faţă nu se adresează cinefililor în mod special, am să mă opresc cu introducerea aici. Sub numele de Hollysiz, tipa asta care a devenit blondă pentru această apariţie şi-a lansat albumul de debut „My name is“. Discul este promovat de single-ul „Come Back to Me“, o piesă care are acel „vino-ncoa“ care defineşte hiturile din zona pop made in France. Mai presus de toate, melodia asta te cucereşte graţie aerului de Blondie upgradat la vremurile noastre. Categoric are un „quelque chose“ care te dă pe spate, cu referiri la Gene

Kelly, Frank Sinatra sau Michael Jackson aîn videoclip. Pe scurt, e o mostră de pop făcut pentru oameni care nu suferă de dereglări ale IQ-ului.

Pink Martini - Get Happy

Recent, mica trupă din Oregon care poartă numele de Pink Martini a avut parte de o sumedenie de referiri în mass – media autohtonă, graţie faptului că la 100 de ani de la naşterea celei care a fost poreclită Edith Piaf a României, a lansat un cover după binecunoscuta Până când te iubeam. Piesa este inclusă în cel mai nou material discografic al americanilor şi a fost cântată dealtfel în luna mai a anului trecut, pe scena Filarmonicii Din Timişoara, într-un concert de excepţie unde atât liderul Thomas Lauderdale cât şi solista Storm Large au rostit o sumedenie de 

cuvinte în limba română. 

Gregory Porter - Liquid Spirit

În cazul în care faceţi parte din tagma melomanilor norocoşi care au avut ocazia să asiste la concertul susţinut de Kurt Elling în vara anului 2013 la Timişoara, cu siguranţă veţi fi vrăjiţi de muzicianul american de 42 de ani care zilele trecute a devenit „major“, graţie faptului că a editat un material discografic la celebra casă de discuri Blue Note. Există multe similitudini aici cu Kurt Elling, dar fără îndoială lista eventualelor nume „de gen“ include şi nume ca Stevie Wonder sau Donnie Hathaway. Deşi se află la cel de-al treilea material discografic şi a avut parte de două nominalizări la premiile Grammy, Gregory Porter nu este un superstar.

Torul - Tonight we dream fiercely

Cred că e destul de clar pentru toată lumea cam ce stil muzical poate aborda un proiect care se lansează cu un album numit „Dark Matters“. Trecut-au trei ani de atunci, iar între timp proiectul Torul a mai editat materialul discografic „In Whole“. Care a beneficiat de oareşce succes din partea urechilor îndrăgostite de electro – pop. Cel de-al treilea album al grupului din Slovenia care poartă numele de Torul are toate şansele să devină mult mai „înfipt“ în inimile melomanilor, căci conţine doze serioase de good – time – music. Desigur, primul lucru care îţi poate trece prin cap atunci când auzi de Slovenia este Laibach. Sau poate pentru cei care au prins adevăratul E.B.M. mai poate intra în discuţie şi Borghesia. De acum încolo, categoric, alături de ei merită să stea şi Torul. Un proiect alcătuit din producătorul Torul Torulsson, chitaristul şi clăparul Jan Jenko şi solistul Borut Dolenec.

Daft Punk - Random Acces Memories

Thomas Bangalter şi Guy Manuel de Homen – Christo, cei doi muzicieni care se ascund după numele Daft Punk nu mai au nevoie de nicio prezentare. Să tot fie vreo 16 ani de când au cucerit lumea cu un material discografic care a reprezentat o piatră de hotar pentru dance – music. Şi-au făcut cât se poate de bine atunci „Homework“-ul şi au continuat cu Discovery în 2001 şi Human after all patru ani mai târziu. După care...pauză. Odată cu sound-ul Daft Punk a început revoluţia muzicienilor laptopişti. Dintr-o dată, oricine putea să „fabrice“ un hit. Ş-aşa a devenit cât se poate de „tare“ acel EDM, atât de blamat de unii. S-a ajuns până acolo încât astăzi ai impresia că multe hituri pop sau

dance din clasamente sunt creeate printr-un singur click de mouse. De către habarnişti în ale muzicii, dar care cunosc cum se umblă cu nişte software-uri. Evident, Daft Punk trebuiau să iasă cu ceva nou. Şi au reuşit pe deplin. E drept, cu ajutorul unor colaboratori de nădejde. Cum ar fi Panda Bear, Julian Casablancas, Todd Edwards, DJ Falcon, Chilly Gonzales, Giorgio Moroder, Nile Rodgers, Paul Williams şi Pharrell Williams.

Dam Mantle - Brothers Fowl

Debutul muzicianului scotian Tom Marshallsay, cunoscut în lumea muzicală sub pseudonimul Dam Mantle, face parte din acea categorie de discuri care nu ti se strecoara deîndată sub piele, pentru a înţelege pe deplin trip-urile acestui artist fiind nevoie de multiple audiţii. Oarecum e şi normal, căci dacă ar fi să etichetezi piesele astea, e musai să pomeneşti de acele „hipster – friendly - etichete“ de genul IDM, DIY, Experimental ş.a.m.d. Principalul motiv pentru care albumul ăsta a reuşit să.mi capteze atenţia este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil influenţe folosite en – gros din ceea ce numim astăzi „electronica“ cu sunete naturale, acestea din urmă extrase din natură sau cele înglobate în neo – clasicism, nu – jazz ş-alte cele din aceste bunătăţuri. Urechile destupate şi avide de sonorităţi noi vor descoperi încă din primele două track-uri (numite Canterbury Pt.1 şi respectiv 2) destule motive pentru a zăbovi aşa cum se cuvine asupra discului.