Petre Ionuțescu - Murmur (Live)

 

Dacă ați avut vreodată ocazia să-l ascultați pe Petre Ionuțescu, e clar că ați sesizat niște influențe. Cel mai la-ndemână exemplu în acest sens este trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer, care dealtfel i-a încântat pe melomani și-n vara anului trecut în cadrul celui mai șmecher festival de jazz din țara noastră, cel de la Gărâna. 

La sfârșitul anului 2021, Petre Ionuțescu a lansat  albumul „Murmur“, un material discografic ce conține opt piese proprii, care au fost pentru prima dată interpretate cu ocazia unui concert inedit susţinut pe o scenă plutitoare aflată în mijlocul lacului Trei Ape din comuna Brebu Nou, în 2020. Și fiindcă trăim vremuri completamente digitale, materialul s-a lansat într-o formă audio – vizuală. Pentru a savura așa cum se cuvine această călătorie, vă recomand cât se poate de apăsat să ascultați Murmur cu perdeaua trasă și telefonul mobil pe silențios, departe de orice dispozitiv care proiectează imagini. Fiindcă  magia stă în imaginația fiecărui ascultător .  Iar dacă ascultați la niște căști performante, veți descoperi câteva sound-uri cu adevărat mirifice.

Se știe că în vremurile noastre o bună parte din albume sunt gândite ca un slalom între genuri muzicale care în imaginația conservatorilor în ale muzicii nu au cum să se împace. Deși se scaldă uneori la granița mai multor genuri, Murmur nu a fost creat pentru a demonstra cuiva ceva. Nu ai senzația că e un disc fabricat pentru a crea vâlvă. E un basm modern de Hans Christian Andersen, cu clipocitul apei din depresiunea Gărâna care se îmbină la marea artă cu o serie de instrumente arhaice și moderne. Pentru a resimți cât se poate de exact atmosfera, un alt sfat la fel de apăsat este să ascultați albumul acesta cap – coadă. Fără a apăsa butonul pause sau skip. Doar așa ai șansa să înțelegi ideea artistului. Să te delectezi pe deplin cu sound-urile ambientale și să te deconectezi de cotidian. 

Amestecul de filon etno și sunete moderne se găsește din plin în zilele noastre. Se vede de la o poștă că multe dintre ele au fost fabricate pentru că „ciorba“ asta e trendy, carevasăzică e cool să amesteci doze de patriotism cu bla-bla-uri cotidiene. Din fericire, aici nu e cazul. Ingredientele din care este preparată ciorba asta sunt de cea mai bună calitate și nu dau impresia că au fost puse acolo doar pentru că sunt la modă. Printre lucrurile drăgălașe de tot sunt și incursiunile în sonoritățile care-ți pot aminti de  Vangelis sau Bonobo, în diverse momente, în special pe penultima piesă Dance In Blue, care se recomandă a fi cea mai experimentală piesă.  

Albumul ăsta face parte din acea categorie de discuri care fie ți se strecoară deîndată sub piele,fie intră direct la categoria „never again“. Nu poate fi etichetat în acele categorii „hipster – friendly “ care atrag multă lume în zilele noastre, iar principalul motiv pentru care reușește să-ți capteze atenția este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil modernul cu clasicul. Sunetele naturale neșlefuite cu efecte moderne care nu-s introduse în ecuație doar pentru că le folosesc și cei care compun pe bandă rulantă muzică pentru hipsteri. 

Probabil că dacă eşti un robot care servește mâncarea la Jocurile Olimpice de la Tokio din 2022  există şansa să nu fii atins de muzica acestui disc. La fel ca și alți muzicieni din branșă, Petre Ionuțescu are un dar aparte de a te teleporta într-o altă lume. În care cuvântul de ordine este „lejer“. Murmur e  un disc pe care îl „simţi“ cu toată fiinţa. Din loc în loc ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale și savurezi momentul pe deplin.  Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul lejer de care aminteam anterior și există șansa ca după audiţia acestui album să devii  niţel mai bun înlăuntrul tău şi să te imunizezi cât se poate de mișto împotriva elementelor din societatea noastră care propovăduiesc cu bună știință energiile negative. 

Putem să-l numim nu jazz, neo – clasicism, electronica with good flavours, dar dincolo de etichete, urechile destupate au parte de acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. Recomand cu căldură  oamenilor deschişi la minte care apreciează deopotrivă naturaleţea jazz-ului sau a muzicii clasice dar şi frumuseţea efectelor electronice. Merge și pentru rockeri, în momentele în care e nevoie de o pauză de distors. Nu prea merge pentru cei care sunt îndrăgostiți de melodiile inspide, incolore și inodore care se difuzează în exces în zilele noastre, dar...- cine știe? – poate merge și-n această situație. Cu risul de a folosi cuvinte mari m-aș risca să cataloghez acest disc printre cele mai bune albume din categoria basme sonore din ultima vreme în România. 

Om la Lună - În caz de om la lună, strigați "Om la Lună stânga/dreapta", după caz

 

E clar pentru toată lumea că o trupă care are versuri de genul „Ce surpriză să te-ntâlnesc/Chiar aici pe fundul fântânii din neomenesc/Din întuneric venim, Încă putem să ne-oprim“ nu se adresează melomanilor care se topesc după declarații de dragoste etalate de Direcția 5 sau Holograf...de exemplu. 

Om La Lună e un fel de Robin and the Byrons. Un amestec neaoș între Robin and the Backstabbers și Byron,. Figura centrală a formației, Doru Pușcașu are doze serioase din melodicitatea instrumentațiilor și textelor prestate de Dan Byron și Andrei Proca , iar pe ici pe colo melodiile au și câte un strop de Alternosfera, rezultatul final fiind unul agreabil. 

Fiindcă în ultimele decenii artiștii din întreaga lume au cam epuizat toate titulaturile cu rezonanță, e tot mai greu să apari din neant cu un nume șmecher și provocator. Chiar dacă pe partea de aranjamente muzicale Om La Lună nu iese în evidență cu nimic care să te facă să exclami celebrul „waw“, titlul acestui disc merită cu prisosință un loc în „Cartea Celor Mai Ciudate Denumiri de Discuri Românești“. 

Nu știu dacă există cineva în țărișoara asta care și-ar fi imaginat că temele abordate de formația Om La Lună se învârt în jurul corpului astronomic pe care a pus prima oară piciorul Neil Armstrong în 1969. Perfect predictibil, melodiile lor oscilează în jurul sentimentelor colorate pe care le experimentează oamenii obișnuiți în viața de zi cu zi. Carevasăzică, nu e nimic spectaculos, dar e frumos ambalat. Drept urmare, lejer putem concluziona că avem de-a face cu o poezie rock cu versuri șmechere, neobișnuit de lungă pentru vremurile actuale (68 de minute). 

Volens – nolens, ambalajul albumelor scoase în zilele noastre includ indubitabil și videoclipurile. Ideea distrugerii unui pian nu e câtuși de puțin nouă. Băieții de la Om La Lună fac acest lucru în clipul melodiei  „Distanță de Siguranță“. Inspirați poate din celebra comedie muzicală a anului 1937, „O Zi La Curse“, unde Harpo Marx cântă o piesă din repertoriul lui Serghei Rahmaninov.  Sau din „Epic“  al celor de la Faith No More. Sau poate după vizionarea superbei Close (to the edit) din repertoriul Art Of Noise. Nici nu mai contează, căci băieții reușesc printr-o idee simplă să aplice o „semnătură“. Și indiferent în ce context auzi această piesă îți imaginezi barosul care distruge un pian cu bună știință. 

O altă certitudine este aceea că de-a lungul vremurilor, o sumedenie de marinari au căzut în apă. Din această cauză a apărut și strigătul de „om la apă“, care e omniprezent în cele aproape patru minute ale piesei „Valurile“, fără îndoială cea mai antrenantă melodie de pe acest album, care prin alternanța ei de larmă și tăcere ilustrează perfect momentele de flux și reflux omniprezente în viețile noastre. Printre momentele de un deosebit impact de aici se numără și cele două compoziții botezate „postumul stâng și drept, cea din urmă beneficiind și de acel „whistle“ care-ți amintește într- oarecare măsură de Peter Bjorn And John - Young Folks. Și pentru ca lucrurile să fie bine stabilite, Aripi de Liliac beneficiează de aceeași  „semnătură sonoră“. Desigur, melomanii îndrăgostiți de piesele în care dragostea plutește în aer vor fi mai mult decât încântați de „Timp pentru noi“, „Pace“ (cu al ei superb lyric „Pace ție, cititorule, Pace ție, tuditorule, Pace ție, iubitorule,  Împiedicatule. Și de inimi negustorule, De iubiri făuritorule, De greșeli greșitorule, Descoperitorule.“) sau mai sus amintita piesă în al cărei videoclip se distruge un pian cu barosul. Lemnele aruncate pe foc din melodia „Războiul cu lumea“ pot fi adăugate la capitolul momente interesante. 

Fără îndoială, mi-ar fi plăcut ca piesele incluse aici să se plieze nițel și de varianta mai „updatată“ a programului de calculator numit „rock.exe“. Cea pe care am sesizat-o în „După război“ și „Noapte Bună“, două melodii extrase din E.P.-ul „Dans“ lansat de acești băieți. Până una alta, discul ăsta care reprezintă albumul de debut Om La Lună e o surpriză. Chiar dacă are și momente mai puțin inspirate, e un pretendent în capitolul dedicat  celor mai agreabile 10 albume rock ale anului 2021 în România. 

Pragu de Sus - Să nu urăști nimic

 

Nu știu alții cum sunt, dar, când mă gândesc la magia muzicii primul lucru care-mi vine în cap pentru o explicație pertinentă a pieselor cu adevărat memorabile este ........un gram de impredictibilitate. Bucățile muzicale și albumele care au o „nebunie“, care reușesc să te surprindă prin diverse metode, fie că au texte șugubețe fie că armoniile muzicale-s surprinzătoare....cam asta numesc eu „cireașa de pe tort“. Personal, nu mă dau în vânt după chestiile „clasice“, cele care corespund „așteptărilor“. Din acest punct de vedere la prima ascultare, „Să nu urăști nimic“, noul album al celor de la Pragu De Sus, nu m-a dat pe spate. Aparent, ceea ce prestează băieții ăștia aici intră-n categoria sunetelor și pieselor „cuminți“, cu aranjamente muzicale corect executate, dar care nu au acea scânteie care separă lucrurile extraordinare de celelalte. La o audiție mai atentă a discului însă, există șansa să descoperi elemente mai puțin predictibile. 

În ultimii 17 ani, de când există Pragu de Sus, trupa a trecut prin multe schimbări. Atât de componență, cât și la capitolul „modalitatea de exprimare a trăirilor artistice“, dacă vreți. Șase albume lansate „oficial“ în țărișoara noastră este o chestie mai mult decât remarcabilă, fapt pentru care nu pot decât să exclam....chapeau bas! Dincolo de determinarea liderului trupei, Călin Bârcean de a rezista în branșă, se cuvine să remarc și faptul că trupa și-a creat o bază de fani cât se poate de sănătoasă, mai ales datorită evoluțiilor lor live, desfășurate în cluburi sau în cadrul unor evenimente private. 

La prima vedere/ascultare, discul cu numărul șase din discografia Pragu de Sus este un amestec de Mircea Baniciu și Compact. Un amalgam de folk tradițional și rock „old school“, peste care se adaugă  ambițiile de „ultim poet“ (unul din albumele celor de la Pragu de Sus) ale liderului formației. După un start cât se poate de folk în care aflăm că „Poate că de mâine/Vei schimba ceva în tine/Și va fi lumină-n viața ta“ , ascultătorul este întâmpinat cu „Ieși de după perdea“ compoziția care în refrenul ei cuprinde și titlul acestui album, dar cele mai bune momente ale albumului urmează în următoarele două piese: „Măcar o clipă“ și „N-ai nevoie de foarte multe“. Ambele compoziții fac parte din categoria „șlagăre folk inspirate din rețete de succes“, iar cea din urmă este creația lui Dinu Olărașu. „Actul 4“ poartă o amprentă distinctă semnată de Gabriel Cindea, iar cea mai surprinzătoare piesă de pe acest album,este fără îndoială  „Moara“ . Remake-ul piesei înregistrate în toamna anului 1977 de către Semnal M (muzica Iuliu Merca și versurile de Puiu Cristea) duce discul într-o zonă rock de bun augur. Dealtfel sound-ul de chitară a lui Florin Demea (care aduce aminte melomanilor de Stevie Ray Vaughan sau mai autohton...Riff) completează frumușel alura de folkist a lui Călin Bârcean, iar basistul Costel Răsuceanu contribuie și el din plin la definirea unui sound „specific“ Pragu de Sus, completat desigur de „bețele“ tobarului Cosmin Herac. Un alt punct demn de remarcat din acest disc este „Dintr-o cafea“, piesă în care Mircea Vintilă este pregnant. Printre ceilalți colaboratori ai acestui disc se numără Horea Crișovan și Victor Miclăuș, iar ultimul track de aici, „Stop pe cadrul vieții“ este.......un speech poetic al lui Călin Bârcean, care oglindește cât se poate de corect vremurile complicate pe care le trăim. Era să uit! Mai există aici un plus: mirosul acela de tipografie care te lovește când frunzărești cărticica CD-ului ce cuprinde texte și imagini. Yep, old school, dar cui nu-i place?

Pe scurt, Pragu de Sus navighează undeva între apele delimitate cu titulatura de „muzică pentru toată lumea“ și cele botezate „muzică pentru inițiați“. Piesele lor prind bine de tot în rândul oamenilor care folosesc muzica pe post de relaxare după o zi extenuantă la servici și care caută să fredoneze „la li la li lu li“ alăuri de gașca lor, dar pot fi consumate lejer și de „ceilalți“.  

Puba Jazz Connection - Puba Jazz Connection 2020

 

Fără a face parte din gașca inițiaților în ale jazz-ului, fiind mai degrabă un simplu meloman care devorează aproape toate genurile muzicale prezente pe piață, pot afirma cu tărie că primul album de autor al lui Puba Hromadka merită să fie băgat în seamă de fiecare omuleț de pe această planetă care rezonează în vreun fel sau altul cu ceea ce ne place să numim „vraja muzicii“. Cele nouă compoziții proprii care se găsesc pe acest disc editat sub titulatura de Puba Jazz Connection curg cât se poate de natural și se încadrează lejer în categoria mainstream jazz. Piesele sunt „aerisite“ și se pretează a fi ascultate pe-ndelete atât într-o drumeție cu peisaje mirifice în fundal cât și la foșnetul lemnelor care trosnesc într-o sobă în toiul unei toamne răcoroase la o cabană din Gărâna sau elsewhere.  

Comparația cu peisajele mirifice nu e deloc întâmplătoare, căci prima și ultima melodie de aici fac referire la două așezări ale patriei noastre care ar trebui să fie cunoscute amatorilor de jazz. E vorba de Gărâna și Brebu (Nou), separate de o distanță de șapte kilometric și unite prin faptul că în prima dintre ele se desfășoară cel mai celebru festival de jazz din România iar a doua este sediul central al multor artiști de prin Timișoara și nu numai. „From Brebu to Gărâna“ deschide acest album cu un sound jucăuș în care saxofonul lui Nicolas Simion face minuni. E genul acela de piesă care ar utea fi folosită și în coloana sonoră a vreunui serial de desene animate din anii 70 – 80, care-ți creează bună dispoziție. Grație liniei de bass a lui Decebal Bădilă, , Lonely Lady, te teleportează undeva la granița dintre rock și jazz, iar percuția lui Puba adaugă și ea un strop de magie. Un alt moment savuros este „Alongside the devil“, care ar fi putut face parte din soundtrack-ul unui film de genul Pantera Roz, iar „In Vain“ prezintă un adorabil mix de bass și saxofon care nu are cum să nu te ungă la suflet.  Pianul lui Paul Weiner merge deasemenea cât se poate de bine, în special în „Going good“ sau „Without a trace“. Ingredientele care fac ca acest album să fie unul adorabil nu doar pentru cei inițiați în ale jazz-ului sunt destule, motiv pentru care albumul Puba Jazz Connection n-are cum să lipsească din discografia oricărui meloman din patrie. 

Dacă ați ajuns aici și nu știți cine este Puba Hromadka, poate e cazul pentru mici lămuriri. Domnul face parte din gașca artiștilor autohtoni care nu sunt cunoscuți la adevărata lor valoare în patria natală. Pe numele său adevărat Georg Hromadka, artistul a făcut parte din formațiile Clasic XX și Gramophon și a părăsit România în 1977 în Germania. După 1989 a deschis la Timișoara unul din primele cluburi de jazz din țară, Pod 16 și este unul din întemeiatorii festivalului internațional de jazz de la Gărâna. Puba Hromadka a înregistrat primul său album de autor alături de Nicolas Simion (sax), Paul Weiner (pian) și Decebal Bădilă (bass) în luna noiembrie a anului 2020. Designul grafic al discului este realizat de Valeriu Sepi. Fotografiile care însoțesc CD-ul au fost realizate de regretatul Liviu Tulbure și Dan Stănescu, iar aranjamentele au fost realizate de Puba Hormadka și Paul Weiner. Audiție plăcută!

Zoli Toth - Better Together

 

Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“. 

Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc. 

Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții. 

În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune  Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat. 

OCS - Fabrica de Păpuși

Chiar dacă aparent industria muzicală autohtonă are parte de „ceva mișcare“, la capitolul apariții discografice lucrurile nu-s defel roz. Din multe motive, pe care orice om cu capul pe umeri le cunoaște. Dacă vorbim de ceea ce unii se încăpățânează să eticheteze drept rock alternativ, lucrurile-s și mai „în ceață“. Carevasăzică, băieții care-și spun cât se poate de „wise“, Omul cu Șobolani, tocmai au lansat cel de-al 8-lea album discografic de studio din carieră, numit „Fabrica de Păpuși“. E nevoie din start să punctez faptul că în sărăcăcioasa branșă autohtonă nu e de ici de colo să scoți atâtea discuri. E nevoie de perseverență, curaj, determinare, o doză de nebunie și multe altele pentru a răzbate într-o asemenea „junglă“. Încă de la început, formația alcătuită pe imaginea solistului Dan Amariei a mers pe texte autohtone așezate pe o combinație de riff-uri aflate unde între Alice in Chains, Blur și Nirvana. Din fericire, spectrul sonor nu se schimbă nici pe parcursul noului disc, chiar dacă pe ici pe colo băieții au mai adăugat câteva arome stilistice. În mare parte, discul ăsta este unul „safe“, în care multe lucruri sună exact așa cum te-ai fi așteptat să fie de la trupa care a devenit cunosctă și datorită versurilor „Stai și asculți plictisit/Ce te-nvață la școală/De parcă-ar mai fi ceva nou de invățat“…. 

Prima surpriză a albumului vine odată cu cea de-a treia piesă, „Băieții în Alb“, în care trupa introduce un fundal sonor „liniștitor“ care îți poate aduce aminte de superbele piese ale lui Johnny Cash, pentru ca mai apoi, la refren…bang! …să schimbe complet registrul cu „supărăciuni“ reușite în care aflăm că așteptăm să fim salvați de băieții în alb. Nu știu dacă ideea piesei are vreo legătură cu „Men in Black“-ul lui Will Smith, dar melodia reușește să ți se întipărească în creier. Indiferent dacă ești rocker sau mielușel, căci în versurile acesteia aflăm că  „Fetele sunt triste/Băieții obosiți/Rockerii s-au transformat în mielușei cuminți“. Armoniile specifice brit – rock – ului practicat odinioară de Blur sau Oasis se resimt din plin în „Iepurele ateu și proasta țestoasă “, iar „Singur împotriva nimănui“ completează tabloul pieselor pe care te aștepți să le auzi din tabăra oamenilor cu șobolani. Instrumentala „Doi Alpi Frumoși“ pare a fi compusă special pentru coloana sonoră a unui serial de suspans, iar cea mai „zgomotoasă“ melodie de aici este fără îndoială „Ne mulțumim cu puțin“. Probabil că dacă și alte melodii de aici ar fi fost creionate pe același calapod ca asta, aveam parte de un disc mult mai cu cojones. Dincolo de riff-uri și arome de Pearl Jam sau Radiohead, albumul are câteva texte menite să te pună pe gânduri  (Fabrica de păpuși / Unde toți suntem cam duși / Locul unde nu există uși/ Tu crezi că ai scăpat / Viața te-a amanetat / Ai fost exmatriculat!), iar acest fapt este un punct bun pentru OCS.  

Una peste alta, noul OCS a fost croit special pentru urechile celor care au gustat și până acum melanjul oferit de membrii trupei. Ar mai fi de menționat și sound-ul „corect“ al albumului (pentru care a fost răspunzător  și Adam Whittaker) și faptul că spre deosebire de multe alte trupe care-și spun „alternative“ de pe la noi în țară  care compun melodii special pentru corporatiști plictisiți de mainstream, cei de la OCS merg pe un drum bine creionat și lovesc cu atitudine. Chestie care se regăsește tot mai puțin prin spațiul nostru geografic. Albumul are parte de un turneu de lansare, iar dacă vreți să fiți la curent cu noutățile șobolanilor ar fi bine să aruncați un ochi pe pagina lor de facebook. 

byron - Nouă

Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care se pregătește să lanseze cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase și e clar ca lumina zilei că „Nouă“ va avea parte de un succes răsunător în rândul celor care prețuiesc construcțiile muzicale ale artiștilor care au devenit cunoscuți cu debutul „Forbidden Drama“. 

De această dată, „drama“ muzicală a celor de la byron nu mai este interzisă melomanilor care nu se descurcă prea bine în limba lui Shakespeare. Carevasăzică, , enfin, byron chante en roumain. Și prin acest fapt, sunt sigur că formația va reuși să cucerească și alte felii de public pe viitor. Măiestria textelor „meșterite“ abil de către „boss“-ul Dan Byron răzbate din fiecare colțișor al celor 12 melodii incluse pe „Nouă“. Într-un mare fel , căci nu e la îndemâna oricui să compună versuri ca „Afară-i atât de frig /Norii se bat cu perne zburând peste case-n orașu-adormit/Mă plimb pe străzi pustii/ Văd oameni cu ochi de cărbune și nasuri din morcovi portocalii...“ (Continuum). Și asta nu e tot, căci din loc în loc, liderul formației plusează cu „ziceri“ care au ca target omuleții din țărișoara noastră care nu și-au completat cultura generală din programele TV autohtone. De genul „Printr-o crevasă din subconștient/Evadează mereu în prezent/(În fiecare altă zi)/Fantome-ascunse într-un veșnic trecut/Când lumea toată era la-nceput./ (Și părinții erau copii). (în piesa „Anima“). Dincolo de cuvintele frumos ambalate, albumul e pe alocuri trist și întunecat, grație faptului că zugrăvește spațiul carpato –danubiano - pontic în care ne ducem traiul într-un mod cât se poate de corect. De aceea, melodiile astea scot la iveală multe lucruri socotite nepotrivite într-o societate sănătoasă, dar care pe la noi au devenit cutume. 

Din prima melodie numită „Acasă“, aflăm că „oamenii au învățat să urască...zâmbind“ , iar unul din cele mai reușite momente ale discului vine direct de la track-ul doi și poartă numele de „Consumatori de vise“.  Piesa trece prin lupă felul în care concetățenii noștri privesc problemele legate de refugiați („Azi noapte am visat / Că eram refugiat / Iar oamenii îmi zâmbeau / Politicos și apoi mă acuzau / Că pregătesc un atentat / Într-un oraș de prin Banat / Ș-am să provoc un razboi / Nu mai bine mă duc eu înapoi?“) și aduce în discuție într-un mod cât se poate de drăgălaș și asaltul permanent asupra justiției executat de unii politicieni de pe meleagurile noastre („Azi noapte am visat / Că devenisem împărat / Și mă-mbrăcam în legi / Inventate / De cei mai buni strategi / Am abrogat ziua de luni / Berea cu căpșuni / Sfânta mahmureală / Și parcarea laterală“). Finețurile nu se opresc aici căci piesa pune punctul și pe discipolii lui Klaas Dijkstra care încă mai cred că Pământul e plat și induce ideea conform căreia trecem prin viață ca niște simpli spectatori („Suntem doar spectatori/ Scenariul e gândit de alții / Consumatori / De vise-n culori“). Chiar dacă multe piese au parte de structuri muzicale previzibile, discul „curge“ fără deraieri. „Azi“ și „Apă și cer“ sunt doar două exemple în care crescendo-urile sunt „altoite“ cu porțiuni mega – liniștite, iar „Fără cuvinte“ și „Continuum“ se califică din plin la eticheta de girlie – rock cu care formația ne-a obișnuit și-n precedentele apariții discografice. Dincolo de blocurile gri și realitățile cenușii, versurile pieselor exprimă și arome de speranță, un exemplu edificator la acest capitol fiind „ Aș vrea să mai pot să uit din cuvinte / Pe cele moștenite fără să vrem din străbuni / Ce bine ar fi să nu-mi aduc aminte / Cum se spune la foame sau la minciuni / Să pot folosi formulări pozitive / În orice context,  oriunde aș fi“), din piesa „Șobolani și ciocoi“. 

Dincolo de cuvinte meseriașe, byron navighează în zona acordurilor muzicale situate undeva între „no mans land“-ul dintre „introspecție melancolică“ și „exuberanță drăgălașă“. Tipic trupei, și aici avem o atenție sporită la detalii, care generează o poveste mișto și  un sound „corect“. În plus, versurile „catchy“ în limba română, adaugă kilograme de șarm acestui produs, care poate fi un deliciu pentru urechile obișnuite cu rock-ul „cumințel“. Consider că un „update“ stilistic la scena rock a anului 2019 „de afară“ ar aduce și mai mult farmec  celor de la byron. Dincolo de asta, băieții merg pe un drum bine pavat și continuă să reprezinte un reper în eșichierul muzical autohton. 

The Dead South - Sugar and Joy

Nu trebuie să fii neapărat fan de muzică buegrass/folk/americana pentru a petrece clipe drăguțele alături de muzica celor de la The Death South. Ca și mulți alții, primul contact cu formația care își are sediul în Canada s-a produs odată cu melodia „In Hell I'll Be In Good Company“, o compoziție prea șmecheră pentru vremurile noastre care a apărut acum cinci ani pe discul numit Good Company . Tehnic, ceea ce abordează domnii aceștia canadieni nu se poate reduce la etcihete de bluegrass și folk, căci „feeling“-ul care se revarsă din cele 13 piese incluse pe noul album include multe alte bunătățuri printre care la repezeală aș aminti arome de punk. Nu e nici o exagerare în statement-ul anterior, fiindcă chiar și cei patru artiști care-și spun The Dead South au subliniat acest fapt. 

După succesul single-ului care i-a făcut cunoscuți în lumea întreagă (melodie care are peste 153 de milioane de vizualizări pe Youtube), canadienii au reușit să impresioneze și prin show-urile live, acestea find descrise de către norocoșii care au avut ocazia să asiste la ele, adevărate explozii de energie. Piesele incluse pe Sugar and Joy au fost înregistrate undeva în Alabama au o magie aparte din mai multe cauze. Una dintre ele este amestecul ciudat de mandolină, banjo și chitară. Mai apoi, lipsa bass-ului sau a violei. Motivele pot curge mai departe, dar esențialul este că „ghiveciul“ artiștilor ăștia este delicios pentru oricine, nu doar pentru urechile obișnuite cu asemenea sonorități. 

Single-ul Diamond Ring include clasica poveste a fetei care își dorește un inel iar pentru aceasta eroul filmului îi face o vizită lui „Old William“ care este în posesia unei „stâne de aur“, iar „Alabama People“ surprinde printr-un cello de neuitat. Alte momente memorabile ale discului include superba „Black Lung“ (care aduce pe ici pe colo cu binecunoscutul hit semnat The Dead South) sau „Spaghetti“, aceasta din urmă find un amestec izbutit de Ennio Morricone și oricare mlodie inclusă pe coloana sonoră a filmului „O Brother, Where Art Thou?“. "Blue Trash" și  "Crawdaddy Served Cold" reușesc și ele să ți se întipărească în minte încă de la prima ascultare, iar overall albumul ăsta îți provoacă o stare de bine neexplicabilă prin cuvinte. 

Nu e neapărat bluegrass și nici punk, dar cu siguranță zahăr și plăcere. E happy music. Poate chiar cel mai vesel album „clasic“ al anului din care am parcurs mai bine de nou luni de zile…

Kim Wilde - Aliens Live

Dacă nu ați auzit de Kim Wilde, e bine să știți că e vorba de o solistă care a cunoscut topurile în 1981 cu „Kids in America“. Deși este considerată pe bună dreptate un sex simbol al muzicii pop, Kim Wilde a abordat o muzică mult mai „șmecheră“ decât suratele sale gen Kylie Minogue sau Madonna, fiind un soi de variantă feminină a lui Billy Idol. Da, e greu de crezut, dar în anii 80 nu toată muzica de la radio suna la fel. Cu ochi albaștri, păr blond și coafura tipică acelor ani, Kim Wilde a devenit rapid un nume pe buzele tuturor. După o perioadă în care s-a concentrat mai mult pe grădinărit (a publicat și câteva cărți în domeniu), Kim Wilde a revenit în lumina reflectoarelor cu câteva albume bine primite de public, printre care s-a numărat și “Here Come The Aliens“, apărut în luna martie a anului trecut. De această dată, solista britanică a scos primul ei album live din carieră, un dublu CD cu înregistrări din mai multe concerte, care captează pe deplin magia care se declanșează la recitalurile solistei. 

Periplul prin succesele Kim Wilde începe cu Stereo Shot, melodie care face parte din seria „proaspătă“ a șlagărelor artistei, după care ascultătorul este „bombardat“ cu „Water on Glass“, una din compozițiile care se regăsesc pe albumul de debut Kim Wilde. Orchestrațiile izbutite și vocea inconfundabilă reies și din „Never trust a stranger“ piesa de pe albumul „Closer“ din 1988, dar și din actuala „Kandy Krush“. Prima cireașă de pe tort sosește odată cu „Cambodgia“ – o melodie care de-a lungul anilor a fost reluată printre alții și de Apoptygma Berzerk sau Scooter – care spre final are parte de un public entuziast, bătăi de picioare în podea și un adorabil „encore“ în care Kim Wilde mulțumește publicului din Paris într-o manieră cât se poate de...acustică și drăgălașă. Printre momentele „lente“ care îi permit solistei să își etaleze pe deplin calitățile vocale se numără „Rosetta“, o melodie care are toate atu-urile să te cucerească din primele ei acorduri. „View from a bridge“ și „Chequered Love“ sunt alte momente în care e musai să ai pielea de găină dacă știi versurile. La fel ca și în momentul în care asculți varianta ei a binecunoscutului hit "You Keep Me Hangin' On" (The Supremes).  Pe final, Kim Wilde ne spune good bye și „ tchuss“  cu o variantă demențială a celebrului „Kids in America“,cu un final exploziv care nu are cum să te lase indiferent. . 

Când asculți discul ăsta nu ai cum să nu îți reamintești de vremurile când publicul cânta alături de artiști la concerte. Când fețele celor prezenți radiau fericire și când nimeni nu era preocupat să transmită live pe facebook evenimentul. Când lumea trăia pentru muzică, ca într-o famile fericită. Recunosc, Kim Wilde face parte din categoria guilty pleasure. Dar e de ascultat și pentru cei care n-au avut postere în cameră cu sexoasa blondă care făcea ravagii în anii 80. Pentru cei care vor să guste un strop din muzica pop de calitate a anilor 80...

The Comet Is Coming - Trust in the Lifeforce of the Deep Mystery

Oare cu ce se mai mănâncă jazz-ul în 2019? Răspunsul, desigur, e ...vânare de vânt, căci fiecare dintre noi are un „feeling“  aparte la acest capitol, condiționat de sound-ul artiștilor cu care am crescut sau pe care tocmai i-am descoperit. Povestea de azi îl privește pe Shabaka Hutchings, considerat de critici drept unul din cele mai inovatoare nume ale jazz-ului contemporan. Născut în capitala Marii Britanii dar crescut în Insulele Barbados, artistul a învățat să cânte la clarinet alături de rimele unor artiști ca Nas, Notorious BIG sau  Tupac. După ce a revenit în țara care a generat cele mai interesante proiecte muzicale ale lumii, artistul a luat contact cu o serie de nume celebre ale scenei din UK și astăzi se poate mândri cu trupele Sons of Kemet și  Shabaka and the Ancestors (unde este lider) sau  The Comet Is Coming. Dacă în albumul de debut al acestui proiect numit Channel the Spirits, gașca a cochetat îndeobște cu sunete gen Sun Ra sau John Coltrane, de această dată narațiunea  poveștii se completează și cu alte finețuri. Alături de el se află tobarul Max Hallett și clăparul  Dan Leavers, iar excursia asta cosmică în cotloanele sonore ale Universului  are parte de noi valențe care includ pe alocuri și bucățele de King Crimson abil amestecate cu synth-uri care îți aduc aminte de „electronicele“  prezente în muzica dance a anilor  90. În plus, se mai găsesc și porțiuni de funk pur și câte și mai câte....

Primele două melodii ale albumului reușesc să creeze un cadru cât se poate de interesant, „ciorba“ de jazz clasic cu arome de acid pe alocuri fiind una cât se poate de gustoasă. Cireașa de pe tort a discului este „Summon The Fire“, o melodie care te captivează din primele ei acorduri. Multitudinea de  synth-uri așezate peste un tempo nebun cât încape are rolul de a inventa un track pur și simplu magic, care emană cele mai pozitive sentimente din rasa umană și te fac să vezi lumea cu alți ochi. Blood of the Past aduce în discuție și serioase arome de progressive rock, iar Super Zodiac nu se sfiește să cocheteze cu câteva sound-uri actuale din muzica electronică, în timp ce Astral Flying se învârte nițel și-n zona space – disco – ului etalat de nume ca Lindstrom sau Tedd Terje. Finalul albumului, The Universe Wakes Up este o pledoarie pentru umanitate, pentru lucrurile frumoase din viață, pentru jumătatea plină a paharului. Deopotrivă nostalgic și actual, albumul celor de la The Comet Is Coming este un diamant frumos șlefuit al unei muzici generic numite jazz, care se amestecă cât se poate de reușit cu tendințele muzicale ale anului în curs. 

Dirty Shirt - Letchology

Pe plan muzical, atunci când „etno“ se întâlnește cu „modern“, întotdeauna  apare o problemă-n plus. Și asta pentru că linia de demarcație între „kitsch“ și „original“ e subțirică rău. Nu de puține ori avem de-a face cu artiști care marjează pe această „ciorbă“ doar din considerente legate de public, căci în zilele noastre pentru a ieși din „bula proprie“ e indicat să „servești“ și alte audiențe, carevasăzică execuți acest pas doar pentru o expunere mai mare. Există desigur și artiști care încearcă acest exercițiu fără a-și propune faimă cu orice preț. Și care nu-s  neapărat originali, dar purced la imixtiunea celor două direcții mânați de cele mai bune sentimente care nu au deloc de-a face cu dorința neapărată de a-și crea cele 15 minute de faimă. Băieții de la Dirty Shirt fac parte din această categorie, din cauza faptului că  bucățile lor muzicale nu sunt inventate pentru a capta atenția publicului mainstream.  Nebunia asta de folclor îmbibat cu hardcore și alte bunătățuri metalifere este una sinceră și chestiunea asta conferă un plus de șarm. Dirty Shirt face parte din categoria acelor trupe care conving mult mai tare la capitolul live decât la secțiunea „discuri“, energia degajată de compozițiile lor fiind mult mai adevărată în momentele când dai din cap în fața unei scene alături de o sticlă de pălincă. 

Cele nouă track-uri (opt de fapt, la care se adaugă inspiratul intro numit Latcho Drom ) incluse în noul material discografic al trupei numit Letchology,  mustesc de energie rock și frânturi din „popularisme“  autohtone aranjate cu bun gust. Pe plan stilistic există inserțiuni interesante, dar „felia“ hardcore este mult prea predominantă,  fapt care pentru unii s-ar traduce prin constatarea că  melodiile se învârt cam pe același calapod. Desigur, acest mic amănunt nu știrbește cu nimic producția de nota zece, sound-ul „profi“ și-n general determinarea cu care oamenii aceștia își fac treaba. 

Fără îndoială, piesa Put It On este unul din momentele care vor răsuna la bis în concertele de promovare ale acestui disc. Cu un text pe alocuri desuet (We don t need neither rules nor limitations / Fucking around in all and any directions) melodia are acel vino-ncoa necesar pentru orice piesă pe care se poate dansa în cadrul unui festival de vară cu bere ieftină și mâncare proastă (sau invers). Pe de altă parte, textele celor de la Dirty Shirt sunt normale căci muzica lor nu are nimic de-a face cu scrierile lui Arthur Schopenhauer.... Killing Spree și Starea Nației sunt alte momente interesante ale discului, iar în „Nem loptam“ (N-am furat) băieții fac cunoscută o poveste șoadă cu jandarmi, cocoși și pistoale, acestea din urmă fiind un fel de pașapoarte în ecuația acestei snoave.  

După cum aminteam anterior, băieții aceștia strălucesc prin prestații cumsecade și pline de dinamism și merită toată atenția melomanilor pentru că pun suflet în creațiile lor, acest fapt simțindu-se de la o poștă.  Albumul Letchology poate fi un bun aperitiv pentru a gusta din rețeta muzicală a formației din Seini care-și definește nebunia stilistică drept „folclor metalo - țigănesc de petrecere din Transilvania“....

Grave For Sale - Garajo

Aparențele înșeală. Sau cum le place britanicilor să spună don’t judge a book by its cover.  Dacă e să te iei după coperta celui de-al doilea E.P. editat de timișorenii de la Grave For Sale ai putea să te gândești că surferii de pe Bega au trecut la altă mâncare de pește. În categoria aia de rock în care uneori se sacrifică pisici pe scenă sau se cântă cu lumânări parfumate riff-uri agresive combinate cu incantații ortodoxe. Desigur, nu e așa. Habar n-am de unde le-a cășunat celor de la Grave For Sale ideea coperții. Dat fiind titlul ales pentru acest disc, poate s-ar fi potrivit mai bine ca pe cover să se lăfăie o fotografie alb negru într-un garaj comunist unde alături de o nelipsită Dacie 1300 să se distingă vag și o revistă porno dosită după niște cauciucuri uzate. 

Aparențele înșeală și în momentul în care asculți doar piesa căreia Grave For Sale au ales să-I fabrice un videoclip. When the surf goes down este cea mai cumințică melodie din acest album. E „hitul“, dacă vreți. Nu e neapărat surf –ul lui Dick Dale cunoscut multora grație Pulp Ficition – ului, dar este o direcție surprinzătoare pentru băieții care au debutat în 2014 cu  New Moon.Desigur „filmul“ piesei merge la fix cu coloana sonoră a oricărei pelicule din seria James Bond. Dar de unde vine această schimbare? În cei cinci ani trecuți de la debut, Grave For Sale a trecut prin câteva faze. Actualmente nucleul a rămas la cifra preferată a lui Adi Despot (trei). Iar alături de veteranii Tibi Mijea și Adi Ulmeanu a venit Bruno Mark Huțiu, care duce „filmul“ în zone mai puțin agresive, îmbogățind surf – punk – ul inițial al trupei cu arome de psihedelic,stoner „ și altele“  sesizabile din plin încă de la cea de-a doua piesă numită Garage on fire. 

Dincolo de inserțiile hispanice cât se poate de șmechere, piesa cucerește și prin sunetele unei clape care a fost găsită la gunoi de către Adi. Nu, nu e niciun banc, sound-ul acestui Bontempi care colorează albumul este cât se poate de vintage și întregește feeling-ul de „înregistrare de garaj“ omniprezent pe cele cinci piese. La începutul piesei Bruno's boogie ai impresia că tocmai ai picat în genricul de început al oricărui film în care apare inspectorul Jacques Clouseau, dar pe parcurs bucata asta alunecă spre chestii ciudate, cu ruperi de ritm cât se poate de viclene. LED Jesus e un alt moment care s-ar încadra la fix în soundtrack-urile serialelor polițiste de genul Colombo, iar melodia Grave For Sale, care încheie acest material, este exact opusul primeia, fiind o explozie de energie și agresivitate de zile mari. Garajo este un talmeș - balmeș de subgenuri rock bine împachetate cu un sound low fidelity specific înregistrărilor vintage. 

Băieții au schimbat macazul spre „altceva“. Despre care vom mai auzi. Căci după hibernarea asta de cinci ani băieții promit încă un disc pentru anul 2019.  Una peste alta, dacă vrei să asculți șlagăre rock, stai deoparte de Grave For Sale. Dacă guști lucrurile naturale și noțiunea de Do It Yourself , e indicat să bagi o urcehe (sau două) la combinația asta de surf cu ce-o mai fi în care merge trupa. Și să îi sprijini pe băieți. Și „scena“. Căci underground-ul are nevoie de așa ceva. Mai mult ca oricând!

La capitolul date tehnice avem așa: „100% DIY production: Recorded by the band in Club Manufactura Timișoara (aug 2018) Produced by Bruno Mark Huțiu Mixed and Mastered by Adi Ulmeanu. Artwork by Andrelectric. 

Tibi Mijea – Drums/Adi Ulmeanu - Guitar, Vocals/Bogdan Constantinescu – Bass/Bruno Mark Huțiu - Keys, Guitars. Featuring Darius Lăzureanu on trumpet (tracks 1 & 2) and Marco Kurunczi on vocals (track 5)“.

Ah și dacă tot vorbeam de suport, e bine să știți că lansarea acestui disc va avea loc sâmbătă 9 februarie de la ora 21 cu un concert în Timișoara la D'arc. Iar pe băieți îi găsiți aici. 

Iordache - Suita Titan

În cazul în care ai auzit de folia colorată care se punea peste televizorul alb – negru care decora camerele anilor 70 din România, noul album semnat Iordache nu are cum să te lase indiferent. Nu trebuie să fii un magician ca să realizezi faptul că target-ul țintit de binecunoscutul saxofonist de jazz și funk care a editat până acum nu mai puțin de șase albume nu este focusat pe persoanele care n-au ținut în viața lor în mână o casetă sau un vinil. Și nici pentru oamenii care caută pe Google atunci când aud de Mihaela, Gopo, Telejurnal sau Teleenciclopedia. Putem adăuga desenele animate „Gustav“, „Eurocrem“ sau țigările Vikend. Și câte și mai câte.  

Conform cuvintelor artistului, Suita Titan „reprezintă o arheologie sentimentală a unei copilării petrecute în anii ’70 – ’80 în cel mai mare cartier bucureştean, ca parte a boom-ului demografic datorat decretului din 1966 al lui Ceauşescu privind interzicerea avortului, în perioada când s-a trecut de la relativul dezgheţ ideologic al anilor ’60 la stalinismul care a atras după sine căderea regimului“.

 Surprinzător, sau nu, este faptul că acel cartier bucureștean descris cu atâta șarm de Iordache pe acest material discografic seamănă cu multe alte cartiere din vremurile respective. Poveștile narate de artist se pliază cât se poate de perfect și pe amintirile unor oameni care au trăit acele vremuri în Circumvalațiunii – ul din Timișoara. Și lista poate continua cu multe alte remember-uri.  Ideea este că amintirile duminicilor în care printre blocuri se făceau auziți reciclatorii profesioniști care strigau în gura mare „sticle goale și borcane cum-păr“ (din piesa „Duminică“) sau evocarea celebrului serial difuzat în anii 70 la televiziunea de stat („Mannix pe Rebreanu“) „mișcă“ amintiri tuturor ascultătorilor care s-au născut înaintea inventării MP3-urilor. Carevasăzică, toate cele opt piese incluse pe acest album au darul de a provoca amintiri. Despre întâlnirea cu prima fată, scăldatul prin lacuri mai mult sau mai puțin improvizate sau despre cel mai popular game din vremea aceea, v-ați ascunselea. 

Muzical, piesele evoluează în mare parte în cărările cu care Iordache ne-a căluzit și-n aparițiile anterioare. Ultima piesă de aici, În Titan are și un text șmecher realizat de Florin Dumitrescu, iar  mirifica cărticică ce însoțește CD-ul este plină de povești și poze. Pentru o audiție sănătoasă a albumului dumneavoastră, este indicat să răsfoiți cu mare atenție booklet-ul în timp ce din boxele dumneavoastră se revarsă sound-ul celor opt compoziții. Și...fiți siguri că nu apar manifestări neplăcute.   

Albumul a fost înregistrat în concert in 2017, iar alături de Mihai Iordache mai apar Vlad Simon, Daniel Torres, Dan Mitrofan, Tavi Scurtu și Adi Stoenescu. Albumul a avut parte și de o campanie de crowdfunding, iar lansarea oficială a discului „Suita Titan“ este programată pentru data de 14 februarie.

„Filmul“ acestui disc cuprinde și un veritabil „movie“ de neratat. „Filmul pe care o să-l vedeți, care a fi trebuit pur și simplu să vă îndemne să sprijiniți discul, pre-comandîndu-l, a scăpat de sub control. Inițial dorisem să includ și câteva amintiri ale unor prieteni din copilărie, dar mi-a plăcut așa de mult ce povesteau încât a devenit un fel de semi-documentar. Editarea video îi aparține fiicei mele, Medicine Madison, care semnează și grafica CD-ului“, spune Mihai Iordache. Dincolo de povești inspirate, la un moment dat, în film, apare o prietenă de-a artistului, care sintetizează la marele fix atmosfera. Cu câteva cuvinte alese,  prea frumoase ca să nu le citez în încheierea acestei recenzii cât se poate de subiective a albumului Suita Titan.  

„Fac parte din generația Decrețeilor. Am crescut cu cheia la gât...exact așa era...cheia pusă pe o sfoară...și mi-am petrecut aici în parc...pe marginea acestui lac...au fost cele mai frumoase din copilăria și adolescența mea..cel puțin.,..și dacă mă întreba cineva atunci de exemplu...care este sensul vieții...cred că aș fi filozofat mult pe tema asta...dacă mă întreabă cineva acum, răspund simplu...fericirea...ăsta este sensul vieții...Cred că am avut marele noroc la vremea aceea, să fim fericiți. Am reușit să fim fericiți chiar fără să ne dăm seama la momentul respectiv. Am reușit să fim fericiți în acest loc și în acel timp, așa cum era...cu foarte puțin... trăind  împreună. Într-un spațiu artistic până la urmă, căci cu toții eram artiști. Asta a fost cel mai important. Faptul că am fost creativi...nici n-aveai cum să fii altfel pe vremea aceea...trebuia să fii creativ ca să umpli golurile, ca să-ți lărgești orizontul, ca să faci o lume mai mare“. 

 Pe Mihai Iordache îl găsiți aici. 

Șuie Paparude - Șuie Paparude

Penultima zi a anului 2018 a marcat o piatră de hotar pentru muzica electronică românească, căci atunci s-a lansat Șuie Paparude. Nu-s defel cuvinte mari, căci e vorba -  desigur -  de noul album, „aruncat“ pe Internet, la nu mai puțin de opt ani de precedentul „E suflet în aparat“. Din capul locului merită menționat faptul că mai ales în muzica electronică, distanța de opt ani între discuri este una astronomică. Spațiul carpato – danubian în care ne trăim zilele pare-se că nu percutează la „noutăți“ ca și locurile aflate la vest de țărișoara noastră, fie numai și numai din prisma faptului că în „felia“ ocupată de băieții cunoscuți pentru „Soundcheck microfonul e suspect/ Aruncă  mâna sus / Dacă auzi ceva corect” nu s-au petrecut prea multe. Desigur, avem niscaiva încercări , unele din ele chiar reușite, dar „felia“ rămâne fidelă brandului „Șuie“, care chiar și cu o asemenea pauză discografică pare a nu avea concurență. Nu e neapărat un atu chestia asta, dar așa stau faptele. 

La fel ca și pe precedentul disc, băieții reușesc să ofere un material discografic interesant și inspirat, atât pentru categoria ascultătorilor de „comerț“ cât și pentru omuleții care nu-s deloc impresionați de artificii sonore electronice dublate de texte ușurele. Printre cele douăzeci de melodii care se regăsesc pe acest disc se numără și câteva bucăți suspecte de a deveni „singalong“-uri la festivalurile de vară pline de alcoale scumpe și mâncare proastă, dar și melodii pentru urechi deștepte. Indubitabil, secretul celor de la Șuie constă tocmai în acest balans între underground și radio – friendly, chestia asta ajutându-i dealtfel să-și găsească locul în multe evenimente din țărișoară, fie ele „pentru mase“ sau de nișă. 

Din primele acorduri, e limpede pentru toți că motto-ul discului este întoarcerea la rădăcini. Nu intrați în panică, nu e vorba de Elvis Presley ci de „electronicele“ cu care Șuie și-au început cariera, cum ar fi memorabila „La mare“. Piesa care deschide noul disc colcăie de sound-urile analogice cu iz de The Orb și este de neratat pentru ascultătorii înscriși în ceea ce poartă denumirea de garda veche.  „Mergem mai departe“ aruncă discul spre zona cu care băieții a căror muzică ajunge din difuzoare până – sânge și-au obișnuit fanii în ultima vreme. Refrenul „De la stânga, la dreapta, până-n spate/  mergem mai departe“ se întipărește invariabil în creierul oricui, noul single fiind din categoria melodiilor cu lipici la public. Posesorii de urechi care s-au născut în vremurile în care CD-urile erau la modă vor fi încântați de sound-urile 90s ce se revarsă din „Hello Home“, iar „Etajul 10“ este relevantă grație textului în care băieții „o ard“ pe casa scării: „mă duc la etajul șase / ghici ce urmează/ o să îmi pierd pe scări/  bonurile de masă“.  Vocea de robot care se revarsă din „Mașina de dans“ nu are cum să nu te ducă cu gândul la creațiile Kraftwerk sau Daft Punk, iar „Omul de gheață“ te păstrează în aceleași coordonate sonore. O surpriză cât se poate de dulce vine odată cu „Retro Future“, în care își face apariția și acel specific bass numit „acid sound“ cunoscut din creațiile lui Josh Wink (de exemplu)  combinat cu alte bunătățuri , sesizabile pentru oamenii care nu au aflat de termenul „rave“ doar de pe Google. 

Momentele inspirate se lăfăie din plin și-n „Rin Tin Tin“, care are efecte fresh din categoria bass – music. Dacă melodia asta care va face furori în rândul celor care ascultă Skrillex sau Flume ar fi avut și text, putea deveni the next hit. Ușoare arome din categoria Mr. Oizo sunt sesizabile în piesa „Mmm“, iar una din cele mai reușite bucăți de aici poartă numele de „Îmi vine să cânt“, un amestec de Depeche Mode și Caribou, cu un text drăguțel de tot: „Aș vrea să locuiesc pe o stație orbitală /  să stau și să privesc aurora boreală / .ca un astronaut departe de pământ./ mă  simt atât de bine / și-mi vine să cânt....“. 

„Ne vedem în Neolitic“ și „Neon Star“ sunt alte momente bunicele, iar pe final...băieții plusează cu ceva surprinzător. Titlul melodiei te duce la vremurile în care Marusha cucerea topurile cu „Over the rainbow“, însă piesa „Dincolo de curcubeu“ te catapultează în bucățile semnate Klaus Schulze sau Vangelis, melodia fiind un soi de blues cosmic cu synth-uri melodioase din categoria celor folosite cu mulți – mulți ani în urmă de francezii de la Space, creditați adesea ca exponenții curentului space – disco, care a dus la apariția a ceea ce numim nowadays drept „electronica“. 

Una peste alta, Michi, Dobrică și Bean rămân pe „felie“ bine de tot , pionierii muzicii electronice de dans din România rămânând astfel „în cărți“ cu un album meseriaș. Care deocamdată se găsește la liber aici la download. Și care va avea și variantă pe vinil, după cum spun băieții de la Șuie. 

Luna Amara - Nord

După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim. 

Inspirat e și motto-ul albumului: „Odată căutam mușchiul pe trunchiul copacilor. Acum abia mai găsim copacii. Odată voiam adevărul. Acum vrem să avem dreptate. Odată priveam cerul. Acum privim ecrane. Odată deschideam ușile pentru oaspeți. Acum ridicăm garduri de sârmă ghimpată. Odată ne strângeam apăsat prietenii în brațe. Acum apăsăm taste ca să avem cât mai mulți prieteni“. 

Lucrurile încep într-o notă aparent rudimentară cu „Atât de simplu“, o melodie în care trupa ne reamintește de bucățile muzicale în care liniștea și zgomotul se împletesc într-un mod par. Și asta fiindcă e vorba de „vis și minciună în lumea nebună“. Pe „Insomnii“ băieții apasă un pic pe pedala de accelerație, iar  următoarea piesă „Viu“  aduce sonorități Pearl Jam dublate de riff-uri murdare și un ritm alert, track-ul fiind unul din cele mai inspirate puncte ale acestui disc. Prima jumătate a piesei „Nu știu, nu iau, nu sunt“ gravitează în jurul unei teme melancolice care mai apoi este punctată cu câteva acorduri energice cât se poate de la locul lor, iar pe „Aleargă. Așteaptă“ lucrurile tind să urmărească același făgaș. „Om“ este un alt moment în care clujenii demonstează cât de tari sunt la capitolul lyrics. Prin „Nu sunt aici să îți spun ce să faci / Și nici să te cert / Nu sunt aici să îți spun când să taci / Și nici să te iert“, băieții pun punctul pe i la multe nelămuriri întâlnite de generația Facebook și reiterează ideea că ar trebui să încercăm să fim cât de cât originali în ceea ce facem.  Primele secunde ale piesei „Respiră un început“ îți aduc aminte de vremurile când Rage Against The Machine erau pe buzele tuturor, iar binecunoscuta „Focuri“ este un highlight reușit. Nu doar pentru că începe cu „Am de gând să cânt pân or să-mi cadă toți dinții / Și toate guvernele și toți președinții“ și a videoclipului strașnic de reușit ancorat în realitatea autohtonă  ci și pentru că fiecare părticică de aici are șarm. Poate ar fi fost fain să avem și alte asemenea „ieșiri din șabloane“. În fine, „Tăcerea“ este un alt punct reușit,  în care „zbuciumații“ vor găsi pasaje nițel hardcore, numai bune de dat din cap. Pe final, la „Ești tu“ se aude și „semnătura specifică Luna Amară“, carevasăzică trompeta.  

Stilistic, Nord este Luna Amară întoarsă la rădăcini. Pe un drum bătătorit, dar care nu oferă prea multe surprize. Și la capitolul texte, băieții-s la fel de bine înfipți. Carevasăzică, cei care au ciulit urechile până acum la piesele lor, o vor face-n continuare. Alles Klar. Pentru restul, există întotdeauna variante multiple....

Jurjak - Blues Berry

Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton este fără îndoială cel de-al doilea album al domnului Jurjak, „BluesBerry“. E lesne de ghiccit faptul că discul cu pricina gravitează în jurul așa numitei muzici blues. Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la anul în care trăim. Un album în care își fac locul rând pe rând sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile mirifice pur americane create de inegalabilii  Tom Petty and the Heartbreakers. Pe ici colo, albumul cu numărul doi din cariera Jurjak emană și senzații asociate altor stiluri decât blues, iar parfumul acesta de influențe rotunjește un disc  cât se poate de interesant.  

Cele 32 de minute și câteva secunde înglobate în BluesBerry debutează măreț cu „Viitor apropiat“, piesă care te pune la curent cu predilecția spre poezie a creierului acestei trupe, George Petroșel, fiul tobarului din Holograf. Glossa lui Eminescu prinde acorduri mirifice de sample-uri electro, iar aerul de „americana“ dă un plus de șarm piesei. Mai departe zburîm cu „Vântul“ care pune punctul pe i: (Când oi fi cu capu în nori vântule să mă cobori“), iar unul din cele mai inspirate momente ale acestui disc vine alături de Bucharest Jazz Orchestra sub titulatura de „Nicio șansă“. Într-o atmosferă care te duce cu gândul la Route 66, rând pe rând urechea e vrăjită de trombon, trompetă și sax peste care se mulează chitări care te împing ușurel în zona rock-ului generic numit „supărat“, iar textul șmecher contribuie din plin la magia pe care o emană track-ul numărul trei din BluesBerry.  Mai departe,  „Printre cuvinte“ are un debut care nu are cum să nu-ți amintească de „Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode iar singurul moment neinspirat din acest disc sosește sub numele de „Spune pe nume“, care se vrea a fi un melanj de pop – rock – blues. 

„Lupul“ și binecunoscuta „Imnul minerilor“ întregesc sound-urile americana nășite în București, iar „În gol“ este un alt exemplu pentru care Jurjak merită atenție sporită, fiind o piesă centrată în jurul unor acorduri muzicale simple dublate de texte meseriașe. „Două  povești “ rămâne în același aluat de simplitate plus versuri inspirate, iar cea mai „nervoasă“ piesă de aici poartă numele de „Micul bețiv“, melodia aceasta aducându-ți pentru câteva momente aminte de cei de la The Jon Spencer Blues Explosion.   Ultima piesă a acestui disc poate fi considerată de unii „cireașa de pe tort“. Și asta pentru că o melodie lansată de Holograf („Singur pe drum“) capătă niște haine sonore moderne. Pentru cei care nu sunt fani ai lui Dan Bittman și compania, bucata poate fi inclusă în categoria „easy forgetabble“.

Una peste alta, Jurjak presară acizi și baze peste blues-ul clasic care se cântă în spațiul nostru geografic, iar rezultatul este drăguțel. În plus, trupa sună foarte bine și live (lucru constatat recent la recitalul de lansare a BluesBerry din Timișoara) așa că Jurjak merită aprecieri. Discul poate fi ascultat/comandat aici. 

Pragu de Sus - Nu mai am rabdare

       „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“

Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu un disc mai copt decât precedentele, „Nu mai am răbdare“ fiind o evoluție cât se poate de normală spre maturitate artistică. Totodată, gașca ia niscaiva distanță față de rădăcinile folk etalate mai demult, astfel încât elementul esențial al celor zece piese care se regăsesc aici este pop – rock. 

Încă din prima piesă care dă și titlul acestui album, e clar ca lumina zilei că băieții care au devenit cunoscuți pe plan național mai ales datorită participării lor la semifinala concursului Eurovision din acest an o „cotesc“ (și)  spre mesaje sociale, ideea trackului de deschidere fiind sintetizată cât se poate de corect de versurile  „Nu mai am răbdare să urmăresc un grafic / dictat de comuniștii ce încă nu s-au dus“. Refrenul singalong îți rămâne întipărit în minte încâ de la prima ascultare, iar piesa are toate atu-urile pentru a fi fredonată „la greu“ de către spectatorii „scăpați“ de la jobul stresant „de la nouă la cinci“ și care au nevoie de entertainment cu orice preț. 

„Să pictăm tot burgul“ începe într-o notă care amintește de melodiile de genul „Pseudofabula“ a celor de la Roșu și Negru iar „Te voi chema“, melodia care îl are ca invitat special la chitară pe maestrul Horia Crișovan te duce cu gândul la hiturile celor de la Compact. Prima baladă a discului „Poate nu mai știi“ are toate șansele să devină una din piesele de rezistență ale concertelor Pragu De Sus la capitolul „melodii de aprins bricheta și lumina de la telefon“. Dragostea plutește-n aer și în următoarea melodie „Ziua în care“, care îți poate aminti de piesa „1000“ a celor de la Vunk și care păstrează linia „soft“ a acestui disc. 

Neuitatele sounduri ale hard rock-ului specifice anilor 80 se deslușesc în începutul melodiei „Balada motanului“, care pe parcurs evadează într-un amestec de folk și reggae. Cele mai interesante melodii din albumul cu numărul cinci al celor de la Pragu De Sus sunt „Nu te lăsa cumpărat“ și „Țara te iubește“, plasate strategic în tracklist. Ambele piese au ca centrifugă mesajul rezist. Dacă în cazul primei melodii referirile la acest slogan sunt cât se poate de diverse, în cealaltă ideea este spusă pe șleau: „comuniștii schimbă pragu/comuniștii scot ciomagu/comuniștii schimbă fila/comuniștii au ștampila“. Ca și-n cazul altor melodii de asemenea factură, e greu de crezut că piesa „Țara te iubește“ va putea fi auzită la vreo chermeză pe bani publici organizată de partidul luat în vizor de băieți. Fără îndoială, avem nevoie de piese cu atitudine de acest fel și probabil că dacă băieții ar mai fi strecurat o asemenea energie și-n alte melodii, ar fi fost și mai bine. 

Cât se poate de logic, „Final de săptămână“ abordează distracția în care gașca se adună de la joburi și birouri cu șăgalnice referiri la un anumit soi de relaxare („lângă bar o domnișoară, bea ceva discret/restul, odată cu bisul, vine la pachet“), iar piesa de final „Între da și nu“ este încă o dovadă vie care certifică faptul că solistul Călin Bârcean cochetează cât se poate de reușit cu „ștampila“ de „poet“ pe care a adus-o în atenția melomanilor încă de la albumul cu numărul doi din cariera trupei. 

Una peste alta, discul celor de la Pragu De Sus este croit exact pentru urechile celor cărora le sunt dragi melodiile ușurele, fie ele de factură folk  șlefuit la rang de artă de Mircea Baniciu sau „dulcegăriile“ pop – rock – ului care se revarsă din bucățile unor trupe de genul Holograf. Sau, după spusele solistului Călin Bârcean, muzica lor înseamnă „sinceritate, originalitate, distracție, bună dispoziție și leac pentru suflet“. 

Discul „Nu mai am răbdare“ a fost înregistrat la Deva, și masterizat la New York și îi are ca și colaboratori pe Horea Crișovan, Victor Miclăuș și Edison Cora. Formația Pragu De Sus e alcătuită din Călin Bârcean - vocal, chitară, claviaturi; Florin Demea - chitară; Costel Răsuceanu - chitară bas, voci; Cosmin Herac – tobe și Andrei Crișan - claviaturi. Discul a fost editat în colaborare cu A&A Records și poate fi găsit în rețeaua magazinelor Cărturești, sau la concertele trupei. 

Haiku Salut - There is no elsewhere

Dacă v-ați întrebat vreodată cum sună un album realizat de trei tipe mute și sunteți dispus să vă răpiți aproximativ 45 de minute din viața dumneavoastră, vă recomand cu căldură să ascultați Haiku Salut. Cel de-al treilea album al fetelor care și-au căptătat porecla „mute“ grație faptului că nu rostesc niciun cuvânt în concertele lor poartă numele de There Is No Elsewhere și gravitează în jurul stilurilor dreampop sau „electronică rurală“, după cum se specifică în press-release-ul discului. La capitolul influențe Louise Croft , Sophie Barkerwood și Gemma Barkerwood amintesc de coloanele sonore Yann Tiersen și Benoît Charest sau de  amestecul de electronice diverse  practicat de Múm. Și chiar și de romanele scriitorului japonez Haruki Murakami. Un alt amănunt care a făcut din Haiku Salut un nume deosebit este faptul că în concertele lor fetele evoluează alături de 20 de lămpi vintage care „clipesc“ în ritmul muzicii. Fetele cântă la acordeaon, pian, trompetă, chitară, ukulele, tobe și multe „electronice“, iar performance-urile lor au avut loc în locuri diverse ca librării sau biserici dar și într-un bazin (fără apă) în cadrul unui festival, unde spectatorii le-au privit „de sus“, de pe margine. 

Dincolo de poveștile etalate de fetele care fac o muzică instrumentală influențată de prea multe stiluri pentru a fi cuantificate într-o recenzie care nu-și propune să se întindă pe mulți kilometri lungime, magia acestui album constă în simplitatea construcțiilor muzicale care se observă cu ochiul liber în cele zece track-uri prezente aici. Marea majoritate a melodiilor se înscriu în așa numitul downtempo cu arome ambientale, multe armonii amintind de Orbital sau Boards Of Canada. Și lista poate continua. “Cold To Crack The Stones” conține o manipulare a unor sunete înregistrate de NASA în timpul fulgerelor dar și o porțiune realizată de Glastonbury Brass, care mai e prezentă și în piesa The More And Moreness. Discul ăsta fără cuvinte te lasă mască, fiindcă permite muzicii să își demonstreze adevărata vrajă. Atenția pe care o acordă cele trei fete celor mai mici detalii sonore e deosebită. Discul Haiku Salut este  o simfonie de culori și trăiri tomnatice  care își revarsă acordul peste întreaga natură, ce nu merită ratat. Nu se găsește „elsewhere“, vorba de pe copertă....

Omelette - With a rose with a fire

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic nou, muzica Omelette te face să te încarci cu energie pozitivă. 

Încă din primele secunde ale piese care deschiude albumul „With a rose with a fire“, feeling-ul te duce undeva în zona celebrei Happy People a celor de la Yazoo. Vocea ușor misterioasă și plină de efecte a solistei Dez se mulează perfect pe un schelet instrumental de bun gust, iar „We can fly“ duce lucrurile într-o  zonă și mai melodică, sound-urile aducând nițel a  Rufus, de această dată vocea fiind mult mai pregnantă. Dincolo de beat-uri piesa îți induce un puternic feeling  Dolores O'Riordan, grație inflexiunilor solistei. Hello pornește cu un iz de Human League și nu reușește să se ridice la înălțimea primelor două track-uri, dar lucrurile se echilibrează rapid cu „Kissing“, una din perlele formației. Pe lângă inevitabilele paralele cu synthpop-ul anilor 80, melodia are și un aer de Austra sau Trust, liniile de synth din refren find pur și simplu dement de reușite. Trupa reușește să pătrundă nițel și în zona italo – disco a celor de la Twins, Koto sau Den Haag cu melodia „Oh baby“, iar „Sadie“ se păstrează în zona track-urilor drăguțele. Luna și Nikita rămân în zona italo – disco în care odinioară Boytronic făceau furori, iar una din surprizele discului este fără îndoială instrumentala „Felix“. Cu siguranță că dacă pe acest disc existau mai multe experiemnte de acest gen, albumul avea și mai mult șarm. Piu Piu completează lista pieselor cu cojones din acest disc, iar „Be kind for real“ încheie cu brio acest debut al bucureștenilor. Ultima piesă inclusă aici, versiunea Flora a piesei care dă titlul albumului este un bonus interesant. 

Omelette se înscrie în rândul formațiilor românești care și-au propus să umple un gol în industria de profil. E vorba desgur de synth – pop, o felie la care România nu a excelat niciodată. Dincolo de caracterizări stilistice sau „verigi lipsă din  muzica românească actuală“, piesele celor de la Omelette sunt voioase, cu șarm și bun gust. Categoric, la capitolul instrumentație Omelette mai are ceva de „învățat“, dar idea este corectă iar discul e happy. Lucruri care nu au cum să te facă să nu zici...tot așa mai departe!