Pragu de Sus - Nu mai am rabdare

       „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“

Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu un disc mai copt decât precedentele, „Nu mai am răbdare“ fiind o evoluție cât se poate de normală spre maturitate artistică. Totodată, gașca ia niscaiva distanță față de rădăcinile folk etalate mai demult, astfel încât elementul esențial al celor zece piese care se regăsesc aici este pop – rock. 

Încă din prima piesă care dă și titlul acestui album, e clar ca lumina zilei că băieții care au devenit cunoscuți pe plan național mai ales datorită participării lor la semifinala concursului Eurovision din acest an o „cotesc“ (și)  spre mesaje sociale, ideea trackului de deschidere fiind sintetizată cât se poate de corect de versurile  „Nu mai am răbdare să urmăresc un grafic / dictat de comuniștii ce încă nu s-au dus“. Refrenul singalong îți rămâne întipărit în minte încâ de la prima ascultare, iar piesa are toate atu-urile pentru a fi fredonată „la greu“ de către spectatorii „scăpați“ de la jobul stresant „de la nouă la cinci“ și care au nevoie de entertainment cu orice preț. 

„Să pictăm tot burgul“ începe într-o notă care amintește de melodiile de genul „Pseudofabula“ a celor de la Roșu și Negru iar „Te voi chema“, melodia care îl are ca invitat special la chitară pe maestrul Horia Crișovan te duce cu gândul la hiturile celor de la Compact. Prima baladă a discului „Poate nu mai știi“ are toate șansele să devină una din piesele de rezistență ale concertelor Pragu De Sus la capitolul „melodii de aprins bricheta și lumina de la telefon“. Dragostea plutește-n aer și în următoarea melodie „Ziua în care“, care îți poate aminti de piesa „1000“ a celor de la Vunk și care păstrează linia „soft“ a acestui disc. 

Neuitatele sounduri ale hard rock-ului specifice anilor 80 se deslușesc în începutul melodiei „Balada motanului“, care pe parcurs evadează într-un amestec de folk și reggae. Cele mai interesante melodii din albumul cu numărul cinci al celor de la Pragu De Sus sunt „Nu te lăsa cumpărat“ și „Țara te iubește“, plasate strategic în tracklist. Ambele piese au ca centrifugă mesajul rezist. Dacă în cazul primei melodii referirile la acest slogan sunt cât se poate de diverse, în cealaltă ideea este spusă pe șleau: „comuniștii schimbă pragu/comuniștii scot ciomagu/comuniștii schimbă fila/comuniștii au ștampila“. Ca și-n cazul altor melodii de asemenea factură, e greu de crezut că piesa „Țara te iubește“ va putea fi auzită la vreo chermeză pe bani publici organizată de partidul luat în vizor de băieți. Fără îndoială, avem nevoie de piese cu atitudine de acest fel și probabil că dacă băieții ar mai fi strecurat o asemenea energie și-n alte melodii, ar fi fost și mai bine. 

Cât se poate de logic, „Final de săptămână“ abordează distracția în care gașca se adună de la joburi și birouri cu șăgalnice referiri la un anumit soi de relaxare („lângă bar o domnișoară, bea ceva discret/restul, odată cu bisul, vine la pachet“), iar piesa de final „Între da și nu“ este încă o dovadă vie care certifică faptul că solistul Călin Bârcean cochetează cât se poate de reușit cu „ștampila“ de „poet“ pe care a adus-o în atenția melomanilor încă de la albumul cu numărul doi din cariera trupei. 

Una peste alta, discul celor de la Pragu De Sus este croit exact pentru urechile celor cărora le sunt dragi melodiile ușurele, fie ele de factură folk  șlefuit la rang de artă de Mircea Baniciu sau „dulcegăriile“ pop – rock – ului care se revarsă din bucățile unor trupe de genul Holograf. Sau, după spusele solistului Călin Bârcean, muzica lor înseamnă „sinceritate, originalitate, distracție, bună dispoziție și leac pentru suflet“. 

Discul „Nu mai am răbdare“ a fost înregistrat la Deva, și masterizat la New York și îi are ca și colaboratori pe Horea Crișovan, Victor Miclăuș și Edison Cora. Formația Pragu De Sus e alcătuită din Călin Bârcean - vocal, chitară, claviaturi; Florin Demea - chitară; Costel Răsuceanu - chitară bas, voci; Cosmin Herac – tobe și Andrei Crișan - claviaturi. Discul a fost editat în colaborare cu A&A Records și poate fi găsit în rețeaua magazinelor Cărturești, sau la concertele trupei. 

Omelette - With a rose with a fire

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic nou, muzica Omelette te face să te încarci cu energie pozitivă. 

Încă din primele secunde ale piese care deschiude albumul „With a rose with a fire“, feeling-ul te duce undeva în zona celebrei Happy People a celor de la Yazoo. Vocea ușor misterioasă și plină de efecte a solistei Dez se mulează perfect pe un schelet instrumental de bun gust, iar „We can fly“ duce lucrurile într-o  zonă și mai melodică, sound-urile aducând nițel a  Rufus, de această dată vocea fiind mult mai pregnantă. Dincolo de beat-uri piesa îți induce un puternic feeling  Dolores O'Riordan, grație inflexiunilor solistei. Hello pornește cu un iz de Human League și nu reușește să se ridice la înălțimea primelor două track-uri, dar lucrurile se echilibrează rapid cu „Kissing“, una din perlele formației. Pe lângă inevitabilele paralele cu synthpop-ul anilor 80, melodia are și un aer de Austra sau Trust, liniile de synth din refren find pur și simplu dement de reușite. Trupa reușește să pătrundă nițel și în zona italo – disco a celor de la Twins, Koto sau Den Haag cu melodia „Oh baby“, iar „Sadie“ se păstrează în zona track-urilor drăguțele. Luna și Nikita rămân în zona italo – disco în care odinioară Boytronic făceau furori, iar una din surprizele discului este fără îndoială instrumentala „Felix“. Cu siguranță că dacă pe acest disc existau mai multe experiemnte de acest gen, albumul avea și mai mult șarm. Piu Piu completează lista pieselor cu cojones din acest disc, iar „Be kind for real“ încheie cu brio acest debut al bucureștenilor. Ultima piesă inclusă aici, versiunea Flora a piesei care dă titlul albumului este un bonus interesant. 

Omelette se înscrie în rândul formațiilor românești care și-au propus să umple un gol în industria de profil. E vorba desgur de synth – pop, o felie la care România nu a excelat niciodată. Dincolo de caracterizări stilistice sau „verigi lipsă din  muzica românească actuală“, piesele celor de la Omelette sunt voioase, cu șarm și bun gust. Categoric, la capitolul instrumentație Omelette mai are ceva de „învățat“, dar idea este corectă iar discul e happy. Lucruri care nu au cum să te facă să nu zici...tot așa mai departe!

K-lu - Operatiunea Monstrii

Cel de-al doilea material discografic al timișoreanului „maestru lejer“ care ar putea fi catalogat un soi de Krafty Kuts al plaiurilor mioritice pășește – cum este și firesc – pe urmele discului „Chestii, socoteli“. Operațiunea sonoră care vine la șase ani distanță după debutul lui Alin Constantin (K-lu) păstrează în linii mari rețeta melodiilor anterioare, sample-urile sonore alese cu talent din filme mai mult sau mai puțin obscure din perioada în care românii aveau voie să circule duminica în funcție de numele impare sau pare ale mașinilor fiind și de această dată cireașa de pe tort. 

Monștrii lui K-lu încep cu o zicală ambalată într-un intro șmecher care ne atenționează că „Dacă umbli cu capul în nori,  calci în străchini“, după care pe un fundal sonor care îți poate aminti de muzica celor de la Bonobo sau Caribou suntem invitați să ascultăm în „seara aceea care ploua“. „Vreau“ este una din piesele pe care fanii lui K-lu au avut ocazia să o asculte de ceva vreme cu un clip care conține imagini din „Omulețul lui Gopo“ și „Greierele și Furnica“. 

O altă piesă celebră deja pentru fanii timișoreanului este „Un cui“, care cuprinde printre altele și șăgalnica replică „vara iarba este bună, grasă“, după care ascultătorul este „asaltat“ cu o piesă care începe extrem de chill și exprimă pe deplin senzația de relaxare totală. După un interesant „Aici e liniște absolut totul te îmbie la muzică. Pot să dau drumul la muzică?“, melodia prinde șarm grație scratch-urilor și a trompetei mirifice care amintește de Balcani.  „Maestrul lejer“ e o altă creație care este deja cunoscută celor care sunt la curent cu „nebuniile“ lui K-lu, în care sound-urile a la Blazzaj ne face să urmărim muzica lejeră. „Într-adevăr ăsta e sensul, maestre“, după cum zice și alt sample din bucată. 

„Bucuria nebunilor“ începe într-un mare stil cu un intro prea fain pentru a nu fi menționat aici: „ Stați frumos și luați aminte de ce vă zic eu….Sunt numai ochi și urechi… Din in ca și din cânepă tot pânză se face….Cum?... Nu știu, n-am avut“. Speech-urile extrase din filmografia noastră sunt la mare preț și în „Inimaginabil“, în care printre altele se strecoară și un „concentrează-te  ia calul și hai să tragem o petrecere că așa am auzit că așa e obiceiul pe aici pe la noi. …“. Programul artistic al lui K-lu continuă cu „cadrul unu , turnat unu“, adică un party neaoș care ne informează solemn că „sosirea la locul de peterecere se va face la ora fixă pe baza de pontaj individual“. Una din melodiile cele mai cu lipici de aici este „Despre vorbe“ care amestecă într-un ghiveci interesant niște sound-uri de șlagăre comuniste cu beat-uri moderne și nelipsitele sample-uri hazlii. Dacă vreți să aflați cum se face comedia muzicală pe la noi e musai să ascultați „Balaurul“, iar „Pac, pac“ și „Film educativ“ sunt alte două melodii mai vechi care se regăsesc aici. După cum ne anunță și-n outro,„ K-lu „ne-a dispus și ne-a povestit momente de haz din câteva filme“. 

Pe scurt, Operațiunea Monștrii nu duce lipsă de replici amuzante, scratch-uri fericite și instrumentații care amestecă cu talent șlagăre comuniste cu beat-uri capitaliste din zilele noastre. E o muzică reconfortantă, ca o spumă de căpșuni servită de la frigider după un cros într-o zi toridă de august. Albumul este download gratis, iar pentru doritori este și opțiunea de donație (în bandcamp după ce apeși download te întreabă dacă vrei să donezi ceva  și dacă pui 0 îl iei pe gratis). 

Marcian Petrescu - Drifting Blues

Patriot local fiind, trebuie să-mi încep scurta „monitorizare“a noului album semnat Marcian Petrescu cu faptul că ascultând primele piese ale discului mi-am adus aminte de prestaţiile superbe ale timişorenilor Bogy Nagy sau Laci Farkas. Desigur, lista poate continua şi cu memorabilul concert susţinut de Sugar Blue în oraşul de pe Bega unde a cântat în deschidere chiar Marcian Petrescu şi lista poate fi îmbogăţită cu mii şi mii de oameni care s-au dedicat trup şi suflet acestui gen muzical.

Revenind la Marcian Petrescu, s-ar putea ca unii să îl cunoască doar datorită faptului că a fost eliminat pe nedrept în cadrul concursului Vocea României. Desigur, cei din categoria connaisseurs ştiu că artistul a mai fost în trecut „dependent de blues“ (ca să citez unul din albumele sale anterioare) şi actualul material vine la şase ani distanţă după „deCÂNTECE DE BLUES“.

Conform prezentării pe site-ul casei de discuri Soft Records, „Drifting Blues este un album “solo“, lansat sub nume propriu și format în întregime din prelucrări ale unor piese celebre, extrase în mare parte din marele catalog al blues-ului modern-contemporan american și britanic, un album de fuziune de genuri și stiluri“. Carevasăzică, n-ar trebui să mai fie niciun secret faptul că dragostea pentru blues al lui Marcian Petrescu este evidentă pe parcursul celor zece piese inserate aici. De remarcat este că nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Încă de la copertă (care ni-l înfăţişează pe vajnicul muzicuţist autohton într-o ipostază şic) şi terminând cu piesele alese pentru acest drift în blues, care graţie studiului celor de la Viţa de Vie unde au fost înregistrate, sună aşa cum trebuie.

Primele momente ale discului te transportă într-un film cât se poate de clasic, „Love Her Don’t Shove Her“ şi  „Don’t Be Afraid Of The Dark“ având toate atu-urile unui start fericit, care va unge sufletul melomanilor cărora le curge blues prin vene. Cele 12 minute ale piesei „The Son I Never Knew“ ar putea fi considerate niţel „prea mult“ de către unii, dar piesa care conform mărturisirilor lui Marcian Petrescu „este una din cele mai grele din blues-ul modern“ curge bine şi natural.

Prima surpriză a albumului vine odată cu melodia pe care mulţi au descoperit-o graţie faptului că a fost inclusă în Lethal Weapon, partea a treia. „Runaway Train“  interpretată în original de Elton John şi Eric Clapton are un şarm aparte şi reuşeşte să-ţi găsească locul printre preferinţele celor pasionaţi de blues – rock. Discul continuă cu o altă „bijuterie“ sonoră, „Sure Seems Strange“. Care emană un aer aparte atât pentru faptul că aici apare celebrul american Rick Estrin, dar şi pentru incursiunile cât se poate de inspirate la ţambal ale lui Marius Mihalache.

„Am gândit prezența și intervenția ţambalului ca pe o substituire a pianului, ca pe un ingredient cheie, liantul care să evidențieze și mai mult ideea de întâlnire/ciocnire între două culturi diferite, cea Est Europeană(România) și cea Vestică(SUA), unite definitiv de limbajul internațional al blues-ului“, spune Marcian Petrescu. Şi are dreptate sută la sută, căci prin acest „artificiu“ piesa asta poate fi considerată o melodie blues cu influenţe geto – dacice, din categoria track-urilor de neuitat.

Unicul moment mai puţin inspirat al discului este I Don’t Wanna Go On With You Like That, melanjul între pop şi blues de aici fiind mai puţin reuşit. O altă alegere interesantă este „Soul of Love“. Şi asta pentru că piesa care deschide albumul lui Paul Rodgers din 1997 are un pregnant feeling rock. Iar aromele adăugate de Marcian Petrescu sunt un real deliciu. Atât pentru fanii Free sau Bad Company, cât şi pentru marea majoritate a celor care consumă rock pe pâine.

Ultima piesă din acest disc este un alt highlight. The Supernatural, compusă de Peter Green, fondatorului trupei Fleetwood Mac, este o altă cireaşă pe acest tort de blues. Melodia are un vibe cât se poate de reuşit si te unge la suflet chiar dacă spre deosebire de celelalte piese de aici nu are voce. E o poveste care te poate teleporta pe Coasta Jurasică din Dorset sau undeva în mijlocul celebrei păduri Białowieża, călătoare și ea de-a lungul graniței Polonia – Belarus.


Deşi pe plan stilistic, albumul acesta nu excelează în noutăţi, Drifting Blues-ul lui Marcian Petrescu va fi devorat pe deplin de amatorii de old school blues. Printre colabotarorii care au pus umărul la apariţia acestui disc se numără Nicu Patoi (Platonic Band), Marian “Mac” Aciobăniței, Mihai Alexandru Tacoi sau Alex Vișan. Discul a apărut la Soft Records şi poate fi comandat aici.

Marco Mendoza - Viva la Rock

Viva la Rock este un album care nu e greu de anticipat. Şi asta pentru că din start ştii la ce să te aştepţi. Nu e vorba nici de post – dubstep experimental amestecat cu chill – wave şi nici de muzică compusă special pentru a fi ascultată în lifturile clădirilor moderne. E rock în pielea goală, straight in your face, fără multe subtilităţi şi îmbunătăţiri. Noul album al basistului care a făcut un real spectacol cu ocazia a două concerte susţinute în Timişoara în ultima vreme este fără îndoială un unguent care vindecă rănile celor pasionaţi de sound-urile rock. E de-nţeles, dealtfel, căci de-a lungul carierei sale muzicale, Marco Mendoza a colaborat printre alţii cu Whitesnake, Thin Lizzy, Blue Murder, Neal Schon (Journey) sau Ted Nugent. Şi cu The Dead Daisies,  cu care dealtfel pregăteşte un nou album. Viva La Rock vine la şapte ani de pauză de la precedentul material solo.

După cum era de aşteptat unele piese din acest album împrumută pe ici colo sound-uri din trupele cu care Marco Mendoza a colaborat de-a lungul vremurilor. Avem aici şi o piesă din repertoriul Thin Lizzy, „Chinatown“, realizată alături de Mike Tramp şi Richard Fortus (Guns n Roses), sau ‘Hey Baby’, un cover după melodia cu acelaşi titlu scoasă de Ted Nugent pe albumul lui de debut. Chiar dacă majoritatea compoziţiilor oscilează în zona pieselor zgomotoase găsim aici şi balada „Leah“, care ar putea fi inclusă lejer pe orice compilaţie Kuschel Rock. Pe „Let it flow“ artistul reia importanţa de a crede în forţele tale proprii, iar unul din momentele reuşite ale albumului este Love2U, un funky – rock care seamănă pe ici pe colo cu melodiile compuse odinioară de Prince. „Rocketman“ va fi cu siguranţă una din piesele care vor fi fredonate la scenă deschisă de rockerii care preferă să-şi învârtă pletele cu o bere în mână în faţa scenei, iar dacă ar fi să aleg o singură piesă care să redea cât se poate de bine feeling-ul acestui disc aceasta ar fi Viva La Rock. Direct, simplu, eficient, zgomot, chitări, nebunie!

Dincolo de muzică, concertele lui Marco Mendoza au parte de poveşti narate cu dosebit talent de artistul care are un şarm aparte la capitolul interacţiune cu publicul. Pe album, poveştile acestea sunt transpuse pe note. Şi...chiar dacă lipsesc speech-urile de la concerte, discul ăsta te încarcă cu o  energie pozitivă. Şi cu dorinţa de a-l vedea din nou pe Mendoza în carne şi oase. Vestea bună este că omul revine în România pentru lansarea acestui album. Pe 1 martie la Bucureşti (Club Quantic), pe 2 martie la Sibiu (Club Vintage) şi pe 3 martie la Timişoara (The Note Pub). O altă veste bună este că alături de el se vor afla chitaristul Michael McCrystal-(Tygers Of Pan Tang) şi tobarul Kyle Hughes (Bumblefoot). Trăiască rock-ul! 

Gramofone - Confessions from the belly of the beast

Dacă e să ne luăm după DEX, un motto este un citat luat, de obicei, dintr-o operă consacrată sau semnată de un autor celebru, cu scopul de a releva ideea fundamentală a unei creaţii. Fie ea literară sau muzicală. Nu ştiu cât de celebri sunt membrii trupei Gramofone sau din opera cui s-au inspirat când au „etichetat“ albumul lor de debut cu motto-ul "I'm smart and I'm in control!". Ideea cu pricina poate să fie considerată niţel prea exuberantă pentru o formaţie aflată la debutul discografic, dar redă cât se poate de bine atmosfera care emană din lioniile melodice ale celor zece piese incluse pe disc, astfel încât cele 32 de minuţele şi 14 secunde incluse în „Confessions from the Belly of the Beast” reprezintă o surpriză plăcută în şubreda industrie muzicală autohtonă.


Povestea spune că Gramofone a pornit la drum prin 2013, iar albumul de debut al acestei formaţii, care a apărut inclus în ediţia de iarnă a revistei Sunete ni-i prezintă pe Paul Drăguşin (clape, voce), Vlad Dumitrescu (chitară, voce), Andrei Mardar (voce), Tiberiu Ionescu (bas) şi Cristian Nicoară (tobe).

Unul din atu-urile băieţilor care alcătuiesc Gramofone este că spre deosebire de multe alte nume româneşti, oamenii nu pot fi încadraţi lejer într-o categorie anume. Chiar dacă există şi câteva scăpări, per ansamblu, discul ăsta este unul interesant, mai ales dacă ne raportăm la mirifica industrie autohtonă muzicală care duduie de chestiuni prefacbricate şi uşor încadrabile în anumite „filme“ muzicale.

Intr-ul de aproape un minut în care sound-uri de cabaret parizian se întâlnesc cu alte nebunii ciudate creează un vibe „de aşteptare“ care explodează odată cu primele secunde ale piesei „No distractions“. Desigur, ideea cu „sunt deştept şi ţin totul sub control“ poate părea ca o laudă de sine, dar pe parcurs melodia capătă „cojones“ în special datorită efectelor de clapă. E drept, secţia ritmică e niţel primitivă, dar piesa „prinde“ bine şi se termină surprinzător (sau nu) cu  sample-uri de voci care se întreabă ce fel de ţigări fumează domnul preşedinte. După acest prim duş de rock de tipul „in your face“ lucrurile merg mai departe cu o baladă dedicată copilăriei numită „Wonderland“, după care „Small Talk“ aduce în ecuaţie un rock a la Simple Minds, cu un vibe pozitiv.

„Seduced“ este fără îndoială unul din punctele de referinţă ale albumului. Dacă nu eşti sedus de piesa asta, înseamnă că nu are rost să te chinui să înţelegi filmul Gramofone. Bucata surprinde datorită intro-ului care îţi poate aminti de Depeche Mode, dar mai ales graţie unui refren din categoria funky jazz, efectele de percuţie adăugate aici fiind adorabile. Unde mai pui că piesa are parte de sample-uri care-ţi amintesc de Fun Loving Criminals. Finalul cu  We ll be right back este şi el frumuşel.

Urmează două piese care se înscriu în filonul „alternative“, cu „In Line“ care e o reverie în care se perindă şi diverse momente jazzy şi „Meat“ cu un er de Red Hot Chilli Peppers.

Printre cele mai dubioase piese de aici este „Blackhole“. Mai bine de jumătate de piesă ai impresia că asculţi o compoziţie inclusă pe unul din multele volume ale colecţiei „Rock Ballads“, dar finalul te duce într-un film underground cu chitări ameţitoare şi explozii solare.

Penultima melodie It s in the rain coteşte spre rock – pop, ducându-te la sonorităţile etalate de R.E.M. sau chiar Robbie Williams, vocea solistului părând undeva pe sound-ul omului care a lansat bucăţi ca Angels sau Let me entertain you. Finalul este din nou din categoria „good vibes“, căci „Goodby Mr President“ are o savoare aparte.

Dincolo de micile minusuri sesizabile de la distanţă de către cei avizaţi, „Confessions from the Belly of the Beast” este un album corect, fără aditivi şi coloranţi, realizat din suflet, care oscilează abil între mai multe direcţii stilistice muzicale. 

Grimus - Unmanageable Species

Se spune că atunci când iei două lucruri care fac parte din categoria clişee ale artei populare şi le pui împreună, acestea creează ceva nou. Băieţii de la Grimus aplică metoda asta la cel de-al patrulea material discografic al lor, „"Unmanageable Species", un disc care va fi lansat pe piaţă pe 23 februarie. Ca şi-n precedentele albume, băieţii navighează undeva între pop – rock – ul „radio friendly“ (desigur, expresia se referă la ţările muzical – civilizate, unde FM-urile nu difuzează bombănelile pop – dance de pe la noi) şi apele învolburate ale rock-ului „mai cu substanţă“. Sentimentul cu care rămâi după audiţia acestui nou disc este ciudat: pe deoparte există „cârligele“ unor refrene uşurele numai bune de fredonat pe la vreun festival de vară cu multă bere proastă la halbă şi pe de altă parte există porţiuni „experimentale“, acestea din urmă nefiind ascultabile pentru urechile obişnuite cu chestiile facile. Amalgamul ăsta de „întuneric“ şi „lumină“ care răzbate din cele nouă piese incluse aici reuşeşte să creeze un echilibru mai mult decât perfect pentru cei care sunt amatori de diversitate stilistică atunci când purced la audiţia unui disc. 

Mesajul albumului editat de clujeni este unul cât se poate de direct: „Dedicăm acest album tuturor celor care își păstrează coloana vertebrală, într-o țară cu un sistem de valori mult prea debusolat pentru ca acest aspect să mai fie considerat un merit" – după cum spune Vali Răucă, textierul și chitaristul trupei. 

Albumul debutează cu nişte acorduri a la Killers în care Bogdan Mezofi ne anunţă că sufletul lui este un vulcan gata să erupă. Pe parcurs compoziţia oferă câteva efecte sonore surprinzătoare la capitolul keyboards şi devine pe final un soi de Muse (sau Queen, după cum preferaţi), în care suntem anunţaţi că e momentul să ne ridicăm capul sus şi să ne uităm spre Soare...chiar dacă deteriorarea s-a produs (Raise your head up/Look for the sun/Face your fears /The damage is done). Primul moment energic şi interesant al albumului apare odată cu cea de-a doua piesă You and I, care abundă în chitări interesante şi un refren şmecher, îmbibat în hook-uri adorabile. Cele patru minuţele ale următorului track, Dysfunctional, sunt cât se poate de interesante, melodia făcând parte din experimentele reuşite ale clujenilor. Bucata e compusă în mare de Dorin Tifrea, primul clăpar Grimus de dinaintea albumului Panikon, el cântă şi vocea pe piesă, iar pe refren apare şi Stefanie. Se vede clar că melodia are un sound mai spre Nine Inch Nails, fiind pe un film diferit faţă de restul pieselor. Ceea ce e foarte bine, dealtfel. 

Albatross face parte din categoria pieselor care „prind“ bine pentru urechile amatoare de pop – rock, dar lucrurile revin la superlativ odată cu Piblokto. O păsărică mi-a şoptit că această piesă va fi următorul single promovat de pe acest disc. Nu pot decât să sper că păsărica cu pricina deţine informaţii valabile, căci melodia asta e the big surprise. 

Şi asta pentru că pe lângă tonalităţi rock şmechere, piesa alunecă niţel şi spre synth – pop, iar desele schimbări de tonalităţi te ţin în transă. Piesa are un cor corect, o voce magică şi un final care te lasă fără răsuflare într-o cominaţie de Sonic Youth şi Arctic Monkeys de excepţie. Nu ştiu dacă piesa asta le va cădea cu tronc celor care apreciează pop – rock-ul, dar ştiu că bucata respectivă e cu siguranţă highlşight-ul albumului. 

Şi uite aşa, încet am ajuns şi la primul single promovat din acest disc, Carelessly. O baladă radio – friendly care nu se ridică  la înălţimea restul pieselor de aici. Decizia de a promova discul acesta cu Carelessly este una neinspirată, dar probabil că alegerea a fost făcută pentru a „atrage“ urechile sensibile la acorduri mai banale. 

Ultimele trei piese ale discului aduc nuanţe colorate: Sunrise e un amestec de pop şi alternative livrat în doze egale, TV & Booze are cojones cu nemiluita şi este momentul „straight in your face“ al discului iar finalul Illusions have no flaws este una din acele melodii care  te prinde treptat, dupa un început în care ai impresia că tocmai asculţi o baladă creată pentru radiourile FM. 

Una peste alta, Grimus reuşeşte ceea ce şi-a propus. Să fie o trupă greu de catalogat în tipare. Cu un amestec decent între refrene şlăgăroase şi „nebunii“ undeva la mijlocul dintre Placebo şi Porcupine Tree, clujenii au dat naştere unui album şmecher, demn să-şi găsească locul în colecţia melomanului autohton care la rândul lui nu se încadrează în tiparele societăţii româneşti actuale. 

Ar mai fi de adăugat şi că discul a fost produs şi înregistrat la Nurnberg, mixat la Berlin şi masterizat la Hamburg. Şi că artwork-ul discului....este unul din categoria ...deosebit. Deci rămâne la capitolul secret, deocamdată. Tot la fişă tehnică ar mai fi de notat că este primul disc tras cu noul tobar, Gabor Turi. Şi...cel mai important: discul va avea lansarea oficială pe 23 februarie.

Bicep - Bicep

                                              

Fără îndoială că în zilele noastre e foarte greu să scoţi o muzică categorisită de urechile avizate drept „originală“. Nu doar din cauza că în orice stil muzical au apărut în ultima vreme „tone“ de creaţii care mai de care mai experimentale ci şi fiindcă în vremurile noastre ideea de „concept“ este tot mai precară. Iar atunci când vorbim de muzică electronică, lucrurile se complică şi mai mult, căci graţie tehnologiei actuale avem parte de aşa – zis muzicieni la fiecare colţ de stradă, iar o puzderie de albume seamănă cu „ceva“.

De la distanţă, albumul de debut al duo-ului irlandez Bicep pare a se încadra perfect în categoria descrisă mai sus: aceea a discurilor „trase la indigo“. Cu influenţe puternice din muzica electronică a anilor 90 şi track-uri executate impecabil din punctul de vedere al producţiei muzicale, piesele discului nu reuşesc să te atingă la o primă ascultare. Nu au nimic care să te facă să exprimi „waw“. Sunt un amestec ingenios de house, jungle breaks şi atât de binecunoscutele ritmuri de drum machine Roland 808 sau sound-uri disco. Adevărata valoare a albumului vine însă atunci când ai curiozitatea să asculţi piesele acestea cap – coadă, fiindcă conceptul irlandezilor capătă contur odată ce eşti familiarizat cu compoziţiile. Poţi avea surpriza să descoperi arome de Kraftwerk în „Kites“ sau minunatele acorduri ale celor de la Bianco de Gaia în „Rain“. Cireaşa de pe tortul numit Bicep rămâne fără îndoială „Aura“, o piesă care a făcut furori pe multe ringuri de dans din întreaga lume şi care un feeling aparte. Fiecare dintre cele 12 piese de aici au un aer aparte şi te pot duce cu gândul la diverse amintiri. Chiar şi Vespa, piesa de 90 de secunde care mie mi-a adus aminte de superba nebunie psihadelică a celor de la Yazoo numită I Before E Except After C .

Deşi ocoleşte cu bună ştiinţă „tendinţele 2017“ din muzica electronică, albumul Bicep este demn de fi declarat unul din cele mai interesante realizări ale anului. Asta pentru oamenii care ştiu să asculte fără prejudecăţi sound-uri electronice variate produse impecabil,. Pentru ei, discul ăsta „rupe“. Nu e neapărat pentru „prăjiţi“, carevasăzică. E frumos şi select. Executat cu bun simţ. E de neratat. 

Silent Strike - It's not safe to turn off your computer

                                               

După cum remarcam şi cu vreo cinci anişori în urmă, Silent Strike este o pată de culoare cât se poate de interesantă în mirifica industrie muzicală autohtonă. Cunoscut în cercurile mai mult sau mai puţin „underground“ din România datorită colaborărilor cu nume ca Ada Milea, Alexandrina, Lucian Ban, Mat Maneri, Alex Harding, Deliric, Vlaicu Golcea, Sorin Romanescu, Electric Brother, Yvat sau Subcarpaţi, Ioan Titu reuşeşte şi de această dată să se ridice deasupra „concurenţei“ (aia care o fi!) cu un disc bine copt. Melancolic şi care te duce într-o lume mult prea misterioasă pe alocuri, dar care te loveşte cu energie exact când te aştepţi mai puţin. Piesele alternează izbutit între posomoreală şi veselie emanând un tot unitar valoros. Nu mai puţin de şase piese de pe acest disc sunt realizate alături de timişoreanca EM (Emanueala Alexa), cunoscută amatorilor de rock alternativ graţie proiectului BAB.

Cele 17 piese (printre care se numără şi cele două bonus track-uri Clouds) pot fi încadrate lejer în cutiuţa cu muzici electronice „de suflet“, iar stilistic călătoria aceasta te duce undeva într-un nomansland aflat la confluenţa unor tărâmuri care dacă e musai să le categoriseşti se învârt în zona trip – hop, pop de avangardă sau psychadelic – electronic. Desigur, toate aceste chichiţe menite a descrie muzica semnată Silent Strike pălesc în momentul în care te aşezi confortabil în fotoliu şi dai play albumului, căci „evadarea“ din cotidian propusă de artistul născut în Bacău poate avea conotaţii diferite pentru urechile melomanilor îndrăgostiţi de sunete frumoase.


Dincolo de sunete, atmosfera este completată de „zicale“ pline de şarm ca  „Nothing stays alike from another perspective, understanding the fact, but not the opposite face of it“(It's not safe to turn off your computer) sau superba piesă cu oareşce arome de Enigma care poartă titlul de Blue Saw (un remake al piesei Saw apărută pe albumul din 2014 al artistului). Pe ici pe colo discul emană şi un iz de Bonobo (în special în First Blood) iar „Me Sane Man Me Same Man“  este o combinaţie  meseriaşă în care sound-uri trendy în 2017 se îmbină „pe bune“ cu atmosfera discurilor ambientale a la Brian Eno, amalgamul rezultat fiind demn de aplauze prelungite. Parafrazând titulatura albumului, m-aş risca să constat că nu e „safe“ să ocoleşti albumul despre care tocmai te-am convins că merită să-l asculţi cu luare aminte, nu în timp ce –ţi faci cumpărăturile la supermarket. Nu de alta, dar rişti să ratezi una din cele mai şarmante apariţii din muzica românească 2017, la capitolul electronic – ambient – pop. Sau cum s-o numi ciorba asta gustoasă.

Melting Dice - Cord Cablu Creier

                                                   

Sintagma de „rock alternativ“ cu care se descriu timişorenii de la Melting Dice este la fel de relevantă ca şi accepţiunea faptului că „iarna nu-i ca vara“, ca să citez din vorbe clasice. Desigur, e greu de explicat ce mai înseamnă particula de „alternativ“ în 2017, după ce zeci de mii de trupe au ars-o pe filonul muzical popularizat printre alţii şi de celebrul John Peel. Ceea ce abordează cei patru artişti timişoreni pe acest disc de debut este rock pur, cu influenţe grunge din epoca Nirvana şi pe alocuri riff-uri specifice trupelor „metal“. Din ecuaţie nu lipsesc nici unele elemente specifice pop- rock – ului (mai ales la partea de refrene), dar dincolo de nuanţe, debutul Melting Dice este unul decent. Niciuna din cele zece compoziţii proprii de aici nu te face să exclami „waw“, dar per ansamblu, „Cord cablu creier“ „curge“ lejer şi şade bine în peisajul apariţiilor discografice 2017 din muzica românească rock. Care nici în 2017 n-o duce prea bine, dar asta este altă mâncare de peşte.

Cele 43 de minuţele şi şase secunde de „rock alternativ“ made in Timişoara încep cu o piesă care în primele 60 de secunde îţi dau impresia că tocmai vei asista la o baladă nu tocmai inspirată. Şi totuşi melodia cu pricina, „Inert“, are o rupere de ritm după primul minut care se dovedeşte a fi un moment izbutit şi devine pe alocuri o explozie de grunge în care se repetă obsesiv ㎥„Culorile-s gri/ Statuile-s vii/ Departe de mine/ Încearca să fii Mașinile ard/ Statuile cad/ Sirenele cântă/ Geamuri se sparg“.  Mai departe „Pavlov“ merge oarecum pe acelaşi calapod cu un refren zgomotos în care aflăm că „lumea se așteaptă să vii/ lumea nu vibrează/ lumea calculează/ dar lumii, nu-i pasă să știi“, iar „Acelaşi eu“ aduce un vag aer de Nirvana cu al lor „Smells like teen spirit“. „Scrisoare“ continuă în linii mari „signature“-ul timişorenilor, chiar dacă stilistic aici lucrurile devin ceva mai bogate. Un moment frumos îl reprezintă  „Desprins“, care pare a fi o melodie desprinsă din repertoriul celor de la R.E.M. iar cireaşa de pe tort este  „Nu călcaţi pe soare“. Nu doar muzical, căci aici şi versurile sunt şmechere (dacă vrei): „nşelăm câte-un vis chiar de ne-am promis/ să ţintim spre abis făra de chei (care mai vrei). vino mai aproape de soare/ suntem aici, mai aproape de soare/ nu-ţi fie teamă să păseşti pe soare/ vino cu noi mai aproape de soare“.

Mastering-ul nu este tocmai strălucit, dar unul din plusurile acestui disc este faptul că toate piesele sunt scrise în limba română. Trupa timişoreană care a pornit la drum în 2014 sub numele de Poşta Mare şi-a schimbat numele în Melting Dice în data de 1 aprilie 2016. Nu ştim motivul pentru care s-a făcut această schimbare. Ceea ce este cert este că trupa este alcătuită din Bogdan Cotîrță (voce, chitară), Flavius Vutan (chitară), Daniel Șimon (bass) şi Sorin Ghiniță (tobe). Un alt lucru sigur este că băieţii încearcă să-şi croiască un drum interesant. E un început, cu plusuri şi minusuri, dar din cele zece piese se simte că zarurile topite au ingredientele necesare pentru a se face cunoscute pe viitor. 

LCD Soundsystem - American Dream

                                           

Muzica ce ne invadează în zilele noastre, poate fi caracterizată cât se poate de succint prin versurile care deschid piesa „Tonite“, una din melodiile incluse pe noul album al formaţiei lui James Murphy, care ajunge la urechile melomanilor după şapte ani de pauză. Carevasăzică, „Everybody's singing the same song/It goes "tonight, tonight, tonight, tonight, tonight, tonight". Spre bucuria multora LCD Soundsystem a reapărut pe radarul muzicilor bune cu American Dream, un disc care deşi abordează din plin tema îmbătrânirii („I promise you this; you're getting older“ ni se spune în aceeaşi piesă Tonite) reuşeşte să ocolească deştept clişeele fiind un album care explorează o varietate genială de sound-uri şi teme muzicale fără a-ţi da nici măcar o secundă senzaţia de „ghiveci“. Cei care se aşteaptă să găsească printre cele zece piese ale acestui disc hituri de genul “Someone Great” “Get Innocuous!”  sau “Movement”  vor fi niţel dezamăgiţi, dar vestea bună este că maturitatea ce emană din belşug din piesele acestui American Dream este una care nu are cum să nu-ţi fie pe plac.

Pentru melomanii care au deschis urechile şi-n glorioşii ani 80, se prea poate ca începutul primei piese incluse pe acest disc, „Oh Baby“, să le amintească niţel de balada „Atari Baby“ din repertoriul celor de la Sigue Sigue Sputnik. Desigur, sound-urile etalate de LCD Soundsystem sunt infinit mai bogate din toate punctele de vedere, iar magia pe care o dezvoltă această primă piesă are darul de a te face cel puţin curios. Pe bună dreptate, căci „Other Voices“ reuşeşte să te captiveze pe deplin, beneficiind în a doua jumătate a ei şi de câteva accente „rock“ care definesc cât se poate de bine magia sound-ului LCD Soundsystem. Melodiile incluse în American Dream respiră şi un aer a la David Bowie, iar acest fapt nu ar trebui să fie o surpriză, având îm vedere faptul că James Murphy a fost co-producătorul albumului Blackstar. 

Rând pe rând, piese ca I used to, Change yr mind sau How do you sleep adaugă elemente inetersante care îţi pot creea flash-uri din discografia unor nume ca New Order sau Talking Heads, iar „Call The Police“ are deasemenea toate ingredientele unei melodii care „te prinde încet“, odată ce o asculţi de mai multe ori. Melodia care dă titlul acestui nou album pare a fi o serenadă a vremurilor noastre plină de înţelepciune. “You got numbers on your phone of the dead that you can’t delete / And you got life-affirming moments in your past that you can’t repeat“, spune James Murphy în penultima piesă a acestui material, care se încheie cât se poate de şăgalnic cu un track de nu mai puţin de 12 minute, “Black Screen”, care merită „degustat“ pe-ndelete.

Din fericire, cei şapte ani de pauză nu au reuşit să ştirbească defel din magia muzicii semnate LCD Soundsystem. Chiar dacă sound-ul disco – punk – electro – pop adoptat de trupa lui James Murphy nu se regăseşte în clasamentele muzicale care reflectă trendurile anului 2017, muzica celor de la LCD Soundsystem reprezintă şi-n zilele noastre o adevărată „temelie“ pentru sound-urile moderne.

Vama - Better

                                                   

Având în vedere faptul că trăim într-o lume „cu susu-n jos“, îmi voi lua libertatea de a începe recenzia celui de-al treilea album Vama cu finalul cronicii dedicate discului anterior al trupei, în care menţionam că „în cazul în care băieţii şi-ar face un update la ceea ce se poartă în 2012 în materie de rock, rezultatele ar putea fi spectaculoase“.


Chiar dacă niciodată nu am fost un fan înflăcărat al formaţiei care gravitează în jurul lui Tudor Chirilă, trebuie să recunosc că acest disc m-a surprins într-un mod plăcut. Principalul motiv este faptul că Vama a schimbat macazul. Indubitabil, vinovat este producătorul acestui album, britanicul James Lewis. Marea majoritate a celor 12 piese în limba engleză incluse pe acest disc emană un aer british, ocolind cu bună ştiinţă „brizbriz“-urile cu care ne-au obişnuit cei de la Vama. Nu ştiu dacă această îndepărtare de la artificiile muzicale care au creat semnătura „Vama“ va fi primită aşa cum se cuvine de fanii înflăcăraţi ai trupei. Desigur, vor exista mulţi cârcotaşi care vor repune pe tapet faptul că magia succesului Vama s-a datorat în primul rând textelor create „să fie pricepute de toată lumea“. Cert este că Vama a decis să schimbe reţeta de succes cu sound-uri mai actuale şi texte în limba lui Shakespeare, iar rezultatul acestui experiment va fi cunoscut doar peste o anumită perioadă.

Albumul porneşte la drum cu o piesă „şmecheră“ în care urechile ascultătorilor sunt burduşite cu un soi de dream pop – rock. „Summer Love“ înglobează elemente de synth – pop care îţi aduc aminte pe alocuri de Owl City (Firefly) şi devine pe final un soi de Artic Monkeys cu riff-urile murdare şi o energie de invidiat. Nu ştiu dacă piesa Burning Man are sau nu legătură cu celebrul festival american ci acelaşi nume, dar piesa explorează sound-ul „british rock“. Desigur, acele „oh – oh- oh“ – uri din refren nu au cum să nu te ducă cu gândul la Coldplay, dar una peste alta piesa se prezintă ca un pop – rock frumuşel.  Nici cea de-a treia piesă de pe acest disc nu are darul să te dezamăgească, căci Riding High (Into the light) pare a fi un amestec de One Direction meets Maroon 5. Bucăţele pop şi rock combinate cu niscaiva sound-uri reggae fac ca melodia să se înscrie în momentele inspirate de pe acest Better.

Primul pas mai puţin inspirat din acest disc soseşte odată cu „Start a fight“, dar situaţia se redresează rapid graţie melodiei  „London Feeling“, care are acel vino-ncoa care face diferenţa între piese „aşa şi aşa“ şi cele „bune“. După un intro care aminteşte de celebrele balade ale celor de la Dire Straits, piesa capătă „substanţă“ pe parcurs, fiind un amestec între baladele executate cu atâta măiestrie de Pulp, Blur sau Oasis. În vremurile lor de glorie, e bine de precizat.

„In the name of love“ oscilează în jurul unui refren din aceeaşi categorie Coldplay, iar binecunoscuta (deja) Memories Now nu se îndepărtează nici ea de această direcţie. Nu voi insista prea mult asupra unei alte piese care a reuşit deja să devină preferata fanilor trupei - Ghosts at War- căci imediat după această melodie, pe disc apare surprinzătoarea „A better man for you“. O compoziţie care amestecă la fix conceptul de baladă şi „putere“. „Cure K“ este un alt moment în care se vede cu ochiul liber (şi cu urechea spălată) schimbarea de macaz a celor de la Vama. Este o piesă pentru care discul ăsta merită o audiţie atentă. Vocea lui Tudor Chirilă devine de nerecunoscut graţie efectelor iar instrumentaţia bogată adaugă un plus de şarm. E genul acela de song care are toate şansele să îţi rămână în cap încă de la prima ascultare. Este cireaşa de pe tort, dacă mă întrebaţi pe mine. Penultima piesă Karma Game nu reuşeşte să inmpresioneze prea tare, iar finalul „Fingers and sin“ este singurul moment de aici care îţi aminteşte de vechea „Vamă“. Şi asta mai ales datorită instrumentaţiei. Care îţi readuce în cap piese de pe celelalte două albume ale trupei. Cum ar fi „Tata taie porcul“  sau „Să facem sex“....

Probabil că pentru unii faptul că trupa Vama cântă în engleză este o surpriză. Poate n-ar fi rău să ne amintim totuşi că prima piesă scoasă de Vama după despărţirea de fracţiunea „veche“ a fost Bed for love. Drept e, până acum trupa a cochetat sporadic cu „english language“, dar de acum încolo oamenii s-au hotărât : merg numai pe piese scrise în limba engleză. Cu care vor să cucerească lumea. Legenda spune că pentru acest disc, trupa Vama a compus peste 30 de demo-uri, iar producătorul britanic a decis cele 12 care s-au calificat. Şi că prima piesă a discului are nu mai puţin de nouă versiuni de mix. Dincolo de amănunte neinteresante pentru ascultătorul „average“, pasul celor de la Vama pare a fi un act de curaj. Fără a fi cârcotaşi, trebuie să amintim faptul că în Marea Britanie există aproape în fiecare cartier o trupă care „sună a Coldplay-Muse-Artic Monkeys“. Rămâne de văzut dacă gaşca lui Tudor Chirilă va reuşi să facă niscaiva valuri „dincolo“. Până una alta, avem de-a face cu un disc care după cum îi spune şi numele e „mai bun“ decât ceea ce am auzit până acum de la Vama. Sau ca să parafrazez melodia celor de la Daft Punk, albumul ăsta e „bigger, better, faster, stronger“.

Discul „Better“ va fi public începând cu data de 12 septembrie, iar lansarea oficială a acestuia se va produce cu un concert la Sala Polivalentă din Bucureşti, pe 12 octombrie.

Little Dragon - Season High

                                        

Spre deosebire de un alt mega – produs muzical care a luat naştere în oraşul suedez Goteborg, Ace Of Base, cei de la Little Dragon au reuşit dintotdeauna să se situeze undeva pe linia de mijloc între „comerţ“ şi „originalitate“. La fel stă treaba şi cu cel de-al 5-lea material discografic al formaţiei al cărei solistă vocală este şarmanta Yukimi Nagano, o voce care oscilează adesea în câteva nuanţe cel puţin surprinzătoare şi care are o expresivitate naturală fără niciun fel de „artificiu“. Desigur, un rol aparte în realizarea acestui electropop de cea mai bună calitate îl are şi producătorul James Ford, „vrăjitorul“ din Simian Mobile Disco, un alt nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare pentru urechile care devorează pop de cea mai bună speţă.


Prima piesă a acestui disc „Celebrate“ ne introduce în lumea synth – pop – ului de factură retro cu chitări a la Prince , mai ales spre finalul compoziţiei unde sound-urile reuşesc să fie devastatoare. Unul din single-urile acestui disc „High“ propune o excursie în lumea sound-urilor chill şi o poveste cât se poate de potrivită cu starea etalată de melodie: “There’s nowhere else I’d rather be/ Right there, little bit slower/ Feel free to roll another one for me.” Un alt moment remarcabil soseşte odată cu cea de-a treia piesă „The Pop Life“, care are parte de o serie de schimbări de ritm şi synth-uri memorabile. Dealtfel desele schimbări de „stare“ conferă acestui disc o aură imprevizibilă pe alocuri, dar spre deosebire de muzichiile electro – pop din clasamentele actuale, melodicitatea nu a fost scoasă defel din ecuaţie. „Sweet“ duce mai departe senzaţia de „bine“ a ascultătorului printr-un labirint de sintetizatoare care alcătuiesc un tot unitar plin de răsturnări de efecte electronice cât se poate de interesante. Amatorii de piese experimentale se pot delecta cu „Butterflies“, „Push“  sau „Gravity“, în timp ce Dont Cry îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de balade a la Everything But The Girls sau The XX. Unul din puţinele momente neinspirate ale acestui disc este „Strobe Light“, dar superba voce a solistei face ca track-ul cu pricina să fie mai uşor de digerat.


Unul din atu-urile pentru care Little Dragon merită să intre-n atenţia oricărui meloman amator de electro – pop de calitate este acela că muzica lor „atinge“ diverse substiluri, dar nu se cantonează în niciunul dintre ele. Dincolo de vocea solistei Yukimi Nagano, ceilalţi trei membri ai trupei asigură un „fundal“ greu de „etichetat“, astfel încât livrează un produs deştept şi fierbinte. Din această cauză, aşteptăm şi pe viitor alte răbufniri sonore ale dragonului mic suedez.

Jamiroquai - Automaton

                                            

A fost o vreme când giumbuşlucurile solistului Jay Kay - dublate de pălăriile sale care parcă încercau să transmită un mesaj uşor desuet – au reuşit să creeze un soi de „iritare“. Deşi unele single-uri ca „Space Cowboy“ sau „Virtual Insanity“ m-au uns la suflet, „atitudinea“ degajată per ansamblu de Jamiroquai nu a reuşit defel să mă impresioneze. Percepţia s-a schimbat, ca în atâtea alte cazuri, după ce am avut ocazia să asist la un concert Jamiroquai, inclus în cadrul festivalului EXIT de la Novi Sad. Brusc, toate giumbuşlucurile personajului principal al acestui grup au trecut pe plan secundar, căci muzica a reuşit să atingă coarde sensibile. După şapte ani de pauză de la precedentul Rock Dust Light Star, era cât se poate de clar că „revenirea“ va crea vâlvă.

"Automaton" şi "Cloud 9", cele două single-uri apărute în preambulul acestei apariţii au reuşit să capteze atenţia fanilor, din motive diferite. Piesa „Automaton“ este un hibrid cât se poate de interesant între vechiul Jamiroquai şi arome de Daft Punk, cu o serie de „ruperi“ de ritm şi porţiuni neprevăzute care nu au cum să nu te ungă la suflet. Pe de altă parte, „Cloud 9“ pedalează pe felia funk-ului good old school demonstrând – dacă mai era nevoie – că trupa asta nu s-a îndepărtat defel de la rădăcinile acid – jazz, ci doar le-a updatat. „Shake it on“ dă un start viguros acestui album cu un soi de electro – future - funk din care nu lipsesc referirile sonore la inegalabilul Giorgio Moroder dar are şi un soi de „four to the floor“ atât de omniprezent în muzica dance din zilele noastre, fiind fără îndoială un alt highlight al discului. În ciuda titlului, „Superfresh“ nu face parte din cele mai reuţite momente ale acestui material discografic fiind un disco – pop destul de previzibil, dar următorul track „Hot Property“ reuşeşte să reîncline balanţa, fiind un happy – song care-ţi rămânne întipărit din prima în urechi. „Something about you“ are un interesant amestec de melancolie şi „hapiness“, care se propagă mai departe şi-n „Summer girl“. Un alt moment remarcabil este Dr Buzz, o piesă în care rădăcinile acid jazz se întrepătrund la marele fix cu vocea lui Jay Kay. Vorba cântecului „Vitamin“, pentru a degusta aşa cum trebuie acest track nu ai nevoie de absolut nicio vitamină, piesa fiind pur şi simplu adorabilă, iar finalul „Carla“ (un tribut pentru fiica de doi ani a solistului Jay Kay) este o excursie cât se poate de reuşită în snth – pop – ul de calitate: „Carla / Look what you’ve done to me /  You’ve made my life complete“.

Una peste alta, comeback-ul Jamiroquai este cât se poate de adorabil, fiind un amestec de jazzy funk condimentat cu beat-uri actuale, aromele disco a la Daft Punk fiind de nota zece. Se prea poate ca pentru amatorii de funk clasic, „tuşele“ moderne care se regăsesc în cele 12 piese ar putea fi considerate niţel deplasate, dar  „ghiveciul“ ăsta conferă cu adevărat savoare acestui disc. Care merită cu prisosinţă patru stele şi jumătate, fiind unul din cele mai interesante albume din felia „pop – funk“ din 2017.

Nadayana - Nine

                                         

Fără îndoială timişoreanul Claudiu Lazarciuc este o rara avis în peisajul muzicii româneşti. Anul trecut, artistul a fost nominalizat la Idyllwild International Festival Of Cinema în Los Angeles, California pentru coloana sonoră a filmului „The Boatman”, pe care a compus-o. Anul acesta a debutat cu un proiect pe care îl numeşte „world-music contemporan“ care poartă numele de Nadayana şi un material discografic de debut care merită toată atenţia melomanilor îndrăgostiţi de sound-uri „paşnice“, numit „Nine“. Poate că o sintagmă mai exactă care descrie această muzică ar fi aceea de „ambientală“. Poate chiar e un soi de ambiental – world music. Nici nu mai contează, căci muzica asta te vrăjeşte. Din prima.

Numele Nadayana vine din sanskrita „nadam” (sunetul interior care apare în meditaţia profundă) şi „yana” (cale – către aceea stare de contemplare). Alături de el, în proiect mai colaborează Julia Lazarciuc.
„Vocea“ pricnipală a acestui material este hang-ul, un instrument cât se poate de „fresh“, inventat în anul 2000 şi care a fost prezentat pentru prima oară publicului un an mai târziu în cadrul celebrului târg  Musikmesse Frankfurt . Prima apariţie a acestui instrument în arealul timişorean s-a produs în cadrul festivalului Plai, prin 2009, unde austriacul Manu Delago (care concertează printre altele şi cu Anoushka Shankar) a apărut în formulă de duo, cu Christoph Pepe Auer. Şi a fost la-nălţime cu hang-ul, interpretând o variantă memorabilă a celebrului Smells like Teen Spirit de Nirvana. Revenind la Nadayana, pe lângă hang o altă atracţie o constituie handpan-ul (un alt instrument din aceeaşi „arie), iar pentru ca totul să fie perfect, sound-urile astea sunt îmbibate din plin cu gonguri tradiţionale thailandeze.


Nu trebuie să fii cine ştie guru pentru a sesiza că această muzică are darul de a te relaxa într-un mod profund. După cum spunea şi artizanul acestui proiect, „este o reconectare la spiritual, la esenţă“. Cele nouă piese incluse pe acest album „colcăie“ de armonii ale acestor instrumente „ciudate“ emanând un efect benefic asupra ascultătorului. Desigur, pentru a savura aşa cum se cuvine acest album, este indicat să te închizi într-o cabană undeva la munte, fără semnal mobil, în faţa unui şemineu în care trosnesc lemnele adunate cu trudă înainte. „Filmele“ propuse de Nadayana te pot duce cu gândul spre gheţarul Skaftafellsjökull, peşterile de marmură din Chile, un câmp de lavandă din Franţa sau chiar pe insula Ko Phi Phi. Muzica discului e una liniştitoare, care te face să meditezi şi care te unge pe suflet. Bravo, Nadayana pentru unul din cele mai inedite albume de ambient - world music ale anului 2016 în România. Discul se poate asculta aici. 

Damian and Brothers - Gypsy Rock (Change Or Die)

                                         

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la „gypsy – rock“, merg cu gândul spre nume ca Kultur Shock sau Gogol Bordello. Lista ar putea continua, dar singurul nume de pe albumul Gypsy Rock care are vreo legătură cu titlul este Zdob şi Zdub. Despre Damian Drăghici se ştie de demult că e un artist care o „arde“ pe tărâmul muzicii gypsy. Dar vorba celebrei Pink, „where is the rock – n roll?“.

Ei bine, din acest punct de vedere, titulatura acestui disc este pur şi simplu lipsită de conţinut, căci majoritatea pieselor incluse aici n-au niciun soi de feeling rock. Singurul moment de aici care poate fi gustat de oamenii care şi-au învârtit pletele la vreun veritabil concert de gypsy – rock ar putea fi „La Chilia-n port“, unde maeştrii de la  Zdob şi Zdub aruncă în ecuaţie armoniile tipice cu care ne-au obişnuit. Şi o fac bine de tot. Un alt moment care s-ar putea apropia de rock este „Dă mama cu biciu-n mine“, în care apare un alt tip care face o muzică inconfundabilă pe meleagurile noastre, Ştefan Bănică. Cele apropape cinci minuţele ale piesei cu pricina reprezintă o surpriză prin combinaţia de rock – n – roll prăfuit a la Bănică şi acordurile piesei făcute celebră de Gabi Luncă. Elsewhere, discul ăsta e un fel de who s who al muzicii pop româneşti. E un talmeş – balmeş care adună laolaltă probabil cele mai populare nume pentru urechile care devorează playlist-urile radiourilor comerciale din România: Dan Bittman, DOC, Feli, Loredana, Connect – R, Andra, Smiley, Delia, Cornel Ilie (Vunk) sau Grasu XXL. Perfect previzibil, fiecare artist reuşeşte să-şi imprime amprenta personală pieselor, motiv pentru care o grămadă de lume va aprecia acest album ca fiind decent. Ceea ce face ca acest disc să fie „corect“ este echipa de producţie. E vorba de HaHaHa Production, un „team“ românesc ce scoate pe bandă rulantă producţii pop mai mult sau mai puţin puerile, dar care s-a prins că în 2016 sound-ul şi instrumentaţiile trebuiesc updatate. Chestia asta se simte în multe piese de aici. De exemplu în adaptarea după Romica Puceanu, Saraiman, unde chitările pop - rock a la Holograf sunt amestecate cu beat-uri actuale, iar rap-ul executat de DOC e oarecum interesant. La fel stă treaba şi-n „Ursărie maximă“, unde urechea dă piept cu ceea ce se aude în topurile actuale de dincolo de România, inclusiv niţel „trap pe ici pe colo“. Nu la fel stau treburile la capitolul versuri, căci dumele de genul „ Și nu e loc de glume cu ursu’ că nu le gustă /  Și imediat te simte dacă ai mintea îngustă / Face ce vrei tu doar fiindcă are frică de cușcă / Dar știi că e mare belea dac-a ieșit din cușcă.“ nu pot fi încdrate la capitolul inspirate.

Una peste alta, acest talmeş – balmeş în care Damian Drăghici reuşeşte să adune „crema muzicii româneşti actuale“ este un produs care nu sună atât de rău precum m-aş fi aşteptat. Chiar dacă track-urile n-au mai nimic inovator în ele, Gypsy Rock are o muzică din categoria „politically correct“. Nu impresionează prin nimic, dar este „ambalată“ foarte frumos şi are toate şansele să „dea bine“ la oamenii care fredonează şlagărele infantile difuzate cu nemiluita de radiourile româneşti. Deşi majoritatea pieselor se înscriu în categoria „incolor, inodor, insipid“ - dacă e să judecăm la capitolul inovativitate - nu e deloc un disc prost, dacă e să-l comparăm cu ceea ce se scoate în ţărişoara noastră la nivel de pop. Probabil că „ghiveciul“ acesta de lăutărie şi ursărie a fost inspirat oarecum şi de popularitatea de care se bucură Subcarpaţi, de exemplu, fiindcă producătorii români s-au sesizat că marele public gustă talmeş – balmeş-ul, circul, caterinca. Amestecul de „Constantine, Constantine“, populare autentice, trap actual, hip hop de cartier şi lăutăreşti autentice. Pe scurt, recomand discul pentru cei care sunt la curent cu caterincile muzicale scoase de starurile pop româneşti. Pentru ceilalţi, există întotdeauna tone de muzică bună. Dar asta bănuiaţi deja din titlul discului, nu?

Paolo Fresu and Omar Sosa - Eros

                                                  

La patru ani distanţă după excelentul album „Alma“, pianistul  cubanez Omar Sosa şi trompetistul italian Paolo Fresu au revenit în atenţia melomanilor cu un album captivant din cale afară. Spre deosebire de discurile „clasice“ de jazz, materialul discografic de faţă „navighează“ prin diverse zone stilistice într-un mod aparte.


Piesa care deschide acest material discografic este un remake al celebrului hit Teardrop din visteria celor de la Massive Attack. De această dată "Teardrop-Ya Habibi" aduce în ecuaţie sound-uri arăbeşti, porţiuni de neo – soul şi synth-uri izbutite. Desigur, un şarm aparte vine cu frumoasa voce a solistei Natacha Atlas. Un alt nume cu rezonanţă care este prezent pe acest disc este Jaques Morelenbaum. Un muzician care a colaborat printre alţii cu Dulce Pontes, David Byrne, Cesária Évora Ryuichi Sakamoto,Mariza sau Sting.

Construită pe un schelet cât se poate de minimalist, „Sensuousness" reuşeşte să explice excelenta simbioză între cei doi muzicieni, iar Zeus' Desires alunecă undeva în zona muzicii new age şi evocă emoţii cât se poate de pozitive.


O altă piesă interesantă de aici este What Lies Ahead, o compoziţie semnată Peter Gabriel pe care acesta a cântat-o în 2014 în cadrul unor concerte din Italia. Dealtfel, piesa nu a apărut încă pe niciun material discografic Peter Gabriel, dar acesta şi-a dat acordul pentru ca varianta aceasta să fie prezentă pe Eros. Un feeling deosebit emană şi "My Soul, My Spirit," o piesă care aminteşte de Lisa Gerrard sau "Eros Mediterraneo,", care preţ de peste şapte minuţele „curge“ într-un mod memorabil. După cele 12 piese incluse pe album, există şi un hidden track. Pe care îl descoperi după mai bine de un minut de linişte totală. Şi care completează sound-ul memorabil al acestui disc. Piesele de de Eros au darul de a binedispune nu doar amatorii de jazz, fiind o audiţie mai mult decât fericită şi pentru iubitorii de muzică latino sau world. Vestea bună este că Omar Sosa şi Paolo Fresu vor susţine un concert extraordinar în cadrul Timişoara Jazz Festival, la Filarmonica Banatul, în 25 noiembrie. De neratat, dacă sunteţi în zonă!

Justice - Woman

                                              

 Pare greu de crezut dar francezii de la Justice au editat până acum doar trei materiale discografice în cei nouă ani de existenţă pe scena muzicală a muzicii. Asta dacă punem la socoteală şi excelentul disc Woman, apărut pe 18 noiembrie, un disc în care maeştrii sound-ului electronic îmbibat cu accente industrial şi disco a la anii 70 îşi arată din nou punctele tari. Desigur, orice ascultător familiarizat cu Justice tinde să găsească eventuale asemănări cu precedentele † sau  Audio, Video, Disco, discurile care au pus Justice pe hartă. Comparaţiile cu creaţiile anterioare sunt mai puţin importante, căci în 2016 sound-ul Justice nu mai e atât de „fresh“ precum era acum nouă ani. Cu toate acestea, oamenii nu fac deloc rabat de la standardele ridicate cu care ne-au delectat în trecut, carevasăzică Woman este cel puţin la fel de enjoyable ca şi apariţiile anterioare.



„Safe and Sound“ reuşeşte să fie un start mega – captivant din mai multe motive. În primul rând synth-urile care răzbat din această compoziţie sunt uncroyable de catchy. E genul acela de piesă care nu are cum să nu te binedispună, deşi pe alocuri acest psczhadelic disco e prea repetitiv. Dar, hey, asta e unul din trademark-urile celor de la Justice, deci nu avem niciun motiv de complain. După o piesă care reuşeşte mai mult să declanşeze „Plaesure“, discul merge mai departe cu un moment de excepţie, căci Alakazam oferă un amalgam de armonii pozitive care pur şi simplu te copleşesc, iar „Fire“ oscliează oarecum în zona conaţionailor de la Daft Punk. Chorus, în schimb se învârte periculos de tare în zona stăpânită odinioară cu multă măiestrie de Chemical Brothers. În zona pieselor cu lipici se poate încadra şi single-ul Randy. „Piesa a început ca un fel de industrial techno, dar am fost într-o stare de spirit atât de bună încât până la sfârşit a devenit o piesă cât se poate de plăcut. Ca şi cum eşti în maşină cu cei mai buni prieteni ai tăi, sau cu iubita ta sau cu copii tăi. Şi ăsta e feeling-ul întregului album“, spunea  Xavier de Rosnay într-un interviu acordat postului BBC Radio 1. „Heavy Metal“ iese oarecum din tiparul acestui disc, fiind cel mai „nervos“ moment al francezilor. Una peste alta, Gaspard Augé şi Xavier de Rosnay au reuşit să rămână cu acest disc în elita muzicii electronice actuale, menţinând ştacheta la nivel ridicat. Iar dacă faceţi parte din oamenii care nu sunt închistaţi într-un anumit stil anume şi vreţi să mai băgaţi o ureche la muzică bună dance din 2016, puneţi mâna pe Woman. Merită.

Nicolas Jaar - Sirens

                                                

Chiar dacă în vremurile noastre tot mai puţini artişti pun preţ pe coperţile discurilor (mai ales în muzica electronică), Nicolaas Jaar nu face parte din această categorie. Dealfel, tânărul american cu origini din Chile este foarte greu de categorisit. Deşi se inspiră cât se poate de sănătos din house şi techno, piesele lui au parte de sound-uri misterioase, loop-uri de chitară, pian şi multe alte asemenea bunătăţuri sonore care fac ca muzica lui să fie „ambalată“ undeva la capitolul muzică experimentală. După un prim album cât se poate de bine primit în întreaga lume şi câteva colaborări cu chitaristul Dave Harrington în proiectul Darkside, Jaar a revenit cu Sirens, un disc la fel de misterios ca debutul său, dar care oferă o paletă cât se poate de largă de emoţii pozitive oricărui meloman open – minded. Revenind la coperta acestui album, “YA DIJIMOS NO PERO EL SI ESTA EN TODO” se traduce prin „Am spus deja nu, dar da-ul e în toate“, o referire la activiştii din Chile  şi referendumurile dictatorului  Augusto Pinochet.
Albumul porneşte la drum foarte întortocheat cu o piesă care-ţi zice „Killing Time“ şi care nu oferă mai nimic preţ de 120 de secunde. Melodia prinde viaţă cu sample-uri inedite, sound-uri ambientale şi sunete de pian deosebite şi devine undeva pe la mijlocul ei o baladă superbă, care etalează şi un mesaj. Şi asta pentru că versurile “I think we’re out of time/Said the officer to the kid/Ahmed was almost 15 and handcuffed,”, reprezintă o referire la incidentul de anul trecut din America, unde un băiat de 14 ani a fost arestat pentru că a dus la școală un ceas, pe care îl realizase de unul singur acasă, pentru a i-l arăta unui profesor. Lucrurile devin foarte interesante în piesa "The Governor" care amestecă într-un mod ingenios tobe distorsionate cu sound-uri naturale de pian, iar „Leaves“ e o piesă ambientală care are darul de a-ţi aduce cele mai frumoase sentimente în suflet. Pentru amatorii de „hituri“ există aici piesa "No,", în care Jaar cântă în spaniolă şi care este brăzdată de câteva efecte sonore care merită să fie ascultate la căşti, pentru o savoare completă. Total ieşită din contextul acestui album este "Three Sides of Nazareth", un electro – punk care aduce pe alocuri a Suicide, iar „History Lesson“ alunecă în zona romantică a muzicii electronice.

Cu acest al doilea album solo, Nicolas Jar demonstrează că muzica electronică din zilele noastre poate oferi surprize cât se poate de plăcute oricărui meloman, iar uşurinţa cu care amestecă diverse stiluri fac din acest tânăr în vârstă de doar 26 de ani un nume de referinţă.

Acid Arab - Musique de France

                                          

Fiindcă trăim în nişte vremuri numite mai mult sau mai puţin şugubăţ „polittically correct“, atunci când în mass – media apare cuvântul „arab“, lucrurile tind să devină extrem de sensibile. Şi-n lumea muzicală, unde unul din exemplele cele mai elocvente a fost cel creat de primul single al grupului The Cure. Numit „Killing an arab“ şi inspirat dintr-un roman al lui Albert Camus, single-ul a avut parte de reacţii cât se poate de controversate, care au dus până acolo încât în unele concerte ale trupei, piesa să fie cântată cu titlul „Kissing an arab“.

Conform descrierii proprii, Acid Arab este un duet din Paris al cărui ţel este să amestece tot felul de muzici est – europene (din Nordul Africii, Liban, Egip, Turcia sau Mumbai) cu sunete elctronice, de la acid house la techno. De-a lungul vremurilor, nu puţini au fost care au pornit pe aceeaşi abordare şi în multe cazuri, rezultatele au fost mai mult sau mai puţin dubioase. Spre deosebire de multe abordări ale acestei „felii“ francezii care-şi spun Acid Arab reuşeşsc să iasă-n evidenţă cu abordări „fresh“ şi artificii sonore electronice izbutite presărate în momentele „cheie“. Multe din albumele astea care amestecă electronica cu muzica africană sunt „nebalansate“. Fie au prea multe efecte electronice, fie abundă în tradiţionalisme. Acid Arab reuşesc să păstreze balanţa exact la mijloc, astfel încât cele zece piese incluse aici sunt un real deliciu sonor atât pentru cei îndrăgostiţi de word – music cât şi pentru cei acaparaţi de acid şi techno. Este un album „sălbatic“, dacă e să ne luăm după recenzia făcută de revista britanică Mixmag, dar cât se poate de interesant, dacă e să îl raportăm la ceea ce se ascultă în zilele noastre.


Desigur, unul din motivele pentru care acest album sună cât se poate de „corect“ este  faptul că la realizarea acestuia au contribuit o armată de artişti, cunoscuţi în lumea arabă. Printre care se numără  Kenzi Bourras,  Rizan Said, Cem Yıldız, A-WA şi alţii. Drept urmare, track-urile abundă în diversitate muzicală. Printre momentele de glorie ale discului se numără “Buzq Blues” (un mix demenţial de electronice cu groove-uri nord africane), „Le Disco“ sau “La Hafla“. Din fericire, discul nu este un mix de vest şi est ci cuprinde o gamă largă de crâmpeie din multe stiluri muzicale, în care putem aminti disco, rock, electro (de partea vestică) şi world – music din mai multe părţi ale Globului. În secolul nostru divizat în principal între est şi vest, albumul acesta creează o punte de legătură între cele două civilizaţii şi reuşeşte să înlăture declaraţiile politice, scoţând la suprafaţă magia muzicii. Din orice colţ geografic ar proveni ea.