Stepan Project - The Man without Identity

 

Nu e un nume de prima pagină a tabloidelor. Cu toate acestea, prietenii muzicii l-au fixat în loja veridicilor. Ilie Stepan este un alchimist descins în lumea postmodernității. Descrierea cu pricina nu-mi aparține, ci am împrumutat-o din frumoasa prefață a acestui album, vinovatul fiind nimeni altul decât Mircea Mihăieș. 

 Indubitabil, suntem mai mult decât tentați să punem etichete. În momentul în care ascultăm orice disc involuntar se conturează prin colțișoarele fiecăruia banala întrebare...oare cu cine l-am putea asemui? Exact ca și creațiile anterioare ajunse la urechile ascultătorilor sub bagheta lui Ilie Stepan, albumul ăsta se distinge prin faptul că  mustește de pasaje muzicale  îmbietoare pline de culori zdravene cu tranziții între momentele suave și cele tumultoase care se derulează cât se poate de natural  și exact atunci când trebuie, nimic neffind lăsat la voia întâmplării. 

Cărticica (bookletul, dacă preferați)  ce însoțește acest disc conține o sumedenie de amănunte care conferă un context propice pentru o audiție așijderea. Imaginile cu colaboratorii materialului se succed într-un ritm mișto, există aici și un QR code care te duce la câteva texte scrise de diverse personalități despre album și chiar și o imagine superbă extrasă din memorabilul concert pe care Stepan Project l-a susținut în 31 decembrie 2006 în burciul orașului Timișoara. Desigur, nu lipsesc nici textele pieselor și pentru că tot am amintit de booklet nu am cum să omit tocmai cuvintele cu care Ilie Stepan își descrie acest album. 

Albumul este și despre țipătul mut al deznădejdii lumii în fața parveniților ticăloși ai noilor sisteme, reinventați și rutinați întru oroare în cadrul democrației originale. Și despre momentele de posibilă pierdere a reperelor existențiale, și cele când fascinația cosmogonică a infinitului, cu plusul și minusul lui, lasă loc unei noi și iluzorii dimensiuni: infinitul imediat. Infinitul OMULUI FĂRĂ IDENTITATE.Și, la final, mai presus de orice, despre puterea florii, a iubirii și a izbăvitoarei rugăciuni pentru Lumină.

„The Man without Identity”  cuprinde variante alternative ale pieselor editate de Stepan Project, iar startul este dat de  „Cântec pentru lumină, piesa care te duce spre un orizont plin de speranță, care mai apoi capătă valențe interesante în Flying Birds Over a Poppy Field. Păsările care traversează câmpul cu maci ciripesc aparte și prin prestația lui Liviu Butoi și a lui Cristian Bălteanu , iar clapele lui Doru Apreotesei sunt și ele la fix. Tema etno care se strecoară cât se poate de inspirat peste soundurile lui Dixie Krauser și cele ale lui Horea Crișovan este memorabilă.  Începutul de film din  The Crusader te azvârle într-o peliculă plină de mister, unde vocea lui Christian Rudnik are un efect aparte, iar The Alchemist and The Prostitute e plină de crâmpeie de originalitate prin prisma deselor schimbări de ritm. Ascultând cu urechile ciulite Time Machine nu ai cum să nu te gândești la Lev Tolstoi și al lui roman Război și pace, iar Replici pe versurile lui Mihai Eminescu este fără îndoială cel mai delicat punct al acestui disc. 

Dacă e să aleg cireașa de pe tort, fără îndoială mă opresc la Cabala ticăloșilor. În principal pentru că momentele furtunoase se împletesc mirific cu cele molcome. Sau pentru că Octavian Horvath „Vita“ si Dana Borteanu aduc un șarm în plus. Sau pentru că pe fundal se aude și Ștefan Dandu. Cel care în luna martie a acestui an a lansat „Texte pentru muzichii timișorene“.  După piesa care dă titlul acestui album avem parte de Ispita, în care colaborează și regretatul Alex Boița Perin iar rugăciunea pentru lumină este un final cât se poate de reușit pentru un album care abordează stări multiple. 

The Man without Identity seamănă și cu o partidă de șah care poate fi lejer inclusă în capitolul meciurilor captivante. O încleștare pe viață și moarte între păsărele care ciripesc deasupra cîmpurilor de maci și ale nesăbuiților din Cabala Ticăloșilor, cei cu furtul, mita și hoția/ o slăvesc-n cârdășia/ ce le crește avuția. Pe lângă actorii principali, pe tablă se regăsesc și o serie de pioni, fiecare cu rolul său binedefinit. Nu știm exact rezultatul jocului, căci partida cu pricina e în plină desfășurare. Ceea ce este cert este că în lumea atât de divizată în care trăim, Stepan Project creează o punte de legătură între oameni prin magia muzicii. 

Rival Consoles - Now Is

 

Cel de-al 8-lea album discografic al britanicului care-și spune Rival Consoles este încă de la coperta lui unul...neobișnuit. Și asta pentru că titlul discului este...Acum este. Pentru a risipi orice dram de confuzie, voi explica titulatura albumului prin cuvintele lui Ryan Lee West, cel care e cunoscut pe întreg mapamondul drept Rival Consoles. 

Titlul discului....este începutul unei declarații, dar este incomplet. Îmi place arta care este deschisă și sugestivă  la idei, chiar dacă acestea sunt inspirate de lucruri foarte specifice. Cu discul meu anterior „Overflow” am mers în zona întunecată, iar de această dată  am vrut să evadez într-o lume diferită ...și am ajuns să creez un disc mult mai colorat și mai euforic.”, spune el.  

Mergând mai departe, ceea ce produce omul acesta se poate încadra lejer în sertarul cu muzică electronică. Felul în care aceasta ajunge în cortexul celebral este total diferit de o bună parte din producțiile actuale careși găsesc locul prin clasamente. În funcție de starea ascultătorului, melodiile care sunt înglobate în acest album pot creea  deopotrivă stări de fericire și tristeți asemănătoare cu cele ale lui George Bacovia. Poate nu întâmplător, artistul britanic a declarat într-un interviu că primul său disc de care s-a îndrăgostit iremediabil a fost OK Computer de Radiohead. Rămânând un pic la teoria chibritului, sadeness-ul care emană din piesele Rival Consoles nu este atât de apăsător precum atmosfera degajată de alți artiști din această ramură. Și...șmecheria cea mai remarcabilă e că adeseori în aceeași piesă feelingul de melancolie se întrepătrunde instanaeu cu stimuli care-ți dau sentimentul de fericire. Și asta e chiar mare lucru.  

Trăsătura comună a celor 12 piese instrumentale care se regăsesc aici...sunt peisajele care ți se perindă în creier atunci când le ascușți  în tihnă. Fără  aranjamente melodice de doi bani, dar nici extrem de complicate, melodiile au o strălucire aparte. Eventually te catapultează într-un post-dubstep cu note muzicale scoase parcă din congelator, în timp ce în  Visions of shell ai impresia că ești la o partidă de contemplat păsările, undeva în Carpați, într-un daydreaming mai mult decât perfect. Frontiers e altă piesă din același registru (inspirată de peisajele sterpe din Islanda, conform autorului acesteia), iar unul din lucrurile faine de aici este acela că din rețeta sonoră nu lipsesc nici beat-urile. Percutante, pe alocuri, exact în momentul în care trebuie. Și pentru cât timp e necesar, fără vreo secundă-n plus. Dacă-ți închizi ochii atunci când asculți Running ai putea avea senzația că asculți o piesă eminamente din repertoiul clasic, iar pe Echoes și Now Is plutești într-un golf uitat de lume cu picioarele într-o apă cristalină în miezul unei zile toride de vară sub adierea unei brize perfecte. În antiteză, „Quiet Home” îți evocă căldura dintr-o cabină uitată într-un vârf de munte în toiul unei ierni în care zăpada este viscolită de o furtună strașnică iar „World Turns”e un amalgam de patternuri deștept structurate .

Fie ele contemplative sau energice, piesele lui Rival Consoles nu-ți provoacă niciun moment de plictiseală. Te aruncă în zone diverse și au acel vino-ncoa ce separă orginalitatea de muzica de plastic. Muzica asta nu se adresează celor care-și petrec serile în fața televizourului așteptând cu nerăbdare următorul episod din serialul trendy la care se uită toate cunoștințele umane ale acestuia și nici acelor ființe care iubesc muzica mixată cu măiestrie de DJ care călătoresc în lumea întreagă cu stickuri de memorie pe post de suport muzical. E pentru cei care au auzit vreodată de Boards Of Canada, Aphex Twin sau Jon Hopkins. 

Ezra Collective - Where I’m Meant to Be

 

Dacă sunteți în căutarea răspunsului la întrebarea ce diferențiază muzica bună de cea rea, cel mai la îndemână răspuns îl găsiți pe cel de-al doilea material discografic al britanicilor de la Ezra Collective. 

Materialul sonor cuprinde o serie de sonorități care sfidează noțiunea de genuri muzicale și include și două interludii non-muzicale sub forma unor fragmente de conversații dintre liderul trupei Femi Koleoso și doi dintre mentorii săi: regretatul Tony Allen și binecunoscutul regizor de filme Steve McQueen. În conversația cea din urmă, Words by Steve, artistul șăf din Ezra Collective își definește rațiunea muzicală prin câteva cuvințele drăguțe de tot care au un șarm aparte netraduse:  „We try to bring good vibes, hapiness, all through the medium of swinging music, you know“. Atât de simplu și totuși complicat de realizat....

Britanicii care au debutat cu trei ani în urmă grație albumului „You Can't Steal My Joy“ amestecă aici arome de jazz cu afrobeat, hip-hop,salsa, reggae, nițel R&B și chiar porțiuni de grime. „Where I'm Meant To Be“ este un disc cu influențe tipic britanice iar încă din prima piesă  - care pleacă la drum cu motto-ul “Positive vibrations, you get me?” - ești bombardat cu aranjamente careți trezesc curiozitatea de a asculta mai departe. Dincolo de magia instrumentală a celor cinci membri ai trupei, aici cireașa pe tort este prestația solistei Sampa the Great. Artista măscută în Zamibia care și-a creat un nume de răsunet în scena britanică de hip hop adaugă un șarm de netăgăduit peste o compoziție veselă, astfel încât din start te trezești că ești binedispus. Vă imaginați oare cum ar fi ca o artistă celebră de hip hop din România să colaboreze cu...JazzyBIT, de exemplu? Veselia muzicală răzbate și din „Victory Dance“ cu ale sale afrobeat-uri pur și simplu magice, iar No Confusion debutează cu vocea lui Tony Allen care spune că I am playing jazz my way. Invitatul special al acestei melodii este Kojey Radical, britanicul care amestecă în creațiile sale hip hop –ul cu spoken word și grime, iar ciorba asta la care se adugă și jazz este una memorabilă. O altă vedetă a muzicii pop din Marea Britanie, Emelie Sande își face apariția pe Siesta iar lista de invitați o include și pe Nao care face minuni pe Love in outer space. Pe numele ei adevărat Neo Jessica Joshua, solista din piesa cu dragostea în spațiu se învârte în zona soul condimentat cu electronice și R&B și și-a descris stilul ca fiind wonky funk. Habar n-am ce înseamnă asta, dar....e de bine, credeți-mă. Ar mai fi multe momente mișto de remarcat dar am să mă opresc aici amintindu-vă totuși că printre nestematele muzicale ale acestui disc se numără și o variantă superbă a piesei„ Smile“  de Charlie Chaplin. 

Carevasăzică Ezra Collective e despre good vibes și hapiness. Iar dacă simțiți la fel, e clar ce aveți de făcut.....

Oigăn - Antimaterie

 

Există oare vreo legătură între romanul lui Alexandre Dumas cu cei trei mușchetari și viralul care a făcut înconjurul internetului cu răspunsul fenomenal al întrebării câţi cai pot fi înhămaţi la o căruţă? Desigur. Descoperirea a fost făcută de Eugen Nuțescu. Cel care răspunde și la numele de artist Oigăn. Cel care a lansat albumul Antimaterie. Într-una din melodiile de aici aflăm faptul că „trei mușchetari curajoși / merg pe șase cai frumoși“. Și pentru ca totul să fie și mai șmecher, melodia „Matematica“ este cântată de „profesorul“ Adi Despot, cel care a devenit la rându-i viral prin răspunsul adresat unei domnișoare reporterițe de la Music Channel referitor la câți artiști participă la evenimentul unde erau prezenți, adică "Trei, în ...a mea!". 

Antimaterie este titlul albumului inventat de Oigăn. Un disc care te poate duce în diverse „filme“. Logic, căci muzica dă frâu liber imaginației și se poate lăuda cu coordonate greu de contabilizat. Reușește să acceseze amintiri din copilărie care stau ascunse în diverse cotloane.  Și care ies la suprafață în momente cât se poate de neașteptate. Personal, după audiția albumului am rămas cu un flashback care n-a mai ieșit la iveală de ...ceva vreme. E vorba de emoția vie cu care așteptam primirea manualelor la începutul fiecărui an școlar. Și mai specific, prima pagină a abecedarului din clasa a 1-a în care pe prima pagină se lăfăia imnul. Ăla  cu „Roșu galben și albastru / Este-al nostru tricolor / Se înalță ca un astru / Gloriosul meu popor“. Revenind la realitate, e de bun augur să amintesc că albumul ăsta conține 11 materii cu niște profesori mișto din lumea artistică autohtonă. Pe scurt, un material discografic care are în spate un concept solid și care e bine „executat“. Nu chiar pe gustul oricui, dar la acest aspect voi reveni mai târziu....

Toată lumea știe că autorul acestui disc este un tip care debordează de energie pozitivă . În plus, și-a creat un fel aparte de a se exprima, fapt care i-a asigurat o „semnătură“ distinctă, care este ușor recogniscibilă și-n diversele proiecte în care a activat de-a lungul vremurilor. Carevasăzică încă din primele acorduri ale piesei de deschidere e clar că ai de-a face cu Oigăn. Mai mult decât interesant e faptul că primele versuri ale melodiei care deschide discul sunt....„Am făcut-o iar de oaie“. Desigur, ideea e cât se poate de justificată căci în melodia care îl are ca profesor pe Mani Gutău (Urma) e vorba de zoologie . O materie care include referiri spumoase inclusiv la ....cai verzi pe pereți . 

Ora de sociologie care este etalată aici de Jurajk este fără îndoială cea mai sprintenă. E ușor diferită de sound-ul de „downtempo“ care răzbate din alte creații și oferă o orchestrație șugubeață. Habar n-am dacă atunci când a compus această piesă, Oigăn s-a inspirat sau nu dintr-un hit al celor de la Vunk. Dar există aici o similitudine, un pattern. Cei de la Vunk spuneau la un moment dat „ „Din 1000 de flori parfumate eu te-am cules / Din 1000 de măsti colorate tu m-ai ales“, iar la ora de sociologie chestiunea aceasta s-a metamorfozat în „Dintr-o mie de claxoane l-am ales pe al tău / Iar tu dintre sute de cai putere ai ales să fii bou“….

Printre momentele remarcabile ale acestui disc nu am cum să nu remarc ora de desen, unde profesorul este chiar Oigăn. Este vorba de o oră care este înghesuită în un minuțel și 30 de secunde și care te duce cu gândul la nemuritoarele bijuterii sonore lansate de-a lungul vremurilor de Nicu Alifantis sau Alexandru Andrieș. Și asta nu doar din cauza lungimii compoziției, ci mai ales datorită sound-ului ei. 

Pe lângă piesa de matematică în care solistul celor de la Vița de Vie dă glas versului  „regula de trei simple / explicată în două cuvinte“, un alt punct fierbinte este ora de muzică, o compoziție care ai impresia că a fost „culeasă“ din coloana sonoră a vreunui film care începe cu celebrul leu al celor de la MGM Studios. Și chiar și ora de filozofie, unde cuvintele-s de top: „Cu mintea bolnavă / Dar ficatul perfect funcțional /Mi-am pus vin în otravă / Și-am devenit Brusc Sentimental“.

Pe planul orchestrațiilor muzicale există aici trei momente care ies întrucâtva din chestiunile specifice cu care ne-a obișnuit Oigăn. E vorba de Limba și literatura română, Meteorologie și Anatomie, care amintesc nițel de genuri mai spre trip – hop și te pot duce cu gândul la Massive Atack sau Gorillaz. Ruperile astea de „sound“ sunt cât se poate de binevenite, căci scot albumul din sfera sound-ului „predictibil“. Poate dacă și alte piese erau îmbrăcate în straie din ciorba asta, rezultatul ar fi putut fi și mai reușit. 

Dacă ar fi să caracterizez Antimaterie în patru cuvinte, acestea ar fi „rock cumințel cu snoave izbutite“. Impresia generală pe care o am după audiția acestui album este aceea că Oigăn pune accent puțin mai mult decât 50 la sută pe texte. E de înțeles căci Eugen Nuțescu este cunoscut și pentru poeziile etalate în volumul „Piese de schimb pentru păsări călătoare“. Un lucru e cert: domnul care ne servește aceste (anti)materii are un drum bine conturat și este sincer. Drept urmare, discul ăsta e idem. Dincolo de asta, poeziile cântate într-un ambalaj sonor din sfera rockului blajin cu ajutorul unor profesori remarcabili (n-am să enumăr lista acestora, ea putând fi consultată de cei interesați pe tracklist) vor reuși să atingă corzi sensibile în rândul acelora care au vibrat și până acum pe creațiile lui Eugen Nuțescu. Sau și mai pe scurt: a ieșit bine, dar se putea și mai și.....Ah, și era să uit. La plusuri e musai să amintesc faptul că albumul ăsta poate fi precomandat și pe vinil și va conține și o copertă gatefold. Minusul l-ar putea constitui faptul că durata acestui album este de 28 de minute și 40 de secunde. Poate era loc și de niște remixuri p-aici. Doar zic! 

Manic Sinners - King of the Badlands

 

Omniprezntele clișee mă obligă să-mi încep aceste rânduri cu definiția termenului de melodic rock. Perfect previzibil, muzica din această categorie poate fi descrisă în fel și chip de către fiecare posesor de urechi. Personal, chestia asta mă duce cu gândul la glorioșii ani 80, când o tonă de formații din întreaga lume au creat capodopere de neuitat în această „ciorbă“. Fie că vorbim aici de Slayer, W.A.S.P. sau Lita Ford (de exemplu) clișeele astea au darul de a produce un fior unic în interiorul fiecăruia dintre noi, care reușesc să construiască ceea ce ne place să definim drept „magia muzicii“.

Desigur, heavy metal – ul melodios a rămas intact și pe parcursul ultimelor decenii fiind completat cu diverse brizbriz-uri moderne. Albumul de debut al primei trupe românești semnate de casa de discuri italiană Frontiers Music, Manic Sinners, are toate ingredientele necesare să-și găsească locul în colecțiile melomanilor prin a căror vene se scurge rock. Ovidiu Anton, Toni Dijmărescu și Adrian Igrișan sunt nume care nu mai au nevoie de nicio prezentare pe plaiurile mioritice și simplul fapt că Manic Sinners a apărut la o casă de discuri celebră pe plan internațional este o garanție a faptului că băieții ăștia chiar au ceva de zis.   

Indiferent de etichete muzicale, King of the Badlands nu e un album care redefinește vreun gen . E pur și simplu rock, cântat direct din inimă, pe care-l simți de la-nceput până la sfârșit că debordează de sinceritate și bun gust și care grație mixului executat de celebrul inginer de sunet  Alessandro Del Vecchio, sună …jos pălăria! 

Dincolo de cele 12 piese care alcătuiesc acest debut rămâne și mesajul. La acest capitol din nou ajungem la clișee, căci ideea principală se învârte în jurul rockerului care a experimentat de toate și a ajuns să se „retragă“ în propria cochilie. Motto-ul se regăsește și-n superba piesă Under the Gun, unde băieții spun că „As  I got a little older / It was time to settle down / No more wasted nights / And no more battles to be won“ . În funcție de bagajul muzical al fiecărui ascultător, albumul ăsta îți poate trezi o serie de infuențe și comparații.  Una din ele este Ronnie James Dio. Mai ales datorită prestației solistului Ovidiu Anton, care dă o culoare aparte trio-ului, în special pe piesa „Play to lose“, unde timbrul său poate fi admirat în toată splendoarea. Primele două piese din disc, „Drifters Union“ și cea care dă titlul albumului au un aer care te duce cu gândul la trupa americană trupa Hardline…și nu întâmplător, căci și americanii cu pricina au fost meșteriți la butoane de către producătorul italian Alessandro Del Vecchio.  

Pe ici pe colo se simte din plin acel așa numit Adult Oriented Rock al anilor 80, „Anastasia“ fiind unul din aceste momente. Pe parcursul pieselor riff-urile și melodicitatea compozițiilor amintesc și de Kindom Come,  Dokken sau  Killer Dwarfs, iar melodia cu numele de Carousel seamănă întru-câtva cu melodicicitatea celor de la Gotthard. Chiar dacă Adrian Igrișan a intrat în acest proiect tocmai pentru că a vrut să își prezinte și o altă față muzicală, pe alocuri am descoperit și vagi sound-uri a la Cargo, în special pe „Nobody Moves“ o piesă cu influențe fresh care poate fi înșiruită printre cele mai izbutite momente ale acestui debut. Nimic nu e lăast la voia întâmplării și-n buna tradiție a rock-ului melodic există aici și un moment instrumental (Out for Blood), iar prestația celor trei mușchetari ai rockului melodic românesc este fără cusur.  

Una peste alta, avem aici o ciorbă gustoasă  pentru urechile celor care și-au fluturat cel puțin o dată în viață  pletele la un concert cu omuleți îmbrăcați în tricouri negre și au degustat bere ieftină. Dincolo de clișee, e un debut corect care va fi primit cu voioșie de ceata rockerilor. Din țară și nu numai, căci Ovidiu, Toni și Baciu s-au lansat pe o orbită internațională cu acest King of the Badlands. 

The Hidden Jester - Devil in my Head

 

Rockul este adesea asociat cu stereotipuri și angoase. Primele-s cele care decretează sus și tare că toți rockerii se îmbracă la fel și au un mod de viață cât se poate de previzibil. Desigur, nu e nici pe departe așa, căci în zilele noastre fiecare stil muzical poate fi disecat la rândul său într-o sumedenie de subgenuri și influențe. Și totuși există două linii mari și late în rock: cei care au diluat acest gen muzical cu o serie de influențe din zona stilurilor „trendy“ care s-au născut în ultimele decenii și cei care au rămas fideli sunetului „clasic“ adică cât mai apropiat de genul muzical care s-a născut dintr-o combinație amețitoare de  blues, jazz, country,  gospel și alte bunătățuri. 

Angoasele din rock se definesc într-un mod aparte și plonjează în zona trăirilor de zi cu zi care-s expuse pe șleau, fără menajamente. Și fie că alunecă în zona muzicii de atitudine împotriva abuzurilor societății în care trăim sau abordează sentimentele care-și găsesc culcuș înlăuntrul nostru, modalitatea prin care sunt transmise celui care ascultă rock este una cât se poate de variată. 

Revenind la The Hidden Jester e bine de știut că după un prim album scos de veteranul Cristian Tucă sub acest pseudonim, acest al doilea material discografic, Devil in My Head, s-a născut într-o  formulă completă. În care a intrat un alt reprezentant al curentului old school din acest oraș, solistul Alin Crăciunescu și doi din „noua generație“, Richard Ebner și Robert Simon. 

La prima vedere, ceea ce prestează oamenii aceștia aici poate fi lejer încadrat în clasic – rock. Nu e vorba de Guns n Roses, Toto, Dire Straits sau Pink Floyd, chiar dacă se simt mici influențe și din aceștia. Cele nouă piese care se regăsesc pe Devil in my Head sunt mai degrabă pe o linie „americana“ din care face parte așa numitul southern – rock. Un soi de The Black Crowes ambalat și-n alte zone mai grunge din epoca Alice in Chains , Stone Temple Pilots sau Pearl Jam. Deosebit de interesant este faptul că melodiile astea au un aer tipic american, nefiind alterate de sound-urile europene. O idee deosebit de drăgălașă, iar un alt plus care reiese de la o poștă este felul în care sună acest CD. Da, mă refer la master și toate acele chichițe care fac diferența dintre un album care sună „profi“ și altul care parcă a fost înregistrat într-un garaj din anii 70.....După atîtea plusuri, e musai să remarc ș-un minus. Faptul că textele-s în limba engleză. Desigur, înțelegem ideea că limba română nu are o rezonanță aparte în scena rock, dar sunt absolut sigur că dacă băieții ar fi editat materialul în dulcele grai autohton, impactul de muzică plus text aducea un alt plus acestui produs. 

Startul reprezentat de Desert Soul pregătește cât se poate de inspirat energia fantastică ce te lovește odată cu „Don t control Me“, care are serioase brize sonore ce-ți amintesc de Black Label Society. Piesa care dă titlul albumului și care are parte deja de un videoclip inspirat este unul din momentele remarcabile de aici, dar în aceeași categorie intră și „Mistake“ (care are un dozaj perfect între momente nervoase și calme) sau „My Way“ , aceasta din urmă având niscaiva influențe din zona celor de la Corrosion of Conformity. Un moment surprinzător față de restul pieselor este„Digital Coward“ care e o baladă în care se întrepătrund la fix momente de Faith No More și Porcupine Tree. 

Revenind din zona americana, singurele eventuale comparații autohtone cu care s-ar putea asemăna jimbolienii de la The Hidden Jester vin tot din zona de vest a țării și anume Timișoara. Mă gândesc aici la Bio și Burning Table, două formații care deși n-au reușit să-și creeze o faimă aparte în România, au avut la vremea lor „vână“. Din fericire, The Hidden Jester are acel „ceva“ care te face să-i îndrăgești . Poate nu de la primele acorduri, dar structura sonoră pe care este creionat acest Devil in my Head este una cât se poate de sănătoasă și va fi savurată pe deplin de c ei cărora le curge rock în vene.  

Albumul Devil In My Head poate fi comandat deocamdată  în magazinul Viniloteca din Timișoara și pe  pagina de Facebook a trupei. Lansarea discului ar fi trebuit să se desfășoare zilele acestea în Timișoara, dar a fost amânată pentru vremuri mai puțin pandemice. 

Florian din Transilvania - Tainicul vartej

 

Pe bună dreptate, există în mirifica presă muzicală autohtonă o serie de oameni despre care s-a scris cu vârf și îndesat. Dincolo de „legende“ giga - promovate sălășluiesc și diamante mai puțin la vedere. Niște comori ascunse și oameni despre care se știe prea puțin de publicul larg. Artiști care-s admirați și savurați cu precădere în rândul acelora care fac parte din tagma connaisseurs. Despre un astfel de diamant sonor mi-am propus să amintesc cu această ocazie. E vorba de Tainicul vârtej – singurul album „oficial“ lansat de Florian din Transilvania. 

Nu am să vă plictisesc cu prea multe amănunte despre Mircea Florian, omul din spatele acestui proiect care a făcut furori la vremea lui și asta pentru că cei interesați de chestiile faine pe care le-a realizat acest artist au opțiunea de search pe net. Voi încerca  să creionez  care sunt motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în istoria muzicii românești. Și-n 2022 și care merită ascultat și de către cei care n-au făcut-o până acum. 

Fiindcă fac referire la un album editat de Electrecord în 1986 e potrivit să precizez că cele nouă compoziții de aici s-au născut în niște vremuri când cenzura comunistă își făcea de cap și din acest motiv textele artiștilor trebuiau să fie cât se poate de „politically corect“ pentru acele vremuri. În plus, ar mai fi multe de amintit, dar poate aceste amănunte ar fi mai bine să le las pentru altă ocazie. 

Prima piesă a albumului „Bună pace, domnule Marte“  pornește într-o gamă de old school rock and roll cu iz de blues, dar pe parcurs se metamorfozează în ceva inedit, care deși n-are acel iz de avangardă  care răsună din alte compoziții de aici, e adorabil. „Cum va fi mereu“ este piesa care pavează drumul spre primul moment cu adevărat experimental, care este „Fiul zburătorului cu farfuria“, unde pe lângă nebuniile instrumentale cu adevărat remarcabile se detașează un voice – off care îți repetă răspicat motto-uri de genul „recunoașteți formula“...sau „nu întrerupeți!“.

„Întoarcere în cerc“ începe cu un sample de „așa mă!“ cât încape de autentic, după care asistăm la o nebunie marcată de sound-uri de bass alterate și synth-uri ce amintesc indiscutabil de o serie de reprezentanți ai krautrock-ului german, iar spre finalul acesteia autorul principal repetă obsesiv „Mă întorc în cerc /  Mă rătăcesc“, care se detașează ca un veritabil motto. 

Cu intro-ul „Îmbrăcată în apa luminilor din zori“ pășim într-o piesă cu iz de hit confecționată în camera de „3.50 pe 3“ a lui Mircea Florian, numită „Iubirea Tainicul Vârtej“, care-ți poate aminti de new wave-ul practicat odinioară de A Flock Of Seagulls. Mai departe, în piesa „La cafeneaua întîlnirilor“ se lăfăie acorduri din albumul Regatta de Blanc – The Police întrerupte în momente potrivit alese cu bunătățuri din sound-ul celor de la Men At Work din discul Cargo, iar în „Mă simt minunat“, dincolo de orchestrația subtilă te răscolesc versuri șmechere care spun că „Mă simt minunat, tocmai m-am întors din oraș, aș,/ Bicicleta mi-a dat ținta pentru arcaș, aș,/Arcaș e cel ce ară cu săgeata preschimbată în plug/ Pedalând frenetic de amintire fug, fug,/Fug, fug, mă trage ața inimii de azi/Ținta mea e locul unde tu mă arzi“. 

Un amestec de Phoenix și Devo se instaurează în „Nunta lui Harap Alb“, iar pe final avem încă o cireașă pe tort. Pe un schelet de synth – pop creionat parcă de trupa sârbească Videosex, „Parelele intersectate“ are parte de o energie aparte și versuri cu oameni kaki: „Visele mele oranj/N-au nevoie de curaj/Să dea socoteală/De-a lor îndrăzneală/În faţa mea/Curaj ar putea chiar da/Viselor mele kaki/Care fac doar prostii/Închipuie războaie/Măceluri şi noroaie/Și care mă fac/Să mă zvârcolesc în pat“. 

Pe lângă cele nouă piese care au intrat pe disc, artistul a mărturisit că au mai existat încă două melodii care n-au trecut de cenzura vremurilor. Una dintre ele este „As“ al cărei text neaprobat suna așa: „Forţa atomică, forţa atomică, forţă mecanică, forţă mecanică”. Deși n-a intrat pe album, melodia cu pricina se regăsește pe un bootleg înregistrat în 1984 la Craiova, iar cealaltă compoziție care a fost scoasă de oamenii acelor vremuri din disc purta numele de „Madama Butterfly“. 

Probabil că n-am reușit să sintetizez nici jumătate din motivele pentru care discul ăsta merită un loc aparte în discografia oricărui meloman. De dragul etichetelor, putem numi muzica lui Florian din Transilvania drept ceva experimental la acele vremuri. Ori de avangardă, dacă termenul acesta vă este mai pe plac. Sigur că în era streamingului termenii aceștia au alte conotații. La urma urmei, etichetele astea sunt insignifiante. Cert e că Tainicul vârtej poate fi inclus lejer într-o carte cu cele mai bune 101 de discuri românești pe care trebuie să le asculți înainte să mori. Parol! 

Le Brouf - Counter Measures

 

Fiindcă vremurile în care melomanii reușeau să țină pasul cu noutățile oferite de artiști au trecut demult, fiecare dintre noi recurgem la filtre cât se poate de sofisticate pentru a rămâne „la zi“ cu ceea ce ne interesează. Dacă vorbim de muzica „de afară“, lucrurile-s cât se poate de complicate căci cantitatea de muzică lansată zilnic pe mapamond este mai mult decât impresionantă. Pe plan autohton, lucrurile par a fi cât se poate de simple, căci dincolo de tonele de gunoaie sonore care își găsesc adesea locul în playlist-urile radiourilor și televiziunilor care se mândresc cu faptul că-s „comerciale“, nu prea se observă agitație. Numărul celor care-și etalează „ciudățeniile“ nedestinate populației largi nu este unul prea mare. Tocmai de aceea, din când în când dai peste surprize....

Introducerea asta lungă s-a născut cumva ca o explicație asupra faptului că zilele astea am dat absolut întâmplător peste orădenii care alcătuiesc proiectul Le Brouf. Edward Nicoară şi Mircea Floruţ, doi băieți zurlii din Oradea care au scos cel de-al doilea album discografic pe la începutul anului 2021, sub numele de Counter Measures. Fiindcă oricare produs are nevoie de o etichetă pentru a ajunge pe rafturi, ceea ce prestează orădenii ăștia este inclus pe pagina lor drept „alternative - electro punk – pop și new wave - post-punk“. Ceea ce se aude în cele 12 piese incluse pe disul ăsta este însă mult mai mult decât niște simple înșiruiri de termeni meniți să descrie niște stiluri, căci amestecul de influențe cât se poate de bogate din melodiile astea dau dovadă de o maturitate artistică remarcabilă. Prima piesă a albumului, Stopher debutează cu niște synth-uri industrial din zona celor de la The Ministry care sunt combinate cu EBM-ul celor de la Front 242, iar odată cu vocea pur „new wave“ lucrurile o iau spre un tărâm necunoscut care te surprinde spre final cu niște strigăte din zona noise – rock punctate la fix. Pe parcursul melodiilor care alcătuiesc acest disc ți-e dat să ai parte de surprize, căci e greu de imaginat să auzi laolaltă piesă cu iz de psychadelic – stoner rock („Random“) sau sound-uri care-s parcă un amalgam de Toulouse Lautrec, The Mono Jacks și  Grimus din așa numitul val de rock alternativ românesc („Seraphine“). Sonorități extrase parcă din creațiile celor de la The Cure combinate cu arome de Sisters Of Mercy sunt omniprezente în „Cup of tea“  iar „Dragonfly“ și „Pattern“ au un pronunțat topping de Depeche Mode.

Una din cele mai drăgălașe piese de aici, Ryga Krypto ar putea fi lejer folosită ca și coloană sonoră pentru un serial polițist, anumite porțiuni din acestea amintindu-mi de The Brian Jonestown Massacre și a lor mirifică piesă folosită în Boardwalk Empire pe numele ei Straight Up and Down. Finalul acestui disc este la fel de surprinzător ca și majoritatea pieselor de aici, căci Punk your mother se vrea a fi un  street punk oi! amestecat cu hardcore și arome de crossover thrash. Desigur, se regăsesc și porțiuni de rockabilly, Sonic Youth și Exploited, numai bune să-ți imaginezi că ești în toiul verii la întâlnirea punkerilor de pe întreaga planetă. Piesa are și niște sample-uri care spun la un moment dat....What a pleasant surprise. Chiar așa, o surpriză mai mult decât agreabilă.

Dacă e să găsesc un minus în această audiție ar fi faptul că overall discul ăsta sună puțin prea „homemade“, un master mai șmecher ar fi fost un plus. Dincolo de influențele din zona muzicii vechi, drumul celor de la Le Breuf este interesant și pentru că folosește sound-uri care se aud și-n „ciudățenii“ proaspete de genul Fontaines D.C., Bob Vylan, Idles, Wet Leg, Fat White Family sau Sleaford  Mods, așa că nu pot decât să recomand cu căldură tuturor celor care sunt avizi de sound-uri interesante realizate pentru oameni așijderea. 

Lil Obeah - From Transylvania

 

Albumul de debut semnat Lil Obeah are o copertă șmecheră și o descriere care la prima citire te poate băga în ceață. „Conceptul albumului este dezvoltat în jurul muzicii dub, reggae influențe din filme horror clasice dar și folclor și folk românesc produs și promovat înainte de ’89 de Electrecord“. Desigur, nu e nimic de groază aici, doar clasica imagine în care Transilvania e asociată inevitabil cu „horror“ –ul Dracula. Dincolo de etichete, e un disc care se pretează a fi ascultat de oricine, indiferent de preferințele muzicale. Da, există aici multe influențe dub, niscaiva reggae și chiar și reminescențe de folk și topping mișto de folclor. Dar și theremin , țambal și alte bunătățuri care creionează un amalgam gustos și care merită atenția sporită a oricărui meloman care vânează acel „ceva“ care face diferența între banal și original. 

Fără tăgadă, primul contact cu lumea sonoră imaginată de Andrei Bucureci, cel care se află în spatele pseudonimului Lil Obeah, este unul aparte. Și asta nu doar datorită spectrului sonor ci și grație versurilor. „Grăbește-te, iubito, hai, fii gata/ Mașina timpului ne-așteaptă-n zori/ Azi străbătând dimensiunea patra/Vom fi o clipă doi nemuritori/ Bătrânul velț cu fața gânditoare,/Va fi șoferul acestui mare vis/Și tu, cea mai frumoasă călătoare/Prin timpul ce părea pe veci închis“ – sunt cuvintele care te-ntâmpină maiestuos în prima piesă a acestui disc, Mașina. Desigur, e vorba de versurile lui Dan Verona pentru piesa lui Mircea Baniciu – Mașina Timpului, care au clar iz de Electrecord. Cuvinte inventate de poetul responsabil pentru multe alte hituri Electrecord și nu numai, printre cei care au cântat pe textele lui numărându-se Mihaela Runceanu, Victor Socaciu, Holograf, Mădălina Manole, Pasărea Colibri sau Ștefan Hrușcă. Dincolo de textul cât se poate de șmecher , felul în care este îmbrăcată piesa lui Mircea Baniciu este de mare efect. Și nu e de mirare, căci această piesă (la fel ca și multe altele de pe aici) este îmbrăcată sonor de niște oameni competenți de peste hotare cunoscuți în branșă după nume ca Dub Collosus sau Transglobal Underground. Lista colaboratorilor care au pus umărul la acest album este impresionantă, deci nu ar trebui să mire pe nimeni faptul că „From Transylvania“ este divers, colorat și plin de savoare prin toți porii săi. 

Sample-ul din ultimul discurs rostit de Nicolae Ceaușescu care însoțește piesa „Iluzia“ este un alt punct interesant al acestui disc, bucata cu pricina fiind un amestec care-ți poate aduce aminte de sound-urile etalate deYellowman, Dreadzone sau Asian Dub Foundation. Sonoritățile folclorice românești presărate în doze cât se poate de optime adaugă un plus de șarm synth-urilor electronice iar briza jamaicană care este emanată de majoritatea compozițiilor merge direct la sufletul melomanului. Deșert și Haos (aceasta din urmă realizată cu ajutorul producătorului Mihai Costache) sunt momente inspirate, iar odată ajuns la piesa „Copii“, realizezi încă o dată – dacă mai era nevoie – că oamenii care au adus la lumină această poveste sonoră au făcut o treabă cât se poate de lăudabilă. Pe niște versuri „electrecordiste“ folosite în varianta originală de Valeriu Sterian (Copiii noștri merg la școală/Își inventează jocuri noi/Dar dimineața când se scoală/Privesc neliniștiți spre noi), piesa pornește într-un ritm cât se poate de previzibil, dar pe parcurs explodează din loc în loc cu momente de haos bine organizat în care folclorul românesc se mulează perfect pe nebunia instrumentelor pe care le numim îndeobște „vestice“ sau „moderne“. 

O altă cireașă de pe tort este piesa care încheie acest album, Interior, o variantă șmecheră a piesei interpretate de Implant pentru Refuz. Și asta nu e tot, căci dincolo de varianta inclusă pe disc, cei interesați pot asculta un întreg E.P. în care piesa timișorenilor este rearanjată în nu mai puțin de șase variante adorabile, una mai mișto ca cealaltă, toate beneficiind de tratamentul unor artiști britanici. Dealtfel, Lil Obeah mai are câteva piese cu colaboratori aleși pe sprânceană... mișto care merită și ele audiții cu urechile ciulite. Una peste alta, echipa care și-a propus să aducă Transilvania în Jamaica a făcut o treabă cât se poate de bună iar o altă veste cât se poate de șmecheră pentru melomani este că discul ăsta este programat să apară și pe vinil. 

Petre Ionuțescu - Murmur (Live)

 

Dacă ați avut vreodată ocazia să-l ascultați pe Petre Ionuțescu, e clar că ați sesizat niște influențe. Cel mai la-ndemână exemplu în acest sens este trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer, care dealtfel i-a încântat pe melomani și-n vara anului trecut în cadrul celui mai șmecher festival de jazz din țara noastră, cel de la Gărâna. 

La sfârșitul anului 2021, Petre Ionuțescu a lansat  albumul „Murmur“, un material discografic ce conține opt piese proprii, care au fost pentru prima dată interpretate cu ocazia unui concert inedit susţinut pe o scenă plutitoare aflată în mijlocul lacului Trei Ape din comuna Brebu Nou, în 2020. Și fiindcă trăim vremuri completamente digitale, materialul s-a lansat într-o formă audio – vizuală. Pentru a savura așa cum se cuvine această călătorie, vă recomand cât se poate de apăsat să ascultați Murmur cu perdeaua trasă și telefonul mobil pe silențios, departe de orice dispozitiv care proiectează imagini. Fiindcă  magia stă în imaginația fiecărui ascultător .  Iar dacă ascultați la niște căști performante, veți descoperi câteva sound-uri cu adevărat mirifice.

Se știe că în vremurile noastre o bună parte din albume sunt gândite ca un slalom între genuri muzicale care în imaginația conservatorilor în ale muzicii nu au cum să se împace. Deși se scaldă uneori la granița mai multor genuri, Murmur nu a fost creat pentru a demonstra cuiva ceva. Nu ai senzația că e un disc fabricat pentru a crea vâlvă. E un basm modern de Hans Christian Andersen, cu clipocitul apei din depresiunea Gărâna care se îmbină la marea artă cu o serie de instrumente arhaice și moderne. Pentru a resimți cât se poate de exact atmosfera, un alt sfat la fel de apăsat este să ascultați albumul acesta cap – coadă. Fără a apăsa butonul pause sau skip. Doar așa ai șansa să înțelegi ideea artistului. Să te delectezi pe deplin cu sound-urile ambientale și să te deconectezi de cotidian. 

Amestecul de filon etno și sunete moderne se găsește din plin în zilele noastre. Se vede de la o poștă că multe dintre ele au fost fabricate pentru că „ciorba“ asta e trendy, carevasăzică e cool să amesteci doze de patriotism cu bla-bla-uri cotidiene. Din fericire, aici nu e cazul. Ingredientele din care este preparată ciorba asta sunt de cea mai bună calitate și nu dau impresia că au fost puse acolo doar pentru că sunt la modă. Printre lucrurile drăgălașe de tot sunt și incursiunile în sonoritățile care-ți pot aminti de  Vangelis sau Bonobo, în diverse momente, în special pe penultima piesă Dance In Blue, care se recomandă a fi cea mai experimentală piesă.  

Albumul ăsta face parte din acea categorie de discuri care fie ți se strecoară deîndată sub piele,fie intră direct la categoria „never again“. Nu poate fi etichetat în acele categorii „hipster – friendly “ care atrag multă lume în zilele noastre, iar principalul motiv pentru care reușește să-ți capteze atenția este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil modernul cu clasicul. Sunetele naturale neșlefuite cu efecte moderne care nu-s introduse în ecuație doar pentru că le folosesc și cei care compun pe bandă rulantă muzică pentru hipsteri. 

Probabil că dacă eşti un robot care servește mâncarea la Jocurile Olimpice de la Tokio din 2022  există şansa să nu fii atins de muzica acestui disc. La fel ca și alți muzicieni din branșă, Petre Ionuțescu are un dar aparte de a te teleporta într-o altă lume. În care cuvântul de ordine este „lejer“. Murmur e  un disc pe care îl „simţi“ cu toată fiinţa. Din loc în loc ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale și savurezi momentul pe deplin.  Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul lejer de care aminteam anterior și există șansa ca după audiţia acestui album să devii  niţel mai bun înlăuntrul tău şi să te imunizezi cât se poate de mișto împotriva elementelor din societatea noastră care propovăduiesc cu bună știință energiile negative. 

Putem să-l numim nu jazz, neo – clasicism, electronica with good flavours, dar dincolo de etichete, urechile destupate au parte de acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. Recomand cu căldură  oamenilor deschişi la minte care apreciează deopotrivă naturaleţea jazz-ului sau a muzicii clasice dar şi frumuseţea efectelor electronice. Merge și pentru rockeri, în momentele în care e nevoie de o pauză de distors. Nu prea merge pentru cei care sunt îndrăgostiți de melodiile inspide, incolore și inodore care se difuzează în exces în zilele noastre, dar...- cine știe? – poate merge și-n această situație. Cu risul de a folosi cuvinte mari m-aș risca să cataloghez acest disc printre cele mai bune albume din categoria basme sonore din ultima vreme în România. 

Pierre Henry - Messe pour le temps présent

 

 

Dintr-o succintă istorie a muzicii electronice de-a lungul omenirii n-are cum să lipsească apariția primului instrument electric (inventat undeva în 1759), orga electrică (realizată pe baza aparatului de telegraf) sau tereminul care a fost inventat în 1922. Revenind ceva mai aproape de vremurile noastre, se cuvine să-l menționăm pe Pierre Henry, una din figurile emblematice ale genului muzical care poartă denumirea de „musique concrète“, care reprezentintă colaje de sunete înregistrate din surse acustice și electronice.

Mult mai puțin cunoscut decât alte legende precum Can, John Cage, Robert Moog, Karl-Heinz Stockhausen sau Kraftwerk (ca să dau doar câteva exemple), acest francez s-a afirmat imediat după cel de-al doilea război mondial când guvernul din această țară a pus bazele unui  studio experimental. Aici  Pierre Henry l-a cunoscut pe Pierre Schaeffer, iar cei doi au lansat în 1950 „Symphonie pour un homme seul “, o lucrare sonoră care e musai de introdus în categoria chestiilor interesante din muzica alectronică.  

Am considerat necesar să fac această mică introducere pentru a intra în atmosfera discului „Messe pour le temps présent“, apărut în 1967, care a fost coloana sonoră a unui spectacol de balet realizat de Maurice Béjart . Dincolo de prologul de 90 de secunde care deschide acest album lucrurile devin cu adevărat spectaculoase datorită piesei Psyche Rock, compoziție care a fost remixată de o serie de alți interpreți ulterior, una din cele mai cunoscute variante fiind cea a lui Fatboy Slim. 

Pe parcursul celor 20 de track-uri care curg cxât se poate de natural, urechile ascultătorului sunt tratate cu sound-uri care și-n 2022 pot fi lejer introduse în cutiuța cu muzici experimentale, iar acest lucru este unul cât se poate de interesant grație faptului că piesele astea au fost produse cu nu mai puțin de 55 de ani în urmă. Adică ân anul în care a avut loc Summer Of Love și topurile erau dominate de The Beatles , Small Faces, The Doors,  Jefferson Airplane sau The Velvet Underground .

Pierre Henry a murit în 2017 la vârsta de 89 de ani iar dacă v-a căzut cu tronc recomandarea aceasta vă sfătuiesc să aruncați o ureche și-n boxsetul apărut anul trecut sub numele de Galaxie Pierre Henry, care cuprinde nu mai puțin de 13 CD-uri.

Cele mai mișto albume ale anului 2021

 

Mocky – Overtones For The Omniverse

Ce poate ieși atunci când un producător canadian adună o orchestră de 16 persoane și înregistrează un album în numai 36 de ore? Ceva mișto, care merită ascultări succesive…

Nils Frahm - Old Friends New Friends

Un an nebun merită să fie încheiat într-un calm desăvârșit. Asta promite dubul album al maestrului Nils, care e de mare finețe. Un unguent de suflet pentru niște vremuri bizare…

Jana Rush – Painful enlightment

Dacă știți ce e footwork, atunci v-ați prins că albumul ăsta apărut la Planet MU vine din Chicago. Dincolo de etichete, p-aici sălășluiesc în pace un amalgam de genuri care par a nu avea nimic în comun. 

Jazzbois - Jazzbois Goes Blunt II

Un disc din țara vecină, unde niște băieți maghiari navighează în apele instrumentale ale jazz-ului din care nu lipsesc evident nici alte stiluri mai mult mai mai puțin trendy.

Floating Points, Pharoah Sanders & The London Symphony Orchestra – Promises

Categoric intră la categoria ciudățeniile anului. Nu e un album ușor de digerat, la prima ascultare nu m-a surprins nimic. Dar, dacă ai tăria de a-l asculta ș-a doua oară...descoperi niște comori. 

Viagra Boys – Wellfare Jazz

Cel de-al doilea album al trupei suedeze de post punk are toate ingredientele pentru o audiție cu urechile ciulite...

Pauline Anna Strom - Angel Tears in Sunlight

Pentru că discul ăsta e altceva. Autoarea albumului a murit la sfârșitul anului trecut, la vârsta de 74 de ani și a cochetat cu chestii electronice de pe vremea Kraftwerk-ului. Un soi de Vangelis, Enya și Aphex Twin amestecat în doze optime. 

Torres – Thirstier

Dacă cineva te pune să descrii ce înseamnă alternativ rock în 2021, discul ăsta e definiția perfectă. 

Vitalic- Dissidaence Ep. 1

Pascal Arbez-Nicolas are toate motivele să fie în oricare clasament de final de an cu al său album. Pentru că francezii sună întotdeauna într-un mare fel, în aproape orice stil muzical. 

Sons of Kemet - Black To The Future

Nu e coloana sonoră a filmelor Back to future, dar e un material discografic care-ți încântă urechile într-un mod cât se poate de lovely...

Thy Catafalque: Vadak

Ce se întâmplă când amesteci trash, progressive rock, muzică populară maghiară, sintetizatoare și fusion jazz? Albumul ăsta e the answer....

Sophia Kennedy – Monsters

Din nou un album din categoria acelora în care genurile muzicale se topesc pe măsură ce asculți piesele. Un talmeș - balmeș de bun simț între electronica experimentală și balade acapella.  

Makthaverskan - För Allting

E clar după nume că piesele astea vin din zona rece. Un soi de shoegaze,  cu tentă nordică. Post – punk cu iz de The Cure plus alternative rock de anii 90, și alte bunătățuri frumos ambalate. 

Illuminati Hottie - Let Me Do One More

Indie – punk și tot ce există mai bun pe felia asta alături de Sarah Tudzin, o fată care vine tocmai din Los Angeles. Și totuși nu sună deloc made in US....

TEKE::TEKE: Shirushi

Trupa asta a luat naștere ca un tribut band pentru Takeshi Terauchi (o legendă a muzicii surf și garage din Japonia), iar discul ăsta are toate motivele să te facă să bei bere de unul singur în fața oglinzii. În timp ce cânți niște chestii psihadelice, normal! 

Nubia Garcia - Source ⧺ We Move

Niște jazz așezat cu bun gust pe niște beat-uri electronice din categoria celor cu bun gust, n-are cum să strice urechilor, nu-i așa?

Sleaford Mods – Spare Ribs

Fiindcă băieții ăștia n-au cum să te lase indiferent. Love it or hate it, dar muzichia lor e valabilă. Și cover-ul lor după Yazoo, e mai mult decât valabil...

Badbadnotgood – Talk Memory

Cu cinci ani în urmă băieții ăștia canadieni au concertat la Timișoara la festivalul Jazz TM. Între timp au scos cel de-al 5-lea material discografic care e jazz fusion psychedelic și multe alte ingrediente de bun augur. 

L'Rain - Fatigue

Oare există experiemntal pop? Dap, ăsta e. Sunete americane încătușate într-o energie greu de descris. 

Mouse on Mars - AAI

Definiția exactă a noțiunii de futuristic. Via Berlin….

Polo & Pan – Cyclorama

Tropical house de calitate, nu ceea ce ni se servește sub această etichetă de radiourile comerciale din întreaga lume. 

Robert Plant and Alison Krauss - Raise The Roof

O posibilă continuare a albumului „Raising Sand” , cu americana care dă pe afară, captivant prin delicatețea pieselor.

Idles - Crawler

Hardcore și psycho – punk într-o realizare care n-are cum să lipsească din discografiile amatorilor de asemenea chestii. 

Loraine James – Reflection

Oricât aș reflecta, nu-mi vine nicio etichetă cu care să descriu acest album. Deci…e IDM. Gustos. 

Mdou Moctar - Afrique Victime

După cum îi spune și titlul albumul ăsta e din continentul care ne surprinde adeseori cu niște bunătățuri de neegalat. 

Nala Sinephro - Space 1.8

Cosmic jazz de 45 de minute musai de ascultat cu perdelele trase și telefonul mobil oprit. La boxe vintage, dacă se poate…..

Dave Gahan &  Soulsavers –Imposter

Nu mă omor eu după albumele cu cover-uri și nici Depeche Mode nu mai e atât de fantastic cum era odată. Și totuși felul în care sună albumul acesta e….de bun augur.  

Koreless – Agor

În 2021 e desuet să spui despre un album că e electronic. Carevasăzică aș îndrăzni să-l cataloghez progressive electronic. Dincolo de asta, e ca o limonadă de mentă în miez de vară, refreshing….

Feu! Chatterton - Palais d'argile

Mais oui, Franța are o bogată istorie atunci când vine vorba de combinația între rock și electronic. Tres bien!

Parquet Courts - Sympathy for Life

Post – punk în straie de  old school . Egal calitate!

Gaspard Augé - Escapades

Din sertarul Justice chestia asta e un electro disco din anii 70 retușat cu niște armonii moderne. 

Altin Gün - Yol

 

Fiindcă o porție de psycho turcesc prinde bine în orice vremuri. Oamenii ăștia vin din Amsterdam și amestecă într-un soi de nota zece crâmpeue de folk rock cu bucăți de disco de anii 80 într-un talmeș balmeș pur și simplu delicios. 

ACTORS Acts of Worship

Cel de-al doilea album al trupei candiene care reușește să aducă sound-ul celor de la The Cure în zilele noastre are toate motivele pentru o audiție propice...

Nuovo Testamento - New Earth

O ciorbă interesantă de dark disco....Pentru că Los Angeles și Italia întotdeauna fac casă bună atunci câd vine vorba de muzică

JazzyBIT - Drive

 

Habar n-am de unde au inventat băieții timișoreni care-și spun JazzyBIT epitetul de „loud jazz“ cu care își descriu muzica. Nu m-am prins nici de unde vine acel trendy „y“  adăugat particulei jazz din titulatură. Ceea ce este cert e că acest al treilea album al formației timișorene care anul viitor împlinește zece ani de existență este unul cât se poate de solid. As a rock, cum ar spune englezii. Și poate fi ascultat și savurat și de către oamenii care nu sunt neapărat împătimiți în ceea ce numim în zilele noastre jazz.....

Încă de la prima compoziție a acestui disc, Star Picker, urechile oricărui meloman sunt impregnate cu o plaja sonoră cool, căci după un start molcom piesa câștigă ruperi de ritmuri care te fac să devii curios cu ce mai pot să te surprindă băieții ăștia pe următoarele track-uri. Aventrura conrinuă cu „Run“ care pe lângă ingredientele obișnuite aduce în prim plan și sound-uri Hammond, iar „Gravity“ este indubitabil una din comorile de neratat de aici. Gravitația începe cun un soi de downtempo care se metamorfzează mai apoi într-un melanj de percuție specific drum and bass-ului care este colorat pe alocuri cu sound-uri ce-ți amintesc de ska și reggae, toate acestea fiind presărate peste un schelet de jazz clasic, care împreună reușesc să configureze probably cea mai bună piesă din acest Drive. 

Desigur, din acest talmeș - balmeș de bun augur n-are cum să lipsească nici latin jazz-ul omniprezent pe „Sirius“ (care conține și mici influențe a la Santana)  și „Fiesta“, iar unul din motivele  pentru care acest album merită să fie ascultat cu mare atenție este faptul că piesele nu-s previzibile, iar diversele influențe presărate de cei trei muzicieni se succed cu repeziciune. Dacă asculți „Clap“ poți descoperi pe undeva spre mijloc – final o bucățică sonoră care mie mi-a amintit de tema de bass din Owner of a lonely heart-ul celor de la Yes, iar pe „Chill Trip“ ai impresia că te-ai teleportat la un jam session undeva în munți, într-o cabană cu lemne care trosnesc în sobă în timp de un grup de prieteni  creionează cât se poate de corect noțiunea de „good time“. Fiecare dintre cei trei artiști care propun melomanilor acest „Drive“ are „spațiul“ său pe compoziții, iar rezultatul este unul admirabil. Personal, mi-aș fi dorit ca incursiunile băieților în stiluri muzicale „altele decât jazz“ să fi fost mai multe la număr, dar cu siguranță acest mic minus n-are cum să șteargă ideea că avem de-a face cu un album de pus pe repeat pentru melomanii autohtoni și nu numai. 

Teodor Pop , Mihai Moldoveanu -și Szabó Csongor-Zsolt  sunt cei trei timișoreni care în ultimii ani au avut peste  250 de concerte în 16 țări de pe trei continente și care se pot mândri și cu două recitaluri în legendarul Blue Note din New York City. Băieții mai au o serie de alte motive de mândrie.  Ar mai fi de spus că Drive a fost înregistrat la Budapesta, mixat de John Davis în The Bunker Studio din Brooklyn, New York și are o copertă făurită de Ovidiu Hrin în Timișoara. Din păcate, Drive nu e disponibil decât online, deocamdată. Din fericire, e un disc ce merită cu prisosință atenția tuturor melomanilor. Așteptăm evident și o apariție pe vinil.......

Elena Mîndru - Hope

 

Deși locuiește de o bună bucată de vreme în Finlanda, Elena Mîndru este o figură cât se poate de activă și în scena jazz-ului românesc. Aături de aparițiile sale în locuri în care te aștepți să savuurezi sound-urile de jazz, Elena a reușit să-și facă apariția și în cadrul unor evenimente considerate „mai mainstream“, de exemplu la festivalul Electric Castle de la Cluj, unde a cântat în vara acestui an. Discul de față – al 5-lea din carieră - îl are ca invitat special pe polonezul Adam Baldych și poartă numele de Hope. Cei doi artiști s-au cunoscut în 2014 în cadrul festivalului internațional de jazz de la Gărâna, iar pe acest disc mai sunt prezenți și finlandezii Tuomas J. Turunen (  pian), Oskari Siirtola (contrabas) și Anssi Tirkkonen (tobe). 

Dincolo de speranța unor vremuri post – pandemice în care arta va reveni în sufletul cât mai multor oameni, cele zece compoziții de aici oscilează și pe o tematică cât se poate de trendy la vest de țărișoara noastră. Pe scurt, e vorba de eco-criza globală și mesajul „că trebuie să ne unim forțele și speranțele în încercarea de a ne salva lumea în care trăim“.

Înainte de a trece la discul propriu- zis cred că ar fi de bun augur să reamintesc faptul că Elena Mîndru este actualmente doctorandă în cadrul Departamentului de Jazz al Sibelius Academy din Helsinki, pe tema spectrografiei și esteticii sunetului vocii de jazz. În plus, urmează un MBA în management cultural la Kajaani University of Applied Sciences. Artista a câștigat numeroase premii, inclusiv Montreux Jazz Voice Competition, iar la casa ei de discuri numită EM Records au apărut albumele trupelor timișorene JazzyBIT și Bega Blues Band.

Pe plan muzical, superba voce a Elenei Mîndru conferă un șarm aparte tuturor melodiilor, iar prestația violonistului Adam Bałdych este deasemenea fără cusur. Printre momentele deosebit de interesante ar fi de remarcat pasajele susținute de invitații finlandezi în piesa „Luca“ (dar nu numai) și „Foliage“, cea mai lungă piesă de aici, care are niște sound-uri care traversează zona jazz-ului spre tărâmuri magice. Un alt moment remarcabil este finalul , „Walking on the moon“, care oferă o abordare șmecheră după piesa cu același titlu al celor de la The Police. Single-ul Hay Moon excelează și printr-un text cât se poate de inspirat în timp ce „Blueberry“ te teleportează pe malul unui lac în care apa este inuman de albastră. Dealtfel sentimentul de „pace și liniște“ respiră prin porii fiecărei clipe din acest disc, iar după audiția acestui „Hope“, chiar ți se impregnează ideea că lumea în care trăim merită mai multe din partea noastră, a tuturor. 

Una peste alta, „Hope“ este un disc care mustește de bun gust și profesionalism. Nimic nu e lăsat la voia întâmplării, fiecare element folosit în construcția acestuia e bine dozat, iar „gașca“ care a pus la cale acest material discografic merită atenția tuturor urechilor iubitoare de sound-uri frumoase. 

Lucia - Immersia

 

Clișeele spun că Lucia este probabil primul star Youtube din România, grație cover-ului ei la piesa „Silence“ a celor de la The Mood. În cei nouă ani scurși de atunci, piesa cu pricina a adunat peste 28 de milioane de vizualizări, iar „fata de la pian“ a lansat două albume și un E.P., acesta din urmă fiind lansat la mijlocul lunii octombrie, taman la Budapesta, în cadrul unei conferințe muzicale. Imediat după succesul primului ei single, Lucia a fost cooptată de cei de la Global Records, care nu s-au sfiit s-o eticheteze drept un amestec de Regina Spektor și Adele. După cele două albume lansate la casa de discuri care e răspunzătoare pentru tonele de Inna (de exemplu), artista a devenit independentă și...bine a făcut.  

Promovată pe bună dreptate drept un „produs de export muzical al României“, Lucia reușește să se ridice la înălțimea așteptărilor cu acest Immersia. Chiar dacă conține numai cinci piese, acest E.P. creionează cât se poate de fidel multitudinea de stări cu care ne confruntăm zi de zi. Imaginea de „fata cu pianul“ extrasă parcă din tabloul omonim al lui Paul Cezzane cu care s-a ales Lucia datorită debutului ei te poate duce cu gândul la Tori Amos, Demi Lovato sau chiar Alicia Keys. Exemplele pot curge la nesfârșit, dar ideea este că compozițiile de aici au personalitate. Din această cauză acest „bebeluș pandemic“ (cum a fost descris acest E.P. de Lucia) este unul de remarcat. Pe plan instrumental, lucruriles cât se poate de diverse.  Prima piesă, „Simple“ te duce cu gândul la compozițiile nemuritoare ale celor de la Massive Atack, iar în „Who“ ai impresia că tocmai asiști la un featuring de Mount Kimbie și Austra. „Hitul“ acestui E.P. este „Rogue“ care are un iz de Birdy meets Jamie XX, iar finalul din„ All of the world“ poate să-ți creioneze o posibilă colaborare Radiohead cu Alexandrina. 

Și dacă toate astea nu v-au convins să ascultați acest E.P., mai există ș-un bonus. E vorba de concertul acesta, filmat în pădure care merită ascultat la căști. Tot la capitolul chestii interesante ar mai fi de menționat și faptul că acest E.P. nu a fost lansat ca CD ci sub formă de art work. „Cine vrea să ne susțină ‘cumpărând albumul’ poate să cumpere un poster cu un artwork minunat” spune Lucia.

Și fiindcă trăim într-o lume imperfectă am descoperit și două minusuri. Unul este legat de lungimea acestui E.P. Deși nu am pretenția să ascult un triplu album de concepție în 2021, parcă cinci piese e prea puțin. Iar, celălalt minus....mi-aș fi dorit ca măcar o cincime din acest E.P. să beneficieze totuși de text în limba română. Sau măcar în maghiară, dacă tot e „produs de export.“. Una peste alta, sincere felicitări pentru una din cele mai interesante apariții discografice „pop/indie“ din țărișoara noastră din ultima vreme.