Trust - TRST

Se stie: muzica e cea mai puternica forma de magie. Iar atunci cand ceva iti pica cu tronc, degeaba stai sa cauti explicatii plauzibile, caci vraja e facuta deja. In cazul de fata, samanii care alcatuiesc acest proiect isi au sediul in Canada si se numesc Robert Alfons si Maya Postepski. In cazul in care nu ocolesti cu buna stiinta muzica electronica, exista sansa s-o stii pe Maya din cealalta trupa a ei, Austra, responsabila pentru unul din cele mai misto discuri ale anului trecut, despre care ai putut citi aici.

E de ajuns sa arunci o singura privire pe coperta ca sa realizezi ca acest exercitiu sonor nu face parte din categoria „shiny happy people“ si categoric nu e vorba de un album pe care sa-l faci cadou la aniversarea matusii. Desi emana un aer cat se poate de dark, specific muzicii goth, albumul acesta e unul in care poti avea deplina incredere, caci te rasplateste cu o caldura launtrica. Felul in care este structurata muzica elimina ideea de plictiseala printr-un exercitiu cum nu se poate mai simplu – placerea sunetului. E un sound multi – colorat in care efectele electronice sunt „stoarse” in toate modurile posibile, dar spre deosebire de creatorii de muzici experimentale, cei de la Trust nu uita defel de melodicitate. Dincolo de evidentele comparatii cu Austra, auditia acestui disc mi-a adus aminte de universul sonor pe care l-am descoperit odata cu debutul celor de la Crystal Castles. Dar aici e altceva: e un divertisment inteligent pentru urechile consumatoare deopotriva de darkwave si goth – electronica. 

Acomodarea cu cei de la Trust se face cat se poate de lin, prima melodie avand un minutel fara synth-uri dar care subliniaza din plin drumul pe care este invitat sa paseasca melomanul: unul presarat de creatii surprinzatoare. Vocea super – procesata si efectele te baga uneori in ceata, unele momente ale discului fiind parca un soundtrack pentru filmele lui David Lynch. Prima piesa care te face sa exprimi un puternic Waw vine taman la track-ul cu numarul doi, Dressed for Space, o melodie care se recomanda a fi un slagar instant pentru cei care au ascultat vreodata in viata lor Kraftwerk sau LCD Soundsystem. Sau Yazoo si Depeche Mode, iar exemplele ar putea continua la nesfarsit. Vocea e exact acolo unde trebuie iar micile delay-uri adauga un plus de sarm. Bulbform – unul din single-urile albumului - are aceleasi propietati miraculoase, doar ca de data aceasta sound-ul e mult mai gothic decat pe piesa anterioara, iar primul moment ceva mai neinspirat al albumului se regaseste in track-ul patru, The Last Dregs. Din fericire lucrurile devin din nou pur si simplu flamboaiante odata cu Candy Walls, care desi pare cat se poate de monoton la prima auditie ofera niste experiente senzationale melomanilor care stiu sa asculte dincolo de aparente. Gloryhole merge pe un sound synth – pop peste care este turnata o voce care devine obsedanta la un moment dat, iar This Ready Flesh duce materialul in zona mai experimentala. F.T.F. readuce ascultatorul pe taramul mai prietenos al melodiilor “dansante”. Unica piesa downtempo a acestui debut este Heaven, care se contituie intr-un exercitiu anost pe alocuri, dar per ansamblu suportabil. Desi are o percutie imprumutata parca din epoca New Order (Blue Monday) piesa numita Chrissie E reuseste sa fie cat se poate de actuala, avand usoare arome de techno, gata de a fi savurate pe deplin de amatorii de electronice sofisticate. Cele peste sase minute ale piesei Sulk sintetizeaza cat se poate de bine muzica celor de la Trust iar unicul regret pe care il ai dupa auditia acesteia este ca din pacate cele 11 track-uri ale albumului de debut Trust tocmai s-au incheiat. Pentru asta s-a inventat insa butonul de repeat.

Albumul asta mi-a provocat niste cugetari transcedentale pe seama notiunii de nisa. Sa fim seriosi: prin tarisoara noastra Hercules and Love Affair (inaintea carora au concertat cei de la Trust) reprezinta o nisa. La fel ca si LCD Soundsystem sau o caruta de trupe invitate anul acesta la cele doua festivaluri din vecini de la noi, Sziget si Exit. Si mai grav este ca membrii diverselor nise se delimiteaza categoric de reprezentantii altor asemenea nise. Asa se ajunge la bisericute, cu viziunea asta bidimensionala complet anapoda, propagata cu buna stiinta de unii. Exista posibilitatea ca unii sa vada acest disc doar din perspetciva tot mai popularului curent de revival de synth – pop. Complet fals, caci muzica celor de la Trust e cat se poate de fresh. E dance pentru cei care nu se regasesc in popcorn. Sau ca sa citez comunicatul de presa al acestui release: „e o fabrica de hituri pop ingropata adanc in noroi“. De nota zece, indubitabil!

Amanda Lear - I Don't Like Disco

Putina lume stie ca Amanda Lear a aparut pe coperta albumului celor de la Roxy Music din 1973, For your pleasure. Si asta pentru ca pe vremea aceea era prietena lui Bryan Ferry. Si daca tot am ajuns la „combinatii” Amanda Lear a mai fost cuplata de-a lungul vremurilor cu Salvador Dali sau David Bowie. Si multi altii, care au ajutat-o fiecare dupa posibilitati sa-si creeze un nume un showbiz. Printre alte lucruri putin stiute se numara data si locul ei de nastere (variantele fiind: a) 1939, b)1946 sau c)1950)) iar un alt amanunt „tinut” la secret este acela daca s-a nascut baiat sau fata. Ceea ce este cert este ca cel de-al 15-lea album de studio al ei, I Don't Like Disco, este primul disc care contine piese originale, din 1995 incoace.

Orice observator obiectiv al muzicii pop stie ca Amanda Lear a fost una din primele figuri care a „pavat” un drum. In care imaginea a capatat un aspect cat se poate de important, iar controversele legate de sexualitate si-au gasit si ele un rol hotarator in ecuatie. Intre timp, aura de diva muzicala a Amandei Lear s-a estompat, artista facandu-se remarcata prin expozitii de pictura si chiar prezentatoare TV, job obtinut cu ajutorul lui Berlusconi.  Revenind la sunete, piesele noului album vor fi degustate asa cum se cuvine in special de melomanii care au fredonat la vremea respectiva slagare ca Follow Me, sau Queen of Chinatown. Stilistic, cele zece piese se invart in zona HI – NRG cu un sound euro – disco cat se poate de pregnant, iar vocea a ramas la fel de unica. Dupa prima piesa care da totodata si titlul acestui album, urmeaza o piesa in cel mai stil pur Fancy al anilor 80 (sau Bad Boys Blue, daca vreti) intitulata What a surprise, dar adevarata surpriza vine odata cu track-ul numarul patru intitulat Money, money. Piesa cu pricina nu prezinta surprize in plan stilistic, dar are un sound care o recomanda a fi un slagar instant. Desigur, in alte vremuri...Cel mai neinspirat moment al discului este unica piesa cu beat „asezat” care a fost botezata Icon, iar o combinatie disco – rock e prezenta in La bette et la belle iar Chinese Walk e un alt moment suspect de slagar din acest material discografic. Una peste alta, noul material semnat Amanda Lear nu aduce absolut nimic nou, dar este cu siguranta o auditie decenta pentru cei care au prins HI – NRG-ul in floare si duminicile cand pe soselele patriei circulau fie masinile cu numere cu sot fie cele fara sot.

Sebastian Spanache Trio - A Pasha s Abstinence

Pentru amatorii de jazz din Timisoara, numele lui Sebastian Spanache nu are cum sa fie necunoscut. Prezent in diverse formule de-a lungul vremurilor prin cluburile din oras, muzicianul a pus bazele unui proiect numit Expanding Time Colours care a propus o abordare diferita a stilurilor jazz, funk si latin, in care alaturi de el au mai fost prezenti Stefi Olariu – trompeta, Lucian Naste – chitara, Csaba Santa – contrabas, Radu Pieloiu – tobe si Sergiu Catana – percutie. Muzicienii au „tras” si un mini – turneu national care s-a bucurat de o primire calduroasa in randul melomanilor. De data aceasta, trei muzicieni din acest nucleu s-au ambitionat sa scoata un material discografic care ofera celor avizati 56 de minutele de jazz de bun augur. A Pasha s Abstinence, scos de Sebastian Spanache Trio, se doreste a fi o calatorie muzicala impartita in opt track-uri cu un feeling divers. Doua piese sunt compozitii semnate Csaba Santa si Sergiu Catana, ceilalti doi timisoreni care alaturi de Sebastian Spanache sunt vinovati de aparitia acestui material. Printre momentele interesante se numara Smoke and Mirrors, o compozitie cat se poate de reconfortanta care beneficeaza si de aportul lui Lucian Naste la chitara, care reuseste sa dea un feeling cat se poate de interesant acestei constructii sonore care se intinde pe parcursul a aproape sapte minute si Meditation, in care melomanul este invitat sa participe la un trip misto din cale afara prin diverse cotloane dementiale ale jazz-ului. Exista pe ici pe colo si mici intruziuni in funk sau soul. Discul poate fi incadrat in sertarul free jazz, plin de sunete abrazive şi rezolvări acustice interesante, care emana o naturalete aparte. E jazz made in Timisoara si poate fi ascultat/comandat aici.

Django Django - Django Django

Exista unele albume care isi dau arama pe fata chiar si prin simpla consultare a tracklistului, astfel incat chiar si fara sa asculti o nota din piese, incepi sa „mirosi“ cam despre ce este vorba. E clar pentru toata lumea ca un disc care cuprinde melodii botezate Life s a beach sau Hail Bop, nu are cum sa nu fie ceva legat intr-un fel sau altul de curentul botezat surf – music. Dar, e un altfel de surf – music decat la care te astepti, credeti-ma! Cei patru muzicieni londonezi care alcatuiesc trupa asta n-au de-a face defel cu intemeiatorul gypsy – jazz – ului, Django Reinhardt. La fel ca Duran Duran sau Talk Talk, semnificatia numelui e neesentiala. Primul lor single a aparut in 2009 sub numele de Love s Dart / Storm iar discul lor de debut e una din cele mai fresh aparitii ale anului pe care de-abia l-am inceput. La fel ca si-n cazul celor de la Beach Boys (a caror influenta se simte pe ici pe colo pregnant) spectrul sonor al compozitiilor este cat se poate de minimalist, dar spre deosebire de muzicienii din California, britanicii astia amesteca in acelasi aluat mult mai multe influente, amanunt care face ca sound-ul lor sa te prinda „din prima“. Armoniile muzicale prezente in cele 13 piese sunt cat se poate de variate, iar pe langa influentele surf mai sus amintite, urechile avizate  pot descoperi arome de folk, rock n roll, world – music si nu in ultimul rand acel „electro – pop“ batatorit de nume ca Hot Chip sau Cut Copy. Exista aici doua mari slagare, doua creatii care se lipesc fara drept de apel de ureche, Default si Waveforms, melodii pur si simplu geniale, care se recomanda a fi puse pe „repeat“ cat e ziulica de lunga. Prima dintre ele oscileaza intr-un soi de rock pe doua corzi imbibat cu niscaiva efecte electronice peste care este turnat in doze mirifice voci care se regasesc in orice hit al anilor 60. E o aventura spatiala care se recomanda a fi ascultata la maxim si care provoaca instantaneu chef de dans. Waveforms, in schimb, este o adevarata perla din zona psychedelic a discului. Daca e sa asculti numai instrumentala Skies Over Cairo cu siguranta esti tentat sa categorisesti acest produs drept o excursie tumultoasa in zona world – music cu o puternica infuzie de VST-uri electronice, iar Hand of Man aluneca in zona acelui folk care in ultima vreme are un reviriment cat se poate de strasnic in United Kingdom. Printre lucrurile care adauga stropi de sarm celor de la Django Django se numara fara indoiala si percutia absolut dementiala, realizata uneori din jumatati de nuci de cocos, care adesea suna de parca ar fi un tropait al unei turme de cai (Love s Dart). Lifes a beach e categoric un soi de remember al vremurilor Beach Boys iar Zumm Zumm e exact opusul, o melodie care are o repetivitate enervanta pe alocuri, dar care muta sound-ul in zona experimentelor muzicii electronice. Desi ma feresc cat se poate de tare de termenul indie, e prima eticheta care-mi vine s-o aplic acestui debut spectaculos. Daca ma gandesc mai bine, chestia asta ar putea fi ambalata si avantgarde – pop. Sau un rock care-ti pune trupul in miscare. Orice denumire i-ai gasi, e o muzica care te acapareaza si te vrajeste, fapt pentru care Django Django e prima mare surpriza sonora „din neant” a anului 2012.

All in Green - Travelers in this world/ Exiting the dream

De felul meu nu sunt nici ipocrit si nici exagerat de politicos. Din aceasta cauza, inca din capul locului trebuie sa recunosc ca muzica inventata de Monica Vidoni si Sebastian Bayer – cei doi timisoreni care alcatuiesc proiectul All In Green - nu duduie de originalitate. Atmosfera mega – melancolica si instrumentatiile care iti provoaca puseuri serioase de nostalgie care razbat din cele zece piese inserate pe acest material de debut, sunt interpretate si compuse OK, dar nu te „lovesc“ de la prima auditie. Dincolo de astea, discul acesta e unul care merita toata atentia din mai multe motive. In primul rand, oricat ne-am invarti in jurul cozii, n-avem cum sa facem abstractie de spatiul geografic in care ne ducem existenta. Unde pe plan muzical (si nu numai) am fost vitregiti de o serie de curente muzicale care au transformat radical arta numita muzica. N-am avut parte de accente veritabile nici de punk, cu atat mai putin de new wave, trip – hop, rave sau alte stiluri. Drept urmare, „mainstream“-ul nostru e unul mega – incolor, inodor si insipid iar putinii artisti care au incercat si inca mai trudesc sa incerce in barci stilistice care „dincolo“ au greutate sunt considerati de „industria autohtona“ mega - outsideri si taxati ca atare. In asemenea conditii, sa scoti pe piata un disc ca acesta e mai mult decat act de curaj. Nu fiindca n-ar mai fi abordat nimeni aceasta nisa, ci pentru ca faptul ca tot mai putini artisti reusesc sa treaca peste cenusiul intens care pluteste pe plan muzical asupra tarisoarei noastre. Am considerat necesara aceasta introducere mai alambicata dintr-un motiv cat se poate de simplu: judecand dupa standardele romanesti, muzica celor de la All In Green este necomerciala. Neinteresanta pentru marele public. Dupa cum spuneau cei doi muzicieni in cadrul unui interviu realizat de Bogdan Puris la Radio Timisoara,  producatorii din Romania le-au transmis un mesaj: „suna extraordinar de bine ce cantati voi, dar sfatul meu e sa lansati albumul in Anglia, ca pe la noi nu se asculta asa ceva“. Logica acestor dinozauri care se considera „promotori ai muzicii romanesti“ este cat se poate de bolnava, iar faptul este vizibil cu ochiul liber. E drept, nu se prea cumpara muzica in tarisoara noastra, dar in ultimii ani oamenii scot banuti seriosi din buzunare pentru a urmari live trupe „necomerciale in Romania“. Aceeasi “stalpi” ai industriei romanesti de muzica n-au habar de marketing sau A & R, dar asta e chiar o alta discutie. Revenind la plusuri, All in Green merita aplaudati, sustinuti si ascultati nu doar pentru curajul de a scoate un album considerat „necomercial“ de catre ciumpalacii care-si aroga drepturi de producatori muzicali in Romania, ci si pentru faptul ca muzica lor este una coerenta. Cele zece track-uri compuse de-a lungul mai multor ani de zile „curg“ cat se poate de meserias in urechea oricarui meloman indragostit de frumos, discul fiind unul care emana liniste sufleteasca si doze serioase de calm. Chestii care lipsesc din plin in societatea noastra. Stilistic, lucrurile se invart in zona lounge, cu o introducere care aminteste de niscaiva world – music (Travellers in this world) sau mici accente de trip – hop – ul din Bristol executat cu ceva vreme in urma de Massive Atack, Portishead sau Morcheeba in Dream of Heaven. Cele mai reusite momente ale discului sunt fara indoiala You are the sun, Noone si Flying High, iar simbioza intre vocea misterioasa a solistei si instrumentatiile a la Twin Peaks - pe alocuri – este una fericita si adauga un plus de sarm. Departe de a fi o capodopera, debutul este unul promitator. Ma incapatanez sa cred ca daca aceste piese ar fi avut parte de texte in limba romana, rezultatul ar fi fost mult mai interesant. Stiu explicatia conform careia „muzica noastra este destinata tuturor oamenilor de pe Planeta fara restristii geografice“, dar n-am cum sa uit faptul ca “afara” acest stil este practicat de 23.456 de trupe la ora actuala. Categoric pentru piata romanesca All in Green e un debut decent, dar daca ar fi ca acest disc sa se ia la intrecere cu alte aparitii de profil de pe rafturile unui magazin londonez, nu stiu care ar fi rezultatul…

The 2 Bears - Be Strong

Se spune ca-n 2 februarie, ursul iese din vizuina si daca-si vede coada, e bai mare. Traditia populara nu ne lamureste defel ce se intampla in cazul in care la orizont apar doi ursi. Cele doua fete umane care se ascund in spatele proiectului The 2 Bears reusesc sa surprinda printr-un album de debut meserias, cum rar ti-e dat sa auzi in zilele noastre pe taramul acesta care poarta enigmaticul nume de dance – music. La patrat! Nu are influente nici de dubstep, nici trance, nici minimal sau drum and bass si e la mare departare si de David Guetta si de popcorn. S-atunci? E smart dance music, dragilor, adica acel gen care te face sa-ti misti partea dorsala si nu numai pe niste ritmuri care nu au darul de a-ti afecta nivelul IQ-ului. Fiindca se cuvine sa facem cunostinta cu cei doi ursi, pe scurt ei sunt Raf Rundell si Joe Goddard, acesta din urma fiind unul din componentii trupei Hot Chip. De care sigur ai auzit, da? Habar n-am cat cantaresc pe cantar cele doua personaje, dar va asigur ca albumul lor de debut este mega – obez fiind pur si simplu imbibat cu ritmuri sanatoase de club – music. Una din intrebarile cele mai hilare adresate de jurnalisti in zilele noastre este aceea cu „de unde v-a venit inspiratia?“. Iar raspunsurile pot fi cat se poate de demente. In acest caz, Raf a avut o replica memorabila: „Country ‘n’ Western; Techno; Reggae, Dancehall; Hip Hop; House“. 

Cei care sunt conectati la aparitiile din zona clubbing vor recunoaste probabil piesa Bear Hug, care a facut deja ceva furori pe ringurile de dans si care ramane fara indoiala unul din momentele strong ale acestei colectii care cuprinde 12 piese. Foarte americana ca si sound mi se pare a fi o alta piesa jos palaria care poarta numele de Be Strong si care e un soi de combinatie intre Hercules and Love Affair si Azari & III. Doar ca de trei ori mai exploziva! Dincolo de armoniile dementiale de synth si loop-urile de pian a la anii 90 din piesa Work, melodia are un usor iz de pamflet, fiindca ne spune ca trebuie sa muncim mult mai mult (We gonna work, work harder for each other for the future my love we gonna work). Exista aici o varietate neverosmila, nu numai disco-ul fiind la putere: Heart in mind emana usoare arome country iar
Heart of the Congos incearca sa mearga pe o linie reggae si dub. Deviatiile astea de la linia disco sunt pur si simplu superbe iar Increase your faith este un alt moment simpatic al materialului, fiind totodata si cel mai dark din acesta. Pe de alta parte Church emana raze serioase de Soare si te duce cu gandul la o zi superba de vara si are oaresce similitudini cu muzica creata odinioara de LCD Soundsystem. Avand in vedere repetivitatea care se manifesta in zona dance – music mi se intampla tot mai rar sa pot asculta cap – coada de mai multe ori discuri din aceasta categorie. Debutul celor de la The 2 Bears demonstreaza ca exista si exceptii de la regula, iar pentru asta, nu-mi ramane decat sa zic : chapeaux!  

V.A. - ElectroblogRo 1 Year

Nu e deloc greu de banuit ca sub numele de "ElectroBlog Ro - 1 Year" se ascunde o compilatie nascuta la aniversarea unui an de existenta a unui site care isi propune conform marturisirilor proprii sa promoveze adevaratele valori ale muzicii electronice romanesti. Si nu numai, caci o ureche avizata sesizeaza printre cele 18 track-uri adunate sub aceasta umbrela si o serie de alte directii stilistice nu neaparat electronice, dar care se situeaza tot in zona a ceea ce ne place noua sa etichetam drept “necomercial“. Compilatia este distribuita gratuit sub o licenta Creative Commons si cuprinde compozitii mai vechi sau mai noi ale unor artisti cu o oarecare notorietate in randul publicului care urmareste „fenomenul“, dar si cateva nume din categoria tinere talente. Carevasazica ascultatorul poate degusta/aprecia melodii semnate de Adrian Enescu, Alba Ecstasy, Brazda Lui Novac, Cristian Paduraru / Fire In Water, Dan Bazix, Daniel Dorobantu feat. Petrica Ionutescu, Dreamlogik, Esemdi, Lemmy Caution, Makunouchi Bento, Nord, Platonic Scale, Radio Space Pop, Randomform, Sasa Liviu Stoianovici, Silent Strike si Suufi Astrolab. Fara nici o indoiala, ideea realizarii unei asemenea compilatii este una de bun augur si pe parcursul pieselor melomanul isi poate creea o imagine de ansamblu asupra stadiului in care se afla starea muzicii „asteia“ si poate cunoaste o parte a oamenilor care nu rezoneaza cu mult – hulita muzica electronica „comerciala“ prezenta pe toate gardurile prin mass – media. Spectrul sonor este cat se poate de divers, de la old – style-ul sound de drum and bass din vremuri demult apuse care razbate din remixul lui Adrian Enescu la Cine iubeste si lasa, la superba senzatie de chill emanata de Cristian Paduraru sau atmosfera dark – gotic din piesa celor de la DreamLogik sau spatialitatea piesei Universal Drift, creata de Platonic Scale. Printre artistii care si-au regasit locul pe aceasta compilatie aniversara se regasesc si cateva nume timisorene, cu rezonanta pour le connaisseurs. Daniel Dorobantu (Thy Veils) face echipa aici cu Petrica Ionutescu pentru piesa numita Nightliner, si dupa cum e usor de ghicit, piesa asta se invarte in jurul unui ambient – jazz mai mult decat placut urechii iar cei de la Makunouchi Bento au contribuit cu peste opt minutele de desfat sonor, construita din gemetele unei actrite porno, prelucrate evident dupa o reteta proprie deosebita. Printre cei care si-au lasat amprenta asupra acestei compilatii se numara si (ex)timisoreanul Sasa Liviu Stoianovici care impinge spectrul sonor spre zona experiment si chiar si aradeanul Lemmy Caution, care cu al lui Lie to me ofera niste sound-uri cat se poate de interesante. Din acest aluat sonor nu lipsesc nici ingrediente cunoscute ca Silent Strike sau Brazda lui Novac, deci orice meloman sanatos la cap n-are nici un motiv de nemultumire dupa aceasta auditie. ElectroblogRo 1 year se poate asculta si downloada pe gratis aici.

Leonard Cohen - Old Ideas

Una din zicalele scriitorului francez Francois de La Rochefoucauld spunea la un moment dat ca „putini oameni stiu sa fie batrani“. Fara indoiala, unul din acestia este legendarul canadian care a reusit sa uimeasca lumea de prin 1967, de cand a scos primul sau album, disc care a oferit urechilor avizate capodopere de genul „Suzanne takes you down to her place near the river/You can hear the boats go by/You can spend the night beside her/And you know that she's half crazy“. Ca sa-l citez chiar pe Cohen care in superba piesa Different Sides – inclusa printre cele zece track-uri de aici - accentueaza cu sarmu-I caracteristic cuvantul  „frankly“, onest fiind, cred ca nici daca ar fi apelat la serviciile celor mai trendy copywriters de la ora actuala, domnul acesta n-avea cum sa vina cu un titlu mai adecvat pentru acest cel de-al 12-lea material discografic din cariera. Desi conotatia cuvantului de previzibil cel putin in ceea ce numim astazi muzica nu este una tocmai pozitiva, discul asta reuseste sa te subjuge totalmente, desi continutul sau este strasnic de previzibil. As usual, piesele sunt mega – imbibate in temele favorite ale canadianului, dragoste si moartea, dar adevarata stralucire este maniera in care Cohen jongleaza prin aceste tematici. Pe plan instrumental, orchestratiile sunt cat se poate de retinute si adeseori duc lipsa chiar si de orice urma de percutie, intregul conglomerat fiind mai degraba un exercitiu de spoken –word music. Un disc nealterat, plin de gratie si poezie, minimalist cat incape in orchestratie, dar surprinzator de sarmant in intregul sau, cum numai Cohen e in stare sa creeze.

Maetsrul in varsta de 77 de ani nu precupeteste nici un effort: inca de la primele acorduri ale piesei de deschidere Going Home, te loveste cu o eleganta aparte. De notat, ar fi si ca textul acestei piese a fost publicat anterior aparitiei materialului discografic in rubrica de literatura a celebrei reviste The New Yorker, dar sincer, acest amanunt parca nici nu mai conteaza. Caci imediat dupa aceea spatiul sonor este ocupat de Amen si Show me the place, doua cristale de o deosebita frumusete, care netezesc calea catre The Darkness, primul single extras din Old Ideas. Orice posesor de urechi spalate n-are cum sa nu se simta pur si simplu coplesit de felul in care Cohen murmura aici “I’ve got no future, I know my days are few”. Printre colaboratorii care si-au adus aportul la creearea acestui disc de exceptie se numara si claparul si producatorul muzical Patrick Leonard, cunoscut printre altele drept cel care i-a compus Madonnei piesa La Isla Bonita, sau gratie colaborarilor cu Pink Floyd, Roger Waters, Rod Stewart sau Bryan Ferry. Tema dragostei capata conotatii diverse in piesa Anyhow, in care Cohen admite ca „amandoi suntem vinovati“ intr-un fel aparte: „I'm naked and I'm filthy and there's sweat upon my brow / And both of us are guilty, anyhow. / Have mercy on me, baby. After all, I did confess, / Even though you have to hate me, could you hate me less?". De exceptie ar mai fi si superba Crazy to love you care te cucereste din prima si-n care afli despre maestru ca ‘I’m old and the mirrors don’t lie’, Banjo si nu-n ultimul rand Lullaby. Ce mai, cred ca am enumerat toate cele zece piese de aici. Pe scurt, e un album care nu e defel diferit de creatiile sale anterioare, adica de categoria „jos palaria“.

Lana Del Rey - Born To Die

Desi pute de la mare departare a produs pop prefabricat pentru a satisface nevoile auditive deopotriva a hipsterilor, pitipoancelor si a patinatorilor de zi cu zi, albumul de debut al tipei asteia nu e chiar atat de nasol precum m-as fi asteptat. In cazul in care reusesti sa faci abstractie de masina de propaganda care a lucrat intens inaintea acestui debut pentru ca Lana Del Rey sa devina un produs de marketing pe buzele tuturor, vei avea surpriza sa constati ca sound-ul discului este cat se poate de decent. Categoric, nu e „cea mai asteptata aparitie discografica a anului” – cum s-au grabit unii s-o eticheteze – dar merita atentie. Nu e nimic senzational (poate doar valva creata in jurul aparitiei) dar trebuie sa fii rau – intentionat sa stampilezi acest produs cu particula „trash“. Traim intr-o vreme in care reclama e sufletul comertului, dar categoric un advertising mult prea agresiv poate avea un efect contrar asteptarilor. In randul unora, of course.

Born to Die e un disc care te face sa ramai cu o impresie cat se poate de clara: tipa asta e o actrita. Isi joaca un rol bine stabilit si beneficeaza de niste compozitii diverse, bine „slefuite”. In plus, are si o voce agreabila, departe de perfectiune, dar care nu te face sa-ti pui dopuri in urechi. Dincolo de aceste eventuale plusuri, chestia care strica cel mai mult aceasta ciorba sonora e mesajul textelor. Si fiindca e vorba de o muzica in care vocea are un rol esential in ecuatie, e destul de greu sa faci abstractie de acest amanunt. Carevasazica, piesa care da titlul albumului are niscaiva cuvintele de genul „Come and take a walk on the wild side/Let me fuck you hard in the pouring rain/You like your girls insane“. O alta mostra care defineste exact stupizenia textelor este cea din National Anthem in care aflam ca "Money is the reason we exist/Everybody knows it/It's a fact, Kiss. Kiss". Desigur, nimeni nu se asteapta ca textele hiturilor de astazi sa mai semnifice ceva, dar parca in acest caz ar fi fost bine venita o exceptie de la regula.

Printre piesele care suna misto in cazul in care faci abstractie de text si nu le asculti la saturatie se numara Video Games, mai sus pomenita National Anthem care are un cor al naibii de misto si Radio. Dealtfel, majoritatea celor 12 piese (sau 15 pe varianta deluxe) au un soi de „vino-ncoa” rar intalnit in produsele pop. Am zis ca fac abstractie de zvonistica, dar e musai sa insist nitel pe acest taram. O vorba populara din batrani spune ca zvonurile sunt pe jumatate minciuna. Alta zicala de luat aminte este aceea conform careia nu toate femeile repeta zvonuri, unele le creeaza. In cazul acesta, se spune ca tipa are un tata milionar, care zice-se ii finanteaza cariera, ca a avut o aparitie destul de jenanta in cadrul emisiunii Saturday Night Live in America sau ca si-a bagat injectii cu colagen in buze. Iar lumea analizeaza in dezbateri prelungite aceste chestiuni. Si mai putin structura melodiilor...

Raspunzator pentru o mare parte a acestui succes este nea Rick Nowels, un compozitor care printre altele si-a imbogatit conturile bancare datorita unor hituri din visteria unor nume ca Belinda Carlisle, kd Land, Nelly Furtado, Sinead O Connor, Cher sau chiar Lykke Li, el fiind dealtfel coautor al piesei I follow rivers, printre altele. Discul e mult prea plin de  melancolie,  condimentat cu multe treburi care sa vanda, si sunt sigur ca  daca melodiile emanau un aer putintel mai vesel era si mai bine. Fatuca care  a fost deja alintat cu particula de „gangster Nancy Sinatra“, reuseste sa combine oarecum sonoritatile de genul „indie“ cu pop-ul gretos care se lafaie in hiturile actuale. Poate ati remarcat, la-nceput Video Games a pornit ca o fenomenala descoperire din zona underground, dar intre timp a capatat milioane de vizionari peYoutube. La fel si cu Blue Jeans si restul de piese.

Fenomenul Lana del Ray a facut ca biletele pentru primul ei concert din Marea Britanie sa se vanda in 30 de secunde. Fara indoiala, Born to Die e un album interesant si pertinent si se va bucura de un mare succes. Spre deosebire de celelalte produse pop „la cutie” cu care suntem inconjurati, in afara de imbecilitatea textelor, materialul asta are momente cat se poate de decente. E un soi de Florence And The Machine cu efecte electronice minimale si mici trimiteri la lumea lui David Lynch. Nu contine slagare care ti se inmagazineaza in capsor dupa prima ascultare. E retro, nostalgic si misterios in acelasi timp, chestiuni care in aceasta combinatie fac casa buna impreuna. Daca buzele ei sunt sau nu naturale, n-are nici o importanta. Ideea e sa fii pe buzele tuturor....

Pokey Lafarge and the South City Three - Middle of Everywhere

Nu stiu altii cum sunt, dar eu ador pur si simplu copertile de disc sepia. Iar daca o vorba plina de adevar din intelepciunea populara spune ceva de genul „spune-mi cu cine te insotesti ca sa-ti spun cine esti“, ma vad nevoit sa fac o mica extrapolare: „spune-mi ce citesti, ca sa-ti zic ce stil muzical ti se potriveste“. Pokey LaFarge e un tip care a studiat indeaproape literatura americana si a fost marcat de creatiile unor Ernest Hemingway sau John Steinbeck. In plus are buletin de St. Louis, Missouri. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa deduci ca unui asemenea individ i se potriveste ca o manusa stilul muzical botezat Americana. Ceea ce rasuna din cele 13 compozitii ale materialului discografic e something care e indeajuns de aproape de delta – blues. Sau pentru cinefili, vremurile in care productiile cinematografice aveau in prim plan nume de-alde Greta Garbo sau Rudoph Valentino. Anii 20, carevasazica. Ragtime, jazz, swing, Willie Dixon si alte bunataturi din acelasi „sertar” se regasesc din plin printre melodiile care iti proiecteaza mental un film cu sigla Columbia Pictures. Pe langa prestatia vocala de exceptie a personajului principal, in ecuatia asta mai exista trei indivizi care si-au luat numele de South City Three: Joey Glynn (bass), Adam Hoskins (chitara) si Ryan Koenig, acesta din urma raspunzator pentru muzicuta si diverse percutii care mai de care mai colorate. Omul presteaza inclusiv la washboard, care n-are nimic de-a face cu skateboardul, ci e o percutie folosita in blues si jazz-ul clasic si care este nici mai mult nici mai putin decat o placa de lemn conceputa pentru spalatul hainelor, dar care scoate niste sunete bestiale. Meniul sonor este completat cu portiuni de swing si chiar „echte” rock n roll. Textele sunt la fel de pure ca apa izvorata dintr-un varf de munte. Nu gasesti teme precum I Kissed a girl, ci referiri la batranul Jack - in “Drinkin’ Whisky Tonight”- sau declaratii de dragoste old – fashioned de genul “I just say in my way that I love you from head to toe” in Head to Toe. E o muzica atat de autentica incat iti vine greu sa crezi ca aceasta e compusa in zilele noastre. Practic, discul asta n-are highlight-uri si implicit nici momente mai putin reusite: e un album de veselie, iar single-ul So long Honeybee Goodbye descrie cat se poate de misto starea cu care esti imbibat dupa aceasta auditie.

Pinch and Shackleton - Pinch and Shackleton

Chiar daca actualmente „scena dubstep” este dominata de mainstream-ul promovat de Skream, Skrillex sau Katy B, adevaratii degustatori de asemenea sonoritati se rasfata si cu alte „directii”, una din acestea fiind asa numita „bass – music”. Cei doi muzicieni care si-au unit eforturile pentru acest material discografic nu sunt defel nume noi din bransa, fiind considerati adevarati pionieri ai stilului. Rob Ellis cu pseudonimul lui Pinch a editat in 2007 albumul Underwater Dancehall, un disc care pe buna dreptate e considerat de critici drept un deschizator de drumuri al dubstep-ului (si e adesea comparat ca importanta cu aparitia lui Burial pe acest taram), iar Sam Shackleton a pus bazele casei de discuri Skull Disco in 2005 si a scos cateva productii deosebite, multe din ele fiind un dubstep influentat de post  - punk si in special de Cabaret Voltaire sau PiL.  Aparent, acest amestec de sound-uri practicate de cei doi muzicieni poarta numele de dubstep – bass, dar judecand dupa tonele de muzici care se scot in zilele noastre sub aceasta eticheta, piesele acestora ar putea fi incluse mai degraba intr-un soi de experimental club music. Sau mai exact, muzica electronica necomerciala, un specimen sonor care nu-ti insulta inteligenta nici macar pentru o clipa si iti provoaca o auditie mai mult decat interesanta. E usor de ghicit: principalul sarm al acestor compozitii nu este axat pe voci, dar putinele momente in care acestea apar (inclusiv in supera piesa And you'll have the most selfish and greedy life... 'nd greedy-eedy life... eedy life...) reusesc sa fie la-naltime. Pe alocuri, urechea are parte de beat-uri cat se poate de paranoice, iar unul din motivele pentru care discul asta e meserias e acela ca are o sumedenie de momente surprinzatoare. Constructiile pieselor nu sunt defel previzibile iar diversele efecte folosite in locuri aparent aleatoare dau un sarm aparte discului. Rooms within a room e genul acela de piesa care iti pune la-ncercare cat se poate de serios atentia fiindca evolueaza intr-un mod cat se poate de neobisnuit. Cracks in the Pleasuredome sau Burning Blood sunt alte exemple care creioneaza cat se poate de exact acest deliciu sonor care e unul magic de la primele acorduri si pana la final, cu sound-uri deloc agresive dar bine structurate. Torn and submerged e un alt track care face parte din categoria „cireasa de pe tort” si defineste cat se poate de bine atmosfera degajata de acest disc care cuprinde sub – basi care ti se lipesc de stomac dar si acorduri prietenoase, care pur si simplu iti insenineaza ziua. Cei doi pionieri ai dubstep-ului dau un nou inteles genului acesta care devine tot mai popular pe zi ce trece. Recomand cu cea mai mare caldura acest disc tuturor: si pentru aceia care au prins gustul dubstep-ului doar in ultima vreme de cand a devenit extrem de trendy sa asculti asa ceva, dar si acelora care nu suporta beat-urile whuah – whuah etalate de-alde Skrillex, de exemplu. E un disc revolutionar pentru muzica electronica in general si merita ascultat cu urechile ciulite chiar si de cei care nu sunt foarte amici cu sonoritatile moderne din cluburile de profil.

Badbadnotgood - BBNG

In cazul in care ati auzit vreodata de rapperul american Tyler, The Creator, exista probabilitatea sa fi vazut pe Youtube niste jam – session – uri executate de acesta alaturi de canadienii de la BADBADNOTGOOD (pe scurt BBNG). Cei trei muzicieni din Toronto care activeaza in zona nu – jazz au editat un mixtape care poate fi descarcat gratuit de aici care te lasa pur si simplu cu gura cascata, sau ca sa ne folosim de niste termeni mai sonori, cu urechea ciulita. Matt Tavares (pian), Alex Sowinski (tobe) si Chester Hansen (bass) reusesc sa surprinda in cel mai misto mod cu putinta fiindca „ataca” niste cover-uri intr-o maniera neconventionala. Unde mai pui ca in timpul aparitiilor lor live tobarul poarta o masca de ...porc pe fata. Piesele care isi gasesc o interpretare cat se poate de originala vin din diverse arii stilistice atat din zona hip – hop (Gang Starr sau Nas) cat si din aria celor de la DJ Premier, Joy Division sau chiar din celebrul joc de Nintendo numit The Legends of Zelda. Melodii care altminteri au un groove cat se poate de pregnant sunt transformate in formatul smooth-jazz, iar sound-ul este o imbinare fericita intre un bass care iti atinge finut stomacelul, un pian adesea prea modern ca sa fie adevarat si o percutie absolut nebunatica. Intro-ul acestui mixtape este cat se poate de elocvent pentru ceea ce presteaza acesti tineri canadieni, una din putinele voci ale discului anuntandu-ne pe un ton cat se pooate de meserias: Whatever you do, be creative! Mai apoi “Fall In Love” (o preluare dupa trupa americana de hip hop Slum Village) jongleaza cat se poate de subtil intre hip hop si jazz, iar unul din highlight-urile materialului este un mash – up de peste noua minutele ce curpinde trei teme din seria de jocuri Zelda. Exista si alegeri curioase, cum ar fi de exemplu Camel, o piesa din repertoriul celor de la Flying Circus sau chiar Transmission-ul celor de la Joy Division. Din fericire, nu numai alegerea pieselor e una de exceptie cat si „vopseaua“ pe care o adauga baietii astia peste variantele originale. E cat se poate de reconfortant sa realizezi ca niste pustani de 20 de ani pot creea asa ceva si fara indoiala mixtape-ul asta merita sa fie ascultat pe indelete de orice meloman care e curios de ceva fain din cale afara.

CasioKids - Aabenbaringen over aaskammen

Ma vad nevoit s-o repet a nu stiu cata oara, tot ce vine din tarile nordice ale Europei e special. Chiar si suedezele care veneau pe vremea lui Ceasca pe Litoral erau asa. Redevenind serios, majoritatea produselor muzicale de p-acolo au un iz aparte. La fel sta treaba si cu CasioKids, o trupa de synth – pop din Norvegia care prin 2008 au reusit performanta de a patrunde in topul oficial al Marii Britanii cu primul single cantat exclusiv in limba norvegiana. De data aceasta, muzicienii recidiveaza cu Aabenbaringen over aaskammen, un titlu care in traducere inseamna Revelatia deasupra muntilor, un material superb care contine zece melodii axate pe acelasi taram stilistic.

Piesa care deschide acest album – si care totodata da titlul acestui material – este o melodie instrumentala care a fost realizata alaturi de o mini – orchestra, dar adevaratul start este odata cu piesa secunda a discului Det Haster!, single care fara indoiala face parte din momentele speciale ale albumului. Sound-ul acesta este atat de ciudat si pop in acelasi timp incat nu are cum sa nu te cucereasca si dovedeste cat se poate de bine paleta stilistica bogata a norvegienilor. Chiar daca din cauza barierei lingvistice, melomanul nenorvegian nu pricepe absolut nici o iota din cuvintele rostite de solistul Ketil Kinden Endresen, melodiile acestea au o vraja aparte fiind o simbioza cat se poate de reusita intre refrenele catchy si sound-urile de sintetizatoare atat de specifice tarilor nordice, etalate printre altii de Miike Snow sau Goldfrapp. Golden Years e un alt exemplu de pura maiestrie compozitionala a celor de la CasioKids, dar cireasa de pe tort este atinsa odata cu Kaskade, o melodie care are putin din “de toate” si iti aduce aminte de LCD Soundsystem sau Hot Chip, printre altii. Din fericire, norvegienii acestia nu precupetesc nici un effort in a pune tot ce au mai bun in cele zece melodii, astfel incat discul asta e mai mult decat decent, e ceea ce ar trebui sa insemne electro – pop – ul la ora actuala. O auditie mai mult decat reconfortanta si o descoperire de nota zece pentru subsemnatul.

                         

Adriano Celentano - Facciamo finta che sia vero

Mai old decat Gil Dobrica sau regretatul Dan Spataru, nenea Adriano Celentano si-a surprins fanii cu un nou material discografic, care iese nitel din canoane. Evident, la cei 73 de ani pe care ii stapaneste sanatos, Celentano n-are cum sa iasa nici in ruptul capului din acea zona de muzica usoara italiana care l-a facut celebru printre altele gratie nemuritorului lui hit care poarta numele de Azzuro. Cu toate acestea, cele 9 piese de aici curg cat se poate de fluent, ba mai mult, au parte de o varietate admirabila, reprezentand o cat se poate de exacta expresie a ceea ce am putea numi pop de bun gust la ora actuala. Fara indoiala, respecte maxime merita si colaboratorii care au fost racolati pentru acest proiect. Dintre care, la prima strigare merita amintiti Trilok Gurtu, Jovanotti si  Manu Chao. Si la capitolul texte chestiunea sta cat se poate de izbutit: nenea Celentano n-o arde prea mult in amintiri nepieritoare, melodiile avand dese trimiteri la politicieni corupti, criza s-alte cele. Dealtfel si titlul acestui disc e elocvent pentru tematica abordata (Sa ne prefacem ca e adevarat). E un disc mega – pertinent, care iti lasa in capsor o intrebare asijderea: oare vedetele prefabricate din zilele noastre vor scoate la venerabila varsta a lui Celentano ceva cat de cat decent? Printre cele mai reusite momente ale discului se numara Non ti Accorgevi di Me (care are un sound cat se poate de modern!) si Non so più cosa fare, aceasta din urma cantata alaturi de mirificul Jovanotti. Unicul minus este coperta complet neinspirata, care concureaza cat se poate de serios la titlul de worst cover of last times cu usurinta...

Balkan Fanatik - Ölelj magadhoz

Atunci cand vine vorba de muzica, termenul balcanic e privit foarte circumspect. Oarecum pe buna dreptate, avand in vedere simbioza dintre spatiul geografic unde ne ducem existenta si prejudecatile formate in urma multor gunoaie sonore care ni se servesc pe post de muzica balcanica. Cel de-al patrulea album al formatiei maghiare Balkan Fanatik e o combinatie intre etno, elemente electronice, reggae, pop si ska si reuseste sa fie unul cat se poate de adorabil. Practic, e un soi de update al unor melodii din folcorul maghiar, care desi are urme de elemente din muzica electronica e concentrat mai mult pe instrumente traditionale, cum ar fi chitara acustica, percutie moderna, clarinet si chiar si vioara. Exista aici, in mai multe randuri si acel enervant efect de voce readus in constiinta publicului de Cher (vocoder), dar din fericire per ansamblu acesta este in minoritate. Semnificatia titlului ( in traducere „Imbratiseaza-ma“) se vrea a fi un semnal pozitiv in niste vremuri care - din punct de vedere economic cel putin - sunt destul de “gri”. Interesant este ca maghiarii si-au facut un obicei de a descoperi tinere talente prin intermediul Youtube-ului, fiindca pe discul lor trecut au dat de un rapper din Los Angeles iar acum l-au cules pe MC Pita Ramos prin acelasi mijloc. Chiar si coperta discului este una bine aleasa si da un semnal clar oricui asupra faptului ca muzica maghiarilor este o combinatie intre vechi si nou si este eclectica.

Prima piesa a discului Repülj, madár debuteaza cu niste acorduri specifice celor de la U2, sonoritati care se regasesc mai apoi in mai multe puncte ale materialului discografic, iar pentru cei care au fost prezenti anul trecut la festivalul Sziget piesa cu pricina le poate aduce niste amintiri cat se poate de agreabile, avand in vedere ca a fost cantat de doua ori in recitalul celor de la Balkan Fanatik. Printre piesele care au iz de slagar inca de la prima auditie se numara Csiripeltem bébi, Leánykérős si Csá, aceasta din urma fiind imbracata intr-un inedit covor de sound-uri ska si reggae si care a fost realizata alaturi de Copy Con. Un amanunt deloc de neglijat este faptul ca una din melodiile de aici - Ha te tudnád- a fost inclusa si in materialul lor precedent si este realizata alaturi de rapperul american Prophet. Prea multe consideratii asupra acestui material nu-si au rostul. E o dovada vie ca folclorul poate fi updatat la vremurile moderne cu mult bun simt si din aceasta cauza discul asta merita ascultat cu mare atentie de oricine.

Renegades of Jazz - Hip to the jive

De fiecare data cand cuvantul funky apare in vreun context, prin capsor imi trece pentru cateva secunde simpaticul refren al celor de la C & C Music Factory, care cantau obsesiv de repetitiv Do you wanna get funky with me.  Sunt sigur ca exista tone de muzica funky. Si o sumedenie de artisti care de abia asteapta sa fie descoperiti, sa fie ascultati, sa smulga reprize de „dat din cap“ sau miscari onduitoare de trupuri prin diverse colturi ale lumii. David Hanke e unul din aceste personaje. Si-a tras si un nume misterios - Renegades of Jazz – si mai activeaza in bransa si sub pseudonimele de Mad Doc sau Unifairfly. Ba char canta in niste trupe ca  Madball Scientists, de exemplu. Trecand peste amanunte, trebuie sa va marturisesc ca de cateva saptamani albumul Hip to the Jive face ravagii prin discoteca subsemnatului si este scos de la naftalina oridecate ori simt nevoia sa ma invigorez. Imi da aripi, just like a Red Bull, si e burdusit cu voie – buna. E antidotul perfect la prostie, e lovely, ce mai.

Omul acesta care-si duce traiul prin Germania combina cu mega – talent latura funky a jazz-ului cu elemente de breakbeat si chiar niscaiva influente hip – hop si da nastere unui conglomerat cat se poate de solid, menit sa te faca sa plutesti. Primul lui single numit Karabin, a aparut in 2010 si a facut ceva valva in randul amatorilor de muzici funky – jazz. Din meniul acestui rasfat sonor pentru urechile bine spalate nu lipsesc elementele de Big Band Jazz, portiuni autentice de swing, break-uri specifice B – Boy si nici chiar elemente latino – tropicale, acestea din urma facandu-si prezenta in special in piesa Voodoo Juju. Pe langa mai sus – amintitul Karabin, pe acest disc de debut al acestui proiect se regasesc si alte doua melodii care au fost incluse in seturile multor DJ de funky – music anul trecut: Cascade si Get A Wiggle On. Amestecul acesta de jazz cu breakbeat functioneaza la maxim in cele 12 piese ale acestui album, iar alte doua puncte care sustin aceasta afirmatie sunt melodiile Apple Sauce si Jitterbug. Un alt element care face ca acest disc sa fie unul care se poate incadra la categoria misto de tot este acela ca majoritatea beat-urilor sunt uptempo, neavand parte de interludii plictistoare sau momente moarte. Renegades of Jazz e funky jazz for modern people, credeti-ma.

Trombone Shorty - For True

Trombone Shorty s-a apucat de cantat la trombon la varsta de sase ani avand norocul de a fi nascut in New Orleans, un taram cunoscut ca un soi de epicentru al Dixieland-ului, Jazz- ului si a Funk – ului, printre altele. Incepand din 2009, muzicianul care in buletin figureaza cu numele de Troy Andrews canta in grupul Orleans Avenue, iar primul sau pas solo, editat anul trecut sub numele de Backatown a fost un album care a poposit pe prima pozitie a topului Contemporary Jazz Chart realizat de Billboard. For true, este continuarea fireasca a discului care l-a adus in atentia melomanilor din intreaga lume, iar pentru ca discul asta sa faca valva, alaturi de el se afla o sumedenie de somitati in muzica. Lucru nu neaparat fericit, daca mi-e permis sa-mi dau cu parerea, caci din aceasta cauza avem parte de un disc de genul „all stars“. E drept, nu-i de colo colo sa-i ai pe acelasi album ca invitati pe Jeff Beck, Lenny Kravitz, Kid Rock sau Warren Haynes. Si lista nu se opreste defel aici.


Din pacate, episoadele sonore in care isi fac aparitia Lenny Kravitz sau Kid Rock sunt cat se poate de previzibile si nu reusesc sa impresioneze mai deloc. Adevaratele bunataturi din acest For True vin din portiunile in care urechea e bombardata cu acel tipic sound american ce imbina la fix funk-ul cu alte surate stilistice. Categoric, cireasa de pe tort este piesa numita Nervis, in care apar Cyril si Ivan Neville, componenti ai trupei The Meters, care au fost considerati pe buna dreptate cel putin la fel de misto si influenti ca si James Brown. Un alt moment care iese din monotonie este acela in care lucrurile aluneca spre un soi de soul combinat cu r and b modern in piesa Then there was you, cu aportul solistei Ledisi. Si tot in partea de laudat a discului se inscrie si Buckjump,  alaturi de Rebirth Brass Band, legendara trupa infiintata in 1982 in New Orleans. Aceasta din urma are o constructie sonora admirabila, fiind un amestec inspirat de  funk si jazz, care este condimentat cu flow-ul unui rapper local din New Orleans pe nume Fifth Ward Weebie. Chiar si single-ul Do to me (cu Jeff Beck) poate fi inclus in jumatatea buna a acestui disc, care are parte insa si de momente mega - previzibile ca Mrs. Orleans (cu Kid Rock), Big 12 sau Unc. For true are momente stralucite si portiuni mai putin reusite, dar per ansamblu se recomanda a fi un material discografic decent, demn de ascultat. Nu neaparat pe repeat, dar are cel putin trei track-uri demne de bagat in playlist-ul I – pod – ului personal.

V.A. - A man and a machine iii

Pentru incursiunea sonora de astazi haideti sa poposim pe taramul label-ului francez Le Son du Maquis, specializat in chestii adorabil de interesante, care pe plan stilistic variaza de la noisy rock la electro dar nu omite nici jazz-ul sau chiar pop – ul. Materialul discografic aflat sub lupa poarta pomposul titlu de Various Artists - A Man and A Machine Iii si este a treia parte dintr-o compilatie care isi propune sa capete un loc de cinste in playlisturile melomanilor curiosi de arta. Se regasesc aici nume obscure, foarte – obscure si cateva nume cunoscute, iar liantul este il constituie experimentele sonore de la inceputurile muzicii electronice. Cele 32 de piese care sunt insiruite pe cele doua CD-uri reprezinta o veritabila lectie de cultura muzicala. Ceea ce e foarte misto, este ca spre deosebire de alte compilatii care isi propun sa prezinte anumite stiluri muzicale sau artisti asemanatori ca si conceptie, aici lucrurile sunt mult mai permisive, elementul decisiv fiind concentrat pe creativitatea artistica. Ar mai fi interesant de amintit ca pe cele doua compilatii anterioare ale acestei serii se regasesc Liaisons Dangereuses - Los Ninos Del Parque, Can – Moonshake, Simple Minds – Real To Real, Laurie Anderson – Sharkey's Night, Talking Heads – Houses In Motion, Front 242 – Geography II sau D.A.F. – Als Wär's Das Letze Mal. Asadar, e momentul sa pornim la drum cu episodul trei, nu credeti?

Una din cele mai influente trupe care e prezenta aici e Suicide, un grup care a imprumutat elemente din Kraftwerk, Can sau The Velvet Underground si le-a combinat cu energia emanata de New York Dolls sau Ramones. Mr. Ray e piesa lor inclusa initial pe albumul secund al trupei si e una din acele melodii care te izbeste direct in fata de la primele acorduri.  Cealalata piesa a lor de aici, Diamonds, for Coat, Champagne se invarte in aceleasi coordonate sonore. Un alt nume legendar, Moebius & Plank reprezinta un soi de reincarnare a krautrock-ului, iar printre momentele de mare exceptie de aici este si piesa Warm a englezilor de la Cabaret Voltaire, trupa in care a activat odinioara si Chris Watson, cel care ne-a fericit nu demult cu un superb album concept cu El Tren Fantasma. Si daca tot am ajuns la conceptie, o alta melodie care face toti banii este Filmmusik interpretata de E.M.A.K (Elektronische Musik Aus Koln) o adevarata odisee a asa numitului minimal – synth al anilor 80. Klaus Dinger si Michael Rother sunt doi muzicieni care dupa ce au paraist Kraftwerk au pus bazele trupei Neu!, care e prezenta cu piesa Danzig aici. O surpriza de proportii si o descoperire uluitoare pentru subsemantul o reprezinta melodia Voodoo. Cele 13 minute si ceva de nebunie sonora sunt realizate de Indoor Life, un grup al carui vocalist a inregistrat la un moment dat chiar cu Patrick Cowley. Pur si simplu, merita ascultata. O alta descoperire de bun augur este Bene Gesserit si piesa Kidnapping, din seria „minimal de bun gust made in Belgia” sau The Android Sisters - Robots Are Coming. Iar daca pe langa toate acestea va mai spun ca printre multe alte bunaturi aiuci se gaseste si o piesa realizata de solistul de la Yellow Magic Orchestra, cred ca am spsu totul. E tot ceea ce trebuie sa stiti despre acest A man and a machine. O auditie obligatorie pentru orice meloman interesat de experimente si o lectie de cultura muzicala pentru orice locuitor al acestei Planete.

Rammstein - Made in Germany

Nu stiu cat de wunderbar o fi sa traiesti in Amerika, dar hitul cu pricina al celor de la Rammstein e sehr gut. In cazul in care ati facut cunostinta deja cu trupa al carei solist vocal este Till Lindemann se prea poate sa fi aflat vestea: germanii au scos pe piata un nou material discografic. Chiar daca Made in Germany se vrea a fi un Best Of care aduna laolalta hiturile rockerilor din ultimii 16 ani, fanii pot gasi aici si o gramada de chestii noi, in cazul in care opteaza pentru varianta deluxe a acestui material, care include pe langa slagarele binecunoscute si un CD cu remixuri. Si-n plus, si Mein Land, obisnuita compozitie noua care se adauga unui Best Of pentru a crea niscaiva valva.

Fiindca despre piesele care au ocupat pozitii fruntase ale celor de la Rammstein nu prea sunt multe de zis, hai sa vedem cum sta treaba asta cu remixurile. O buna parte a celor care si-au adus aportul la aparitia acestor remixuri vin tocmai din din Deutchland, dar exista si cateva exceptii notabile. Cum ar fi suedezii de la Clawfinfer care fac o treaba misto cu piesa Sonne sau englezii de la Pet Shop Boys care transforma Mein Teil intr-un soi de West End Girls destul de incolor. Nici cei de la Hurts nu reusesc sa impresioneze prin varianta lor la Haifisch, iar cele cinci minute in care baietii de la Scooter incearca sa creioneze intr-o alta varianta piesa Pussy sunt chiar mega – penibile. Exista insa si momente reusite, cum ar fi viziunea celor de la Laibach la Ohne Dich sau prestatia lui Johan Edlund (de la Tiamat) asupra piesei Stripped. Din pacate, Westbam e totalmente lipsit de inspiratie in Links 2 3 4, facand din aceasta piesa un soi de harcea – parcea cu pretentii de melodie, iar cei de la Faith No More surprind si ei in mod neplacut prin piesa Du riechts so gut (care a fost totodata si debutul germanilor). Una peste alta, Made in Germany e un disc care merita posedat daca nu din alta cauza, macar pentru faptul ca e primul Best Of al trupei. Daca aveti insa DVD-uri cu ei, nu va obositi. Multe din remixurile incluse pe CD-ul doi sunt insipide si incolore, iar putinele exceptii nu reusesc sa-ti alunge ideea ca Made in Germany e fost facut cam in pripa. Chiar si asa, Rammstein raman sehr gut….

Rebecca Ferguson - Heaven

Categoric, albumul de debut al solistei numite Rebecca Ferguson nu isi propune sa inventeze gaura de la macaroana. Chiar daca nu aduce nimic nou, materialul acesta este unul cat se poate de atragator, fiindca e impachetat in straie mai mult decat decente si e plin de momente de bun gust. La prima vedere, pare a fi acel „adult pop“ imbratisat in ultima vreme de Amy Winehouse sau Adele. Tipa asta are un timbru vocal bine definit, care te duce in multe randuri cu gandul la Gabrielle, penru cine o mai tine minte. In cazul in care sunteti la curent cu show-urile gen Floarea din gradina de prin United Kingdom, pun pariu ca stiti despre aceasta Rebecca esentialul: tipa a terminat anul trecut X Factor-ul englezesc pe locul doi. Dincolo de voce, un alt motiv pentru care piesele astea suna convingator este faptul ca Rebecca a reusit sa alinieze la capitolul producatori muzicali niste nume babane Eg White (Adele), Wayne Hector (Westlife) sau Fraser T Smith (James Morrison). De fapt, aici e magnetul succesului acestui disc. Sa nu ne ascundem dupa deget: traim niste vremuri in care establishmentul pune un accent deosebit pe compozitori, iar rolul acestora in creearea unor noi nume pentru entertainment-ul marilor mase este covarsitor. Din aceasta cauza tarisoara noastra nu are parte de acest pop cu staif, fiindca indivizii care chiar stiu sa compuna pe acest calapod sunt ca si inexistenti. Iar vocile misto din domeniu nu au parte de hituri. Revenind la Rebeca, vocea ei adorabila e completata de compozitii cat se poate de solide, iar piese de genul Glitter and Gold reusesc sa ti se para fredonabile inca de la prima auditie. Chiar daca mesajul e nitel cheesy, felul in care sunt interpretate piesele face toti banii, iar single-ul Nothing's Real But Love e un exemplu care descrie cat se poate de exact senzatia de bine care ti-o da aceasta auditie. Mai putin interesante mi se par momentele de genul Fighting Suspicions, in care suntem tratati cu acele balade made in UK care deja reusesc sa plictiseasca, dar daca e sa ramanem la balade piesa Teach me how to be loved are acel „ceva“ care face diferenta. Si nu ma refer la pianul previzibil din instrumentatie si nici la inflexiunile a la Tracy Chapman detectabile in voce. Mr Bright Eyes si Run Free completeaza sirul pieselor cu adevarat remarcabile de pe acest material discografic care contine zece piese care-si trag seva din muzica autentica soul. Pe scurt, Rebecca Ferguson e al naibii de simpla, dar reuseste sa fie atragatoare tocmai prin lipsa brizbriz-urilor. O surpriza placuta, carevasazica....

Gilles Peterson presents Havana Cultura - The Search Continues

Daca faci parte din oamenii pentru care muzica nu e doar un fundal de ascultat in timp ce conduci, exista oaresce sanse sa fi auzit de John Peel. Iar daca ai ascultat macar odata in viata BBC Radio One, se prea poate ca si Gilles Peterson sa-ti sune cunoscut. In caz contrar, pe scurt, nenea Gilles Peterson a fost adeseori poreclit the new John Peel. Carevasazica e  un DJ cu coloana, un om de radio cu adevarat. Nu e tipul acela de DJ de la posturile romanesti care anunta radarurile de pe sosele sau care isi da cu parerea despre ce-a mai facut Zavoranca in cursul zilei de ieri. Tipul asta a facut mult mai multe decat simple programe geniale la postul amintit: a “sapat” dupa noi talente, a pus umarul la ridicarea unor staruri ca Erykah Badu, Roni Size sau Jamiroquai si a editat cateva compilatii in care ne-a oferit noua melomanilor niste perspective inedite asupra unor noi talente. Din pacate, in luna aprilie a acestui an, dupa 13 ani de job, Gilles Peterson va parasi Radio One-ul. Sper ca  domnul nu va renunta la celebrele Gilles Peterson Presents, totusi...

Havana Cultura : The Search Continues este o continuare a albumului aparut in anul 2009 intitulat Gilles Peterson Presents Havana Cultura - New Cuba Sound. Si de aceasta data maestrul ne propune doua CD-uri, care fac deliciul melomanilor indragostiti de jazz, hip – hop si world – music. Printre momentele deosebit de reusite ale acestei compilatii se numara remake-ul piesei Check the rythm (A Tribe Called Quest), care de aceasta data poarta numele de Check La Rima, dar si mirifica combinatie cu arome cubaneze a piesei Me Queda Voz. Un aer cat se poate de modern si fresh emana piesa Cojimar, iar Kimbiseros va face deliciul tuturor amatorilor de nu jazz, cu siguranta. Tu con tu ballet e o alta mostra pentru care discul asta e pur si simplu adorabil, iar finalul cu Afro Nupa Adando e cat se poate de misto gratie ritmurilor moderne pe care le inglobeaza. Pe scurt, pentru urechile care sunt deschise la nou, compilatia asta merita sa ocupe un loc de frunte in sertarul cu discuri de ascultat pe repeat....

Havasi & Endi - Drum & Piano Project Freedom

Fiindca traim intr-o lume plina de clisee, orice cronica serioasa la acest album e musai sa inceapa cu faptul ca Havasi Balázs este un muzician maghiar care a intrat in Cartea Recordurilor in luna noiembrie a anului 2009, cand a atins clapele de pian in 60 de secunde de nu mai putin de 498 de ori, devenind astfel cel mai rapid pianist al lumii. Ceea ce face insa acest disc teribil de interesant este faptul ca alaturi de un tobar de rock din tara vecina, tipul asta nascut in 1975 propune urechilor bine spalate o excursie terifianta. Nu trebuie sa fii Mama Omida ca sa te prinzi din prima faptul ca ceea ce se aude aici e exclusiv tobe si pian. O combinatie aparent ciudata, ca si o portie sanatoasa de ficat de gasca inmuiata in gem de capsuni. Dar care e pur si simplu uimitoare. Muzica fabricata in tara care a dat lumii de-alde Kodály, Bartók sau Liszt e „updatata” la zi si distruge cu buna stiinta orice bariere imaginare, fiind adorabila atat pentru creierele care vibreaza pe creatii clasice cat si pentru amatorii de rock.

Povestea spune ca afinitatea catre muzica calsica a lui Havasi a devenit evidenta de la o varsta frageda. Ceea ce a facut ca la 21 de ani sa devina profesor de pian la Conservatorul din Budapesta. De ceva vreme a pus la cale si o suita impresionanta de compozitii nascute dintr-o fuziune feerica de stiluri sub numele de Symphonic Red Concert Show. Spectacol care a ajuns dealtfel si la Bucuresti, in luna noiembrie a anului trecut si a fericit pe deplin cei 4.000 de spectatori care au avut privilegiul de a-l vedea pe viu. Show-ul acesta (care a aparut dealtfel si pe DVD in 2010) cuprinde tobosari japonezi, coruri, solisti si alte cele. Printre altele, Havasi face parte si din proiectul the Unbending Trees, care a editat un album produs de celebrii Ben Watt si Tracey Thorn, pe care ar trebui sa-i stiti din Everything But the Girl. Revenind la povestea actuala, in acest proiect alaturi de el se afla tobarul Kiss Endi, care activeaza in formatia maghiara Hooligans. Proiectul acesta a fost prezentat pentru prima oara in cadrul conferintei TED Global, o manifestare cu staif care s-a tinut in Edinburgh anul trecut si care isi propune sa prezinte inovatori in domeniul stiintei, divertismentului sau a tehnologiei. Una peste alta, oamenii acestia au demonstrat intr-un mediu stiintific ca pianul poate fi cat se poate de modern si-n zilele noastre.

Desi se invarte in jurul a doua instrumente, muzica asta nu e deloc minimala. Albumul cuprinde un CD si un DVD, iar cele 12 piese care insumeaza 51 de minute audio zboara ca vantul. Fiecare sound e eficient si la locul sau iar piesele iti creeaza o curiozitate aparte, gratie intrepatrunderii elementelor rock cu muzica clasica. Exista o sumedenie de schimbari de tempo, una din cele mai reprezentative piese care vine in sprijinul acestei afirmatii fiind The Storm. O furtuna de idei inovatoare si sound-uri asijderea care-ti fac pielea gaina. Alte momente superbe sunt The Duel, 28 Waves sau chiar Freedom, piesa care are parte si de un videoclip care se regaseste si pe DVD-ul care vine la pachet cu acest CD.

Se spune ca in concerte, Havasi face ravagii astfel incat camera care reda imaginile demonstrative pe marile ecrane nu reuseste sa prinda toate miscarile degetelor sale. Dincolo de toate, discul acesta e o dovada clara a faptului ca si-n zilele noastre mai exista lucruri minunate, care reusesc sa-ti creeze emotii sincere si care ocolesc voit sau nu propaganda instituita de mass – media. Freedom e un disc mai mult decat misto, e musai de ascultat....