Empress Of - Me

Doamnelor şi domnilor, Lorely Rodriguez promite multe. Artista care şi-a luat numele de scenă Empress Of a reuşit să ajungă în atenţia melomanilor din întreaga lume graţie unui E.P. apărut în luna aprilie a anului 2013, în urma căruia a fost invitată să evolueze în deschiderea unor nume ca Jamie Liddell, Jungle, Kimbra sau Florence and The Machine. Şi asta, înainte de a scoate vreun disc! Albumul ei de debut intitulat cât se poate de simplu „Me“ este una din cele mai interesante apariţii în domeniul „pop music“ pentru anul de graţie 2015. Pentru realizarea pieselor care alcătuiesc tracklist-ul acestui excelent debut, artista americană cu rădăcini în Honduras a hotărât să petreacă cinci săptămâni undeva departe de „lume“, în Mexic. Alegerea a fost cât se poate de inspirată, căci cele zece piese incluse aici sunt pline de substanţă. 

Nu doar pe palierul instrumentaţiilor, care sunt pline de elemente neprevăzute, ci şi din perspectiva versurilor. Care, previzibil, se învârt în jurul sentimentelor umane. Fără înflorituri şi elemente artificiale, textele melodiilor demonstrează faptul că artista americană este cât se poate de sinceră. Iar acest feeling transcende din plin urechilor care ascultă piesele. Empress Of nu iroseşte pelicula cu elucubraţii despre sistemul solar sau minioni, ci amestecă adesea alandala sentimentele umane care converg în jurul noţiunii de dragoste. Fie că e vorba de stări care se ivesc atunci când te-ai despărţit de o persoană dragă sau fluturii din stomac care îşi fac apariţia atunci când cineva ţi-a picat cu tronc, dacă asculţi textele pieselor vei avea un sentiment de feeling good.
 

Printre atu-urile pentru care recomand acest disc cât se poate de călduros se numără faptul că Empress Of nu se cantonează într-un stil anume. Etichetele cu care adesea însoţim o audiţie muzicală nu-şi au rostul aici, căci urechile atente vor descoperi o sumedenie de influenţe. Începând de la Kate Bush până la Bjork, dar lista poate continua desigur cu multe alte „bunătăţuri“. Piesa care deschide albumul „Everything is you“ reuşeşte să deschidă apetitul pentru devoratorii de sound-uri interesante, fiind un amestec interesant de vocalize şi synth-uri care aduc aminte de Robyn, printre altele. Lucrurile se schimbă destul de radical în „Water, Water“, care e o incursiune în latura unor instrumentaţii care se regăsesc prin discurile lui Caribou, iar „Standard“ merge şi mai departe şi ne oferă o excursie sublimă în care naturaleţea vocii solistei este transpusă pe câteva sound-uri care ar putea fi încadrate şi-n „bass music“. 

„How do you do it“ readuce în atenţie sound-urile mai pop, iar „Kitty Kat“ subliniează din plin latura experimentală a artistei. Un alt punct interesant al discului este „Make Up“ care oscilează undeva într-o zonă a new wave-ului peste care s-au aruncat din belşug influenţe moderne. Practic, niciuna din cele zece piese nu e de umplutură, unicul regret al ascultătorului fiind acela că cele zece piese se termină neaşteptat de repede. Poate nu ar fi lipsit de importanţă de subliniat faptul că absolut toate instrumentaţiile şi textele albumului au fost realizate în totalitate de Lorely Rodriguez. Odată cu aceste clarificări, nu-mi rămâne decât să vă invit să ascultaţi unul din cele mai interesante albume pop ale anului 2015.

New Order - Music Complete

Fac parte din omuleţii care au prins din plin magia celebrei piese Blue Monday. Care între timp a devenit oficial cel mai bine vândut 12 inch single din toate vremurile. Lăsând vremurile de demult deoparte, e clar pentru toată lumea de ce New Order este considerat de specialişti unul din grupurile care au schimbat din plin muzica. Trupa „rock“ formată după sinuciderea lui Ian Curtis (Joy Division) a evoluat mai apoi într-o direcţie post punk amestecată din belşug cu elemente de muzică electronică şi a ajuns la cel de-al zecelea album de studio (aici există câteva controverse, unii fani susţinând că e doar al 9-lea disc!), apărut la nu mai puţin legendara casă de discuri Mute Records. Albumul care vine la doi ani distanţă de precedentul „Lost Sirens“ are toate ingredientele unui disc de neratat al anului 2015, din mai multe motive. În primul rând, gaşca a optat pentru mai multe efecte electronice decât pe precedentele două albume, dar nu a neglijat deloc rădăcinile „dark“. Apoi, spre deosebire de multe albume apărute anul acesta, albumul ăsta are diversitate: nu e o înşiruire de idei muzicale transpuse pe principiul „hai să mai scoatem ceva“. Desigur, mai există multe alte motive pentru care discul ăsta e de colecţie. Inclusiv acela că discul acesta are 65 de minute de madness muzical  cu New Order. Punct.

Încă de la primele acorduri ale single-ului Restless, urechile ascultătorului sunt delectate cu sound-uri simple dar mega – elegante, track-ul fiind unul care aduce aminte de vremurile când oamenii ăştia scoteau capodopere de genul Regret. Din fericire, pe lângă nostalgii, New Order face loc şi sound-urilor fresh. Acest fapt se datorează desigur şi graţie colaboratorilor care au pus umărul la realizarea acestui disc. Cum ar fi Tom Rowland din The Chemical Brothers, care îşi pune amprenta cât se poate de meseriaş în piesa Singularity, o melodie care reuşeşte să îi ancoreze pe veteranii de la New Order în sound-urile moderne ale anului 2015. Lucrurile merg cât se poate de bine mai departe, căci următorul track„Plastic“ e de mare angajament, sau dacă e să ne luăm după refrenul acesteia, e „so iconic“. Iar versurile, de ţinut minte: „Cause you're like plastic, you're artificial/You don't mean nothing, baby, so superficial„ Chitările atât de binecunoscute din piesele trupei sunt ingenios „urcate“ pe câteva beat-uri moderne, iar „Tutti Frutti“ e unul din cele mai reuşite momente ale acestui disc. Şi pentru că pe parcursul piesei avem parte de vocea solistei Elly Jackson (La Roux), care alături de Bernard Sumner face o treabă cât se poate de magnifică. Desigur, magia e desăvârşită de ucigătorul beat italo – disco care pur şi simplu te face să dansezi ca un nebun la auzul sound-urilor, indiferent de locul unde te afli. 

O altă surpriză este apariţia lui Iggy Pop pe piesa Stray Dog, care dincolo de toate are un  sound niţel mai puţin electronic decât restul suratelor sale de pe acest album. Există însă şi momente mai puţin reuşite, dar din fericire butonul fast forward îşi face efectul. Când spun mai puţin reuşite, mă refer la faptul că unele piese din a doua jumătate a discului seamănă destul de tare cu câteva din melodiile care au mai apărut pe precedentele discuri ale englezilor. Adică, suferă niţel de originalitate. 

Chiar şi aşa, piesele astea demonstrează faptul că New Order fac muzică de efect. Finalul discului e şi el surprinzător, căci pe Superheated apare nimeni altul decât Brandon Flowers. Spre deosebire de multe alte piese de aici, bucata asta e mega – orientată spre pop – music şi are un refren cât se poate de previzibil, dar care te acaparează încetul cu încetul. Înainte de final de mai multe ori poţi auzi "Now that it's over...", cântat de Sumner şi Flowers. Fapt care în opinia unora înseamnă practic că excursia New Order e gata pe bune. Ar fi mare păcat, fiindcă New Order merită să meargă mai departe. Dacă au reuşit după 35 de ani de carieră să scoată aşa un album, e clar că oamenii ăştia sunt nişte maeştri, care merită aplauze furtunoase.

Ibeyi - Ibeyi

Probabil că atunci când nu cântă, cele două fete care au realizat acest album discografic sunt puse mai tot timpul pe harţă. E oarecum şi normal, căci fetele au frumoasa vârstă de 20 de anişori. Moment în care s-au hotărât că ar fi bine să împărtăşească lumii câte ceva din viziunea lor. Până aici, nimic special. Mai trebuie să adaug faptul că tatăl celor două gemene a fost Miguel "Angá" Díaz, muzician cunoscut din Buena Vista Social Club. OK, nici asta nu e ceva special, căci multe progenituri ale unor artişti celebri n-au reuşit să impresioneze cu ceva interesant. Dincolo de moştenirile de familie, cele două gemene au preferinţe cât se poate de diverse. Concret,  Lisa-Kaindé preferă muzica gen Nina Simone şi  Ray Charles, în timp ce Naomi se delectează cu Kendrick Lamar, hip-hop, ragga, dancehall şi muzică electronică. Şi tocmai acest ghiveci face ca cele 13 track-uri incluse pe acest debut să fie unul de bun augur.

Practic, pe parcursul pieselor, urechile îţi sunt delectate cu sound-uri diverse. Nimic nu e liniar, influenţele muzicale se schimbă cu repeziciune de la minut la minut, iar întregul format e unul plin de şarm. Fetele cântă în engleză, franceză şi în Yoruba, o limbă africană care a ajuns până în Cuba. „Behind the curtain“ este una din piesele cele mai sensibile momente ale discului, fiind construită pe sound-ul unui pian minimalist, în care cele două fete îşi etalează din plin calităţile vocale. Total neaşteptat, în ultimele 50 de secunde ale piesei, apare un aer cubanez şi nişte efecte electronice agresive. Doar pentru câteva secunde, căci finalul e în acelaşi registru romantic. Printre momentele cu adevărat delicioase de aici se numără şi Oya, primul track propiu – zis al acestui disc, care aminteşte de Bjork sau Regina Spektor. Pe de altă parte, „Ghosts“, se derulează într-un mod cât se poate de original şi însumează destul de biunişor diversele influenţe ale celor două gemene. Chiar dacă se inspiră ceva mai mult decât restul pieselor din ritmurile cubaneze, "Yanira" reuşeşte să ofere o serie de surprize, iar „Singles“ e un amalgam cât se poate de ciudat de vociferări adăugate peste o linie de pian extrasă parcă din vremurile de aur ale house-ului peste care se toarnă efecte de percuţie care te vrăjesc din prima secundă. 

„River“, primul single al fetelor care trăiesc la Paris reuşeşte să exprime cât se poate de bine amalgamul realizat de Ibeyi. Vocea naturală a fetelor e un plus indubitabil, iar mixajul şi masterul au şi ele un rol aparte în frumuseţea acestui disc. Principalul atu este amestecul ăsta de world  - music cu efecte din muzica electronică, cu frânturi de alte curente trendy. Dincolo de toate, atunci când amesteci în cantităţi inteligente curente clasice cu moderne, poate ieşi o ciorbă faină. E cazul debutului Ibeyi. Deşi n-au trecut nici trei luni din 2015, îndrăznesc să prevăd că acesta e unul din cele mai interesante discuri ale anului în curs. La capitolul pop – music. 

Kitty, Daisy and Lewis - The third

Deşi în zilele noastre mai toţi muzicienii se orientează spre sunetele digitale, există şi excepţii. Kitty, Daisy şi Lewis au editat de curând cel de-al treilea material discografic numit simplu The Third, care a fost înregistrat într-un studio analogic din Camden. Desigur, pentru mulţi amănuntele acestea de ordin tehnic nu au niciun fel de importanţă, dar pentru toţi posesorii de urechi spălate piesele astea vor suna altcumva. Mai cald, mai natural, mai interesant. Cei trei tineri care jonglează cu mare succes între diverse genuri muzicale din categoria retro au la activ o serie de „şmecherii“. Una din ele este aceea că cel de-al doilea single editat de ei, "Mean Son of a Gun", care a apărut pe albumul lor de debut a fost scos pe CD şi într-o ediţie limitată de vinil pe 78 de rotaţii pe minut. 

Producătorul acestui disc este Mick Jones din The Clash iar rezultatul este unul cât se poate de meseriaş. Un alt amănunt cât se poate de interesant este că cei trei fraţi sunt deopotrivă compozitori şi instrumentişti, iar printre momentele cele mai inedite din seria asta de track-uri adorabile se numără Whenever You See Me, No Action sau mostra de ska care se dezlănţuie în Turkish Delight. 

Desigur, stilistic amestecul ăsta de stiluri nu aduce nimic nou, dar şarmul constă în combinaţia de bun gust pe care o realizează cei trei tineri muzicieni. Feeling of Wonder îţi aduce aminte de nimeni altul decât Stevie Wonder iar single-ul Baby Bye Bye e unul din puţinele momente când Lewis preia controlul vocal al piesei. Chiar dacă nu e un disc care să-ţi ia faţa, albumul ăsta e unul din categoria lovely. Îl recomand cu căldură tuturor acelora care îşi mişcă trupul pe beat-urile muzicilor generic categorisite retro. Pentru amatorii de viniluri, există o ediţie limitată a acestui disc care a fost editată pe 78 de rotaţii pe minut. 

Brigitte - A bouche que veux-tu

Probabil că mi-ar lua mult timp să adun şi să enumăr mulţimea de nume prezente în industria muzicală actuală care oferă urechilor melomanilor mostre de aşa numită „retro“ music. Dealtfel, fiecare gen muzical a devnit în ultima vreme un soi de retro, iar amestecul dintre subgenuri a devenit ceva la ordinea zilei. Şi totuşi, din când în când, apare câte ceva care iese în evidenţă. E şi cazul formaţiei Brigitte. Că muzica franceză a avut dintotdeauna un „quelque chose“ aparte nu mai e un secret pentru nimeni. Pentru a confirma această afirmaţie vă invit cât se poate de călduros să purcedeţi la audierea celui de-al doilea album al celor două membre ale acestei trupe Sylvie Hoarau şi Aurélie Saada. 

Tipele îşi definesc muzica drept „un amestec de flower power, lounge – pop, retro şi cabaret francez, care produce un sunet hippie – chic autentic“. E o descriere idioată şi şmecheră în acelaşi timp, fiindcă e destul de greu să aplici orice etichetă acestui produs. Desigur, e retro, dar cu atâtea influenţe încât ţi-e şi lene să te gândeşti la toate. L'échappée belle, piesa care deschide acest disc, e un soi de Bronski Beat din anii 80. Doar că în locul lui Jimmy Sommerville eşti tratat cu două voci elegante, care conferă un şarm aparte compoziţiei.  A bouche que veux-tu debutează cu un intro misterios, după care un amalgam de cabaret şi synth pop se amestecă constant, rezultatul fiind un remember din perioada Studio 54. Sau poate de filmul Thank God It's Friday? 

Lucrurile devin şi mai „disco“ în piesa J'sais pas, care aduce niţel şi a Daft Punk, dar registrul se schimbă odată cu sonorităţile exotice ale piesei Oh Charlie chéri. Şi fiindcă orice perioadă de aur are parte şi de un sfârşit, la miezul albumului avem piesa „Le déclin“. În momentul când asculţi cu atenţie „Hier encore“ nu ai cum să nu-ţi aminteşti de scoţianca Aneka ş-al ei Japanese Boy, fiindcă eşti asaltat de sound-uri exotice.  Un alt soi de retro găseşti în piesa „Les filles ne pleurent pas “, iar Le perchoir“ pare a fi făcută special pentru următorul film semnat Quentin Tarantino. Una peste alta, Brigitte e pop. E cabaret. E şi chanson francaise. Poate fi şi un soundtrack. Fiindcă discul ăsta te introduce într-un film aparte. Practic la fiecare audiţie poţi avea impresia că asişti la un alt film. În care îţi apar în faţa ochilor Diana Ross, personajele feminine din filmele lui Brian De Palma sau epoca în care Beegees făceau furori cu Saturday Night Fever. Dincolo de retro, piesele astea au şi un feeling actual. Întreaga construcţie e o mostră de muzică executată cu pasiune şi rafinament. Un disc aparte, croyez moi. 

Beck Corlan - Poduri de pace

Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“. 

Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved). Un proverb zen spune ceva de genul „Cu cât doreşti mai multe, cu atât ai mai multe dezamăgiri“. Sincer, fiindcă albumul ăsta mi-era asociat cu „christian music“, înainte de audiţia lui, nu m-am aşteptat la multe. Dar mi-a oferit câteva surpize. Am să le iau pe rând, căci aşa e frumos. 

În primul rând, stilistic vorbind, albumul de debut numit „Poduri de pace“ oferă o varietate de genuri cum rar ţi-e dat să întâlneşti în muzica românească. Se simte de la distanţă că artiştii care au zămislit compoziţiile astea au un alt „approach“ visavis de muzică. Abordarea asta e cât se poate de bun augur. Căci printre cele 12 piese care însumează 52 de minute şi 19 secunde de muzică se regăsesc crâmpeie diverse de funk, soul, pop sau chiar alternativ – rock. Primele două piese ale discului, „De ce ne războim“ şi „Curaj“ pot fi incluse lejer în categoria „pop – rock inspirat“, în care Beck are ocazia să-şi dovedească calităţile vocale presărate peste nişte aranjamente decente şi bine ansamblate. Odată cu „Harababura“, lucrurile se schimbă, căci urechile melomanilor fac cunoştinţă cu un reggae de bun augur. Sound-ul se schimbă din nou la piesa „Poem de sunete“, realizată alături de D.D.Z., căci în ecuaţie apar efecte de chitară din zona „indie“ şi un beat electronic cât se poate de modern. Adevărata surpriză vine însă în a doua parte a piesei, când intervin armonii a la Limp Bizkit şi distors-uri încadrabile în ceea ce înseamnă nu metal sau hardcore în zilele noastre. Următoarea piesă „Pleacă“, debutează cu un pian acompaniat cu nişte păcănituri de vinil şi devine pe parcurs un soi de Dont speak a celor de la No Doubt. 

Unica piesă de aici care-ţi dă impresia că asculţi un disc special creat pentru a fi ascultat în compania unor lemne care trosnesc în şemineul din faţa ta este Toate pânzele sus. N-are nicio legătură cu celebrul serial realizat în vremurile de odinioară de TVR, dar prestaţia caldă a solistei (mai ales când repetă obsesiv „du-mă în larg“) aduce un plus de şarm melodiei. Piesa „Am să zbor“, care are parte şi de videoclip, nu mi se pare a fi punctul forte al acestui debut. Ea reprezintă mai mult latura „pop“ a solistei. Odată ce ajungi la piesa numită „Cu dragoste“ ai impresia că asculţi una din multele trupe americane care ocupă locuri fruntaşe în Billboard Christian Songs. Sau, dacă vreţi, aici e momentul când realizezi că Beck Corlan e un soi de Carrie Underwood de România. Deşi piesa „Dreptate“ se vrea a fi un amestec de pop cu hip hop şi chitări rock, rezultatul nu este unul deosebit de inspirat, colaborarea aceasta cu rapper-ul Pumn de Ţărână fiind încadrabilă touşi în sertarul cu piese decente.  „Zi cu cearcăne“ debutează ca un soi de baladă de Red Hot Chilli Peppers, iar „Prietenia“ urmează un fir a la Paula Seling. Cum îi şade bine oricărui disc, finalul este unul neaşteptat. Fiindcă dincolo de „Proverbe“, melomanul află esenţa acestui disc: „cu dragoste“. 

Una peste alta, albumul de debut al solistei timişorence este un disc pozitiv. Cu şi despre dragoste. Nu de genul baladelor pe care le întâlneşti pe compilaţiile Kuschelrock şi nici din categoria melodiilor compuse pentru Adeline de către Clayderman. Nu e perfect, dar transmite căldură. E un disc onest, în care nu simţi nimic „prefabricat“. Şi pentru că am vorbit atâta de mult despre „love“, în final daţi-mi voie să citez o definiţie a dragostei dată de scriitorul francez Maurice Leblanc: „Dragostea fericită nu e un bloc impecabil şi dur. Impurităţi, pete şi umbre plutesc în acea transparenţă îngheţată. Dar privirea îngheţată a iubiţilor nu le disting, ea nu vede decât perfecţiunea, unitatea şi lumina insondabilă“.

Alexandra Usurelu - La capatul lumii

Alexandra Uşurelu a fost remarcată de către Andreea Marin, care s-a grăbit s-o eticheteze un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichete mai mult sau mai puţin adecvate sau de „flerul“ realizatoarei Surprizelor TV, discul de debut al artistei este unul cât se poate de remarcabil. Ţin să precizez răspicat, pentru piaţa românească, căci pe plan extern există multe exemple în aceaşi zonă sonoră. Pentru amatorii de etichete, discul acesta face parte din categoria acelor artiste care au reuşit să surprindă melomanii din lumea întreagă cu creaţii cât se poate de simple, dar de efect. Mă refer aici la Melody Gardot, Diana Krall, Madeleine Peyroux, Stacey Kent ş.a.m.d. Dacă e să ne îndreptăm ochii spre piaţa autohtonă, Alexandra Uşurelu calcă oarecum pe urmele Paulei Seling sau a Alexandrinei. Mai mult ca mesaj şi atitudine, căci dacă e să ascultăm cu urechile ciulite, instrumentaţiile Alexandrei sunt concentrate mai mult spre ceea ce se înţelege astăzi prin „pop“ clasic şi nu explorează zone mai „experimentale“ cu care cochetează Alexandrina. Poate aici e şi unicul minus al acestui disc de debut, în opinia subsemnatului. Şi anume faptul că orchestraţiile celor 13 piese (12 compoziţii plus un bonus track) merg pe cărări bătătorite. Desigur, acest amănunt nu ştirbeşte defel frumuseţea albumului „La capătul lumii“, căci există foarte mulţi melomani care savurează pe deplin rigoarea. Deşi muzica asta este cât se poate de mainstream într-o ţară cât de cât normală, piesele Alexandrei Uşurelu n-au beneficiat de expunere prea mare în mass – media. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu muzica „de top“ din România, faptul că Alexandra Uşurelu e considerată „non – mainstream“ poate părea mega – ciudat.  Revenind la album, unul din atu-urile care fac ca cest debut să fie unul remarcabil este faptul că discul ăsta a fost pregătit cu minuţiozitate. În plus, La capătul lumii, e cu adevărat un produs, aşa cum trebuie să fie orice disc în zilele noastre. Piesele au o poveste, versurile se împletesc în mod fericit cu orchestraţiile, iar sentimentul pe care îl ai după ascultarea discului, este acela că cineva s-a îngrijit de fiecare aspect. Mă văd nevoit să repet un clişeu, dar muzica asta nu-ţi jigneşte IQ-ul şi chiar dacă nu te identifici sută la sută cu mesajul propagat de artistă, eşti nevoit să recunoşti că ai de-a face cu un album la care se simte de la o poştă că s-a lucrat mult. Alături de coperta ingenioasă, ascultătorul are parte şi de un booklet cât se poate de inspirat. Fiecare piesă are parte de o acuarelă ce ilustrează cât se poate de şarmant compoziţia cu pricina. Alături de Bobby Stoica (care începând din vara anului trecut este „jumătatea“ oficială a artistei) discul are parte de o serie de alţi colaboratori. Chestiune cât se poate de inspirată, căci se simte diversitatea. Încă de la prima piesă numită „Acesta-i sufletul meu“, e clar pentru toată lumea că albumul ăsta emană prin toţi porii săi o senzaţie de armonie. Exact ca şi-n Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, textele au darul să te liniştească. Colaborarea cu  Mircea Vintilă numită „Ceva se întâmplă cu noi“ este un exemplu clasic de şlagăr românesc actual de bun gust, iar faptul că piesa aceasta n-a devenit unul din hiturile majore ale anului trecut în ţara noastră demonstrează încă o dată lacunele prezente din plin în spaţiul autohton. Una din cele mai interesante compoziţii de aici mi se pare a fi „Preţul corect“, care beneficează de muzica lui Walter Dionisie, un respectabil domn care este printre altele membru al Nashville Songwriters  Association International. O altă apariţie destul de surprinzătoare este cea a lui Cornel Ilie din formaţia Vunk, care a compus piesa Când zâmbeşti. Noul videoclip al artistei, realizat undeva „la capătul lumii“ (prin Chile şi Brazilia, printre altele), explică cât se poate de coerent sintagma folosită pentru titulatura acestui debut. Deşi orchestraţia este cât se poate de previzibilă, frumuseţea versurilor şi naturaleţea piesei reuşesc să confere acesteia un strop de magie. Dealtfel, acesta e un alt amănunt pentru care discul ăsta reuşeşte să fie remarcabil: faptul că toate versurile sunt în limba română. Una peste alta, Alexandra Uşurelu a pus la dispoziţie pe acest album o parte din sufletul ei. Fără brizbriz-uri, fără coloranţi, fără E-uri sau alte adăugiri. E un disc personal, simplu şi direct cu mult corazon, care merită să fie savurat pe deplin de toţi melomanii care gustă pop-ul bine realizat. Discul a fost lansat printr-un concert susţinut în 9 ianuarie 2015 la Bucureşti iar pe parcursul turneului ei naţional din primăvara acestui an, care va ajunge conform spuselor ei şi-n Timişoara, melomanii se vor putea delecta şi cu un DVD filmat la lansarea materialului discografic. Până una alta, vă invit să trageţi jaluzelele, să vă închideţi telefoanele, şi preţ de 46 de minute şi 44 de secunde să vă delectaţi cu o porţie din sufletul Alexandrei Uşurelu. Merită!

FKA twigs - LP1

În zilele noastre a fi „ciudat“ a devenit un lucru destul de des întâlnit. Există o sumedenie de artişti cărora li se poate aplica cu uşurinţă această etichetă. Dar, printre nenumăratele ciudăţenii din când în când apare şi ceva „unic de ciudat“. E cazul acestui material de debut. Unul din atu-urile care face ca acest disc să fie unul din cele mai interesante apariţii a anului 2014 este acela că reuşeşte să jongleze la marea artă unele construcţii sonore din aria aşa-numitului „underground“ cu tendinţele manifestate în muzica impropriu denumită „pop“ în zilele noastre. În cazul în care te pui să etichetezi ceea ce se aude în acest LP1 scos de solista al cărei nume adevărat este Tahliah Barnett, ajungi la o sumedenie de genuri. Poţi numi chestia asta drept R&B „mult mai subtil decât ceea ce se găseşte la ora aceasta sub această etichetă pe piaţă“. Cea mai convenabilă etichetă care-mi vine la îndemână este „modern pop music“. Şi totuşi, în momentul în care e să compari track-urile acestui album de debut cu ceea ce ocupă poziţii fruntaşe în topurile pop - fie ele şi din Marea Britanie - parcă nici această etichetă nu e defel concludentă. Lucrurile sunt cât se poate de interesante încă din primele secunde căci „Preface“ reuşeşte încă din start să te bage în ceaţă. Şi asta pentru că ai de-a face cu un fel de incantaţie repetitivă cu un reverb ciudat în care solista rosteşte misterios “I love another, and thus I hate myself.”. Să fie niscaiva influenţe Zola Jesus? Sau mai degrabă un soi de Lene Lovich updatată la vremurile noastre? Desigur e foarte greu să-ţi dai seama de cuvintele astea cu care începe această prefaţă sonoră, dar booklet-ul CD-ului e întotdeauna un ajutor de nepreţuit. Sentimentul de „oare ce e asta?“ continuă şi în următorul track numit Lights On, o piesă cu un sound cât se poate de trist în care vocea superbă a solistei face casă bună cu instrumentaţia de trip – hop a la Portishead care e colorată cu nişte efecte de bass – music cât se poate de răvăşitoare. Dealtfel, ca multe din producţiile muzicale moderne, albumul ăsta merită ascultat pe boxe profesionale. Sau căşti aşijderea, dacă aveţi vecini care nu gustă muzicile astea de format „nou“. „Two weeks“ este unul din momentele cele mai interesante de pe acest debut, în care pe alocuri ai impresia că asculţi Cocteau Twins, ca în momentul următor să ai impresia că tocmai deguşti noul Burial. O combinaţie ciudată, dar care funcţionează bine de tot. Şi nu doar pentru că există pe aici şi cuvinte nedifuzabile la radio: „Higher than a motherfucker, dreaming of you as my lover“ repetat obsesiv la refren. În momentul când ai ajuns la „Pendulum“ nu ai cum să nu realizezi că acest material discografic este unul greu de comparat cu orice altceva prezent pe piaţă la ora actuală. Iar creditele pentru asta merg în mare măsură către Paul Epworth, un producător muzical ce are la activ nume ca Adele, Florence and the Machine, Coldplay, Cee Lo Green, Foster the People, John Legend, Azealia Banks, Paul McCartney, Bruno Mars, Plan B, Crystal Castles, Friendly Fires, Bloc Party, Primal Scream şi mulţi mulţi alţii. Indiscutabil, Pendulum este un moment de referinţă al acestui LP1. „Numbers“ este o altă piesă care îţi taie respiraţia. În primul rând pentru instrumentaţia a la Sampha, britanicul cunoscut printre altele pentru munca sa în cadrul proiectului SBTRKT. Dincolo de cifre şi nume, melodia asta te ţine în suspans până la final iar distorsiunile introduse în mod deliberat pe ici pe colo adaugă plusuri de şarm construcţiei. Din loc în loc, felul în care cântă fătuca asta îţi aminteşte de Kate Bush sau de Bjork. Dar şi de Enya. De exemplu în piesa Closer, dacă e să faci abstracţie de buchetul de reverii electronice prezent în fundal. Cea mai lungă piesă de pe acest disc este finalul Kicks, care are darul de a te lăsa la fel de nedumerit ca şi la începutul acestui disc. LP1 nu e un disc pe care să-l asculţi în timp ce cureţi cartofi în bucătărie şi nici în fundal, în timp ce tocmai citeşti ceva interesant. E un disc care te acaparează doar dacă ştii să îl asculţi cu urechile destupate. Şi e pentru aceia care ştiu că adevăratele comori nu sunt întotdeauna la suprafaţă. Debutul ăsta nu poate fi încadrat totuşi în underground. Nu de alta, dar a fost nominalizat printre altele la premiile Mercury. Da, ştiu, Mercury nu e egal cu Grammy. Dar nu ăsta e motivul pentru care FKA Twigs merită aplauze furtunoase. Ci pentru că e un disc cu adevărat unic şi eclectic. Care o să fie inclus în multe clasamente cu cele mai bune trei albume ale anului 2014. Parol!

Anushka - Broken Circuit

Cu risul de a părea old – school, trebuie să recunosc că multe albume care apar în zilele noastre, indiferent de stil, sunt făcute parcă în regimul bubble – gum. Artiştii se înghesuie să editeze nişte aberaţii sonore ambalate în eticheta „album“, în care fie aruncă nişte variaţiuni sonore electronice „fără suflet“, fie abuzează din plin de artificii auzite de nşpe mii de ori înainte. Problema asta se face simţită şi mai acut în cazul muzicilor aşa zis electronice, unde graţie faptului că oricine (chiar oricine!) poate „inventa“ nişte armonii cu ajutorul unor programe de calculator aflate la îndemâna tuturor. Şi pentru ca totul să fie vandabil, în discurile astea apar din când în când şi câteva voci pe post de special guest. Trecând peste această introducere niţel prea lungă, e bine de ştiut că Anushka este un proiect sprijinit de casa de discuri Brownswood. Label care aparţine influentului om de radio britanic Gilles Peterson, unul din oamenii care „ştie“ să culeagă chestii faine din noianul de apariţii noi. Sub acest nume îi găsim pe producătorul Max Wheeler şi solista şi compozitoarea Victoria Port. Dincolo de amănunte, stă însă muzica. O eventuală etichetare a celor 12 piese care se regăsesc pe acest album ar aduce în discuţie termeni ca dance, pop, jazz, jungle, garage sau house. După cum îi spune tare bine şi numele, Broken Circuit e un disc în care „circuitele“ obişnuite sunt useless. Urechile avizate pot sesiza influenţe trip – hop şi chiar artificii folosite în disco, dar dincolo de orchestraţii albumul ăsta străluceşte de le distanţă graţie faptului că vocea solistei nu este folosită doar ca un „fundal“ pentru a crea refrene. Dacă-mi permiteţi cuvinte măricele, combinaţia asta izbutită de voce jazzy – soul cu instrumentaţii moderne dă naştere unei muzici electronice cu suflet. Prima piesă a discului, Impatient, e o baladă superbă care mie îmi aminteşte de albumul celor de la New Look, dar care e un start cât se poate de fals, căci următoarele track-uri vin pe cu totul altă felie. Never can decide e o mostră de pop – dance cât se poate de impresionantă, căci pe lângă refrenul catchy se lăfăie o instrumentaţie deştept aleasă. Echo, pe de altă parte, are parte de o voce cât se poate de R&B, care se regăseşte desltfel şi pe Atom Bombs, cu menţiunea că pe aceasta din urmă sound-ul devine mult mai garage. Unicul moment mai puţin inspirat de aici este fără îndoială Kisses. Piesa care dă titlul albumului permite din nou producătorului să îmbrace track-ul în culori cât se poate de vii. Penultimul track de aici, Mansions, e un amestec inspirat de bass – music cu rave-ul anilor 90 peste care se adaugă o voce cât se poate de carismatică, iar finalul Fire to me, e cât se poate de incendiar şi pune punct unuia din cele mai interesante albume discografice ale anului 2014, în materie de „electronic“.

Disclosure - Settle

Era odată ca niciodată, într-o ţară numită pe vremuri Albion, o căsuţă care adăpostea doi fraţi pe nume Guy şi Howard Lawrence. Pe vremea când aveau 18 şi respectiv 15 ani, băieţii s-au apucat să se joace serios în Logic (n.n. – software pentru produs muzică), iar la vremea când scriu aceste rânduri (după trei ani de „joacă“), cei doi au devenit „cei mai tari în parcare“ atunci când ne referim la dance – music. Discul celor doi fraţi care au crescut într-un orăşel istoric din sudul Londrei are parte de ovaţii şi aplauze din partea melomanilor din întreaga lume şi este de aşteptat să-şi găsească locul în poziţiile fruntaşe ale clasamentelor care ne prezintă „the best albums of 2013“. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii consacrate materialului Settle. Intro-ul discului conţine vorbe de duh, de genul  „As much as you like to control your environment, the reality is: everything changes.” De fapt, toată această introducere e doar un preambul pentru unul din cele mai sănătoase single-uri din Settle, „When a fire starts to burn“. O melodie aparent ciudată, în care băieţii folosesc într-un mod hipnotic un sample extras din creaţiile unui guru motivaţional faimos, Eric Thomas, un individ care s-a autopoclamat „predicatorul hip – hop“. Dincolo de sample, piesa are un sound ameţitor de fain şi te introduce cât se poate de elegant în adevărata lume Disclosure, un univers colorat realizat în Logic cu ajutorul unor invitaţi din categoria „vedete pe val“ din Marea Britanie. Stilistic, ceea ce se dezlănţuie în debutul acesta poate fi încadrat undeva între U.K. garage, house, pop şi R & B, dar dacă e să analizezi cu multă atenţie sound-ul poţi descoperi şi alte influenţe. E o varză completă şi încă un semn al faptului că barierele stilistice au dispărut demult în muzica modernă. Printre cele mai reuşite momente ale acestui disc se numără fără îndoială şi superbul melanj de r&b şi electronica din “White Noise,” în care vocea binecunoscutei AlunaGeorge se mulează perfect peste efectele demenţial de reuşite. Dar şi Latch, care prin schimbările ei de ritm te cucereşte instantaneu. Repetarea excesivă a cuvintelor „infected," "restless" şi "manifested" are un efect benefic asupra piesei „F for you“, iar “Defeated No More” e un soi de Hercules and Love Affair care are cojones cât încape. Veriga slabă a albumului este „Grab Her“, în care urechile sunt asaltate de un sample din repertoriul lui J Dilla, presărate peste o compoziţie fadă şi o instrumentaţie cel puţin plictisitoare. Printre cei care îşi fac treaba foarte bine aici se numără şi Jamie Woon, care pe „January“ oferă o reală desfătare auditivă urechilor destupate. Cea mai atipică piesă din acest album este colaborarea cu London Grammar. „Help me lose my mind“ demonstrează că băieţii ăştia ştiu să compună şi altfel, iar piesa aceasta reuşeşte să fie un alt moment de excepţie al albumului. Una peste alta, Disclosure a aruncat pe piaţă un album definitoriu pentru muzica dance – pop a anului 2013, pe care dacă încă nu l-aţi ascultat e momentul s-o faceţi. Dar atenţie, odată ce vă obişnuiţi cu sound-ul Disclosure există şansa să vă contaminaţi ireversibil cu sound-ul ăsta deştept. Settle e sus de tot în topul dance 2013, asta e clar.

Omar Souleyman - Wenu Wenu

După cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului material semnat Omar Souleyman, muzica sirianului reprezintă un exerciţiu de diversitate pe care îl recomand acelora care nu-s speriaţi de provocări. Desigur, în contextul geografic al ţării noastre şi cu mulţimea de „gunoaie“ care au invadat aşa numitul stil „etno – pop“ există destui melomani care resping din start tot ceea ce „amestecă“ într-o formă sau alta muzica tradiţională cu ritmurile electronice. Pe care ţin să-i liniştesc, căci Omar Souleyman e cu totul altceva. Şi nu spun asta numai pentru că acest material discografic a fost produs de nimeni altul decât Four Tet – un nume mega – respectat în muzica electronică modernă – ci şi datorită faptului că juxtapunerea asta de sound-uri orientale cu beat-uri actuale e exact ceea ce trebuie. Deşi a scos o grămadă de albume în trecut, sirianul care şi-a început cariera în 1994 e la primul său album de studio. Realizat în condiţii decente. Şi care sună de bun augur, chiar dacă şi Jazeera Nights a fost un disc cât se poate de adorabil. Pentru cei care ţin foarte mult la amănunte, e bine de ştiut că stilul muzical în care se zbate Omar este dabke. Desigur, există o mică barieră lingvistică, dar cuvintele astea hipnotice amestecate cu efectele interesate „năşite“ de Four Tet au darul de a te binedispune. Stilistic, amestecul ăsta ar putea fi înglobat în familia „trance“-ului. Alţii au numit deja acest stil drept noul val de techno din Siria. Indiferent de etichete, delay-urile elctronice şi filtrele folosite în procesarea sunetului se „pupă“ la marele fix cu instrumentele tradiţionale şi incantaţiile lui Omar Souleyman. Printre momentele de mare efect de aici se numără “Khattaba” în care clăparul Rizan Sa’id aduce sonorităţi magice. Dincolo de toate, vcea artistului e la fel de neşlefuită ca şi pe albumele anterioare, iar melodiile de genul „Wenu Wenu“ reuşesc să emane o energie debordantă, care nu are cum să te facă să stai pe loc.  Primele secunde ale piesei Warni Warni seamănă cu atmosfera pe care te aştepţi s-o guşti la vreo nuntă din inima Banatului, dar după un scurt intro, explozia de sunete e mult diferită. Pe scurt, e muzică underground din Siria şlefuită exact cât trebuie de Four Tet. Oricum ai numi-o, e o muzică ce-ţi pătrunde în suflet. Emană valuri de sentimente pozitive şi dacă te poţi apropia de de Wenu Wenu cu mintea deschisă, ai mari şanse să te alegi cu o comoară sonoră în adevăratul sens al cuvântului.

Rudimental - Home

Probabil aţi sesizat deja. Dacă nu, e momentul adevărului: nu prea mă omor eu după ceea ce poartă astăzi numele de „pop“. Cu o oarecare întârziere - dar mai bine mai târziu decât niciodată! – am să încerc să vă explic de ce ar trebui ca acest Home să se regăsească în colecţia de albume ale anului 2013 ale oricărui meloman care nu fuge ca disperatul de mainstream şi totuşi şi-a păstrat sertarul ăla interior numit „cei şapte ani de acasă“ atunci când vine vorba de muzică. Dincolo de epitete şi metafore, discul ăsta e unul de ascultat fiindcă reuşeşte să îmbine diverse tertipuri folosite din belşug în aşa-numitul mainstream cu „libertatea“ de exprimare clamată de artiştii cărora le face o deosebită plăcere să-şi aplice eticheta „underground“. Desigur, la vest de ţărişoara noastră termenii de comercial şi underground nu mai sunt defel trendy. Pentru cei care mai au dubii în această privinţă, Home poate fi o piatră de răscruce. S-o luăm metodic: cei patru muzicieni care îşi spun Rudimental au scos prima lor piesă acum doi ani, în 2011. „Deep in the valley“, piesa cu pricina n-a rupt defel gura târgului, dar a fost promovată cumva la câteva radiouri pirat. Doi ani mai târziu, Piers Agget, Kesi Dryden, Amir Amor (Amir Izadkhah) şi DJ Locksmith (Leon Rolle) – cei patru membri care alcătuiesc Rudimental - au devenit un nume respectat în branşă, cu un album de debut pe prima poziţie din Marea Britanie şi câteva single-uri care au ajuns tot în fruntea clasamentelor. Albumul acesta face parte din seria discurilor care reuşesc să „lege“ cât se poate de interesant muzica „de radio“ cu „cea de club“. Pop cu dance. Spre deosebire de ţărişoara noastră, ceea ce se înţelege în Marea Britanie prin pop şi dance e cu totul altceva. Aşadar, printre piesele acestui album se regăsesc incursiuni în drum and bass, deep house, garage, R & B, jungle, soul şi lista ar putea continua aproape la nesfârşit. Ideea e că dincolo de orchestraţiile care adesea fac parte din „meniul“ party-urilor dedicate drum and bass-ului , oamenii aceştia adaugă din belşug – şi cu mare talent -  şi acele vocalize omniprezente în hiturile din clasamente. Practic, muzica asta „dă bine“ atât în reclamele insipide de la TV cât şi în after-urile din cadrul festivalurilor cu bere proastă şi ieftină. Din fericire, discul ăsta mai are un atu: e cât se poate de divers. Dacă e să asculţi Spoons (primul single) , ai parte de un hibrid tipic britanic de 2step îmbunătăţit cu o voce „deep“. E o variantă updatată la hiturile Ce Ce Peniston, deci nu duce lipsă nici de bucăţi de R  B , dar pe ici colo urechile bine spălate pot sesiza şi porţiuni de jungle. Adevăratul „boom“ a venit odată cu Feel the love, alături de John Newman, un single de nota zece care-ţi creează fiori la fiecare ascultare, graţie complexităţii melodiei. La fel stă treaba şi cu „Not giving in“, în care apare chiar şi  Alex Clare, piesa fiind un alt moment de referinţă al acestui Home. Nu degeaba am amintit de diversitate, căci Waiting all night, e o altă piesă de nota zece. Desigur, faptul că pe aceste piese apar o sumedenie de artişti invitaţi (în acest caz Ella Eyre), face ca album ăsta să fie un soi de „ghiveci“ ca şi concept, dar ăsta e un amănunt nesemnificativ pentru unii. Dincolo de toate, piesele Rudimental au fost „rodate“ multă vreme pe ringurile de dans şi în playlist-urile radio-urilor. Right Here cu Foxes n-a reuşit să facă prea multă vâlvă, dar zilele acestea melomanii au parte de un nou single, poate cel mai izbutit moment al acestui debut. E vorba de Free, o colaborare cu Emeli Sande. O piesă demenţială, construită pe un „covor“ mult mai acustic decât ale suratelor sale prezente aici. Chitară acustică, feeling gospel, voce senzaţională, reţeta unei piese de top. Desigur, se mai găsesc şi alte momente reuşite, printre care se numără Hell Could Freeze în care sound-ul migrează parcă spre M.I.A. sau Hide, care debutează în nişte ambianţe soul şi se termină în cel mai britanic ritm de „garage“ cu putinţă. Plus o trompetă demenţială. Veriga slabă a discului este Powerless, o baladă absolut inutilă realizată cu Becky Hill. Aşadar, Home se recomandă a fi unul din cele mai bune albume pop ale anului în curs. Nu doar fiindcă reuşeşte să fie pe placul urechilor care ascultă radio dar şi pentru picioarele celor care iubesc ringurile de dans, ci şi pentru că nu-ţi insultă inteligenţa nici prin texte insipide şi nici prin aranjamente muzicale de grădiniţă. Desigur, conceptual, acest Home nu e mare brânză. Gurmanzii amatori de mâncăruri sofisticate ar putea găsi multe hibe aici. Cu toate acestea, ciorba asta e una din cele mai gustoase mâncăruri uşurele care se găseşte pe piaţă în zilele noastre.

Capital Cities - In a Tidal Wave of Mystery

Dincolo de toate, albumul de debut al americanilor care – şi spun Capital Cities, beneficează de ceva care a cam dispărut din muzica pop actuală. E vorba de sentimentul ăla de agrement pe care ar trebui să ţi-l insufle nişte compoziţii pop. Nu e nimic spectaculos, e muzică de genul ăla care îţi descreţeşte fruntea şi te binedispune. Te face să uiţi de plagiatori şi coabitări nereuşite şi îţi însenizează ziua. La urma urmei, nu asta ar trebui să fie muzica pop? Fără îndoială, principala atracţie a acestui material discografic rămâne Safe and sound. O piesă mai veche, de prin 2011, dealtfel, care între timp a fost folosită şi într-o reclamă Vodafone din Germania. Anul trecut, Ryan Merchant şi Sebu Simonian, au semnat un contract cu Capital Records, editând acest In a Tidal Wave of Mystery, în luna iunie a acestui an. Cei doi foşti realizatori de jingle-uri de radio pentru reclame au pus la cale un disc plin de pop pozitiv. Dincolo de Safe And Sound, care e o piesă prea superbă pentru a o descrie în metafore, e plin de good shit. Chiar aşa, căci  „It's good shit“ se aude de mai multe ori în superba Farah Fawcett Hair. O melodie în care apare ca şi gost şi Andre 3000 din Outkast. Dar şi Frank Tavares, una din cele mai cunoscute voci ale radioului american. Cum să nu te topeşti după o piesă în care Tavares se delectează cu porţie de ceviche în Peru şi vede un dublu curcubeu în timp ce ascultă Bitches Brew de Miles Davis. Iar după această menţiune, e clar pentru toată lumea că piesa are parte de trompetă. Printre momentele de mare efect de aici se numără „I Sold My Bed But Not My Stereo" (dacă nu pentru altceva, măcar pentru titlul ei mega – inspirat) sau Kangaroo Court. Trompete plus good fun sunt ingredientele care se întâlnesc în mai toate compoziţiile. Şi în Origami, dar şi în Chasing you, un electro – pop care ţi se strecoară cât se poate de plăcut în ureche încă de la prima audiţie. Se prea poate ca unele urechi mai tinere să considere discul ăsta mult prea 80s. Nimic mai fals, căci oamenii ăştia au extras good shit-ul acelor ani şi l-au îmbrăcat în straie moderne. Nu am cum să nu amintesc de finalul Love Away, în care suntem sfătuiţi să „Throw your TV out the door/One, two, three, four, on the floor!/And if you sing a song/You'll believe in it“. E cât se poate de simplu, e unul din cele mai vesele albume pop ale anului 2013. Iar pentru cei care se întreabă de unde vine titlul pretenţios al acestui disc, îi sfătuiesc să asculte cu atenţie textul de la Safe And Sound. La maxim, căci merită!

Jessy Lanza - Pull my hair back

Kathy Lee e genul acela de melodie pe care atunci când o asculţi pentru prima oară rămâi contrariat. O fi pop, o fi dubstep, o fi R&B? Sau cine ştie ce altă minunăţie? După a doua audiţie, lucrurile încep să se cristalizeze. O definiţie cât se poate de exactă a albumului de debut Pull my hair back, al solistei numite Jessy Lanza este pop modern. Cel puţin, după mintea mea, aşa ar trebui să sune majoritatea compoziţiilor cu particula pop scoase în 2013. Albumul de debut al canadiencei Jessy Lanza a apărut la casa de discuri Hyperdub, specializată în dubstep şi a fost realizat alături de Jeremy Greenspan, membru al proiectului Junior Boys. Frumuseţea acestui album discografic constă în maniera demenţială în care sunt îmbinate elementele vocale cu aranjamentele electronice. Toate cele nouă piese incluse pe acest debut lasă „spaţiu“ vocii R&B ale canadiencei, dar şi efectelor electronice moderne, amalgamul rezultat fiind unul cât se poate de strălucitor. Revenind la single-ul care a fost scos de pe album, Kathy Lee e o melodie cât se poate de simplă cu un soi de voce şoptită adăugată peste percuţii minimaliste, care creează dependenţă la mai multe audiţii. Din fericire şi celelalte piese ale canadienilor se ridică la înălţime. Una din cele mai experimentale piese ale albumului, “Fuck Diamond,” te călăuzeşte în lumea techno şi house în care sunetele au o strălucire aparte, iar Keep Moving este un alt exemplu al faptului că oamenii ăştia amestecă cu mare talent bucăţele diferite de stiluri şi creează un tot unitar cât se poate de seducător. Melodia asta ar putea rula lejer în playlist-urile radiourilor comerciale ale anului 2013, într-o lume normală. Piesele de pe acest disc sunt practic un studiu de caz: aşa ar trebui să se desfăşoare o colaborare valoroasă între doi artişti din medii diferite, în zilele noastre. "5785021," e o compozhiţie în care sample-urile vocale greu identificabile se mulează perfect peste sound-ul downtempo care răzbate din notele piesei. Un alt element care adaugă originalitate acestui disc este faptul că majoritatea pieselor inspiră dispoziţii diverse. Sound-urile care amintesc de melancolie a la Grimes sunt alternate surpinzător cu refrene cât se poate de happy. Drept urmare, rămâi cu acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. „Against the wall“ e unul din aceste momente, unde vocea solistei are parte de delay-uri bine studiate. Pull my hair back începe în aceeaşi notă de melancolie cu care ne-au obişnuit de exemplu cei de la The XX, dar pe parcurs evoluează într-un exerciţiu sonor cât se poate de interesant prin nişte synth-uri meseriaşe. „Strange emotion“, melodia care încheie acest excepţional debut reuşeşte să-ţi inspire nişte emoţii cât se poate de neobişnuite, atât datorită vocii superbe cât şi crescendo-ului instrumentalului. Nu întâmplător, materialul acesta a fost fabricat în Canada. Ţară în care asemenea „amestecuri“ practicate de nume ca Austra, Trust sau Crystal Castles au reuşit să surprindă urechile melomanilor din întreaga lume. Una peste alta, unicul minus al acestui disc este că ţine prea puţin. După cele 36 de minute cât totalizează cele nouă piese nu-ţi rămâne decât să apeşi pe repeat. Pentru a degusta pe deplin un deliciu sonor amestecat din multe arpegii, hi-hat – uri, beat-uri hip hop şi downtempo, pus la cale de doi maeştri. Categoric, debutul pop al anului în curs.

HollySiz - My name is

În cazul în care sunteţi la curent cu scena franceză, probabil o ştiţi pe Cecile Cassel. Ea este fiica regretatului actor francez Jean – Pierre Cassel şi sora celebrului actor Vincent Cassel. Şi e la mintea cocoşului – e şi ea actriţă, da? Dar fiindcă blogul de faţă nu se adresează cinefililor în mod special, am să mă opresc cu introducerea aici. Sub numele de Hollysiz, tipa asta care a devenit blondă pentru această apariţie şi-a lansat albumul de debut „My name is“. Discul este promovat de single-ul „Come Back to Me“, o piesă care are acel „vino-ncoa“ care defineşte hiturile din zona pop made in France. Mai presus de toate, melodia asta te cucereşte graţie aerului de Blondie upgradat la vremurile noastre. Categoric are un „quelque chose“ care te dă pe spate, cu referiri la Gene

Kelly, Frank Sinatra sau Michael Jackson aîn videoclip. Pe scurt, e o mostră de pop făcut pentru oameni care nu suferă de dereglări ale IQ-ului.

Torul - Tonight we dream fiercely

Cred că e destul de clar pentru toată lumea cam ce stil muzical poate aborda un proiect care se lansează cu un album numit „Dark Matters“. Trecut-au trei ani de atunci, iar între timp proiectul Torul a mai editat materialul discografic „In Whole“. Care a beneficiat de oareşce succes din partea urechilor îndrăgostite de electro – pop. Cel de-al treilea album al grupului din Slovenia care poartă numele de Torul are toate şansele să devină mult mai „înfipt“ în inimile melomanilor, căci conţine doze serioase de good – time – music. Desigur, primul lucru care îţi poate trece prin cap atunci când auzi de Slovenia este Laibach. Sau poate pentru cei care au prins adevăratul E.B.M. mai poate intra în discuţie şi Borghesia. De acum încolo, categoric, alături de ei merită să stea şi Torul. Un proiect alcătuit din producătorul Torul Torulsson, chitaristul şi clăparul Jan Jenko şi solistul Borut Dolenec.

Alison Moyet - The minutes

Recunosc, când am aflat că Alison Moyet scoate album nou după şase ani de pauză, am tratat ştirea destul de circumspect. În primul rând, după atâtea semi – eşecuri ale unor artişti cu adevărat importanţi odinioară, care după pauze imense au simţit să revină în business fără nicio noimă, mi-era frică că ar putea să se repete istoria şi-n cazul solistei născute în anul 1961 al cărei nume complet este Geneviève Alison Jane Moyet. Pe de altă parte, deşi Yazoo e una din trupele care în opinia subsemnatului au scris o pagină importantă în istoria muzicii moderne, cu mici excepţii orchestraţiile pop ale solistei adoptate în albumele ei solo nu au reuşit să mă impresioneze. Şi totuşi, având în vedere că producătorul acestui disc este Guy Sigsworth (care a mai „prestat“ pentru Goldie, Bjork sau Robyn), era clar că ne putem aştepta la ceva interesant. 

John Grant - Pale green ghosts

Distanţa dintre precedentul disc semnat John Grant – Queen of Denmark, şi acest Pale Green Ghosts este de trei ani. Dincolo de glumă, distanţa reală e ca de la cer la pământ. Şi asta pentru că precedenta realizare discografică a fost o reală desfătare sonoră care şi-a luat „seva“ undeva din sonorităţile folk – rock ale anilor 60 – 70, în timp ce acum alături de ele au apărut din belşug sunete scoase parcă din era Kraftwerk. Chiar şi Sinead O Connor a fost mega – impresionată de John Grant, căci pe discul ei How About I Be Me (And You Be You)? a  avut curajul să cânte un cover după piesa care dă titlul debutului solo al lui John Grant. De această dată fostul solist al trupei The Czars, a apelat la serviciile producătorului muzical Biggi Veira de la GusGus.

Poate pentru faptul că actualmente amândoi stau în Islanda. Sau nu.

Autre Ne Veut - Anxiety

Weird este un cuvânt britanic care dincolo de traducerea lui în straniu sau ciudat exprimă cât se poate de elocvent ideea care îţi încolţeşte în minte în cazul în care asculţi cu urechile ciulite albumul Anxiety, inventat de Arthurs Asin, un producător muzical care se ascunde sub numele de Autre Ne Veut. După ce s-a remarcat cu un disc omonim acum trei ani, americanul care a pus cap la cap piesele acestui material discografic reuşeşte din nou să spargă barierele printr-un material discografic care dincolo de inovaţiile stilistice e completat şi de un mesaj cât se poate de coerent. Dacă tot am amintit de inovaţii, e momentul să fac totuşi o precizare: deşi multe chestii de aici sunt cât se poate de interesante, la urma urmei nimic nu e original. Şarmul acestor piese constă mai degrabă în faptul că tipul acesta nu ezită să amestece în aceeaşi găleată o sumedenie de influenţe. Aparent, dacă e să judeci după beat-ul pieselor, melodiile astea pot fi încadrate lejer în ceea ce numim azi R & B.

Best of 2012

Puţin în întârziere, dar totuşi la timp înaintea sfârşitului anului, clasamentul celor mai bune albume apărute în anul de graţie 2012 în viziunea subsemnatului. A fost un an mega - plin cu tone de muzici bune şi nume noi, iar pentru sesizări-comentarii-nemulţumiri-aplauze folosiţi cu încredere secţiunea de comentarii....
Topul anului 2012