Recunosc, când am aflat că Alison Moyet scoate album nou după şase ani de pauză, am tratat ştirea destul de circumspect. În primul rând, după atâtea semi – eşecuri ale unor artişti cu adevărat importanţi odinioară, care după pauze imense au simţit să revină în business fără nicio noimă, mi-era frică că ar putea să se repete istoria şi-n cazul solistei născute în anul 1961 al cărei nume complet este Geneviève Alison Jane Moyet. Pe de altă parte, deşi Yazoo e una din trupele care în opinia subsemnatului au scris o pagină importantă în istoria muzicii moderne, cu mici excepţii orchestraţiile pop ale solistei adoptate în albumele ei solo nu au reuşit să mă impresioneze. Şi totuşi, având în vedere că producătorul acestui disc este Guy Sigsworth (care a mai „prestat“ pentru Goldie, Bjork sau Robyn), era clar că ne putem aştepta la ceva interesant.
Şi-ntradevăr, aşa e. Din fericire, pe lângă aranjamentele electronice vocea unică a solistei capătă destul de spaţiu. E un disc care diferă destul de mult de ceea ce se produce în zilele noastre. În primul rând pentru că deşi e „electronic“ nu are acel EDM care începe să fie enervant pentru orice posesor de urechi destupate. E o combinaţie între experimental şi sound-uri accesibile oricărui, care conţine o colecţie de cântece în care Alison Moyet e când tristă când veselă. Nu e nimic „prefabricat“, nicio notă de aici nu pare a fi scrisă doar pentru a „da bine la radio“, dar fără îndoială că acest amănunt conferă un plus de magie întregului disc. Horizon Flame, piesa care deschide discul e unul din punctele tari ale acestuia, care cu siguranţă va fi digerată aşa cum trebuie de cei care sunt fani Bjork, existând oareşce similitudini. Single-ul When I was your girl a fost alegerea optimă, fiind un soi de imn al femeii middle – age şi care beneficiează de un text bine şlefuit: “and then today, all the nightmares came my way… you were never satisfied, when I was your girl”. Love reign supreme e un amestec deştept între sound-ul Yazoo şi pop-ul actual. Cu o voce seductivă şi cu nişte aranjamente moderne, discul ăsta este cu mult peste aşteptări, fiind un material discografic bun de ascultat pe îndelete. M-am speriat niţel când pe finalul piesei A place to stay am auzit nişte acorduri destul de apropiate de dubstep. Din fericire, e doar o aromă. Dealtfel întreg scheletul piesei este construit pe nişte loop-uri ce amintesc mai degrabă de Portishead. Există aici şi vagi arome de drum and bass, mai ales pe All signs of life, iar Filigree demonstrează cu vârf şi îndesat că mixajul de elemente clasice cu efecte electronice sună mega – corect. The Minutes n-are nicio piesă care ar putea intra în heavy – rotation la posturile de radio comerciale, dar conţine 12 melodii (plus un remix) care te ung la suflet. Şi asta e ceea ce vrem noi de la muzică, nu?
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...
Recunosc, când am aflat că Alison Moyet scoate album nou după şase ani de pauză, am tratat ştirea destul de circumspect. În primul rând, după atâtea semi – eşecuri ale unor artişti cu adevărat importanţi odinioară, care după pauze imense au simţit să revină în business fără nicio noimă, mi-era frică că ar putea să se repete istoria şi-n cazul solistei născute în anul 1961 al cărei nume complet este Geneviève Alison Jane Moyet. Pe de altă parte, deşi Yazoo e una din trupele care în opinia subsemnatului au scris o pagină importantă în istoria muzicii moderne, cu mici excepţii orchestraţiile pop ale solistei adoptate în albumele ei solo nu au reuşit să mă impresioneze. Şi totuşi, având în vedere că producătorul acestui disc este Guy Sigsworth (care a mai „prestat“ pentru Goldie, Bjork sau Robyn), era clar că ne putem aştepta la ceva interesant. 
Comentarii
Trimiteți un comentariu