Recunosc, când am aflat că Alison Moyet scoate album nou după şase ani de pauză, am tratat ştirea destul de circumspect. În primul rând, după atâtea semi – eşecuri ale unor artişti cu adevărat importanţi odinioară, care după pauze imense au simţit să revină în business fără nicio noimă, mi-era frică că ar putea să se repete istoria şi-n cazul solistei născute în anul 1961 al cărei nume complet este Geneviève Alison Jane Moyet. Pe de altă parte, deşi Yazoo e una din trupele care în opinia subsemnatului au scris o pagină importantă în istoria muzicii moderne, cu mici excepţii orchestraţiile pop ale solistei adoptate în albumele ei solo nu au reuşit să mă impresioneze. Şi totuşi, având în vedere că producătorul acestui disc este Guy Sigsworth (care a mai „prestat“ pentru Goldie, Bjork sau Robyn), era clar că ne putem aştepta la ceva interesant.
Şi-ntradevăr, aşa e. Din fericire, pe lângă aranjamentele electronice vocea unică a solistei capătă destul de spaţiu. E un disc care diferă destul de mult de ceea ce se produce în zilele noastre. În primul rând pentru că deşi e „electronic“ nu are acel EDM care începe să fie enervant pentru orice posesor de urechi destupate. E o combinaţie între experimental şi sound-uri accesibile oricărui, care conţine o colecţie de cântece în care Alison Moyet e când tristă când veselă. Nu e nimic „prefabricat“, nicio notă de aici nu pare a fi scrisă doar pentru a „da bine la radio“, dar fără îndoială că acest amănunt conferă un plus de magie întregului disc. Horizon Flame, piesa care deschide discul e unul din punctele tari ale acestuia, care cu siguranţă va fi digerată aşa cum trebuie de cei care sunt fani Bjork, existând oareşce similitudini. Single-ul When I was your girl a fost alegerea optimă, fiind un soi de imn al femeii middle – age şi care beneficiează de un text bine şlefuit: “and then today, all the nightmares came my way… you were never satisfied, when I was your girl”. Love reign supreme e un amestec deştept între sound-ul Yazoo şi pop-ul actual. Cu o voce seductivă şi cu nişte aranjamente moderne, discul ăsta este cu mult peste aşteptări, fiind un material discografic bun de ascultat pe îndelete. M-am speriat niţel când pe finalul piesei A place to stay am auzit nişte acorduri destul de apropiate de dubstep. Din fericire, e doar o aromă. Dealtfel întreg scheletul piesei este construit pe nişte loop-uri ce amintesc mai degrabă de Portishead. Există aici şi vagi arome de drum and bass, mai ales pe All signs of life, iar Filigree demonstrează cu vârf şi îndesat că mixajul de elemente clasice cu efecte electronice sună mega – corect. The Minutes n-are nicio piesă care ar putea intra în heavy – rotation la posturile de radio comerciale, dar conţine 12 melodii (plus un remix) care te ung la suflet. Şi asta e ceea ce vrem noi de la muzică, nu?
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Recunosc, când am aflat că Alison Moyet scoate album nou după şase ani de pauză, am tratat ştirea destul de circumspect. În primul rând, după atâtea semi – eşecuri ale unor artişti cu adevărat importanţi odinioară, care după pauze imense au simţit să revină în business fără nicio noimă, mi-era frică că ar putea să se repete istoria şi-n cazul solistei născute în anul 1961 al cărei nume complet este Geneviève Alison Jane Moyet. Pe de altă parte, deşi Yazoo e una din trupele care în opinia subsemnatului au scris o pagină importantă în istoria muzicii moderne, cu mici excepţii orchestraţiile pop ale solistei adoptate în albumele ei solo nu au reuşit să mă impresioneze. Şi totuşi, având în vedere că producătorul acestui disc este Guy Sigsworth (care a mai „prestat“ pentru Goldie, Bjork sau Robyn), era clar că ne putem aştepta la ceva interesant. 
Comentarii
Trimiteți un comentariu