Songhoy Blues - Music in Exile

Să tot fie câţiva ani de când amatorii de rock din întreaga lume au fost cuceriţi de aşa numitul desert blues. Poate cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestui curent care a reuşit să „prindă“ bine de tot în rândul posesorilor de urechi bine spălate sunt cei de la Tinariwen. Songhoy Blues demonstrează că lucrurile nu se concentrează doar pe tărâmul oamenilor din Tuareg, căci trupa asta vine din Mali. Cvartetul a devenit cunoscut acum doi ani când una din piesele lor a apărut pe compilaţia Africa Express, realizată de liderul trupei Blur, Damon Alburn. 

Înainte de a compune piese proprii, oamenii ăştia au executat la greu cover-uri după Ali Farka Toure, lucru care se mai simte pe aici pe colo. Dincolo de toate, africanii ăştia care n-au împlinit încă 30 de ani amestecă într-un fel unic tradiţiile locului cu sonorităţile pline de culoare ale diverselor curente de rock „actuale“, printre sonorităţile care-şi găsesc locul pe aceste 11 piese care alcătuiesc albumul de debut al trupei numărându-se aranjamente a la Jimi Hendrix. 

Dar nu numai, căci sunt sigur că piesele astea vor evoca amintiri plăcute şi ascultătorilor de Black Keys sau Led Zeppelin, de exemplu. La fel de bine vor fi digerate şi de ascultătorii Alabama Shakes, în deschiderea cărora au cântat dealtfel recent prin Amercia. Revenind la disc, ritmurile cât se poate de funky ale piesei Irganda sunt pur şi simplu magice încă de la prima audiţie, iar o bună parte din „prospeţimea“ acestor track-uri se datorează fără doar şi poate şi producătorului Nick Zinner (Yeah Yeah Yeahs)  care a reuşit să păstreze un groove criminal pe aproape toate track-urile. 

Esenţialul este că preţ de 40 de minute, melomanul amator de rock de calitate are parte de un disc uimitor, care nu are cum să nu te facă să ţopăi când îl asculţi. Spre deosebire de multe produse „prefabricate“ muzica asta debordează de simplitate şi originalitate, chestiuni care la urma urmei definesc un disc cu mult bun gust. Care merită ascultat, pe repeat. 

Implant pentru Refuz - Cartography

Trăim nişte vremuri în care implanturile trendy sunt cele la sâni. Drept urmare, e tot mai greu să rezişti într-o lume în care totul e pe dos. Ar fi cât se poate de necesare şi nişte implanturi de creier pentru mulţi din cetăţenii actuali ai Terrei, dar asta e deja altă poveste. Şi totuşi, există oameni pentru care noţiunea de „implant“ şi-a păstrat aceeaşi relevanţă ca la începutul carierei timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Care acum 20 de ani au încercat să implanteze în muzica noastră un ţesut menit să dezvolte capacitatea de a spune nu oricărui fel de abuz. În jurul trupei, de-a lungul anilor s-a format o adevărată gaşcă. Şi nu e vorba de sensul „hip – hop – istic“ al termenului „gaşcă“, ci mai degrabă despre faptul că muzicienii din IPR au avut parte întotdeauna de o sumedenie de oameni care au apreciat ceea ce au construit de-a lungul timpului. Care s-au identificat cu ei, indiferent că a fost din spiritul de a lua atitudine împotiva explorării gazelor de şist, a demolării liceelor de artă sau din dorinţa de a trimite lumea la vot. Spiritul ăsta de „gaşcă“ s-a materializat şi în momentul în care anul trecut, IPR a lansat o campanie de crowdfunding. O mişcare destul de riscantă, căci în România anilor noştri puţini au avut curajul de a demara aşa o acţiune. Şi mai puţini au reuşit s-o ducă pâna la capăt (un alt exemplu pe lângă IPR fiind acela al lui Iordache). Una peste alta, băieţii au strâns peste şase mii de euro din donaţiile fanilor şi au aruncat pe piaţă un material Cartography. Un disc bine închegat, exact ceea ce aşteptau numeroşii fani care au contribuit la naşterea compoziţiilor. Carevasăzică, IPR şi-a îndeplinit misiunea. 

Desigur, discul ăsta a fost aşteptat cu sufletul la gură. Nu doar de cei care fac parte din gaşca Implant şi care au dat bănuţi pentru apariţia lui, ci şi de melomanii curioşi să vadă încotro se îndreaptă poate cea mai bună trupă de hardcore din România. Am pus intenţionat „poate“, căci ca şi-n alte domenii şi în felia asta există orgolii cât casa. Dincolo de orgolii şi introduceri, Cartography prezintă o formaţie ajunsă la maturitate deplină, în care sound-ul agresiv binecunoscut de pe creaţiile anterioare n-a dispărut defel din peisaj. În plus, compoziţiile de pe disc prezintă şi „alunecări“ spre genuri înrudite hardcore-ului. O observaţie cât se poate de necesară ar fi aceea că discul Cartography e mega – „supărat“. Emană agresivitate prin toţi porii lui, iar momentele clasice de „relaş“ lipsesc cu desăvârşire. E mai bine aşa, căci prin spectrul autohton se găsesc tot mai puţine exemple de trupe care amestecă cu atâta talent agresivitatea cu textele bine gândite. Fiind vorba de Implant Pentru Refuz, e pur şi simplu anapoda să mă apuc să aleg momentele care ies în evidenţă. Cartography e un disc care trebuie ascultat din secunda unu până la capăt pentru a fi digerat la adevărata lui valoare neavând „single-uri“ sau „highlight“-uri.

Vorba aceea celebră cu Ignorance is bliss e cât se poate de potrivită pentru vremurile noastre. Implant Pentru Refuz e una din puţinele trupe autohtone care încearcă să dărâme ignoranţa. Dacă reuşeşte sau nu, asta rămâne de văzut. Şi e alt subiect. Cert este că şi aici găsim o sumedenie de mesaje „de bine“. Mai puţin implicate direct în politic (cum au fost de exemplu în „Votează“), dar foarte bine punctate. E interesant şi că în unele momente băieţii apelează la un amestec de versuri în limba română şi engleză. Cum ar fi de exemplu „Seven shades“, o compoziţie cu un mesaj „right in your face“:  „E o cale întinsă de praf şi scrum / Şi tu trecător eşti prins oricum“. Atitudine la pătrat există şi-n piesa „Arid (tărâmul negustorilor de apă)“. Care povesteşte câte ceva despre muşterii care în căutarea comorilor ascunse distrug cu bună ştiinţă Planeta, ajutaţi fiind desigur de corupţii aceia pe care îi vedem acum la televizor în diverse breaking – news – uri. Fiindcă....„Sapă, forează, driluie, pomperază/Preţul e sus, doar asta contează/Să intrăm în zăcământ imediat/Statul corupt ne este un bun aliat“. Personal, mi-aş fi dorit ca toate piesele de pe acest Cartography să beneficieze de texte acide în limba română. Sunt sigur că majoritatea fanilor IPR cunosc limba engleză, dar nu toată lumea are un First Certificate in English (FCE)  Desigur, asta nu ştirbeşte defel frumuseţea acestui Cartography.

Cel de-al şaptelea album al băieţilor se vrea a fi un îndemn la „Implant pentru distors şi atitudine“. Şi fiindcă muzica românească a devenit atât de lipsită de versuri „cu rost“, e nevoie de cât mai multe implanturi. De rock adevărat, cu mesaj bine stabilit. Implant pentru Refuz continuă să navigheze în apele rock-ului protestatar din ţara noastră, iar Cartography este un must have pentru toţi acei care mai au undeva în adâncul fiinţei lor urme de spirit protestatar. E un disc esenţial pentru hardcore-ul românesc şi nu putem decât să sperăm că şi-n continuare băieţii ăştia vor ţine steagul sus. Desigur, în momentul în care acest disc va fi aşezat în raft cu alte creraţii muzicale din aceeaşi branşă în ţările mai la vest de noi, s-ar putea ca lumea să-l perceapă ca pe un disc OK. Pentru spaţiul muzical carpato – danubian însă, acest disc este unul esenţial, care nu are cum să lipsească din colecţia niciunui individ pasionat de rock cu atitudine.

Sleater-Kinney - No cities to love

Având în vedere că trăim vremuri complicate, şi muzicienii s-au adaptat acestui trend. O bună parte din apariţiile discografice ale anului 2015 sunt atât de eclectice, încât stilurile au devenit „etichete“ considerate de mulţi drept un apanaj al celor care gândesc old school. Desigur, există şi curentul opus, cel care face ca o sumedenie de artişti actuali să-şi încerce norocul mergând back to the roots. Una peste alta, e tot mai greu să găseşti ceva „curat“ şi care nu e „fumat“, un album care să te încarce cu energie şi pe care să-l simţi că a fost creat mostly for fun, nu în laboratoarele care produc entertainment muzical la kilogram din zilele noastre. 

Deşi nu sunt deloc noi în domeniu – discul ăsta fiind cel de-al 8-lea album de studio – fetele care alcătuiesc trupa americană Sleater-Kinney reuşesc să fie cât se poate de „fresh“. Chiar dacă abordează un stil muzical în care ai impresia că s-a cam spus tot ce era de spus. E vorba de punk – rock. Scurt pe doi. Pentru amatorii de teoria chibritului, ar fi de bun augur să menţionez că printre cele zece piese de aici se regăsesc şi alte influenţe. E oarecum şi normal, căci albumul No cities to love vine la zece ani de pauză după precedentul The Woods. Avem de-a face cu o formulă simplă, dar eficientă: două chitări, voce şi tobe. De menţionat ar fi că gaşca asta n-are chitară bass, chiar dacă unele acorduri seamănă pe ici pe colo cu instrumentul lipsă din trupa Sleater-Kinney. Cel mai mult mă bucură faptul că piesele nu au acele efecte de studio din categoria „artificii moderne“, astfel încât sound-.ul e abraziv şi natural.  Dacă asculţi atent, realizezi că acest No Cities To Love e un comeback în care fetele se scapă de nişte frustrări pe care probabil le-au acumulat în cei zece ani de pauză. Discul merge pe calapodul punk – rock, dar are şi destule momente de garage rock şi chiar şi post – punk. Price Tag deschide şirul pieselor într-un mare stil, iar primul moment cu adevărat remarcabil e Surface Envy, care conţine o explozie rock cum rar ţi-e dat să auzi în ultima vreme. 

Deşi nu e cea mai „gălăgioasă“ piesă de aici, single-ul A new wave are un vino – ncoa aparte şi reuşeşte să surprindă cât se poate de exact sound-ul acestui disc. Uşor, uşor, piesele astea îţi amintesc de vremurile în care Nina Hagen şi B 52s făceau legea în urechile melomanilor, chiar dacă riff-urile murdare ale fetelor sunt din alt film. Albumul nu are „umpluturi“. E un amestec de chitări murdare şi sound-uri liniştite. În No anthems, de exemplu, există multe simillarităţi cu epoca de aur a celor de la Sonic Youth. Iar textul acesteia zice destul de multe despre ziua de azi “I once was an anthem/that sang the song of me/but now there are no anthems.”. Singurul minus al acestui disc este faptul că cele zece piese de aici însumează doar 32 de minute. Desigur, chestiunea asta poate reprezenta şi un avantaj pentru mulţi. Lipsesc momentele de umplutură. E doar punk – rock de calitate superioară. Şi un prilej de răsfăţ auditiv pentru cei care au ascultat vreodată Patti Smith, MC5 sau The Slits. Desigur, lista poate continua la nesfârşit, dar aţi prins ideea....

Pinholes - Era pietrelor neslefuite

Gaşca de trupe cărora li s-a pus eticheta de „alternative – rock“ în România s-a îmbogăţit cu un new entry care vine tocmai de la „Botoşani – Chişinău“ (conform Facebook-ului lor) şi poartă numele de Pinholes. Poate pentru unii nu e chiar un new entry, căci muzicienii au lansat cel de-al doilea material discografic şi între timp au fost distinşi şi cu premiul de „best alternative newcomers“, la Metalhead Awards, anul trecut. Visavis de eticheta „alternative“ pot exista mari dubii. Şi asta pentru că cele zece piese incluse în „Era Pietrelor Neşlefuite” fac parte mai degrabă din categoria rock. Modern. Actual. Cum vreţi să-l numiţi, dar nu „alternative“. Şi nici „indie“. For God's sake, suntem în 2015, când termenii ăştia şi-au pierdut totalmente semnificaţia. E drept, industria muzicală românească, mai ales pe felia rock, are mari lacune, dar vremurile când trupele erau indie şi alternative au cam trecut demult. E drept, nu am avut o scenă reală nici de punk, nici de grunge şi nici de alternative. Asta, la vremea când aceste curente chiar însemnau ceva. Dar hai să trecem la oile noastre şi să vedem ce-s cu copii ăştia de la Pinholes?

Albumul debutează în ceaţă, căci intro-ul care poartă numele de Croatoan, se vrea o excursie plină de mister undeva în lumea lui David Lynch, în care îşi fac simţită prezenţa câteva adieri de experimental şi psihadelic. Un start cât se poate de bun, care e urmat mai apoi de Porcul spinos, în care efectele „murdare“ de chitară se întrepătrund cu momentele liniştite. Combinaţia asta de dirty guitars şi armonii „cuminţi“ se regăseşte în mai toate piesele trupei, dealtfel. Inclusiv în Balada împăratului Ros care se vrea a fi o combinaţie între Wonderwall-ul celor de la Oasis şi momentele supărate ale celor de la Smashing Pumpkins. Structura aceasta cu ruperi de ritm şi distorsuri bine structurate conferă piesei un aer aparte. Lucrurile nu le reuşesc de fiecare dată, căci, „Lungul drum spre mediocritate“ nu are acel „lipici“ necesar unei piese reuşite. E drept, dincolo de structura compoziţiilor care în mare parte se cam repetă, stau cuvintele. Aici, băieţii au un plus. Căci în marea lor majoritate, versurile sunt inspirate. Şi în limba română, încă o bilă albă pentru Pinholes. Unul din momentele interesante ale discului este şi Doina. O piesă de nici două minuţele, în care aştepţi cu nerăbdare să înceapă „zgomotul“. Surpriza e că piesa se termină fără nebunia aşteptată. E o piesă atipică, care „rupe“ discul într-un mod interesant. 

Piesa care are parte şi de un videoclip, Amândoi de-o culoare, e un amestec straniu de Timpuri Noi şi Red Hot Chilli Peppers. Deşi componistic, bucata cu pricina nu e printre cele mai bune momente de aici, piesa asta e bine aleasă ca „single“ şi poate fi o bună carte de vizită pentru băieţi. Un alt moment aparte e finalul discului. Care este o piesă in memoriam Radu Grădinariu, un regretat artist ieşean. Şi care are cele mai multe momente de „experimental“ din disc. Personal, mi-aş fi dorit mai multe „nebunii“ de acest fel, piese în care urechea să fie invadată de sound-uri neaşteptate. Una peste alta, cele zece piese incluse pe Era Pietrelor Neşlefuite fac parte din categoria „bucăţilor“ decente din muzica românească. Chiar dacă nu face parte din categoria aceea numită „things that make you go hmmm“, discul celor de la Pinholes e unul acceptabil. Puţin prea „liniar“ pentru gusturile subsemnatului, dar cu siguranţă un album bunicel pentru piaţa românească de discuri rock. Care piaţă e într-o profundă suferinţă şi-n anul de graţie 2015. Dar asta e o altă discuţie....

Pinholes vor cânta la Timişoara vineri 6 martie la clubul Daos, alături de The Kryptonite Sparks, în deschiderea celor de la Implant Pentru Refuz, care-şi lansează noul album Cartography. Dacă sunteţi din alte oraşe şi vreţi să-i vedeţi live, fiţi pe fază, căci trupa face un turneu naţional. Mai multe amănunte găsiţi aici

The Smashing Pumpkins - Monuments to an Elegy

Povestea americanilor The Smashing Pumpkins se-nvârte periculos de mult în jurul liderului formaţiei, Billy Corgan. Şi asta fiindcă de-a lungul anilor, prin formaţie au avut loc o sumedenie de schimbări. Atât de multe, încât la ora actuală alături de Corgan din trupă mai face parte un singur membru oficial, chitaristul  Jeff Schroeder. Descris de foştii colegi şi de mulţi cunoscuţi drept un „tiran“, Corgan – sau mai exact The Smashing Pumpkins – a devenit cunoscut în 1991 cu albumul Gish. Adevărata consacrare avea să vină însă doi ani mai târziu, odată cu senzaţionalul Siamese Dream, un album care ocupă un loc fruntaş în clasamentele all-time de rock alternativ ale tuturor timpurilor. 

Contactul meu cu Smashing Pumpkins s-a întâmplat în anul 1993,  când pe MTV am zărit un videoclip „ieşit din tipare“, care a rămas din acele vremuri unul din cele mai „şmechere“ realizări de acest fel. E vorba bineînţeles de „Today“, un clip care-ţi aminteşte de Zabriskie Point, în care un negustor de îngheţată le oferă copiilor în mod gratuit această delicatesă. Adeseori comparaţi ba cu Nirvana, ba cu Pearl  Jam, ba cu Jane s Addiction, americanii de la Smashing Pumpkins au reuşit să-şi creeze un sound distinct. 

Revenind la zilele actuale, Monuments to an Elegy face parte dintr-un concept Teargarden by Kaleidyscope şi e un soi de comeback la vremurile de început ale trupei. Cele nouă track-uri inserate pe acest disc au parte de prezenţa celebrului tobar Tommy Lee (Motley Crue), iar din primele momente ale piesei de deschidere „Tiberius“ ascultătorul e asaltat cu sound-ul acela de rock american specific pentru anii 90. Chiar dacă piesele astea au pe ici colo un iz de deja – vu, compoziţiile lui Billy Corgan sunt cât se poate de directe. Ceea ce înseamnă că o singură piesă trece de patru minute “Run2Me”. În rest, urechile sunt răsfăţate cu piese scurte, în care se regăsesc arome de noise rock (One and all), grunge autentic (Monuments) şi chiar şi niţel electro – pop (Anaise!). Cele mai inspirate momente ale discului sunt sound-urile de distrors din Anti – Hero, Being Beige şi Tiberius, dar nici celelalte compoziţii de aici nu-s de lepădat. 

Una peste alta, e un disc solid, dar care nu îi va aduce prea mulţi fani noi lui Billy Corgan. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea capodoperei Siamese Dream, noul disc al trupei americane este pe placul acelora care au prins noţiunea de rock alternativ din anii 90. De ascultat pentru toţi cei îndrăgostiţi de grunge, dar nu numai, căci pe ici pe colo chitările seamănă şi a Velvet Underground, de exemplu. 

Sonatic - Sunt

Teoretic, majoritatea formaţiilor româneşti care îşi cântă compoziţiile în limba engleză au două explicaţii pentru acest gest. Fie aceea cu „ceea ce cântăm noi nu se potriveşte pe texte româneşti“ sau duma aia cu „încercăm să testăm piaţa de afară“. Practic, explicaţia pentru chestia asta e mult mai simplă. Dincolo de poveşti cu frazarea în limba engleză sau eventualul succes peste hotare stă în picioare un amânunt cât se poate de simplu. E mult mai uşor să cânţi în limba engleză. Sau cu alte cuvinte, e mult mai greu să vii cu un text „deştept“ în limba română. M-am simţit dator să expun această mică observaţie fiindcă mai ales în domeniul rock-ului, tot mai multe formaţii autohtone „o ard“ în engleză. Albumul de debut al timişorenilor de la Sonatic e din categoria fifty – fifty. Sau jumi – juma, dacă vreţi. Cinci din cele nouă piese ale discului numit „Sunt“ au parte de texte british. Sau mai degrabă „american“, căci reţeta după care sunt construite construcţiile sonore aminteşte mai degrabă de „ţara tuturor posibilităţilor“. Formaţia Sonatic există „pe piaţă“ din 2007 şi dacă e să ne luăm după descrierile lor, ceea ce prestează ei ar putea primi eticheta de folk – rock – alternativ. Pe ici pe colo, prin cele nouă piese se resimt niscaiva inflexiuni a la  Dave Mathhews Band, trupă care este trecută la capitolul influenţe de către solistul celor de la Sonatic, Bogdan Racz. Primele trei piese ale albumului, Black Angel, Enjoy the new şi Trust îţi dau impresia că te afli la volanul unui Mack, undeva pe Blue Ridge Parkway şi priveşti cu admiraţie peisajul mirific care ţi se deschide în faţa ochilor. Lucrurile se schimbă niţel în Zboară, care seamănă niţel cu „La Stere“-ul celor de la Timpuri Noi, iar în „Pierdut în dimineaţă“ urechea are parte de sound-uri a la Fleet Foxes. Revenind la sonorităţi autohtone, începutul de la Common Senses pare a fi una din compoziţiile celor de la Cargo. Un aspect care face  face ca  acest disc să fie remarcabil este mastering-ul pieselor. Întreg albumul sună într-un fel anume, instrumentele sunt scoase în evidenţă exact atât cât trebuie. Piesa care dă titlul acestui debut are un început destul de „nervos“ iar motto-ul acesteia defineşte cât se poate de exact ideea debutului celor de la Sonatic: „Sunt iluzia societăţii urbane, O formă chinuită de arhitecturi umane“. Cu siguranţă, dacă toate cele nouă piese incluse pe acest debut ar fi beneficiat de texte în limba română, rezultatul ar fi fost unul mai complex. Una peste alta, deşi nu e genul meu de rock, debutul celor de la Sonatic este unul promiţător. Nu e nici indie – rock, nici alternative. Şi nici orice altă etichetă trendy în zilele noastre. E un amalgam bine construit de rock cu folk. Cât se poate de oldschool, cântat profi. E drept, lipseşte acea „sclipire“ care produce melodia aceea care poate deveni un hit. Dar, avem aici un disc care va mulţumi pe deplin urechile amatoare de rock „cuminte“. Albumul „Sunt“ poate fi cumpărat de aici. 

Pink Floyd - The Endless River

Am lăsat intenţionat să treacă ceva vreme pentru a scrie câteva cuvinte despre noul Pink Floyd. Şi asta pentru că după prima audiţie, am rămas cu un gust amărui. Din păcate, senzaţia n-a trecut nici după audiţii multiple. Desigur, pentru unii poate fi surprinzător faptul că „The Endless River“ a intrat direct pe locul întâi în topul oficial de albume din Marea Britanie. Se prea poate ca albumul ăsta să-şi găsească locul în clasamentele cu cele mai bune apariţii discografice ale anului 2014. E şi normal, ca după 20 de ani de pauză, un disc Pink Floyd să creeze controverse. Motivul pentru care am întârziat voit cronica acestei apariţii este unul cât se poate de simplu: n-am vrut să imi expun ideile influenţat de „first listening“ şi nici de opiniile exprimate de alţii. Oricum ne-am învârti, discul ăsta nu e nici pe departe revoluţionar. După audierea cu atenţie a celor 18 piese, rămâi un sentiment ciudat. E feeling-ul ăla care îşi aduce aminte de o scenă dintr-un film în care pe un peron îmbâcsit de aburi, cineva flutură o batistă albă. E şi o urmă de nostalgie, dar şi de tristeţe. E un feeling ciudat, intri în nostalgie chiar dacă nu cunoşti personajele. Cam aşa e şi noul Pink Floyd, în ceaţă. Printre aburi se mai desluşesc armonii muzicale care odinioară ne-au încântat la maxim urechiuşele. Dar per total, trenul Pink Floyd a plecat demult din gară. Au rămas nostagicii care flutură batistuţele. Consider că ar fi fost mult mai bine ca acest disc să nu fie scos. Categoric, aşteptările de la acest disc erau foarte mari. Şi piesele nu reuşesc defel să se ridice la înălţimea aşteptărilor. Pe de altă parte, discul în sine nu e de lepădat. Dacă ar fi fost realizat de altcineva. Sau cu nişte ani buni în urmă. Dar, pentru anul 2014, The Endless River e incolor, insipid, inodor. Dacă era scos de orice altă trupă, n-ar fi fost deloc băgat în seamă. Nu fac parte din oamenii care consideră că Pink Floyd nu mai există fără Roger Waters. Şi nici nu am să vă plictisesc cu citate din istoria zbuciumată a trupei. Marea majoritatate a compoziţiilor de aici îţi dau senzaţia că au un intro cât se poate de promiţător. Dar....lipseşte piesa. Unicul moment cu adevărat reuşit, "Louder Than Words", nu reuşeşte să încline balanţa. De la formaţia care a dat naştere The Wall-ului, lumea aştepta mai multe. Ca să ne înţelegem, nu fac parte din categoria fanilor înrăiţi Pink Floyd. Asta nu înseamnă că nu am respect pentru ceea ce au relizat oamenii ăştia de-a lungul timpului. Ideea este că albumul ăsta apărut după 20 de ani de tăcere, nu face deloc cinste formaţiei. Pentru cei care vor să aprofundeze subiectul Pink Floyd le recomand cu căldură orice album vechi al trupei. Iar cei pentru care albumul ăsta reprezintă o capodoperă a anului 2014, am un sfat amical: ieşiţi din cuşcă şi ascultaţi orice album ammbiental – rock produs în anul acesta. Poate vă veţi schimba percepţia!

Billy Idol - Kings and Queens of the Underground

Încă de la primele acorduri ale primului disc scos după opt ani de pauză de către Billy Idol, urechea ascultătorului este bombardată cu acele sonorităţi care l-au făcut celebru pe cel care în buletin poartă numele de William Michael Albert Broad.  Artistul britanic care făcea furori în vremurile mai de demult cu Rebell Yell sau White Wedding îşi începe noul album cu o compoziţie numită Biter Pill, care deşi nu reuşeşte să te dea pe spate, are acel „vino-ncoa“ care te face să devii atent. Piesa nu a fost gândită ca un mega – hit dar are multe ingrediente din „ciorba“ care l-a făcut celebru pe Billy Idol. Şi îl repune pe tapet pe artist:care deşi recunoaşte că  nu mai e sălbaticul de odinioară, duce dorul acelor vremuri: „I’d forgotten how to fly But I’ll remember before I die“. Single-ul „Cant break down“ este unul din punctele de atracţie ale acestui material discografic, în care rockerul devenit între timp un veritabil crooner surprinde cu o piesă care are toate atu-urile să devină un super – song în concertele live, mai ales datorită refrenului „de stadion“ plin de „oh-oh-oh“-uri şi „bang – bang- bang“-uri. Desigur, cârcotaşii se pot întreba pe bună dreptate ce mai poate aduce nou un rocker care peste câteva zile împlineşte vârsta de 59 de ani. Iar răspunsul sec ar putea fi demoralizator pentru unii: nimic. Cu toate acestea, cele 11 piese incluse pe acest comeback de zile mari sunt cât se poate de pertinente pentru urechile care degustă rock-ul ambalat în straie punk. „One breath away“ reaminteşte de superbele balade din trecut ale artistului, iar „Postcards from the past“ beneficiează de un amestec de efecte electronice şi punk omniprezente pe albumul Cyberpunk. Cea mai surprinzătoare piesă din acest disc este tocmai compoziţia care dă titlul acestui nou album, „Kings & Queens of the Underground“. Colorată cu viori şi acorduri de flaut şi un text autobiografic (1984 and “Rebel Yell” had the floor/All they said, was “more more more”/Well I touched you with My “Eyes Without A Face” / I was “Hot In The City” Yes, I thought I was ace“), melodia reuşeşte să fie acel „altceva“ care are darul de a te introduce într/o stare de reverie. Un alt punct interesant al albumului este „Ghosts in my guitar“, care deşi se apropie destul de mult de pop – rock – ul practicat cu mult succes de Robbie Williams are o vrajă aparte. Finalul „Whiskey and Pills“ îi va mulţumi pe deplin pe amatorii de „zgomot“, fiind una din cele mai antrenante piese de aici. N-aş putea spune că discul lui Billy Idol e o capodoperă. E unj comeback mai mult decât decent, menit să fie ascultat la volum cât se poate de tare de cei care au fredonat măcar odată în viaţă „In the midnight hour she cried  "more, more, more". Sunt sigur că discul ăsta nu îi va aduce noi fani, dar pentru cei care au auzit unul din cele şapte albume anterioare ale britanicului e o audiţie mai mult decât plăcută.

Royal Blood - Royal Blood

Fără îndoială, unul din primele amănunte care te frapează atunci când vorbeşti de Royal Blood este unul de natură tehnică. Deşi au mai existat precedente, cel mai celebru fiind acela al celor de la White Stripes, e destul de ciudat să dai peste o trupă de rock care are doar doi membri. Unul dintre ei la bass, iar celălalt la tobe. Ciudăţeniile nu se opresc aici căci albumul de debut al trupei, numit tot Royal Blood, a intrat direct pe poziţia întâi a clasamentului oficial de discuri din Marea Britanie. Dincolo de „hype“-ul generat de presa britanică şi de faptul că Matt Helders, tobarul de la Artic Monkeys a purtat un tricou cu însemnele formaţiei încă înainte ca aceasta să scoată primul ei single, rămâne muzica. Zece piese directe, fără ocolişuri în care Ben Thatcher şi Mike Kerr vâslesc în apele unor trupe ca Queens of the Stone Age sau mai sus amintiţii White Stripes. Dar nu numai, căci o ureche atentă găseşte pe ici pe colo şi reminescenţe din epoca Led Zeppelin. Sau poate chiar trimiteri la riff-urile nervoase ale celor de la Rage against the Machine, cu puţină imaginaţie. Şi totuşi, sound-urile de bass actuale pot compensa lipsa chitării aşa cum o cunoaştem noi de atâta amar de vreme? Răspunsul este da. Şi aici intervine unul din punctele forte ale celor de la Royal Blood. Încă de la primele acorduri ale piesei care deschide albumul Out of the Black, trupa sună atât de închegată încât ai impresia că băieţii ăştia sunt în business de cel puţin două decenii. Graţie felului în care curg melodiile, te trezeşti imediat cu mâna pe butonul de repeat. Căci, cele zece track-uri însumează 32 de minute. Exact cât trebuie, fără niciun strop de ceva nelalocul lui. Deşi riff-urile „dau“ adeseori în „metal“, ceea ce prestează oamenii ăştia doi e mai degrabă garage – rock. Piesa a doua, „Come on over“ are acel „vino – ncoa“ care te face să savurezi din plin această creaţie. Şi de acum încolo vine adevărata distracţie. Figure it out - single-ul lor actual – are toate şansele să devină next big rock hit, iar restul pieselor sunt pe aceleaşi coordonate. Încet – încet, după mai multe ascultări, realizezi de ce sună atât de bine trupa asta. Fiindcă dincolo de multe lălăieli incluse în aşa – numitul „indie“ britanic, oamenii ăştia vin cu altceva. Fie că-l numim rock simplu, clasic, bine gândit sau „dirty“, muzichia asta e sinceră, fără brizbriz-.uri şi fără E-uri. După gusturile fiecăruia, există aici şi alte piese care pot concura la capitolul rock hits. Personal, vibrez one hundred procent (vorba celor de la Sonic Youth) pe „Little Monster“ sau „Ten Tonne Skeleton“, aceasta din urmă având „nervozitatea“ aceea pe care am ascultat-o cu mult nesaţ la Rage Against The Machine. Desigur, cârcotaşii ar putea găsi câteva hibe în acest debut. Că vocea nu e bine masterizată, că efectele de bass sunt uneori prea „dirty“. Sau că Royal Blood nu aduce nimic nou. Perfect de acord cu această ultimă afirmaţie, cu amendamentul că felul în care combină diversele lor influenţe este unul care te cucereşte instataneu. Ar mai fi de adăugat şi faptul că dacă un asemenea album ajunge pe primul loc într-un clasament dominat de „garbage“,  lucrurile nu-s chiar pierdute definitiv. Royal Blood este cu siguranţă, unul dintre cele mai interesante albume rock ale anului 2014. Un disc cu cojones, „dirty“ şi care pe deasupra mai e şi No.1!

Grave for Sale - New Moon

„Cartea de vizită“ a primei trupe de surf rock din România poartă numele de New Moon şi beneficează de o copertă haioasă, în concordanţă deplină cu tematica discului. Şi cu trupa Grave For Sale, căci timişorenii – dincolo de etichetări şi clasificări – au pus la cale un album sincer, onest, fără brizbriz-uri sau artificii „colorate“. Dincolo de toate, New Moon e dovada vie a faptului că atunci când faci un lucru „from the heart“ fără ajustări din „exterior“, rezultatul nu poate fi decât interesant. Bazele trupei timişorene au fost puse de Tibi Mijea şi Iancu Jianu acum trei ani, în anul 2011, după care în „echipaj“ au fost cooptaţi Marco Kurunczi la bass şi Adi Ulmeanu la efecte electro şi proiecţii. În toamna anului trecut Radu F. Bene a început repetițiile alături de Grave for Sale, el fiind în acest moment colaborator permanent, saxofonul lui aducând un plus soundului trupei. Deşi personajele care alcătuiesc inedita trupă timişoreană au mai activat în diverse proiecte locale (printre care se numără Era Ticăloşilor, Guranii sau Stone Fixion), trupa asta nu e din categoria aia care cuprinde virtuozi. Nu e nimic rău în asta, căci dincolo de „măiestrie“, băieţii pun accent pe „rezultatul final“, unul cât se poate de corect. Discul debutează cu Arabian Deserts, cinci minute şi puţin de surf – rock pur, cu influenţe de California de Sud, menite să se transporte pe plajă. Pe Dick Tracy, Adrian Ulmeanu face uz de o serie de sample-uri extrase din B- movie-uri, sirena de poliţie şi împuşcăturile de la început fiind completate cu dialoguri izbutite ca Where is my money. New Moon debutează ca un soi de Twin Peaks şi pe parcurs devine un soundtrack plin de efecte „de groază“ care colorează cât se poate de inedit sound-ul timişorenilor. Challenger is falling începe cu „behind the strange signal is an alien intelligence“, un sample din filmul Cosmos War of the Planets, un sample menit să te pună în temă cu tematica cosmică a acestei piese. Una din cele mai interesante compoziţii de aici este Ciuleneshii Bărăganului, cu efecte din filme de cowboy, acorduri mexicane şi energie cât cuprinde. Waves, începe cât se poate de previzibil cu nişte valuri specifice surf-ului şi reuşeşte să îţi capteze atenţia, aceste ultime treik minute ale discului fiind cât se poate de originale. Dincolo de toate, cele 28 de minute ale acestui E.P. al primei trupe de surf rock din România reprezintă un amestec ingenios de surf rock cu elemente psychobilly niscaiva arome punk şi tot ce e necesar pentru ca urechile care nu gustă muzica difuzată de radiourile made in Romania la ora actuală să fie tratate corespunzător. În cazul în care băieţii ăştia vor continua să cânte cu suflet, cum au făcut-o până acum, bag mâna-n foc că Grave For Sale va deveni un nume cunoscut pe melagurile noastre. Deocamdată, sunt un nume inedit, care merită ascultaţi. Apropos, spre deosebire de multe ciudăţenii ambalate în rockul din zilele noastre, muzica Grave For Sale e destinată publicului larg. Cele şase track-uri pot fi savurate la fel de bine şi de fanii Nightlosers şi de fanii Byron, nu numai de cei care au auzit de Dick Dale. Pe scurt, dacă eşti curios de ceva summer – music concepută undeva în laboratoarele secrete de pe malul Begheului, press play and enjoy it.

Byron - Melancolic

Încă de prin 2006, byron şi-a asigurat un loc aparte pe eşichierul muzical al patriei noastre. Primele două albume ale trupei, Forbidden Drama şi A kind of alchemy (acesta din urmă are parte de una din cele mai originale coperţi de disc de prin ţara noastră) i-au propulsat undeva în aşa – numitul „underground“ de pe la noi, iar primul material discografic realizat în întregime în limba română (Perfect) a reuşit să le deschidă „calea“ şi spre publicul ceva mai mainstream. Ştiu, termenii ăştia de comercial şi necomercial nu mai au nicio relevanţă în zilele noastre, dar adeseori eşti nevoit să te raportezi la ei, mai ales într-o ţărişoară ca a noastră unde industria muzicală lipseşte cu desăvârşire. După ce anul trecut băieţii au aruncat pe piaţă 30 de secunde de faimă şi 30 seconds of fame (material discografic editat în două variante distincte), de această dată muzicienii şi-au surprins fanii cu un nou disc ieşit din tipare. Desigur, toată lumea ştie că piesele incluse pe discul Melancolic sunt incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Şi dacă n-aţi ştiut, nu-i niciun bai, aţi aflat acilea. Mi se pare perfect natural ca atunci când cineva îţi cere să compui muzica pentru un serial care este vizionat de multă lume (bănuiesc), compoziţiile să fie „ „for the masses“. Cu toate că expresia asta poate avea alt înţeles p-altundeva. Şi aici, îmi vine doar un exemplu în minte, aşa la repezeală. Piesa celor de la The Brian Jonestown Massacre - Straight Up and Down, care a fost folosită în serialul Bordwalk Empire. Revenind la tărâmuri şi muzici autohtone, Melancolic e cu siguranţă cel mai accesibil album al celor de la byron. Afirmaţia este valabilă atât pentru instrumentaţiile celor 18 track-uri de aici, cât şi pentru textele melodiilor. Dincolo de titulatura discului, e clar că un album care începe cu versurile „o cafenea, ascunsă pe un colţ de stradă/o masă mică, cu un aer adormit/avem două ceşti, în jurul vieţilor noastre absurde/viitorul e scris, pe fundul mării, în nisip“are un soi de lipici aparte mai ales în rândul sexului frumos. Piesa care dă titlul albumului are parte de alte cuvinte meşteşugite cu mare har de liderul trupei şi se înscrie în categoria baladelor gen Kushelrock. „De dimineaţă“ are parte de o instrumentaţie ceva mai vivace care pune în evidenţă prestaţia artiştilor, dar este – la fel ca multe alte momente de aici – niţel prea scurtă pentru urechile subsemnatului, care ar fi preferat să fie delectat cu mai multe porţiuni instrumentale. Primul moment cu adevărat „zgomotos“ care iese din sfera malancolică este piesa Cu sânge rece, construită pe nişte acorduri subtile de clape. Odată ajuns la piesa „Fără obligaţii“, invariabil îţi trec prin cap eventuale comparaţii cu muzica celor de la Vama (Veche). Faptul că piesele astea au fost compuse în mod special pentru a se „potrivi“ în coloana sonoră face ca multe din piesele de aici să fie prea scurte, practic „radio – edit“-uri. Desigur, unul din principalele atu-uri ale acestui material discogarfic este dat de textele meseriaşe ale lui dan byron, ca de exemplu „Rătăcind prin absurdul labirint/Picioare desculţe târând/Prin nisipuri mişcătoare spre tine/Un cântec uitat fredonând“ (Prin labirint). Finalul discului, „Din când în când“ reuşeşte să te ducă cu gândul la perioada de prohibiţie descrisă cu atâta farmec şi-n mai sus amintitul Boardwalk Empire. Trebuie să recunosc, cronica asta poate fi niţel subiectivă, căci n-am urmărit niciun minuţel din serialul pentru care a fost compus acest disc. Deşi cele 18 piese de aici sunt niţel prea melancolice pentru gusturile subsemnatului, trebuie să recunosc că byron a reuşit din nou să mă surprindă cu un album „curat“, bine realizat, cu „cap şi coadă“ şi un story închegat. Personal aş fi apreciat şi porţiuni mai „nebunatice“ din felia celor de la byron, dar chiar ş-aşa Melancolic e un disc solid, care merită ascultat pe-ndelete. Dacă nu i-aţi descoperit până acuma pe byron, e momentul să vă reparaţi greşeala. Iar după discul ăsta, sunt sigur că vreţi vrea să ascultaţi şi creaţiile anterioare ale băieţilor.

Grimus - Emergence

Parafrazând celebra zicală de la televizor care ne spune că „pentru o viaţă sănătoasă consumaţi minim doi litri de apă zilnic“, am putea inventa un nou imbold, de această dată pentru auz. De genul „pentru a avea urechi sănătoase. consumaţi minim un album de ascultat, zilnic“. Odată cu acest cel de-al treilea album din carieră, clujenii de la Grimus au intrat definitiv şi irevocabil în liga mare a rock-ului românesc. Am ocolit cu bună ştiinţă sintagma de „alternativ“, căci definiţia actuală a rock-ului înglobează fără tăgadă şi această particulă. Dincolo de mâna producătorului Adam Whittaker (răspunzător şi pentru creaţiile anterioare ale băieţilor), Emergence e mult mai divers stilistic decât precedentele realizări ale trupei care il are ca solist vocal pe Bogdan Mezofi. Lucrurile încep cât se poate de bine, căci intro-ul „Tunguska“ e unul cât se poate de inspirat. Desigur, inevitabila paralelă dintre explozia din 1908 de la Tunguska şi piesa care deschide acest material are menirea de a sublinia faptul că muzicienii clujeni s-au specializat în „explozii controlate“, iar singura nemulţumire este aceea că piesa este instrumentală. Cu un text deştept, Tunguska putea deveni unul din hiturile acestui disc, i guess. Următorul track – cel care dă şi titlul discului – e un soi de Song 2. Sau Blur a la Cluj, dacă preferaţi. O linie melodică inspirată, explozii de „one two three four“ bine plasate şi interpretarea fără cusur fac ca această piesă să fie una din cele mai reuşite momente ale discului. După un început atât de furtunos, atmosfera se mai linişteşte odată cu Legends. Care e urmată de domola “The Hell I’m In”, în care ai impresia că auzi o combinaţie de The Smiths sau R.E.M.. Graţie faptului că solistul Bogdan are mai mult „spaţiu“, melodia te duce într-o lume a misterelor, în care pe acorduri care îţi amintesc când de Morrisey când de Radiohead, te simţi confortabil. E acel moment de linişte interioară, de care ai nevoie pentru a rezista cu brio exploziilor de zi cu zi. Revenirea din reverie se produce brusc cu Weird Disco, un soi de „Started“ updatat la zi, care poate concura şi ea la statutul de „single“ sau poate deveni preferata fanilor în concerte. În ceea ce priveşte High, sincer nu pricep care este motivul pentru care e nevoie să o vedem în videoclip pe Laura Coşoi. Îmbrăcată. Dincolo de videoclipul slăbuţ, piesa se înscrie în registrul obişnuit Grimus: simpatică, plină de energie şi care te îndeamnă la ţopăială. Spuneam totuşi că pe acest disc băieţii sunt mult mai diverşi, iar în sprijinul acestei afirmaţii vă invit să ascultaţi cu atenţie Sattelites, un alt moment în care Grimus calcă pe urmele celor de la Radiohead. O reală surpriză o constituie şi Crashing To Earth, nu doar fiindcă seamănă sensibil de mult cu sound-ul Muse, ci pentru că aduce în ecuaţie un track scurt, dar care exprimă exact ceea ce trebuie în doar două minuţele: demenţă pozitivă. Deşi am citit pe undeva că băieţii cred despre Vitriol că ar fi piesa cu potenţial de pe disc, nu sunt de acord cu lucrul ăsta. Nu fiindcă piesa cu pricina n-ar fi O.K. din toate punctele de vedere, dar Emergence are alte momente şi mai inspirate.  Titlul de „cea mai surpinzătoare piesă de pe disc“ merge fără îndoială către Peregrine. Unde clăparul Lehel Kiss îşi face de cap în cel mai pozitiv mod cu putinţă, iar sound-urile sunt cât se poate de moderne. Singura nemulţumire e că piesa are sub două minuţele. Cu vreo 3 minute în plus, Peregrine putea fi momentul Arcade Fire al acestui Emergency. Deşi nu te vrăjesc din prima, Pale Hands şi Haze reuşesc să rămână în zona decentă a clujenilor.  Singura piesă în limba română, Priveşte-mă, e oarecum „nice“, dar nu face parte din momentele cele mai reuşite ale acestui disc. Şi-n plus, poziţionarea ei ca ultimul track nu e tocmai fericită, căci după un început ca Tunguska ar fi mers mult mai bine o altă nebunie din categoria „experiment“ ca finish. Dincolo de toate, Emergence este un album matur al unei trupe aşijderea. Care merită ascultat, indiferent de ce etichetă de rocker ai pe frunte. 

Skindred - Kill the power

Dincolo de diversele trenduri care se perindă periodic prin industria muzicală mondială, există câteva trupe care nu se abat defel de la drumul lor. Una din ele este Skindred. O formaţie renumită în anumite cercuri. Practic, oamenii ăştia amestecă în cote cât se poate de potrivite mai multe chestii faine: de la dancehall reggae la nu metal, iar din ecuaţie nu lipsesc nici efectele „electronice“ de soi bun.  Cel de-al 5-lea material discografic editat în cei 16 ani de carieră a trupei nu diferă prea mult de precedentele. Poate „electronicele“ sunt mai „în faţă“, dar în linii mari compoziţiile noi merg pe acelaşi calapod ca-n trecut. Conform zicalei, dacă un lucru merge bine, nu e nevoie să-l repari. Deşi nu defel spectaculos, discul ăsta e unul „de bine“, căci pe lângă amestecul de sound-uri sună foarte „live“ şi degajă o energie straşnică. Debutul este spectaculos, căci Kill The Power reuşeşte să transmită exact „drumul“ pe care merg cei de la Skindred. Cu oareşce influenţe de Cypress Hill plus nu – metal a la Korn, piesa te captivează din prima şi are parte de un refren simpatic. Explozia de enrgie continuă şi-n Ruling Forces, după care este „ajustată“ şi cu niţel dubstep în „Playing With The Devil“. Din fericire, e doar puţintel dubstep în piesa asta, atât cât să fie de bun augur. Lucrurile nu se liniştesc defel nici în piesa următoare, în care reggae-ul îşi face apriţia mult mai în faţă şi face casă bună cu riff-urile tăioase de metal în “Worlds On Fire”. Discul de faţă nu e unul potrivit romanticilor, căci mai fiecare track conţine mai devreme sau mai târziu o explozie de energie, care devine un fel de signature pentru Skindred. E de la sine înţeles că o piesă care începe cu „In a far away land/4 brothers and 1 bastard son, you/Became known as the ultimate fighting machine/I bring you The Ninja!“ nu are cum să fie altceva decât o altă explozie. De mare efact, căci Ninja e un alt moment extrem de reuşit al acestui disc. Mijlocul albumului cuprinde invariabil şi două momente nereuşite, “The Kids Are Right Now” şi „We live“, în care oamenii parcă-s de nerecunoscut, dar odată cu Saturday, lucrurile reintră în normal.  Deşi are parte de un început fad, a la Offspring, melodia asta devine mega – interesantă pe parcurs, poate şi datorită elementelor de ska care-şi fac apariţia. Deosebit de interesantă este “Proceed With Caution”, care duce discul în zona metal-ului pur, destul de neobişnuit pentru cei de la Skindred. Unicul moment „liniştit“ al discului este “More Fire”. E destul de derutant, căci piesa de închidere e construită pe nişte armonii reggae fără omniprezentul distors de chitară, dar per ansamblu melodia asta e destul de interesantă. Una peste alta, discul celor de la Skindred poate fi ascultat lejer şi de fanii metal, şi de cei axaţi pe hardcore, dar şi de cei îndrăgostiţi de sound-urile reggae. Ba chiar şi de cei care gustă muzicile din zona The Prodigy. Unica contraindicaţie ar fi pentru cei care fredonează muzica difuzată cât îi ziulica de lungă de posturile de radio comerciale din România. Deşi nu e nici fenomenal şi nici original, Skindred „curge“ bine de tot.

Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere

Înainte de a asculta cel de-al şaselea material discografic al celor de la Kumm, am fost oarecum surprins de descrierea acestuia în comunicatul de presă oficial, care pomeneşte faptul că „albumul poate fi considerat mai progresiv în abordarea sonoră“. Graţie acestui amănunt m-aş fi aşteptat ca printre compoziţiile noului disc să regăsesc influenţe a la Jethro Tull, The Moody Blues, King Crimson sau Emerson, Lake & Palmer. Da-ţi-mi voie să nu fiu defel de acord cu această titulatură, căci deşi cei de la Kumm au pe ici pe colo şi nişte reminescenţe de Pink Floyd, prog – rock – ul nu e tocmai o etichetă care li se poate aplica. O eventuală categorisire a clujenilor care au revenit cu un material discografic după patru ani de pauză poate include diverse „label“-uri, unul din cele mai îndemână fiind acela de melancolic – rock. Cel puţin până acum, căci – după cum îi zice şi titlul – noul disc e un exerciţiu reuşit de „hai să fim misterioşi“. Cele 13 piese oferă urechilor avizate un amalgam reuşit de influenţe, excursia sonoră a trupei care îl are ca solist vocal pe Oigăn fiind una captivantă. Marea surpriză a discului se dezvăluie încă din start, căci “Everybody’s Watching” e o explozie de sound-uri „rough“, mult mai zgomotoase decât melancolic- rock- ul etalat în ultima vreme de Kumm. Chiar dacă voi fi acuzat de patriotism local, trebuie să menţionez din capul locului că urechile subsemnatului simt absenţa fostului solist - timişoreanul Cătălin Mocan – dar dincolo de acest mic amănunt, startul este unul cât se poate de viguros, care demonstrează că oamenii aceştia se simt în largul lor şi-n felia grunge-ului.  Tocmai când te-ai obişnuit cu aceste acorduri, te trezeşti „in the middle of nowhere“, căci încă de la primele acorduri ale track-ului următor - “Sun Strip” – îţi readuci aminte de melancolia emanată de compoziţiile anterioare ale celor de la Kumm. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar trecerea asta bruscă de la „nebunia“ unor Smashing Pumpkins la sonorităţile mai aşezate gen R.E.M. e cât se poate de bruscă. Sound-ul rămâne în aceleaşi coordonate şi pe “Each Part of  You”, o melodie care sunt sigur că va fi „cireaşa de pe tort“ în concertele Kumm. Melodia asta are de toate şi într-o ţară normală ar putea deveni un hit la posturile de radio rock, căci e cât se poate de catchy. Strawberry Soul şi Time Machine sunt două compoziţii în care notele şi interpretarea vocală amintesc destul de serios de brit – pop – ul celor de la Oasis, iar momentul cel mai apropiat de „progresive“-ul cu care au fost etichetaţi în comunicatul de presă cei de la Kumm este The Dark side of the mind. Dincolo de trimiterea evidentă la Pink Floyd, piesa asta e specială şi graţie îmbinării la marea artă a vocilor mascline şi feminine, iar riff-urile „aspre“ din refren reuşesc să creeze o melodie care va fi fără îndoială preferata albumului, pentru melomanii care adoră aranjamentele muzicale complexe. One in a million e un alt track care sună a la R.E.M., vioara aducând un plus de şarm, iar „Sugar Hill” schimbă niţel registrul. Cu un sound a la Ugly Kid Joe şi „opriri“ inspirate, melodia iese din tiparele melancolic rock-ului. Deşi e cât se poate de energică, Bubbles nu reuşeşte să ţi se întipărească în minte, dar un alt moment izbutit al discului este The Last Man. Deşi emană melancolie prin fiecare notă a sa, piesa asta demonstrează încă o dată faptul că cei de la Kumm ştiu să fie misterioşi şi să amestece diverse influenţe în acelaşi „aluat“. Iar prăjiturica rezultată, deşi are un gust previzibil, e întotdeauna bună. O altă piesă care nu-şi regăseşte locul în tracklist este “That’s Right”, iar "Almost 7 Minutes Late" te face să te simţi ca şi cum ai asculta orice album al unei trupe din Seattle din anii când grunge-ul rupea tot. Piesa bonus, Să nu spui nimănui – care beneficează şi de un clip – nu poate fi inclusă în punctele forte ale acestui disc. E mai mult Byron decât Kumm, şi nu are acel „vino-ncoa“ pe care ar trebui să-l emane o asemenea compoziţie. Fără îndoială, la plusurile acestui disc nu am cum să nu amintesc prestaţia fără cusur a lui Iordache şi sound-urile rafinate ale clăparului Kovács András. Deşi are momente cât se poate de previzibile, noul album Kumm este unul interesant. Şi pentru amatorii de chick rock care degustă melodiile languroase şi pline de melancolie şi pentru urechile obişnuite cu sound-uri mai aprige. Exact cum îi spune şi numele, e o călătorie misterioasă pe un tărâm aflat „undeva“. În care dai peste deja – vu – uri dar şi peste momente care îţi colorează sufletul cu gânduri pozitive. Şi dacă vă place Kumm şi sunteţi prin Timişoara, azi, 14 februarie, mergeţi la concertul lor din clubul Daos. 

Valerie June - Pushin' against a stone

Dacă e să te iei după spusele criticilor, Valerie June îşi „trage“ rădăcinile muzicale din bluegrass, muzica munţilor Apalaşi, soul, gospel şi blues. Dacă e să te iei după piesele pe care le asculţi pe primul ei album scos la o casă de discuri „serioasă“, categorisirea e una cât se poate de simplă: fata asta cântă muzică naturală. Nealterată de vremurile moderne, fără brizbriz-uri instrumentale şi fără pic de adaos comercial. Compoziţiile ei sunt dezarmant de simple şi directe, iar vocea solistei e cireaşa de pe tort. Care face ca Pushin' Against A Stone să curgă cât se poate de bine.  Discul începe într-un mare fel, căci Workin' Woman Blues – trackul numărul unu de aici – este unul din cele mai izbutite momente. Pe lângă vocea genială a artistei, ascultătorul are parte de ritmuri africane amestecate la marele fix cu chitări de blues. Nici textul nu e de lepădat, căci „muncitoarea“ cu pricina trage la sapă exact ca şi sexul tare, iar acest fapt o împiedică să devină o mamă sau o soţie: „I ain't fit to be no mother/I ain't fit to be no wife yet/I been workin' like a man, y'all/I been workin' all my life yeah“. Ca şi o curiozitate, aceasta e singura melodie de pe acest album care nu a fost înregistrată pe tărâmuri americane, ea născându-se la Budapesta. Din fericire, lucrurile devin la fel de interesante, poate chiar şi mai şi, odată cu piesa a doua a discului, superba Somebody To Love. Chitara este schimbată pe ukulele (remember Over the rainbow?), la clape apare celebrul Booker T Jones, iar sound-ul de vioară combinat cu vocea „necizelată“ a artistei adaugă un plus de şarm. Piesa asta e una din melodiile alea care te cucereşte instantaneu prin simplitatea ei, iar în cazul în care nu ai inima de piatră n-ai cum să n-o iubeşti. Printre produc[torii acestui disc se numără Dan Auerbach, din The Black Keys. Care alături de Kevin Augunas  face o treabă extraordinară, reuşind prin instrumentaţii cât se poate de simple să coloreze mirific acest produs. "Wanna Be on Your Mind"  e fără îndoială printre momentele cele mai funky ale discului, iar atunci când asculţi Tennesee Time intri parcă într-un film american documentar în care eşti martor la războiul din 1812, în care soldaţii voluntari din acest stat american au jucat un rol important. Nu degeaba, Tennessee cuprinde şi Memphis-ul, locul unde şi-au început cariera discografică nişte artişti de genul Elvis Presley, Johnny Cash, Carl Perkins sau Roy Orbinson. “The Hour” este un alt moment de referinţă ale albumului, fiind un melanj izbutit de orgă B3 şi alte bunătăţuri. Printre instrumentele care-şi fac apariţia pe diverse piese se numără şi cornul. Desigur, din acest aluat american n-avea cum să lipsească nici country-ul. O altă perlă a acestui disc este “You Can’t Be Told“. Care musteşte de „mâna“ chitaristului şi solistului din The Black Keys, Dan Auerbach, fiind o combinaţie de old versus new cât se poate de reuşită. Ca şi influenţe vocale, Valerie June e greu de încadrat undeva. Are câte ceva din Diana Ross. Poate şi din Dolly Parton. Sau chiar Tracy Chapman. Exemplele pot curge la nesfârşit. Esenţa e alta: discul ăsta e simplu, natural, de neratat. E muzică în formă pură. Şi generează în urechile melomanilor porţii serioase de deliciu sonor.

The Vintage Caravan - Voyage

La ce te poţi aştepta de la o trupă a cărei membri au în medie 20 de ani? Ei bine, după ce asculţi discul islandezilor de la The Vintage Caravan, catgeoric vei avea un răspuns aparte. Şi asta pentru că băieţii ăştia sună mult mai matur decât nişte puştani. Desigur, încă din titulatură te prinzi rapid că muzicienii ăştia nu se alimentează din trendurile muzicale actuale. Iar pentru cei care încă mai dau importanţă copertţilor de disc, e clar din designul acesteia că The Vintage Caravan are o febleţe aparte pentru cover-urile de albume din anii 70, de genul Cream sau Hawkwind. Odată ce ajungi la sound, nu mai e niciun dubiu: islandezii sunt ancoraţi în hard rock. Piesa de deschidere, Craving, e o melodie în care cei trei tineri islandezi îşi definesc cât se poate de exact locul în muzică. Influenţele Black Sabbath, Deep Purple şi Led Zeppelin  se amestecă într-un mod cât se poate de elegant, iar Let me be e un alt exemplu în care băieţii sunt „la obiect“ cu rock-ul de odinioară, dar care sună cât se poate de fresh în interpretarea acestor puştani. Do you remember are toate atu-urile unei piese lente memorabile, iar piesa care beneficează şi de un videoclip inspirat „Expand your mind“ are cele mai bune părţi din energia unor nume ca Cream sau Jimi Hendrix şi „curge“ cât se poate de inspirat. Chiar dacă la capitolul inovaţie băieţii ăştia nu vin cu absolut nimic, felul în care îşi combină rădăcinile e unul de admirat, iar rezultatul aşijderea. Revenind la cele nouă piese ale acestui debut, "M ARSWATT" e unicul moment  care nu-şi prea găseşte rostul în acest tracklist, fiind o piesă de umplutură. Fără îndoială, cireaşa de pe tort este Winterland, un track care te duce cu gândul la vremurile bune ale celor de la Pink Floyd. Penultima piesă Midnight Meditation ar putea fi confundată cu oricare din piesele celor de la Motorhead, dacă faci abstracţie de voce. Finalul acestui material discografic, 'The King's Voyage' e unul cât se poate de dement. În cel mai pozitiv mod cu putinţă, căci în cele 12 minute ale piesei găseşti doze de nebunie psihadelică comparabile cu Echoes-ul celor de la Pink Floyd.  Deşi există porţiuni în care trupa asta se cam repetă, albumul Voyage e unul deosebit de inspirat. Deşi există o sumedenie de trupe care s-au urcat în valul ăsta de nostalgic – rock, trupa asta are ceva aparte şi sunt sigur că pe viitor va reuşi să facă valuri cu compoziţiile lor. Merită pe deplin. Şi când te gândeşti că băieţii ăştia cântă într-un asemenea fel la 20 de ani.....

                

La Femme - Psycho Tropical Berlin

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu care oamenii ăştia amestecă stiluri care au făcut istorie în muzica modernă. Cele 16 track-uri incluse pe acest debut prilejuiesc urechilor atente un melanj mirific de Velvet Underground, Krafwerk, B 52s, Beach Boys, stilurile care-şi fac prezenţa simţită fiind de la surf music la punk – rock, cu arome de synth – pop şi chiar şi cold wave. Desigur, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale se regăsesc şi mostre de bubblegum rock. Cum ar fi de exemplu Amour Dans Le Motu, o compoziţie care conţine doze serioase de glam rock dar şi acorduri punk extrase parcă din visteria oricărei trupe psychadelice care a activat de-a lungul vremurilor în spaţiul britanic. Antitaxi, pe de altă parte, e o explozie de sound-uri dark care poate aminti de un soi de Sigue Sigue Sputnik meets The Cure and The Beach Boys, efectele sonore deosebit de interesante conferindu-i piesei un iz aparte.  Paleta deosebită a influenţelor face ca discul ăsta să fie unul de ascultat pe îndelete. În ‘It’s Time To Wake Up 2023’ ai impresia că oamenii încearcă o revigorare a krautrock-ului celor de la Can, iar în ‘Sur La Planche 2013’ ascultătorul e delectat cu un surf – rock amestecat cu goth din zona 80s a celor de la Sisters Of Mercy. Dincolo de latura energică, se regăsesc şi momente lirice deosebite, cum ar fi ‘Le Blues de Francoise’ o melodie construită pe o orgă cinică, peste care voci feminine pline de efecte recită tot felul de „problemes“. Muzica celor de la Le Femme este întocmai ca şi o femeie, cât se poate de misterioasă şi acest atribut conferă un plus de originalitate acestui debut. 'From Tchernobyl With Love', piesa care închide acest album are un farmec aparte, iar la Nous etions deux ai impresia că asculţi una din piesele de început ale celor de la Depeche Mode. Desigur, în mare parte, sound-urile prezente pe aici se pot încadra în categoria vintage. Doar că „femeia“ imaginată de artiştii ăştia francezi are o personalitate modernă, chiar dacă printre influenţele de aici nu se regăsesc nimic din „electronicele“ de azi. De ascultat cu mare încredere, un debut cât se poate de promiţător.

Toulouse Lautrec - Extraordinar

Cea mai interesantă piesă de pe cel de-al doilea material discografic al celor de la Toulouse Lautrec este fără îndoială Burn, o compoziţie care reuşeşte pe alocuri să sune a Arcade Fire (mai exact cu piesa care dă titlul noului lor disc, Reflektor). Din nefericire, o bună parte din cele 14 piese incluse aici sunt cât se poate de previzibile, mai ales pentru urechile care au savurat mai mult sau mai puţin debutul celor trei băieţi, despre care am comentat aici. Deşi sună binişor, Extraordinar e un disc în mare parte previzibil, care continuă de deplin linia trasată de „Heroes“. Mi-aş fi dorit mai mult, căci oamenii-s talentaţi şi şozi. De menţionat este mixul şi masterul executat de Adam Whittaker, de mare efect. Piesele „respiră“, instrumentele se aud într-un mare fel şi-n general există „spaţii“ mişto în compoziţii. Cei de la Toulouse Lautrec navighează într-un soi de rock „modern“, uşor hipsteresc dar cu armonii interesante, dar din ecuaţie lipseşte acel „ceva“ care diferenţiează „decentul“ de „extraordinar“, scânteia aceea care naşte capodopere. Prima piesă a albumului - care totodată serveşte drept titlu – e promiţătoare, „curge“ binişor şi anunţă o nebunie pozitivă. Un exemplu care certifică faptul că oamenii ăştia-s pe drumul cel bun e „Nopţi albe“, care dincolo de instrumentaţie  beneficiează de o voce care merge pe ideea de rap francez. Haile Gebresslaise – o melodie cu text francez al cărei titlu face trimitere la atletul egiptian omonim care a câştigat mai multe medalii olimpice - e un alt punct care reuşeşte să-ţi capteze atenţia, mai ales în cea de-a doua parte când „nebunie“ de efecte de chitară explodează într-un mod fericit. Maniera în care solistul Apartman îşi mulează vocea pe „My neighbour“ te poate duce cu gândul la Matthew Bellamy (Muse) şi dacă tot am ajuns la acest capitol, da-ţi-mi voie să vă mărturisesc că în anumite pasaje ale acestui album Apartman pare să fie un soi de Billy Corgan (Smashing Punpkins) de România. Pe lângă versurile izbutite („Lumea-i un sat de vacanţă/Femeie fardată/un băiat şi o fată/un cadru murdar/ un vestiar sau un bar/un decor pentru noi, pentru voi“), oamenii ăştia reuşesc să se debaraseze de sound-ul acela de rock românesc cu care urechile noastre s-au obişnuit de atâta timp. Greenman şi You sunt două piese care ar fi putut fi lăsate lejer pe afară, iar pe parcursul melodiei Where was my mind, involuntar mintea-ţi zburdă spre vremurile de aur ale celor de la U2.  Printre nebuniile de final se numără „Wild Crocodile“, cu al ei aer de Sonic Youth şi o melodie numită hilar „House Trance Disco Dance“, care dincolo de voce seamănă multişor cu Grimus. Şi finalul e promiţător, căci melodia cu pricina are cojones şi text izbutit: „Poetul mecanic/trăia pe Titanic/scria versuri lipite/în jurnal învelite/a trăit ca să scrie/gânduri pe hârtie/o muncă titanică/poezie mecanică“. Per ansamblu, pentru România (vai cât pot să urăsc expresia asta), discul ăsta e unul cât se poate de decent. Nu e nici pe departe extraordinar, dar cei trei băieţi care-şi spun Toulouse Lautrec sunt pe drumul cel bun. Mai am două cârcoteli de final. Prima: cum se poate ca un CD scos în 2013 să nu cuprindă versurile pieselor?  Desigur, nu m-aş fi aşteptat la un booklet de zeci de pagini, dar o foicică subţirică cu versuri ar fi mers, pe bune. A doua: chiar dacă desele „Uh Uh Uh Oh Oh Oh“-uri prind bine-n concertele live, repetarea lor obsesivă pe disc nu e tocmai de bun augur. Dincolo de astea, Extraordinar e un disc care cu siguranţă poate fi inclus într-un eventual top ten cu discuri rock made in Romania în 2013.

Arcade Fire - Reflektor

Spre deosebire de o bună parte a albumelor scose în zilele noastre, după audiţia Reflektor-ului, rămâi cu o impresie bine conturată. E exact sentimentul acela pe care îl ai după ce termini de citit o carte, pe care o pui deoparte pentru a o citi mai târziu. Cel de-al patrulea album discografic al canadienilor consideraţi de mulţi critici drept una din cele mai mari trupe ale lumii are destule motive pentru a primi o sumedenie de „magna cum laude“. Însă, are şi un minus. E sentimentul ăla de mega - grandoare pe care îl întâlneşti pe alocuri şi la Muse sau alte trupe „din liga mare“. În timp ce asculţi piesele în subconştient ţi se impregnează un sentiment că oamenii ăştia „se dau prea mari“, mesajul lor fiind unul de genul „Vezi cât de meseriaşi şi complicaţi putem fi?“. Desigur, în 2013 orice „normal person“, ca să citez una din piesele acestui dublu - disc, ştie că alături de compoziţii, orice disc are nevoie de vâlvă. Care în zilele noastre se creează cu campanii deştepte de marketing, menite să inducă starea de „aşteptare“ a consumatorului. Discul ăsta nu face excepţie de la regulă. Printre „brizbriz“-urile care au reuşit să creeze un interes deosebit pentru Reflektor s-a numărat apariţia lui David Bowie într-una din melodii. Sau faptul că discul a putut fi ascultat la stream „colorat“ cu secvenţe din Black Orfeus, filmul lui Marcel Camus, care alături de filozoful danez Søren Kierkegaard şi muzica din Haiti au constituit surse de inspiraţie. Printre altele, mai e şi fantasticul videoclip regizat de Anton Corbijn, un nume cât se poate de respectat printre fanii Depeche Mode sau Joy Division. Exemplele ar putea continua, dar ideea e: Reflektor este cumva albumul anului? Greu de spus, deşi materialul ăsta merită cuvinte de laudă cu nemiluita.

Făcând abstracţie de muzică, canadienii ne servesc nişte texte din categoria aia care nu-ţi insultă IQ-ul. De mare efect este You Already Know, care începe cu un speech al vedetei de televiziune britanice Jonathan Ross sau simpaticul "Do you like rock and roll music? ‘Cause I don’t Know if I do“, care se face auzit în debutul piesei Normal Person. Şi tot aici, Arcade Fire punctează: „If that's what's normal now/I don't want to know“. Desigur, principala atracţie a Reflektor-ului este muzica. Care în acest caz are parte de idei interesante şi instrumentaţii deosebit de ingenioase, acestea din urmă datorându-se în mare parte lui James Murphy, „creierul“ LCD Soundsystem, care şi-a pus amprenta pe Reflektor în calitate de co – producător muzical. Printre cele 13 piese incluse pe cele două discuri se regăsesc de toate pentru toţi: bucăţele a la Rolling Stones, riff-uri din epoca White Stripes, coruri copiate parcă din Queen, porţiuni de Talking Heads şi nu în ultimul rând nebunii electronice, acest ultim amănunt fiind unul care adaugă multe plusuri acestei creaţii. Flashbulb eyes e unul din momentele atipice de aici, fiind un soi de reggae amestecat cu ritmurile ascultate de planete îndepărtate. Nu e deloc de mirare existenţa acestui moment, căci cuplul Win Butler şi Régine Chassagne au făcut o excursie de documentare pentru acest disc tocmai în Haiti. Pe parcursul piesei We exist, ai impresia că tocmai te-ai teleportat undeva în trecut, unde funk-ul era „în cărţi“. O adevărată nebunie în sensul cel mai frumos al cuvântului este “Here Comes the Night Time”, în care se exploatează aceeaşi temă din Haiti şi-n care desele schimbări de ritm creează o originalitate aparte. “You Already Know” şi “Joan of Arc” abordează nişte sound-uri rock extrase parcă din anii 80 îmbunătăţite însă prin artificiile extrem de reuşite create de James Murphy. „Afterlife“ are acel sing – a – long specific şi celor de la Coldplay iar „Porno“, dincolo de numele ei neinspirat e un alt moment care pur şi simplu străluceşte. Involuntar, titlul acestei piese m-a dus cu gândul către scena rock alternative din ţărişoara noastră şi la piesa cu acelaşi nume a celor de la Toulouse Lautrec. Evident, e o distanţă mare între Arcade Fire şi orice produs muzical din România, dar asta e cu totul altă poveste. Revenind la story-ul nostru, judecând strict după acordurile a la Bowie, new-wave, post-punk şi arena rock ce degajă acest Reflektor, ai putea fi tentat să spui că materialul ăsta e ancorat în trecut. Nimic mai flas, căci modalitatea în care sunt combinate aceste ingrediente e una cât se poate de ingenioasă. N-am amintit nimic de superba “It's Never Over (Oh Orpheus)” sau de ingenioasa parte a doua a „Here comes the night time“, dar cred că am descris pe scurt de ce acest album e aproape pefect. Ca o scurtă recapitulare, combinaţia maestrului Murphy cu Arcade Fire dă naştere unui disc spectaculos, colorat cu efecte electronice imprevizibile şi plin de şarm. E aproape perfect, minusul fiind acea grandoare.

65daysofstatic - Wild Light

Fiindcă trebuie să vă mărturisesc sincer că până recent nu am ascultat nimic din visteria trupei britanice 65daysofstatic, nu ştiu cât adevăr este în constatarea criticilor muzicali care afirmă la unison că cel de-al şaselea album al lor Wild Light, este cel mai „electronic“ disc al lor. E un fel de-a spune, căci ceea ce se aude în cele nouă piese ale acestui disc e mai degrabă post – rock. Aşa ar trebui să sune orice trupă din această „oală“ în 2013. Iar cei care se sperie de sintagma „electronic“, ar trebui să-şi reconsidere atitudinea. Desigur, ar fi trebuit să-i ştiu pe băieţii ăştia, dacă nu pentru altceva măcar pentru faptul că au avut o piesă pe un album anterior al lor, în care au colaborat cu nimeni altul decât Robert Smith. Revenind însă la prezent, pentru a-ţi face o impresie rapidă dacă

e sau nu pe gustul tău, recomand ascultarea track-ului cu numărul doi de aici, Prisms. Există două variante: ori te îndrăgosteşti iremediabil de compoziţiile britanicilor 65daysofstatic, ori consideri că oamenii ăştia nu rezonează defel cu feeling-ul tău personal.