19 mar. 2023
U2 - Songs of Surrender
3 ian. 2023
Nasip Kismet – Live from SuperSize Recording
Dacă nu știați încă, aflați de aici: Nasip Kısmet este unica trupă din Ungaria care interpretează muzică turcească. Albumul de debut al formației a fost înregistrat live - după cum îi zice și titlul - într-un studio celebru din țara vecină. Să vă mai spun că discul ăsta are un gust aparte ? Din mai multe cauze, dar pe scut hai să rămânem la faptul că aici se găsesc cântece populare turcești vechi și compoziții proprii interpretate undeva la granița dance/psihadelic/etno-jazz.
Povestea e scurtă: Nasip Kısmet a fost fondată în 2019 de Arif Erdem Ocak, care locuiește la Budapesta de câțiva ani. Chitaristul uneia dintre cele mai cunoscute trupe de rock turcești, Seksendört, a strâns în jurul său o echipă fantastică. Fiindcă concertele au fost puse pe hold din cauza pandemiei, oamenii au intrat în studio și au înregistrat din fiecare melodie două variante, alegând la final lozul câștigător. Și apropos, la SuperSize Recording Studio au înregistrat și timișorenii de la JazzyBIT ....
Deloc surprinzător, prima piesă a discului, Kara, aduce cu ea și prima surpriză. O ștruțo-cămilă de funky jazz cu o improvizație de saxofon n-are cum să te lase indiferent, unde mai pui și faptul că titlu piesei înseamnă în limba turcă culoarea neagră. O altfel de splendoare se dezlănțuie în Kendim Ettim (o piesă interpretată în original de celebrul turc Neset Ertas) care e genul ăla de melodie care îți oferă tot ce vrei, de la savoarea aranjamentelor tipice rock-ului la groove-urile pulsante care nu te lasă indiferent. Fără îndoială, cea mai energică compoziție este Zonguldak’ın Yolları, care pe lângă elementele exotice care se regăsesc în mare parte și-n celelalte piese reușește să iasă în evidență prin niște percuții electronice care îi adaugă un plus de valoare.
Ankara’nın Bağları (Büklüm Büklüm) te duce cu gândul la prelucrările disco ale muzicii turcești și strălucește prin aranjamente iar Ninna este o altă prelucrare după o piesă veche care surprinde și prin faptul că este construită pe măsuri muzicale impare. Efectele electronice aplicate peste clarinetul din piesa Dilo Dilo Yaylalar este mai mult decât remarcabil iar „Mih“ este din nou o mostră a măiestriei de care dau dovadă oamenii aceștia în aranjamentele muzicale complexe. Muzicienii scot din joben un aer turcesc cu elemente psihadelice care creează un aer aparte, la fel ca și-n „Mihriban“. Unica piesă care iese oarecum din tiparele mai sus amintite este o prelucrare după un binecunoscut hit pop din anii 80 din Turcia interpretat în orginal de Barış Manço, intitulată Hal Hal.
Platon spunea că muzica însuflețește universul, dă aripi minții, zbor imaginației și viață tuturor. Nu pot să adaug decât faptul că Nasip Kısmet este definiția perfectă a cuvintelor rostite de figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei.
22 dec. 2022
Marxist Love Disco Ensemble – MLDE
Dacă e să etichetăm pe scurt….muzică de dans care produce frământare. Cam asta eceea ce încearcă să ofere Marxist Love Disco Ensemble în albumul de debut numit MLDE. În spatele acestui proiect stă un tobar italian pe numele său Paulo Volkov , iar albumul a fost înregistrat cu câțiva muziiieni din Croația și Slovenia într-un studio din Ljubljana.
Desigur, chestia asta n-are cum să nu-ți ridice semne de întrebare. Începând de la titulatură. Și da, se regăsesc pe ici pe colo și câteva chestiuni politice. Folosite desigur pentru a capta atenția auditorului. Este aici o piesă Brumaire (care face referire la o lucrare celebră a lui Karl Marx). Dar găsim și un manifest, care ne spune că că „potremmo ballare, disco feels so good marxismo sociali liberamo tu“. Piesa asta „Manifesto“ are la refren „disco socialista“ și a fost scrisă ca un răspuns la melodia elvețianului Patrick Juvet „I Love America”. Dincolo de povești marxiste și minorități oprimate muzica ce se revarsă din boxe la audiția acestui disc este plină de voioșie și groove-uri țopăitoare.
„Material“ de exemplu te introduce într-o lume misterioasă în care cuvintele întregesc un peisaj aparte astfel încât te trezești fredonând „Surplus value has no case / Workers own the means in place/ Occupy what you don’t own / Teer all the things that you disown“. Tot albumul te duce cu gândul la discotecile comuniste pe care le-am prins și unii dintre noi, dar felul în care au fost croșetate piesele este unul cât se poate de actual, chiar dacă se spune că toate instrumentele folosite la înregistrările melodiilor sunt analogice. Poate pentru unele urechi neobișnuite cu sound-ul disco al deceniilor trecute ciorba asta pare oleacă prăfuită, dar cu siguranță discul ăsta e unul remarcabil. Are arome Daft Punk sau Yellow Magic Orchestra. Pare arhaic, dar toate piesele sunt modelate în ceva nou, care dă senzația de fascinant. Este pe alocuri lo – fi și conține trompetă, saxofon, chitară și sintetizatoare din era Jean Michel Jarre amestecate într-o chestie super adorabilă.
Ultima piesă inclusă pe disc e o parodie scoasă parcă din coloana sonoră a unui film SF de prin deceniile trecute în care aflăm că vocea MLDE este una importantă. Mai mult chiar….robotul ne anunță că muzica asta e „agitational dance music“….Eticheta asta descrie cât se poate de real genul muzical inventat de ansambul ăsta misterios cu sediul în orașul italian Bologna care își trage seva din învățăturile lui Marx…..
13 dec. 2022
Dora Gaitanovici - Descântec
10 dec. 2022
Cserepes - Nachtmusik
7 dec. 2022
Branko Mataja - Over Fields And Mountains
23 nov. 2022
Wet Leg - Wet Leg
V-ați întrebat vreodată oare de ce România n-are și n-a avut niciodată niște trupe ca The Ronettes, Pussy Riot sau Babes in Toyland? Și…mai departe…de ce indie rock-ul autohton sună ca ceaiul, în marea lui majoritate? Răspunsurile pertinente pot fi lejer tema unei teze de doctorat super - șmechere, dar haideți să revenim la ale noastre….
Fiindcă trăim în niște vremuri „cu curu-n sus“, simt nevoia să-mi încep cronica albumului de debut al fetelor de la Wet Leg cu câteva versuri extrase din piesa care încheie acest disc. „I'm not sure if this is a song/I don't even know what I'm saying/Everything is going wrong“. Parafrazând observațiile cât se poate de veridice ale fetelor am putea fi la fel de nesiguri că acesta e un album discografic și impregnați de o certitudine apăsătoare că multe din lucrurile ce se-ntâmplă azi merg într-o direcție greșită. Cu toate acestea, albumul ăsta e unul cât se poate de drăguț prin simplitate și energia degajată de piese, acestea din urmă fiind adorabile la pătrat. Urechea n-are parte de nicio frână, toate melodiile curg fluent, iar sentimentul cu care rămâi după această audiție este acela că a meritat ideea.
Dacă nu ați ascultat până acum Wet Leg, am o întrebare legitimă: De ce? Cele două fete britanice au fost nominalizate recent la câteva categorii de Grammy. Au ținut prima pagină a presei britanice prin prestațiile lor iar recent cei de la Pearl Jam au cântat „Chaise Longue“ , în timpul unui concert susținut la Madison Square Garden în luna septembrie. La fel de mișto e că în concertele lor fetele atacă cover-uri de genul „ Never fight a man with a perm“ de Idles. Ar mai fi și multe altele de spus la acest capitol, dar cred că e momentul să ne dumirim oare ce e nebunia asta cu Wet Leg?
Cronicarii britanici care s-au întrecut în cuvinte superlative la adresa acestui disc au remarcat faptul că fiecare piesă de aici este un hit. Desigur, oamenii aceștia n-au ascultat playlist-urile radiourilor autohtone când au decretat chestia asta, așa că se impune o precizare de bun simț. Da, piesele Wet Leg au iz de hit, dar prin asta nu înțeleg bucata aia muzicală enervantă care se bazează pe niște linii melodice de grădiniță tratate în vreun laborator muzical de „tâmpire în masă a populației Pământului“. Defel. E mai degrabă melodia aia care nu-ți insultă inteligența nativă și care îți inspiră acel sentiment de „fain“. Da, categoric piesele fetelor sunt distractive, dar dincolo de asta Wet Leg răspândește prin toți porii o personalitate aparte, cam de genul celeia pe care o au și cei de la Sleaford Mods, de exemplu.
Există aici un riff de chitară care nu are cum să nu-ți amintească de „The Man Who Sold The World’ (David Bowie) în piesa fetelor numită ‘I Don’t Wanna Go Out’ și texte mai puțin inspirate dintr- anumită perspectivă ca de exemplu „You say you’re a genius, I say you must be joking / You’re like a piece of shit, you either sink or float”(Piece of shit). Dar mai există și rock-ul acela de good vibes care reiese din Ur Mum în care versurile-s de nota zece (And when the lights go down on this fucking town/I know it's time to go/And when you're getting blazed, spooning mayonnaise/Yeah, I know it's time to go), Being In Love - care-ți amintește de Roxy Music sau diverse aranjamente care nu-s departe de ceea ce făceau cu câțiva ani în urmă trupe ca The Breeders sau Sonic Youth.
Scepticii ar putea sublinia pe bună dreptate că muzical vorbind, ceea ce aduce Wet Leg pe tapet e fumat. Multe din aranjamentele muzicale ce își găsesc locul pe cele 12 piese sună a deja – vu. Cei care caută mostre de originalitate și experiențe sonore din categoria experimental , nu prea au nimic de auzit aici. Totuși, albumul de debut excelează printr-o personalitate aparte într-o lume fake. Și chiar dacă conține pe alocuri texte de adormit copii (de genul „I don't need no dating app/To tell me if I look like crap/To tell me if I'm thin or fat“) îți creează bună dispoziție. Și la urma urmei, nu ăsta e rolul muzicii?
12 nov. 2022
Ezra Collective - Where I’m Meant to Be
Dacă sunteți în căutarea răspunsului la întrebarea ce diferențiază muzica bună de cea rea, cel mai la îndemână răspuns îl găsiți pe cel de-al doilea material discografic al britanicilor de la Ezra Collective.
Materialul sonor cuprinde o serie de sonorități care sfidează noțiunea de genuri muzicale și include și două interludii non-muzicale sub forma unor fragmente de conversații dintre liderul trupei Femi Koleoso și doi dintre mentorii săi: regretatul Tony Allen și binecunoscutul regizor de filme Steve McQueen. În conversația cea din urmă, Words by Steve, artistul șăf din Ezra Collective își definește rațiunea muzicală prin câteva cuvințele drăguțe de tot care au un șarm aparte netraduse: „We try to bring good vibes, hapiness, all through the medium of swinging music, you know“. Atât de simplu și totuși complicat de realizat....
Britanicii care au debutat cu trei ani în urmă grație albumului „You Can't Steal My Joy“ amestecă aici arome de jazz cu afrobeat, hip-hop,salsa, reggae, nițel R&B și chiar porțiuni de grime. „Where I'm Meant To Be“ este un disc cu influențe tipic britanice iar încă din prima piesă - care pleacă la drum cu motto-ul “Positive vibrations, you get me?” - ești bombardat cu aranjamente careți trezesc curiozitatea de a asculta mai departe. Dincolo de magia instrumentală a celor cinci membri ai trupei, aici cireașa pe tort este prestația solistei Sampa the Great. Artista măscută în Zamibia care și-a creat un nume de răsunet în scena britanică de hip hop adaugă un șarm de netăgăduit peste o compoziție veselă, astfel încât din start te trezești că ești binedispus. Vă imaginați oare cum ar fi ca o artistă celebră de hip hop din România să colaboreze cu...JazzyBIT, de exemplu? Veselia muzicală răzbate și din „Victory Dance“ cu ale sale afrobeat-uri pur și simplu magice, iar No Confusion debutează cu vocea lui Tony Allen care spune că I am playing jazz my way. Invitatul special al acestei melodii este Kojey Radical, britanicul care amestecă în creațiile sale hip hop –ul cu spoken word și grime, iar ciorba asta la care se adugă și jazz este una memorabilă. O altă vedetă a muzicii pop din Marea Britanie, Emelie Sande își face apariția pe Siesta iar lista de invitați o include și pe Nao care face minuni pe Love in outer space. Pe numele ei adevărat Neo Jessica Joshua, solista din piesa cu dragostea în spațiu se învârte în zona soul condimentat cu electronice și R&B și și-a descris stilul ca fiind wonky funk. Habar n-am ce înseamnă asta, dar....e de bine, credeți-mă. Ar mai fi multe momente mișto de remarcat dar am să mă opresc aici amintindu-vă totuși că printre nestematele muzicale ale acestui disc se numără și o variantă superbă a piesei„ Smile“ de Charlie Chaplin.
Carevasăzică Ezra Collective e despre good vibes și hapiness. Iar dacă simțiți la fel, e clar ce aveți de făcut.....
16 ian. 2022
Petre Ionuțescu - Murmur (Live)
Dacă ați avut vreodată ocazia să-l ascultați pe Petre Ionuțescu, e clar că ați sesizat niște influențe. Cel mai la-ndemână exemplu în acest sens este trompetistul norvegian Nils Petter Molvaer, care dealtfel i-a încântat pe melomani și-n vara anului trecut în cadrul celui mai șmecher festival de jazz din țara noastră, cel de la Gărâna.
La sfârșitul anului 2021, Petre Ionuțescu a lansat albumul „Murmur“, un material discografic ce conține opt piese proprii, care au fost pentru prima dată interpretate cu ocazia unui concert inedit susţinut pe o scenă plutitoare aflată în mijlocul lacului Trei Ape din comuna Brebu Nou, în 2020. Și fiindcă trăim vremuri completamente digitale, materialul s-a lansat într-o formă audio – vizuală. Pentru a savura așa cum se cuvine această călătorie, vă recomand cât se poate de apăsat să ascultați Murmur cu perdeaua trasă și telefonul mobil pe silențios, departe de orice dispozitiv care proiectează imagini. Fiindcă magia stă în imaginația fiecărui ascultător . Iar dacă ascultați la niște căști performante, veți descoperi câteva sound-uri cu adevărat mirifice.
Se știe că în vremurile noastre o bună parte din albume sunt gândite ca un slalom între genuri muzicale care în imaginația conservatorilor în ale muzicii nu au cum să se împace. Deși se scaldă uneori la granița mai multor genuri, Murmur nu a fost creat pentru a demonstra cuiva ceva. Nu ai senzația că e un disc fabricat pentru a crea vâlvă. E un basm modern de Hans Christian Andersen, cu clipocitul apei din depresiunea Gărâna care se îmbină la marea artă cu o serie de instrumente arhaice și moderne. Pentru a resimți cât se poate de exact atmosfera, un alt sfat la fel de apăsat este să ascultați albumul acesta cap – coadă. Fără a apăsa butonul pause sau skip. Doar așa ai șansa să înțelegi ideea artistului. Să te delectezi pe deplin cu sound-urile ambientale și să te deconectezi de cotidian.
Amestecul de filon etno și sunete moderne se găsește din plin în zilele noastre. Se vede de la o poștă că multe dintre ele au fost fabricate pentru că „ciorba“ asta e trendy, carevasăzică e cool să amesteci doze de patriotism cu bla-bla-uri cotidiene. Din fericire, aici nu e cazul. Ingredientele din care este preparată ciorba asta sunt de cea mai bună calitate și nu dau impresia că au fost puse acolo doar pentru că sunt la modă. Printre lucrurile drăgălașe de tot sunt și incursiunile în sonoritățile care-ți pot aminti de Vangelis sau Bonobo, în diverse momente, în special pe penultima piesă Dance In Blue, care se recomandă a fi cea mai experimentală piesă.
Albumul ăsta face parte din acea categorie de discuri care fie ți se strecoară deîndată sub piele,fie intră direct la categoria „never again“. Nu poate fi etichetat în acele categorii „hipster – friendly “ care atrag multă lume în zilele noastre, iar principalul motiv pentru care reușește să-ți capteze atenția este acela că îmbină într-un fel cât se poate de adorabil modernul cu clasicul. Sunetele naturale neșlefuite cu efecte moderne care nu-s introduse în ecuație doar pentru că le folosesc și cei care compun pe bandă rulantă muzică pentru hipsteri.
Probabil că dacă eşti un robot care servește mâncarea la Jocurile Olimpice de la Tokio din 2022 există şansa să nu fii atins de muzica acestui disc. La fel ca și alți muzicieni din branșă, Petre Ionuțescu are un dar aparte de a te teleporta într-o altă lume. În care cuvântul de ordine este „lejer“. Murmur e un disc pe care îl „simţi“ cu toată fiinţa. Din loc în loc ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale și savurezi momentul pe deplin. Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul lejer de care aminteam anterior și există șansa ca după audiţia acestui album să devii niţel mai bun înlăuntrul tău şi să te imunizezi cât se poate de mișto împotriva elementelor din societatea noastră care propovăduiesc cu bună știință energiile negative.
Putem să-l numim nu jazz, neo – clasicism, electronica with good flavours, dar dincolo de etichete, urechile destupate au parte de acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. Recomand cu căldură oamenilor deschişi la minte care apreciează deopotrivă naturaleţea jazz-ului sau a muzicii clasice dar şi frumuseţea efectelor electronice. Merge și pentru rockeri, în momentele în care e nevoie de o pauză de distors. Nu prea merge pentru cei care sunt îndrăgostiți de melodiile inspide, incolore și inodore care se difuzează în exces în zilele noastre, dar...- cine știe? – poate merge și-n această situație. Cu risul de a folosi cuvinte mari m-aș risca să cataloghez acest disc printre cele mai bune albume din categoria basme sonore din ultima vreme în România.
14 ian. 2022
Pierre Henry - Messe pour le temps présent
Dintr-o succintă istorie a muzicii electronice de-a lungul omenirii n-are cum să lipsească apariția primului instrument electric (inventat undeva în 1759), orga electrică (realizată pe baza aparatului de telegraf) sau tereminul care a fost inventat în 1922. Revenind ceva mai aproape de vremurile noastre, se cuvine să-l menționăm pe Pierre Henry, una din figurile emblematice ale genului muzical care poartă denumirea de „musique concrète“, care reprezentintă colaje de sunete înregistrate din surse acustice și electronice.
Mult mai puțin cunoscut decât alte legende precum Can, John Cage, Robert Moog, Karl-Heinz Stockhausen sau Kraftwerk (ca să dau doar câteva exemple), acest francez s-a afirmat imediat după cel de-al doilea război mondial când guvernul din această țară a pus bazele unui studio experimental. Aici Pierre Henry l-a cunoscut pe Pierre Schaeffer, iar cei doi au lansat în 1950 „Symphonie pour un homme seul “, o lucrare sonoră care e musai de introdus în categoria chestiilor interesante din muzica alectronică.
Am considerat necesar să fac această mică introducere pentru a intra în atmosfera discului „Messe pour le temps présent“, apărut în 1967, care a fost coloana sonoră a unui spectacol de balet realizat de Maurice Béjart . Dincolo de prologul de 90 de secunde care deschide acest album lucrurile devin cu adevărat spectaculoase datorită piesei Psyche Rock, compoziție care a fost remixată de o serie de alți interpreți ulterior, una din cele mai cunoscute variante fiind cea a lui Fatboy Slim.
Pe parcursul celor 20 de track-uri care curg cxât se poate de natural, urechile ascultătorului sunt tratate cu sound-uri care și-n 2022 pot fi lejer introduse în cutiuța cu muzici experimentale, iar acest lucru este unul cât se poate de interesant grație faptului că piesele astea au fost produse cu nu mai puțin de 55 de ani în urmă. Adică ân anul în care a avut loc Summer Of Love și topurile erau dominate de The Beatles , Small Faces, The Doors, Jefferson Airplane sau The Velvet Underground .
Pierre Henry a murit în 2017 la vârsta de 89 de ani iar dacă v-a căzut cu tronc recomandarea aceasta vă sfătuiesc să aruncați o ureche și-n boxsetul apărut anul trecut sub numele de Galaxie Pierre Henry, care cuprinde nu mai puțin de 13 CD-uri.
29 dec. 2021
JazzyBIT - Drive
9 nov. 2021
Lucia - Immersia
3 nov. 2021
Om la Lună - În caz de om la lună, strigați "Om la Lună stânga/dreapta", după caz
27 oct. 2021
VanDerCris - amazing Trace
În mare parte, discul de debut al proiectului VanDerCris se poate încadra în categoria „predictibil“, cu multe lucruri care „sună“ exact așa cum te-ai fi așteptat să fie, doar prin consultarea echipajului care a realizat această excursie sonoră. Constatarea aceasta nu știrbește cu nimic însă faptul că discul ăsta emană o serioasă doză de optimism, iar cele 59 de minute din playlist-ul discului îți reamintesc de vremurile bune. Cele în care publicul era atent la creațiile artiștilor cocoțați pe scene și-n care fețele spectatorilor sau ascultătorilor radiau crâmpeie de fericire doar din cauza artei. Timpurile în care muzica era savurată pentru magia ei proprie, cele în care nimeni nu era preocupat să epateze și-n care nu s-a inventat „live“-ul pe rețelele de socializare.
Revenind la albumul proiectului VanDerCris e de bun augur să amintim că acest echipaj sonor s-a născut undeva prin primăvara anului trecut, ca un manifest personal al lui Horea Crișovan. E vorba de artistul timișorean care de-a lungul anilor a colorat scena muzicală autohtonă cu o serie de tablouri sonore pictate într-o multitudine de straie stilistice și care pentru acest episod a adunat o „gașcă“ de amici într-un studio personal din Timișoara, „plin de ciocolată la discreție, apă plată, lămâie, un aspirator bun de praf și bureți pe pereți“, după cum spune Horea. Chiar dacă lansarea oficială a discului a avut loc în cadrul festivalului de la Gărâna, albumul nu face parte din seria celor care se pot așeza liniștit în raftul dedicat jazz-ului. Sau cel care cuprinde apariții rock.....
Cele fix șase minute ale piesei care deschide discul, May Bee, reprezintă o cât se poate de reușită „acomodare“ cu paleta sonoră a ceea ce se găsește p-aici. Vagi arome de Vangelis combinate cu sound-ul complex etalat de compozitorii tipic americani de genul Bruce Hornsby se întrepătrund cu miresmele jazzy stil Kenny G într-un conglomerat interesant, care nu are cum să nu-ți aducă aminte totuși și de valențe autohtone de genul Pro Musica sau Post Scriptum.
Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că în ultimele decenii muzica și-a câștigat un loc de cinste în diverse proiecte, de la clasicele „jingle“-uri la compoziții de sine stătătoare. Având în vedere faptul că majoritatea pieselor de aici sunt instrumentale, există destule momente în care ascultând albumul acesta cu ochii închiși ai impresia că tocmai ai descoperit viitoarea coloană sonoră a unui serial. Cam așa stau lucrurile și-n piesa Bassic Dance, unde impactul de bun augur este asigurat și de faptul că fiecare membru al trupei are „partea sa“, compoziția fiind una extrem de „aerisită“.Primele acorduri ale piesei „Sad song“ te duc cu gândul la un amestec de Jethro Tull și Led Zeppelin, iar grija deosebită pentru detalii ale lui Horea Crișovan se „vede“ pregnant și pe cele două variante ale piesei amazing Trace, unde pe lângă duduk apare și Maria Hojda. Printre cele mai remarcabile momente ale discului se numără și cele mai „nebune“ compoziții de aici„War Seeds“ și „SinCreatEst“. Prima oferă un melanj zgomotos de acorduri rock și o alternanță sănătoasă între liniște și vacarm.
Și-n SinCreatEst există acest raport special, iar pe lânga surprinzătoare apariție a invitatului special Stevie Biondi, la final ai parte de o adevărată „demență“, un exercițiu de demolare a difuzoarelor din boxele de acasă. În „Silence After P-mix“ , bass-ul lui Victor Miclăuș și clapa lui Doru Apreotesei se „pupă“ de minune, iar începutul care seamănă cu „Show me heaven“, piesa scrisă de Maria McKee este unul admirabil. Succesiunea de calm și nebunie caracterizează pe deplin acest disc și îi asigură un plus de atractivitate pentru melomani.
Și pentru că detaliile fac diferența, haideți să vedem și chestiile pe care subsemnatul le-ar fi imaginat altfel. Primul aspect pe care nu l-aș încadra neapărat la categoria puncte tari ale acestui album este lungimea pieselor. Cu excepția celor două interludii, compozițiile se învârt în jurul a 5- 6 minute și din această cauză, chiar dacă sună „corect“ tind să devină previzibile. Un alt aspect pe care mi l-aș fi dorit altfel este raportarea la muzica anului 2021. Nu, nu mă aștept ca echipa formată din Horea Crișovan, Dănuț Blaga, Marcelle Pouaty Souami, Florin Cvașa și Lucian Nagy să cânte un amestec de drum and bass cu post dubstep, dar există și-n jazz și-n rock destui oameni care amestecă cu success nebunii noi și vechi într-un aluat cât se poate de apetisant, de genul The Comet is Coming....de exemplu.
Dincolo de astea, discul apărut sub egida Fundației Culturale Jazz Banat este fără îndoială unul din cele mai remarcabile albume din recolta discografică românească din ultima vreme. Drept pentru care merită pe deplin eticheta tipic bănățenească de „chapeau bas“......
2 oct. 2021
Zoli Toth - Better Together
Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“.
Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta de „ciorbă“ e rara avis iar Zoli Toth e un bucătar cu mult curaj, căci nu e tocmai ușor să vii în fața națiunii cu un asemenea disc.
Pentru a elimina orice fel de dubii, Better Together nu este recomandat celor care fredonează la semafoarele patriei hiturile difuzate la greu de posturile de radio comerciale din România. Chiar dacă nu are contraindicații, muzica lui Zoli Toth – în general și cu atât mai mult în acest caz - nu este destinată persoanelor pentru care muzica este un fundal plăcut pe care se realizează alte activități. Cele zece piese incluse pe Better Together reprezintă în linii mari muzică electronică cântată pe sintetizatoare analogice, intrumente de percuție și timbre muzicale produse de o sumedenie de obiecte industriale. Încă din prima piesă a discului, Pulse V3 e clar pentru toată lumea că autorul nu oferă ceva „pe tavă“, compoziția fiind o provocare pentru cel ce o ascultă. Pe un soi de Jean Michelle Jarre amestecat cu percuții drăgălașe și artificii sonore cât se poate de inedite, melodia te introduce într-un film. Cu crescendo-uri bine dozate, cu sound-uri în a doua jumătate care mie mi-au amintit de Bonobo, piesa te captivează din start. Fie că e vorba de „Story from Banat“, „Exodus“ sau „Iubește și lasă“, fiecare compoziție de aici îți poate „suna“ cu influențe Aphex Twin sau Portico Quartet, în funcție de cee ace a ascultat în trecut fiecare ascultător. Un alt nume care îți rămâne în cap după audiția acestui disc este fără îndoială Nils Frahm. Fără a o lungi prea mult, viziunea lui Zoli Toth asupta muzicii este surprinzătoare. Fiecare piesă te introduce într-un alt „film“ și senzația pe care o ai după ce ai ascultat albumul cap – coadă de mai multe ori este aceea că omul ăsta care a inventat melodiile de aici ți-a transmis o stare de bine. Un soi de „feel good“, cât se poate de necesar vremurilor tulburi în care ne scăldăm cu toții.
În încheiere îmi permit să-I dau cuvântul domnului răspunzător pentru acest disc. „Așa cum scriitorii propun să citim câte un capitol pe zi, așa propun și eu publicului cinci minute de ascultat muzică. Indiferent de gen. Cinci minute în care nu faci altceva, nu mănânci, nu te uiți la TV, nu vorbești cu nimeni, doar asculți. Trăim vremuri în care toată lumea vorbește deodată și consumă de toate, dar cred că muzica trebuie ascultată“, spune Zoli Toth. Acordați măcar cinci minute audiției acestui album și veți descoperi că a meritat.
17 sept. 2021
Raul Dudnic - Afrodisimona
Pentru acei dintre voi care nu știți cine este Raul Dudnic, pe scurt avem de-a face cu un om care a devenit cunoscut pe plan muzical prin anii 80 în duetul de folk Dinu – Dudnic, care a dus mai apoi la nașterea formației Abra. Cireașa de pe tort rămâne însă prezența sa în componența formației Cargo. Prin 1995 Raul Dudnic a plecat definitiv în Canada, unde realizează diverse emisiuni dedicate comunității românești. Și chiar dacă în coperta interioară a acestui album Raul remarcă faptul că „mi-a luat ceva vreme să realizez că muzician nu mai sunt“, magia sunetelor n-a rămas neexplorată, astfel încât Raul Dudnic a lansat un disc. Primul. Poate nu ultimul.....
Mă văd nevoit să remark încă din prima clipă că cele 11 piese incluse aici au un iz aparte. Și asta nu doar pentru faptul că melodiile cu pricina au fost compuse în ultimele trei decenii. Ci pentru faptul că au o naturalețe aparte, cum rar ți-e dat să auzi/vezi în zilele noastre. E un disc fără prea multe artificii, fără „îmbunătățiri“ moderne la capitolul efecte sonore. E un album gen „carte de vizită“ în care Raul Dudnic se destăinuie ascultătorului. Un disc în care simți pe deplin sentimentele pe care le încearcă oamenii plecați peste mări și țări, în căutarea unui trai mai bun.
Prima piesă a albumului, „Poveste de dincolo“ oferă o mostră cât se poate de convingătoare a vremurilor folk care s-au materializat în compozițiile celor de la Abra, unde dincolo de structura sonoră se regăsesc texte pline de șarm, construite pentru oamenii care vibrează la frumos („dincolo de ochii tăi/ nu mai e nimic de spus/ dincolo de ochii tăi / timpul stă și cerul curge spre Apus / Iar ochii tăi, nimeni nu îi știe/ așa cum îi știu eu“). Lucrurile merg mai departe în „Povestea albastră“ în care e vorba de o „ea cu sufletul albastru, care mișcă strada cum vrea ea“ și de o percuție pregnantă, iar „Povestea licornei“ este o traducere în românește a versurilor din volumul The Last Unicorn de Peter Beagle. Tot folk de bună calitate răzbate și din Poveste somnoroasă, pe versurile lui Tudor Arghezi, o melodie în care mesajul se mulează perfect pe construcția stilistică.
Una din cele mai vechi compoziții semnate Raul Dudnic este «Povestea de Paști», care conform mărturisirilor propria a fost scrisă în 1986 pentru a fi cântată la un festival studențesc. Dincolo de mesajul pascal, ascultătorul atent poate simți acel „dor de casă“ cu care sunt îmbibați artiștii plecați în străinătățuri, iar la o ascultare mai atentă a temei melodice, piesa asta ar putea fi încadrată undeva între rock-ul celor de la Phoenix și folkul celor de la Abra.
Grație textului șugubăț dar și a altor elemente muicale, piesa care dă titlul acestui album, Afrodisimona, îți poate aminti de Timpuri Noi sau Sarmalele Reci. „Se mișcă încet și sigur și dă din funduleț / și de te întorci din cale s-o vezi / no să regreți / O cheamă Afrodisimona și are doar 17 ani/ e blondă și înaltă și are peste 90 de....fani.“. „Poveste de ieri și azi“ este o piesă pe care Raul Dudnic a compus-o în altă formă pentru formația Cargo și are toate elementele distinctive ale laturii „mai rock“ a artistului.
O interesantă combinație de Alexandru Andrieș, Nicu Alifantis și Ioan Gyuri Pascu răzbate din aerul piesei „Povestea optimistului“, iar în primele secunde din „Povestea abundenței 1“ ai impresia că asculți groove-ul de început din „Another Day in Paradise“-ul lui Phil Collins Dealtfel, cele două „povești ale abundenței“ cu care se încheie acest disc (notate 1 și 2) sunt o radiografie exactă a celor care au ales să-și trăiască viața peste mări și țări, departe de casă. Cu o anumită abundență materială dar cu veșnice amintiri despre „acasă“, care în ultima piesă de pe disc are traducerea de „la tine în suflet“.
Fără îndoială, discul lui Raul Dudnic va intra în atenția melomanilor care știu pe de rost mai mult de două compoziții din repertoriul ABRA și Cargo. Discul poate intra și-n atenția mai tinerilor melomani care sunt interesați de compoziții „from the heart“ și muzică sinceră. Iar pentru patrioții locali timișoreni, ar mai fi de adăugat și faptul că printre colaboratorii acestui material se numără Cristi Giorgievici, Florin Buciu, Sași Vușcan și Mircea Bunea.
29 oct. 2019
OCS - Fabrica de Păpuși
17 oct. 2019
Țapinarii - Săgeată spre cer
P.S. Lansarea oficială a acestui disc în Timișoara, va avea loc în data de 21 noiembrie, la The 80' Pub.
9 mar. 2019
Dirty Shirt - Letchology
29 ian. 2019
Grave For Sale - Garajo
Aparențele înșeală și în momentul în care asculți doar piesa căreia Grave For Sale au ales să-I fabrice un videoclip. When the surf goes down este cea mai cumințică melodie din acest album. E „hitul“, dacă vreți. Nu e neapărat surf –ul lui Dick Dale cunoscut multora grație Pulp Ficition – ului, dar este o direcție surprinzătoare pentru băieții care au debutat în 2014 cu New Moon.Desigur „filmul“ piesei merge la fix cu coloana sonoră a oricărei pelicule din seria James Bond. Dar de unde vine această schimbare? În cei cinci ani trecuți de la debut, Grave For Sale a trecut prin câteva faze. Actualmente nucleul a rămas la cifra preferată a lui Adi Despot (trei). Iar alături de veteranii Tibi Mijea și Adi Ulmeanu a venit Bruno Mark Huțiu, care duce „filmul“ în zone mai puțin agresive, îmbogățind surf – punk – ul inițial al trupei cu arome de psihedelic,stoner „ și altele“ sesizabile din plin încă de la cea de-a doua piesă numită Garage on fire.
Dincolo de inserțiile hispanice cât se poate de șmechere, piesa cucerește și prin sunetele unei clape care a fost găsită la gunoi de către Adi. Nu, nu e niciun banc, sound-ul acestui Bontempi care colorează albumul este cât se poate de vintage și întregește feeling-ul de „înregistrare de garaj“ omniprezent pe cele cinci piese. La începutul piesei Bruno's boogie ai impresia că tocmai ai picat în genricul de început al oricărui film în care apare inspectorul Jacques Clouseau, dar pe parcurs bucata asta alunecă spre chestii ciudate, cu ruperi de ritm cât se poate de viclene. LED Jesus e un alt moment care s-ar încadra la fix în soundtrack-urile serialelor polițiste de genul Colombo, iar melodia Grave For Sale, care încheie acest material, este exact opusul primeia, fiind o explozie de energie și agresivitate de zile mari. Garajo este un talmeș - balmeș de subgenuri rock bine împachetate cu un sound low fidelity specific înregistrărilor vintage.
Băieții au schimbat macazul spre „altceva“. Despre care vom mai auzi. Căci după hibernarea asta de cinci ani băieții promit încă un disc pentru anul 2019. Una peste alta, dacă vrei să asculți șlagăre rock, stai deoparte de Grave For Sale. Dacă guști lucrurile naturale și noțiunea de Do It Yourself , e indicat să bagi o urcehe (sau două) la combinația asta de surf cu ce-o mai fi în care merge trupa. Și să îi sprijini pe băieți. Și „scena“. Căci underground-ul are nevoie de așa ceva. Mai mult ca oricând!