Makunouchi Bento - Lighthouse Stories

Cei doi prieteni timişoreni care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento se transformă în acest E.P. în nişte veritabili Fraţi Grimm ai muzicii electronice bănăţene. Poveştile lor adunate sub genericul Lighthouse Stories sunt nişte versiuni updatate la secolul 21 ale unor poveşti nemuritoare gen Albă Ca Zăpada sau Croitoraşul Cel Viteaz, din care nu lipsesc incursiuni sonore în mai multe „felii“ ale muzicii contemporane. Quewza ( Valentin Toma) şi Waka X (Felix Petrescu) s-au învârtit dintotdeauna în perimetrul delimitat drept IDM  / Ambient / Electronica / Experimental. Cel mai recent material „plin“ al timişorenilor, despre care aţi putut citi aici a fost o excursie în meandrele secrete ale stilurilor electronice care nu se adresează în mod neapărat ideii de dans, dar de această dată oamenii explorează teritorii noi.

Povestea spune că piesele incluse pe acest E.P. s-au născut undeva în Norvegia, în timpul unei excursii efectuate de doi puştani timişoreni prin 1999. În peisaj se mai specifică şi existenţa unui far realizat din pipe vechi şi pentru ca legenda să fie cu adevărat freaky, muzicienii timişoreni menţionează că fiecare creatură care aude story-ul până la capăt e obligată să transmită povestea în continuare la cel puţin 6 persoane. Iar cine nu răspândeşte povestea sonoră inventată la lumina farului plin de pipe de toate mărimile va avea parte de o soartă groaznică: nu mai poate intra în apă în viaţa lui şi nu mai poate fluiera.

Primul episod al acestei poveşti poartă numele de Mariner's Staircase Swing şi reuşeşte să te teleporteze undeva la capătul lumii, la farul inventat sau nu de timişoreni, în care sound-urile jazzy se împletesc armonios cu efecte electronice menite să instaureze un mister demn de Twin Peaks. Spre deosebire de creaţiile lor anterioare, timişorenii folosesc din plin armonii naturale, iar acest fapt este unul de bun augur, căci pe lângă „ciudăţeniile“ care se aud din când în când sub formă de distorsiuni, se aşterne un fundal sonor de mare efect. Telegrams for the Little Sea Winds, cea de-a doua piesă a acestui E.P. reuşeşte să întreţină suspansul fabricat de muzicienii timişoreni printr-o compoziţie simplă, dar cu elemente ce merită savurate la liniştea focului din sobă. Finalul, From Mortise to Tenon are darul de a mai linişti oarecum lucrurile, sunetele fiind niscaiva mai aşezate.

Plusul cel mare al acestui E.P. este acela că Makunouchi Bento s-au „copt“. Deşi păstrează multe „nebunii“ specifice tinereţii, materialul aduce în discuţie şi sound-uri mai „clasice“ şi le oferă melomanilor un produs valabil. Unicul minus este acela că  cele trei piese nu însumează decât 14 minute de audiţie. Nu putem decât să sperăm că nu va mai curge multă apă pe Bega până când oamenii ăştia ne vor mai încânta urechile cu alte poveşti. Indiferent că-s din Norvegia sau Insulele Fidji.....Discul Lighthouse Stories se poate asculta aici.

Caribou - Our Love

Our Love e unul din cele mai şmechere albume de muzică electronică din 2014. Dacă în industria muzicii dance ar exista distincţia de doctor honoris causa, titlul acesta i-ar reveni cu siguranţă canadianului Dan Smith. Lucrările sale academice în spectrul sonor reuşesc să trezească interesul celor avizaţi, iar contribuţiile aduse dance-ului prin albumele editate sub numele de Caribou sunt de netăgăduit. Precedentul material al canadianului, Swim, a deschis o linie muzicală superbă, care este continuată cu mare măiestrie într-un disc ambiţios, ce merită ascultat la volum măricel. Dacă e să ne luăm după legendă, Caribou este numele cu care se strigă renii în America de Nord. Dacă e să ne luăm după senzaţii, Our Love e numele unui album care te surprinde prin suişuri şi coborâşuri inteligent create. Dacă e să asculţi piesa care dă titlul albumului, de exemplu, în momentul când piesa capătă bass, te simţi ca într-un rollercoaster, undeva la înălţime, gata să cobori într-un abis care îţi provoacă fiori privirii. Şi-n momentul când te avânţi în hău, bum....vine bassul acela care pur şi simplu te ameţeşte de cap. Dincolo de piesa care dă titlul acestui material de colecţie, se regăsesc o sumedenie de „nebunii“ sonopre care alternează între pishadelic şi experimental. Un alt moment de cumpănă este single-ul Cant do without you, prima piesă din cele zece track-uri prezente aici. Fanii muzicii dance cunosc probabil această piesă şi graţie remixurilor deştepte de care beneficiează, dar nici varianta originală a acesteia nu e de lepădat. „Silver“ de pe altă parte are parte de un aranjament hipnotic, în care Daniel Snaith îşi arată măiestria în arta aranjamentelor muzicale. Chestie care se observă de la distanţă şi-n alte track-uri, de exemplu în Second Chance, unde nişte armonii absolut neobişnuite reuşesc totuşi să creeze o melodie magică. Julia Brightly pare o piesă extrasă parcă din vremurile de rave ale lui Moby, iar Mars te trimite într-o galaxie îndepărtată unde roboţii mişcă din şuruburi într-un mare fel. Un alt moment de cumănă este Back Home, dar întreg discul ăsta are o magie aparte greu de descris în cuvinte. Indiferent că această muzică e etichetată indie – electronic sau „dance pentru oameni cu IQ“, piesele lui Caribou merită toate laudele. Iar Our Love merită aplauze prelungite.

                                                

Kiasmos - Kiasmos

Deşi are la activ nu mai puţin de trei materiale discografice şi o serie de soundtrack-uri, numele lui Ólafur Arnalds nu a făcut până acum prea multe valuri. Poate doar datorită faptului că una din coloanele sonore realizate de el - cea pentru serialul britanic Broadchurch - a câştigat un prestigios premiu BAFTA în acest an. Nici celălalt membru al acestui proiect, Janus Rasmussen - solist şi clăpar al trupei Bloodgroup - nu are parte de o recunoaştere internaţională. Lucrurile acestea s-au schimbat însă odată cu acest debut discografic, căci Kiasmos reuşeşte să producă vii emoţii în lumea melomanilor avizi de combinaţii interesante. Pe scurt, chestia asta ar putea fi catalogată un amestec deosebit de inspirat între minimal – techno şi neo – classic. Deşi track-urile astea nu „puşscă“ defel cu melodiile destinate ringurilor de dans s-ar putea ca mulţi dintre pasionaţii de clubbing – music să găsească destule elemente care să-i facă să exprime „waw“. Compoziţiile încep anevoios şi nu urmează pattern-urile obişnuite. Mai mult, beat-ul se opreşte în momentele în care te aştepţi cel mai puţin, iar elementul de „experiment“ pluteşte deasupra întregului disc. Cu toate acestea, albumul reuşeşte să acapareze nu numai urechile obişnuite cu „ciudăţenii“, căci din loc în loc armoniile dezvoltate devin pentru scurt timp al naibii de melodioase, dându-ţi impresia că întreg albumul a fost gândit ca un slalom între două genuri ale muzicii care cu greu pot fi aşezate unul lângă altul în aşa fel încât să sune bine. Prima piesă a discului „Lit“ e deja un semnal de alarmă, căci după un intro care ar putea fi o combinaţie de Prokofiev şi The Orb, track-ul capătă un beat exploziv de techno, undeva până spre mijloc, unde brusc intră-n ecuaţie un pian misterios, care aparent n-ar avea ce căuta acolo. Şi totuşi, amestecul devine pl[cut urechii, iar acest feeling continuă şi-n următoarea piesă „Held“, care păstrează sentimentul ăsta de amestec de apă cu ulei, la prima înfăţişare. Dar care devine o chestie gustoasă până la urmă.  Ascultând următorul track numit Looped, începi să realizezi încet – încet care sunt atu-urile pentru care muzica aceasta îţi intră uşor – uşor sub piele. Să fie din cauza crescendo-urilor care creează momente melodramatice? Să fie din cauza schimbărilor bruşte de beat-uri techno, percuţii şmechere? Să fie din cauza pianului care aparent n-are ce căuta în această formă în compoziţii? Câte puţin din fiecare. „Swayed“ începe într-o manieră mai altfel, semănând în primele ei secunde cu oricare track din zona minimal – techno de pe lumea asta. E un fals start, căci pe parcurs revine magia asta clasic – modern, sound-urile potrivindu-se la fix. Una din cele mai complexe piese de aici este Thrown, care pe parcusrsul a nouă minuţele reuşeşte să înglobeze cel mai bine amestecul ăsta de stiluri propus de cei doi muzicieni nordici. E un fel de „hit“ al acestui disc, dacă mi-e permis să zic aşa, cu schimbări bruşte de armonii şi beat, care te face să visezi cu ochii deschişi. Finaul piesei e cât se poate de surprinzător şi dement, deopotrivă, atribute care se potrivesc pe deplin întregului disc. O altă piesă care ar putea fi considerată o posibilă cireaşă pe tort este Bent, care conţine un climax care te lasă fără cuvinte. Iar în cazul în care asculţi acest album în tihna camerei, cu căştile pe ureche, mai-mai că nu-ţi vine să aplauzi, spre finalul acestei piese, căci explozia de sound-uri nu are cum să nu fie impresionantă pentru orice ureche deschisă la experimente.. Deşi nu-s deloc chitări cu distors pe aici, ai impresia că e un soi de Nirvana cu arome de Laurent Garnier şi George Enescu. Cele nouă minute ale piesei de final, Burnt, sunt din categoria „la superlativ“ şi te face să-ţi doreşti mai mult. Fiecare moment al pieselor Kiasmus sunt construite cu mare grijă, nimic nu este lăsat la voia întâmplării, sound-urile rezultate au personalitate aparte iar „ciorba“ asta de techno versus clasic sună cel puţin de nota zece plus. Deşi pe alocuri se regăsesc delay-uri şi elemente specifice feliei techno, compoziţiile astea nu te fac să dansezi. Discul ăsta nu se poate asculta în timp ce cureţi cartofi în bucătărie. Cele opt piese necesită o atenţie maximă, având parte de multe fineţuri care nu pot fi descoperite dacă nu eşti trup şi suflet în audiţie. Emoţiile generate de piese sunt diverse şi multiple. E un amestec de iarnă şi vară. Recomand cu căldură Kiasmos tuturor celor care au ascultat cel puţin odată în viaţa lor The Field. Sau rave-ul anilor 90. Sau minimal techno-ul ultimilor ani. Sau neo – classic. Aş îndrăzni să recomand acest album şi celorlalţi. Tuturor celor care sunt deschişi la minte şi acceptă că în anul 2014 graniţele dintre genurile muzicale sunt inexistente. Kiasmus e un disc care se adresează acelora care au răbdarea să descopere ceva mai altfel.

FKA twigs - LP1

În zilele noastre a fi „ciudat“ a devenit un lucru destul de des întâlnit. Există o sumedenie de artişti cărora li se poate aplica cu uşurinţă această etichetă. Dar, printre nenumăratele ciudăţenii din când în când apare şi ceva „unic de ciudat“. E cazul acestui material de debut. Unul din atu-urile care face ca acest disc să fie unul din cele mai interesante apariţii a anului 2014 este acela că reuşeşte să jongleze la marea artă unele construcţii sonore din aria aşa-numitului „underground“ cu tendinţele manifestate în muzica impropriu denumită „pop“ în zilele noastre. În cazul în care te pui să etichetezi ceea ce se aude în acest LP1 scos de solista al cărei nume adevărat este Tahliah Barnett, ajungi la o sumedenie de genuri. Poţi numi chestia asta drept R&B „mult mai subtil decât ceea ce se găseşte la ora aceasta sub această etichetă pe piaţă“. Cea mai convenabilă etichetă care-mi vine la îndemână este „modern pop music“. Şi totuşi, în momentul în care e să compari track-urile acestui album de debut cu ceea ce ocupă poziţii fruntaşe în topurile pop - fie ele şi din Marea Britanie - parcă nici această etichetă nu e defel concludentă. Lucrurile sunt cât se poate de interesante încă din primele secunde căci „Preface“ reuşeşte încă din start să te bage în ceaţă. Şi asta pentru că ai de-a face cu un fel de incantaţie repetitivă cu un reverb ciudat în care solista rosteşte misterios “I love another, and thus I hate myself.”. Să fie niscaiva influenţe Zola Jesus? Sau mai degrabă un soi de Lene Lovich updatată la vremurile noastre? Desigur e foarte greu să-ţi dai seama de cuvintele astea cu care începe această prefaţă sonoră, dar booklet-ul CD-ului e întotdeauna un ajutor de nepreţuit. Sentimentul de „oare ce e asta?“ continuă şi în următorul track numit Lights On, o piesă cu un sound cât se poate de trist în care vocea superbă a solistei face casă bună cu instrumentaţia de trip – hop a la Portishead care e colorată cu nişte efecte de bass – music cât se poate de răvăşitoare. Dealtfel, ca multe din producţiile muzicale moderne, albumul ăsta merită ascultat pe boxe profesionale. Sau căşti aşijderea, dacă aveţi vecini care nu gustă muzicile astea de format „nou“. „Two weeks“ este unul din momentele cele mai interesante de pe acest debut, în care pe alocuri ai impresia că asculţi Cocteau Twins, ca în momentul următor să ai impresia că tocmai deguşti noul Burial. O combinaţie ciudată, dar care funcţionează bine de tot. Şi nu doar pentru că există pe aici şi cuvinte nedifuzabile la radio: „Higher than a motherfucker, dreaming of you as my lover“ repetat obsesiv la refren. În momentul când ai ajuns la „Pendulum“ nu ai cum să nu realizezi că acest material discografic este unul greu de comparat cu orice altceva prezent pe piaţă la ora actuală. Iar creditele pentru asta merg în mare măsură către Paul Epworth, un producător muzical ce are la activ nume ca Adele, Florence and the Machine, Coldplay, Cee Lo Green, Foster the People, John Legend, Azealia Banks, Paul McCartney, Bruno Mars, Plan B, Crystal Castles, Friendly Fires, Bloc Party, Primal Scream şi mulţi mulţi alţii. Indiscutabil, Pendulum este un moment de referinţă al acestui LP1. „Numbers“ este o altă piesă care îţi taie respiraţia. În primul rând pentru instrumentaţia a la Sampha, britanicul cunoscut printre altele pentru munca sa în cadrul proiectului SBTRKT. Dincolo de cifre şi nume, melodia asta te ţine în suspans până la final iar distorsiunile introduse în mod deliberat pe ici pe colo adaugă plusuri de şarm construcţiei. Din loc în loc, felul în care cântă fătuca asta îţi aminteşte de Kate Bush sau de Bjork. Dar şi de Enya. De exemplu în piesa Closer, dacă e să faci abstracţie de buchetul de reverii electronice prezent în fundal. Cea mai lungă piesă de pe acest disc este finalul Kicks, care are darul de a te lăsa la fel de nedumerit ca şi la începutul acestui disc. LP1 nu e un disc pe care să-l asculţi în timp ce cureţi cartofi în bucătărie şi nici în fundal, în timp ce tocmai citeşti ceva interesant. E un disc care te acaparează doar dacă ştii să îl asculţi cu urechile destupate. Şi e pentru aceia care ştiu că adevăratele comori nu sunt întotdeauna la suprafaţă. Debutul ăsta nu poate fi încadrat totuşi în underground. Nu de alta, dar a fost nominalizat printre altele la premiile Mercury. Da, ştiu, Mercury nu e egal cu Grammy. Dar nu ăsta e motivul pentru care FKA Twigs merită aplauze furtunoase. Ci pentru că e un disc cu adevărat unic şi eclectic. Care o să fie inclus în multe clasamente cu cele mai bune trei albume ale anului 2014. Parol!

Subcarpaţi - Pielea de găină

A fost odată ca niciodată un frumos eveniment pe meleagurile Timişoarei, care-şi spunea TM Base. Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba, iar pentru toţi ceilalţi există desigur Google. La una dintre ediţiile acestui mega – festival, organizatorii au invitat pe scenă un nou proiect românesc care-şi spunea Subcarpaţi. A fost dealtfel, primul concert „ever“ al bucureştenilor, „inventaţi“ de Bean. Care pe vremea aceea avea o formulă diferită faţă de cea din zilele noastre. Şi sound-ul era  niţel mai altfel. Era mai neşlefuit, dacă vreţi. Evident, p-atunci fanii actuali ai trupei habar n-aveau că există aşa ceva pe piaţa românească. Uşor – uşor, anii au trecut şi generaţiile s-au schimbat. La fel şi Subcarpaţi. Au ajuns să facă vorba unei melodii de-a lor „full house“ în Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Ceea ce nu e deloc rău. Desigur, e perfect normal ca de-a lungul anilor şi sound-ul s-a mai şlefuit. Problema, este însă alta. Nu ştiu din ce cauză, dar la Subcarpaţi se simte o blazare. Pe tărâmul creativităţii. Dacă la începuturi amestecul lor de filon etno plus dume de cartier şi beat-uri de dubstep a reprezentat ceva cu adevărat interesant pe piaţă, astăzi aceeaşi ciorbă nu mai e la fel de gustoasă. Categoric, felia asta de muzică populară îmbogăţită cu elemente moderne, nu e deloc nouă. Dar, e trendy. În cazul Subcarpaţi, e o ciorbă reîncălzită. Gustul nu e acelaşi. Probabil că pentru mulţi dintre noii fani ai trupei, acest lucru nu contează câtuşi de puţin. Se prea poate ca pentru urechile care au făcut cunoştinţă cu Subcarpaţi doar cu ocazia acestui album, muzichia asta să sune bine. Din diverse cauze. Fiindcă e „trendy“ printre prietenii de gaşcă. Sau fiindcă îţi tresaltă niţel sentimentul de patriotism în tine. Să fiu bine înţeles, problema pentru care albumul ăsta de Subcarpaţi e slăbuţ este faptul că nu aduce nimic nou sub soare. Discul ăsta e prea „copie la indigo“ a ceea ce au făcut în trecut Subcarpaţi, ca să fie valabil. Nu ţi se face deloc pielea de găină la texte de „Unii vorbesc de folclor/Cica-i unguresc/Cica-i pe va/Cica e banal/Folclorul cica-i prea oriental/E adevarat/Mi-am schimbat perceptia despre folclor/O sa-l iubesc si mai mult pan-am sa mor/Fiindca primim mesaje de la straini/Care nu ne mai asociaza cu hoti de gaini/Lumea e frumoasa cand iti faci mandri fratii/Big Up, Subcarpaţii“. Sau când asculţi „Aveam un vis de când eram mic-mic/Nu să câştig la loz în plic/Ci să dau pe beat cât mai ritmic/Spaţiul carpato-danubiano-pooooontic“. Desigur, există şi texte ceva mai reuşite pa-aici. Dar, dincolo de ele stau orchestraţiile. Care, în marea lor majoritate sună monoton. N-o spun cu niciun fel de răutate, iar pe eventualii critici ai acestei afirmaţii îi invit cu mare drag să asculte instrumentaţiile unor nume din zona pop sau hip hop din anul 2014, de peste graniţă. Am avut ocazia să asist la repetiţia proiectului Subcarpaţi plus membri ai Orchestrei Filarmonicii din Timişoara. Unde graţie orchestraţiilor mai altfel, totul a sunat bine. Din păcate, la concertul propriu – zis (desfăşurat în cadrul festivalului Plai), din cauza sound-ului de la faţa locului, n-a mai sunat aşa cum ar fi trebuit. Sunt sigur că marea majoritate a celor care au venit să-şi vadă favoriţii la festival n-au sesizat nimic nelalocul lui. Nu am nicio problemă cu fanii Subcarpaţi care s-au înmulţit ca ciupercile după ploaie. Cărora creaţiile trupei li se par fantastice. Unde mai pui şi faptul că discul ăsta e free. Moka. Şi totuşi....păcat de hiatus-ul ăsta în care au intrat Subcarpaţi. Au pornit mişto, dar se complac în tărâmul călduţ al drumului bătătorit. Parafrazând una din piesele lor de pe acest disc, poate acest material discografic e un rău necesar. Poate, pe viitor, Subcarpaţi vor reuşi să iasă din letargie.

Anushka - Broken Circuit

Cu risul de a părea old – school, trebuie să recunosc că multe albume care apar în zilele noastre, indiferent de stil, sunt făcute parcă în regimul bubble – gum. Artiştii se înghesuie să editeze nişte aberaţii sonore ambalate în eticheta „album“, în care fie aruncă nişte variaţiuni sonore electronice „fără suflet“, fie abuzează din plin de artificii auzite de nşpe mii de ori înainte. Problema asta se face simţită şi mai acut în cazul muzicilor aşa zis electronice, unde graţie faptului că oricine (chiar oricine!) poate „inventa“ nişte armonii cu ajutorul unor programe de calculator aflate la îndemâna tuturor. Şi pentru ca totul să fie vandabil, în discurile astea apar din când în când şi câteva voci pe post de special guest. Trecând peste această introducere niţel prea lungă, e bine de ştiut că Anushka este un proiect sprijinit de casa de discuri Brownswood. Label care aparţine influentului om de radio britanic Gilles Peterson, unul din oamenii care „ştie“ să culeagă chestii faine din noianul de apariţii noi. Sub acest nume îi găsim pe producătorul Max Wheeler şi solista şi compozitoarea Victoria Port. Dincolo de amănunte, stă însă muzica. O eventuală etichetare a celor 12 piese care se regăsesc pe acest album ar aduce în discuţie termeni ca dance, pop, jazz, jungle, garage sau house. După cum îi spune tare bine şi numele, Broken Circuit e un disc în care „circuitele“ obişnuite sunt useless. Urechile avizate pot sesiza influenţe trip – hop şi chiar artificii folosite în disco, dar dincolo de orchestraţii albumul ăsta străluceşte de le distanţă graţie faptului că vocea solistei nu este folosită doar ca un „fundal“ pentru a crea refrene. Dacă-mi permiteţi cuvinte măricele, combinaţia asta izbutită de voce jazzy – soul cu instrumentaţii moderne dă naştere unei muzici electronice cu suflet. Prima piesă a discului, Impatient, e o baladă superbă care mie îmi aminteşte de albumul celor de la New Look, dar care e un start cât se poate de fals, căci următoarele track-uri vin pe cu totul altă felie. Never can decide e o mostră de pop – dance cât se poate de impresionantă, căci pe lângă refrenul catchy se lăfăie o instrumentaţie deştept aleasă. Echo, pe de altă parte, are parte de o voce cât se poate de R&B, care se regăseşte desltfel şi pe Atom Bombs, cu menţiunea că pe aceasta din urmă sound-ul devine mult mai garage. Unicul moment mai puţin inspirat de aici este fără îndoială Kisses. Piesa care dă titlul albumului permite din nou producătorului să îmbrace track-ul în culori cât se poate de vii. Penultimul track de aici, Mansions, e un amestec inspirat de bass – music cu rave-ul anilor 90 peste care se adaugă o voce cât se poate de carismatică, iar finalul Fire to me, e cât se poate de incendiar şi pune punct unuia din cele mai interesante albume discografice ale anului 2014, în materie de „electronic“.

Adrian Enescu - Invisible Movies

Desigur, în momentul când ai în faţă un CD care îşi propune să treacă în revistă cele mai importante realizări ale unuia din cei mai cunoscuţi compozitori de coloane sonore de filme din ţara noastră, nu ai cum să nu „legi“ într-un fel sau altul aceste creaţii scrise pe portativ cu peliculele cinematografice pentru care au fost construite. Fără îndoială, pentru unii, compoziţiile din anii 80 cuprinse pe această compilaţie au reprezentat momente de reper şi au contribuit din plin la formarea muzicală a acestora. La fel de adevărat este că pentru subsemnatul, anii respectivi nu s-au derulat sub auspiciile muzicii autohtone, astfel încât în analizarea acestei compilaţii mă pot debarasa uşor de subiectivism. Dacă ar fi trebuit să scriu o cronică despre o compilaţie cu temele sonore ale programelor care se difuzau în anii 80 în Serbia şi Ungaria, cu siguranţă n-aş fi reuşit să rămân la fel de obiectiv. Una peste alta, dincolo de orice consideraţii, discul Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Cele 26 de track-uri alese pe acest CD care conţine mai bine de 77 de minute de muzică provin din ere cât se poate de diferite. Cea mai veche înregistrare este „Bietul Ioanide“ din 1977, iar cea mai nouă „Chira, Chiralina“, o piesă care va apărea în filmul regizat de Dan Piţa, care este o adaptare după romanul omonim scris de Panait Istrati, programat să apară în cinematografe în luna septembrie 2014. Departe de a fi răutăcios, trebuie să remarc faptul că primul moment interesant al discului se petrece la track-ul cu numărul doi, o mostră de bun simţ în care sound-urile electronice se împletesc într-un mod armonios, astfel încât tema „Concurs“ (1984) este una care te predispune la visare. Nu acelaşi lucru se poate spune despre primul track, „Femeia visurilor“, în care ascultătorul dă volens – nolens peste vocea Loredanei Groza. Noroc că tema filmului cu pricina apărut în 2005 are doar un minuţel jumătate. Rămânând la capitolul voci, compilaţia asta cuprinde câteva momente memorabile. În cele două secvenţe extrase din filmul Septembrie (1978), ascultătorul se poate delecta cu un inedit Mircea Baniciu şi Ileana Popovici, dar şi de prezenţa binecunosutului grup autohton 5T. Primul extras din coloana sonoră a filmului Pepe şi Fifi (1994) are niscaiva influenţe din Englishman in New York-ul lui Sting şi există destule momente în care urechile avizate pot sesiza şi armonii a la Vangelis, de-a lungul pieselor incluse pe album. Una din cele mai interesante creaţii de aici mi se pare a fi Umbrele soarelui, un film din 1986 despre un inginer agronom căruia îi moare soţia, ucisă de coarnele unui bivol. Desigur, printre track-uri fiecare poate avea surpriza să găsească câte ceva plăcut. Chiar dacă a vizionat sau nu filmele respective. Momente de real interes mi s-au mai părut Domnişoara Cristina (după ecranizarea romanului lui Mircea Eliade), Faleze de nisip (1983), Flori de gheaţă sau Sfârşitul nopţii. Unul din momentele care m-aş fi aşteptat să-mi declanşeze amintiri este Pruncul petrolul şi ardelenii, în care apare Mircea Romcescu. Din păcate, piesa cu pricina nu a reuşit să creeze emoţii defel. Una peste alta, ideea celor de la A&A Records de a aduna sub acelaşi „acoperiş“ creaţiile lui Adrian Enescu este cât se poate de bună, căci Invisible Movies este un disc care scrie o filă de poveste în istoria muzicii româneşti. Ar fi tare bine, ca pe viitor, melomanii să beneficieze şi de alte asemenea iniţiative, căci aşa numită industrie muzicală autohtonă are nevoie de „reconstituiri“ pentru a se aşeza pe baze solide.

Todd Terje - It's Album Time

Excepţia întăreşte regula. Primul E.P. care a avut parte de un review pe acest blog, a aparţinut maestrului norvegian pe care unii s-ar putea să-l ştie sub numele de Todd Terje. Prezent pe scena nu disco încă din 2004, artistul a hotărât că e momentul să scoată un album full – lenght. Şi ce nume mai inspirat decât It's Album Time putea să găsească? Previzibil, discul conţine câteva din creaţiile sale cuprinse în E.P.-urile anterioare. După un intro cât se poate de misterios în care suntem anunţaţi prin synth-uri mega disco că e timpul unui album, lucrurile devin cât se poate de interesante cu  Leisure Suit Preben, o piesă care ar putea fi inclusă uşor în categoria detectiv – jazz şi s-ar preta la fix ca şi coloana sonoră a serialului Derrick. Cel puţin în prima ei parte, căci spre final artistul duce ascultătorul în lumea space – disco – ului plin de melodicitate. Desigur, asemănările cu Lindstrom sau Prins Thomas sunt cât se poate de evidente, dar spre deosebire de cei amintiţi, norvegianul reuşeşte să se menţină într-un soi de nomansland undeva între „melodie“ şi „experiment“, cele două atribute completându-se în mod fericit pe parcursul celor 12 track-uri. Preben Goes to Acapulco este unul din acele track-uri care se asortează cât se poate de perfect cu coperta mega – izbutită a acestui material discografic, iar Svensk Sås este fără îndoială cel mai surprinzător moment de aici. E un soi de salsa fabricată în Norvegia, o piesă care deşi nu conţine niciun cuvinţel (ca şi aproape toate restul de aici) te face să zâmbeşti instantaneu. Una din piesele cunoscute de mai demult din visteria lui Todd Terje, Strandbar, reuşeşte şi astăzi să fie cât se poate de inspirată, iar Delorean Dynamite are toate atu-urile să fie devorată aşa cum se cuvine de urechile care vibrează pe sound-uri disco moderne. E un soi de T.N.T. cu beat-uri vesele şi arpegii colorate, unul din cele mai bune momente ale albumului. Piesa cu numărul şapte din acest debut al norvegianului poate concura cu uşurinţă la cel mai ciudat moment al discului. În primul rând, spre deosebire de celelalte piese clădite pe ritmuri uptempo, bucata asta e o baladă. În al doilea rând, track-ul conţine voce. Şi ce voce, Bryan Ferry din Roxy Music. Dacă mai adaugi şi faptul că piesa este un cover după melodia cu acelaşi nume de Robert Palmer, lucrurile-s cât se poate de clare. E un moment de respiro extrem de inspirat, căci îţi dă răgaz să te linişteşti, exact la timp pentru a savura restul pieselor de aici. Alfonso Muskedunder e genul acela de piesă pe care te aştepţi să o găseşti pe vreoo compilaţie obscură cu retro – exotica din anii 60, o piesă care emană din toţi porii ei bucăţi de kitsch. Dar, în mâna lui Todd Terje chiar şi kitsch-ul sună altfel. Cele două părţi ale piesei Swing Star sunt deja binecunoscute publicului avizat, iar Inspector Norse e deasemenea un track atât de solid încât nu mai merită să fie analizat. Oh Joy, în schimb e un alt moment pentru care Todd Terje ăsta ar merita să fie mult mai cunoscut amatorilor de muzici electronice. Nu doar fiindcă piesa asta e demenţială, ci şi pentru că e exemplul clar că şi-n zilele noastre poţi scoate ceva incendiar fără să apelezi la brizbriz-urile atât de uzitate de majoritatea artiştilor din această branşă. Una peste alta, Todd Terje e genul acela de om care produce muzică happy, iar discul ăsta e unul din cele mai valabile realizări pe tărâmul nu – disco din ultimii ani.  

Gabi Delgado - 1

După 28 de ani de pauză, Gabi Delgado revine pe scena muzicală cu un album solo care are toate şansele să devină unul dintre cele mai interesante albume ale anului 2014, pentru cei care au auzit vreodată de D.A.F. sau de muzica EBM. Deşi după apariţia albumului său solo Mistress în 1986, Gabi a mai cochetat cu proiectele Delkom şi DAF/DOS materialul acesta discografic este „ceea ce trebuie“ (dacă-mi permiteţi o expresie „de stradă“) fiindcă reuşeşte să updateze cât se poate de meseriaş sound-ul minimal al perioadei de aur Deutche Amerikanische Freundschaft (mă refer aici la discurile Alles is gut şi Gold und liebe) cu ritmurile folosite în diversele stiluri ale muzicii din zilele noastre. Deşi trecerea asta a lui Gabi spre beat-uri moderne s-a produs încă din mijlocul anilor 80 (puţini ştiu că vocea proiectului D.A.F. a organizat alături de Westbam prima patrecere house din Germania, în 1986!) şi a continuat şi în proiectul DAF/DOS (cu memrorabila piesă Ich glaub ich fick dich später), de această dată artistul reuşeşte să vină în faţa fanilor cu un produs cu adevărat  fresh. Nu vă speriaţi, nu e nici dreamhouse, nici bass, nici post dubstep: e electronic cu E mare. Pentru cei neiniţiaiţi, paleta sonoră se învârte undeva între EBM, old school techno şi punk (acesta din urmă mai mult prin atitudine, decât prin sound). Frumuseţea constă în felul în care diversele direcţii muzicale sunt amestecate. În melanjul bine structurat care provoacă stări de bine urechii. Desigur, nostalgicii D.A.F. n-au nevoie de nicio recomandare pentru a savura acest disc. Care poate fi devorat şi de urechile obişnuite doar cu track-urile inventate cu ajutorul unei tone de VST-uri, care populează spaţiul muzicii electronice contemporane. După această audiţie, urechile curioase de aprofundare pot sălăşlui şi pe discografia D.A.F. şi vor avea surpriza să descopere câte proiecte din zilele noastre s-au inspirat din acele vremuri. Fiindcă lucrurile bune încep întotdeauna cu un Waw, prima piesă, Neosexy, reuşeşte să te acapareze din primele acorduri. Uşurel te acomodezi cu nişte texte primitive dar de efect ( „Neues deutche madchen in der neuen stadt“... Du bist so schön und virtuell, neosexuell!") şi începi să visezi cu ochii deschişi. În care unele pasaje îţi amintesc de Kraftwerk.  Piesa secundă te face să rămâi în aceeşi stare, cu menţiunea că melodia „Traum“ (Visul) este un exemplu concludent al simbiozei dintre vechi şi modern pe care o îmbrăţişează acest disc. E, dacă vreţi o combinaţie fericită între avangardismul muzicii minimal şi incolorele ritmuri prezente din plin în sound-urile electronice de astăzi. Vei constatat şi o referinţă la albumul Alles ist gut al celor de la D.A.F. căci „ich will das du mir sagt....das alles gut ist“. Fiecare cu visul lui. Aşa cum la un moment dat britanica Florence Welsh a declarat că visul ei este să apară pe scenă la vârsta de 60 de ani îmbrăcată într-un robot, „traum“-ul lui Gabi Delgado gravitează în jurul acestui enunţ simplist: totul e bine. Una din piesele care seamănă destul de mult cu D.A.F. este Sexkamikaze, dar lucrurile iau o întorsătură neaşteptată în Science Fiction Liebe, o piesă cât se poate de atipică, în care sound-ul e mult mai apropiat de Giorgio Moroder decât de Front 242. Odată cu Nebelmaschine, ascultătorul este târât cu sau fără voia sa în beat-urile care alcătuiesc marea majoritate a curentului techno din zilele noastre, esenţa acesteia fiind sintetizată prin ultimele cuvinte din text: „tanzt fur mich“. Un alt moment cât se poate de inspirat al discului este Puppen, care însă are o urmare mai puţin fericită, Alles gute zum geburstag, fără îndoială cel mai slab moment de aici. Printre compoziţiile care te cuceresc din prima se mai numără Die zukunft şi Lippenstift, aceasta din urmă fiind genul acela de melodie care nu are cum să te facă să stai locului în cazul în care nu eşti imobilizat. Spre deosebire de legănarea aceea fără noimă care se numeşte dans în zilele noastre, „Tanzen brutal“ e un pogo pe ritmuri electronice, o piesă care cu siguranţă îţi dă aripi. Pe ici pe colo, sesizezi şi momente în care îţi aduci aminte de vremurile în care The Prodigy erau pe cai mari cu Firestarter, ca de exemplu în The neuen barbaren sau Langweilig. Desigur, mult mai altfel, mai EBM style. Făcând abstracţie de cele două remixuri de la final (piesele 19 şi 20), discul ăsta se termină cu Barbarella. Un experiment de mare efect, care are ceva din „Der Räuber Und Der Prinz“, dar şi niţel ceva din nebunia unor experimente electronice de genul Caribou din zilele noastre. E un final glorios, care te face să dai repeat la întregul Eins. Dincolo de temele care gravitează în jurul dragostei neîmpărtăşite, a sexului sau a Science Fiction-ului, muzica lui Gabi Delgado e încântătoare prin energia pe care o degajă. Fiecare notă a pieselor sale are ceva de spus iar compoziţiile degajă tensiuni şi răsturnări de situaţie. E un album grenadă, gata să explodeze. Fiţi pregătiţi să-l savuraţi aşa cum se cuvine. 

Trust - Joyland

E un contrast evident între coperta întunecată şi titulatura acestui al doilea album al proiectului canadian Trust. Contradicţiile nu se opresc aici, căci dincolo de tărâmul bucuriei şi coperta sumbră a albumului, melomanul are parte de un disc cu totul diferit faţă de debutul canadianului Robert Alfons, despre care aţi citit aici. De data aceasta, „bucuria“ sonoră nu vine cu una cu două, albumul ăsta având nevoie de mai multe audiţii pentru a fi pe deplin înţeles. Sincer, la primele audiţii ale acestui Joyland, am fost oarecum dezamăgit. N-am simţit acele miresme catchy ale unor piese ca Dressed for space sau Candy Walls. Dar, la ascultări succesive am găsit altceva: discul ăsta e mult mai închegat şi matur în ansamblul său decât TRST. Deşi în mare parte, aranjamentele sonore se păstrează oarecum în zona darkwave sau goth – electronica, ascultătorul e vrăjit cu mult mai multe ingrediente strecurate cu abilitate printre piese. Prima piesă a albumului “Slightly Floating” te avertizează din start că nu ai de-a face cu o înşiruire de beat-uri trendy peste care au fost turnate alandala câteva texte idioate. E mai mult o piesă „cărămidă“ care construieşte fundaţia pentru track-ul secund, „Geryon”, un synthpop la graniţa dintre muzica electronică şi cea numită impropriu „goth“. Odată cu această piesă, simţi tot mai acut noţiunea de „trust“. Carevasăzică, de aici, fie te laşi pe mâna canadianului (care adeseori te poartă în lumea celor de la Crystal Castles), fie o laşi baltă şi te apuci să asculţi ceva care face furori prin topuri. Următorul track, Capitol are darul de a sublinia şi mai mult „întunericul“ orchestraţiilor specifice Trust. Ţipătul înspăimântător de la începutul melodiei e urmat de un melanj sonor mirific pe alocuri. Textele de aici au darul de a adânci misterul dat de aranjamentele „reci“ şi adesea se învârt în sintagma „No light - All night, all night, all night“ cu care începe acest track. Fiindcă după furtună urmează adesea un curcubeu, piesa care dă titlul acestui album are darul de a aduce „lumina“. Să nu vă închipuiţi că Trust cochetează cumva cu conceptul de happy people al melodioarelor menite să descreţească frunţile melomanilor de ocazie. Deşi e cea mai „melodioasă“ piesă de aici, Joyland nu ar reuşi să-şi găsească locul în playlist-ul vreunui radio comercial de pe la noi nici măcar în toiul nopţii. Printre momentele cu adevărat sclipitoare ale acestui disc se numără fără îndoială şi „Are We Arc?”, o superbă explorare în diverse zone electronice care emană bun gust prin fiecare notă a ei. Sunt şi momente mai puţin cum ar fi Icabod sau Lost Souls/Eelings sau Peer Pressure. Care pot fi sărite lejer, căci momentele bune continuă cu paranoia sonoră din “Four Gut” sau cu single-ul “Rescue, Mister”, care deşi nu e taman printre cele mai faine creaţii de aici, e de ascultat cu volum. Cum era de aşteptat şi finalul Barely e din cale de afară de original şi drăgălaş. Per ansamblu, Joyland merită ascultat la volum măricel, fiindcă îţi oferă de fiecare dată noi şi noi motive de „joy“. Indiferent că numim chestia asta „coldwave,” “goth synthpop“ sau “witch house”, muzica asta e cât se poate de nealterată de trenduri. Dacă ar fi să-l citez pe Robert Alfons, canadianul în care merită sp avem încredere, discul ăsta e influenţat de coloanele sonore ale jocurilor video, acid house şi techno, Kate Bush şi Elizabeth Frazer din Cocteau Twins. Dacă e să vă zic eu, discul ăsta îţi provoacă cam aceleaşi stări şi trăiri pe care le ai după vizionarea serialului Twin Peaks. E magic, subteran, altfel. E ceea ce trebuie, pentru orice meloman care caută exprimări artistice dincolo de clişee.

Skindred - Kill the power

Dincolo de diversele trenduri care se perindă periodic prin industria muzicală mondială, există câteva trupe care nu se abat defel de la drumul lor. Una din ele este Skindred. O formaţie renumită în anumite cercuri. Practic, oamenii ăştia amestecă în cote cât se poate de potrivite mai multe chestii faine: de la dancehall reggae la nu metal, iar din ecuaţie nu lipsesc nici efectele „electronice“ de soi bun.  Cel de-al 5-lea material discografic editat în cei 16 ani de carieră a trupei nu diferă prea mult de precedentele. Poate „electronicele“ sunt mai „în faţă“, dar în linii mari compoziţiile noi merg pe acelaşi calapod ca-n trecut. Conform zicalei, dacă un lucru merge bine, nu e nevoie să-l repari. Deşi nu defel spectaculos, discul ăsta e unul „de bine“, căci pe lângă amestecul de sound-uri sună foarte „live“ şi degajă o energie straşnică. Debutul este spectaculos, căci Kill The Power reuşeşte să transmită exact „drumul“ pe care merg cei de la Skindred. Cu oareşce influenţe de Cypress Hill plus nu – metal a la Korn, piesa te captivează din prima şi are parte de un refren simpatic. Explozia de enrgie continuă şi-n Ruling Forces, după care este „ajustată“ şi cu niţel dubstep în „Playing With The Devil“. Din fericire, e doar puţintel dubstep în piesa asta, atât cât să fie de bun augur. Lucrurile nu se liniştesc defel nici în piesa următoare, în care reggae-ul îşi face apriţia mult mai în faţă şi face casă bună cu riff-urile tăioase de metal în “Worlds On Fire”. Discul de faţă nu e unul potrivit romanticilor, căci mai fiecare track conţine mai devreme sau mai târziu o explozie de energie, care devine un fel de signature pentru Skindred. E de la sine înţeles că o piesă care începe cu „In a far away land/4 brothers and 1 bastard son, you/Became known as the ultimate fighting machine/I bring you The Ninja!“ nu are cum să fie altceva decât o altă explozie. De mare efact, căci Ninja e un alt moment extrem de reuşit al acestui disc. Mijlocul albumului cuprinde invariabil şi două momente nereuşite, “The Kids Are Right Now” şi „We live“, în care oamenii parcă-s de nerecunoscut, dar odată cu Saturday, lucrurile reintră în normal.  Deşi are parte de un început fad, a la Offspring, melodia asta devine mega – interesantă pe parcurs, poate şi datorită elementelor de ska care-şi fac apariţia. Deosebit de interesantă este “Proceed With Caution”, care duce discul în zona metal-ului pur, destul de neobişnuit pentru cei de la Skindred. Unicul moment „liniştit“ al discului este “More Fire”. E destul de derutant, căci piesa de închidere e construită pe nişte armonii reggae fără omniprezentul distors de chitară, dar per ansamblu melodia asta e destul de interesantă. Una peste alta, discul celor de la Skindred poate fi ascultat lejer şi de fanii metal, şi de cei axaţi pe hardcore, dar şi de cei îndrăgostiţi de sound-urile reggae. Ba chiar şi de cei care gustă muzicile din zona The Prodigy. Unica contraindicaţie ar fi pentru cei care fredonează muzica difuzată cât îi ziulica de lungă de posturile de radio comerciale din România. Deşi nu e nici fenomenal şi nici original, Skindred „curge“ bine de tot.

Factory Floor - Factory Floor

Spre deosebire de marea majoritate a albumelor scoase în zilele noastre, atunci când asculţi Factory Floor nu ai cum să zici „hmmm...merge“. Sau să mormăi, „interesant“. Şi asta pentru că are ceva al lui care nu te lasă să rămâi neutru. Cea mai convenabilă etichetă care li se poate aplica celor trei muzicieni britanici care alcătuiesc Factory Floor este fără îndoială aceea de „Joy Division cu ritmuri electronice actuale“. Parţial, etichetarea asta e cât se poate de adevărată. Desigur, pe lângă Joy Division se poate adăuga lejer şi New Order şi multe alte influenţe nu numai din acei ani. Numele trupei este mega – inspirat. Desigur, pentru unii „podea de fabrică“ poate să evoce amintiri de dinainte de 89 şi sunetele emanate de celebrele întreprinderi gen Electromotor sau U.M.T. Nu e cazul, căci Gabriel Gurnsey, Dominic Butler şi Nik Colk fac o trimitere subtilă la celebra casă de discuri din Manchester, Factory Records. E drept, discul a fost înregistrat într-un „warehouse“ iar ca şi mixer s-a folosit o minunăţie de vreo trei decenii care a fost folosită de Dave Stewart. Povestea spune că trupa există din 2005 şi în ciuda unor cronici extrem de favorabile în presa de specialitate, nu s-a grăbit deloc cu albumele, acesta fiind discul oficial de debut. De-a lungul anilor, oamenii ăştia au avut parte de remixeri celebri, piesele lor fiind „rearanjate“ de Stephen Morris (tobarul Joy Division, New Order) sau Chris Carter (Throbbing Gristle, Chris & Cosey), iar casa de discuri care a aruncat acest album pe piaţă este DFA, „leagănul“ lui James Murphy din LCD Soundsystem. Dincolo de istorie, melodiile incluse de aici îşi iau seva din genuri ca post – punk, funk, disco, electro, dub, acid şi minimal de avangardă, „amestecul“ nou creat fiind unul care nu are cum să nu te electrizeze încă de la prima audiţie. Printre lucrurile mişto de aici se numără faptul că deşi e un amestec de avangardă, experimental şi electronica, sound-ul „inventat“ de Factory Floor e unul care se pretează şi acelora care sunt sclavii ritmurilor actuale. Nu, nu e vorba de acele paraşute de melodii care populează cluburile de fiţe din zilele noastre. E mai degrabă un soi de dance – music pentru punkişti şi nu numai, pentru urechile destupate care n-au fost contaminate total de bullshit-urile care ni se servesc astăzi pe post de hituri. „Turn it up“, care deschide acest disc, sintetizează cât se poate de exact „drumul“ pe care merg aceşti britanici. Voci distorsionate acompaniate de percuţii deosebit de armonioase şi loop-uri de synth din categoria „dark“ reuşesc să creeze o veritabilă simfonie electronică a întunericului, care te cucereşte din prima. Deşi pe alocuri sunt excesiv de repetitivi (de exemplu în „Here again“), cei trei muzicieni reuşesc să construiască un fundal sonor inspirat, presărat cu multe „spaţii“ care accentuează la marele fix sound-ul dark emanat de synth-uri. „Fall Back“ e unul din acele momente ale discului care te face să ciuleşti urechea nu numai la ceea ce se întâmplă „în faţă“, căci răsfirate pe ici pe colo „în spate“ urechea are parte de sunete înfricoşătoare chiar, dar care se mulează perfect în scenariu. „How You Say“ e o nebunie „acid“ care nu se poate descrie în cuvinte iar „Two different ways“ continuă în aceeaşi notă, chiar dacă de această dată sound-ul capătăt o consistenţă mai aproape de ceea ce înţelegem azi prin techno. Cel mai slăbuţ moment al discului este „Work Out“, uşor încadrabilă în sertarul „incolor/inodor/insipid“. Din fericire, finalul „Breathe In“ e cât se poate de percutant, având parte de răsturnări spectaculoase de ritm. Una peste alta ceea ce fac oamenii ăştia intră-n categoria „industrial post – punk care se pretează şi pe ringul de dans“. Cârcotaşii ar putea afirma că indivizii aceştia fac un update la nişte sound-uri de mult apuse. Da, însă modul în care amestecă chestiile astea e unul cât se poate de inovativ. De ascultat pentru cei care nu au urechi de tablă şi strict interzis celor care ascultă cu mare plăcere hiturile radiourilor din zilele noastre.

Disclosure - Settle

Era odată ca niciodată, într-o ţară numită pe vremuri Albion, o căsuţă care adăpostea doi fraţi pe nume Guy şi Howard Lawrence. Pe vremea când aveau 18 şi respectiv 15 ani, băieţii s-au apucat să se joace serios în Logic (n.n. – software pentru produs muzică), iar la vremea când scriu aceste rânduri (după trei ani de „joacă“), cei doi au devenit „cei mai tari în parcare“ atunci când ne referim la dance – music. Discul celor doi fraţi care au crescut într-un orăşel istoric din sudul Londrei are parte de ovaţii şi aplauze din partea melomanilor din întreaga lume şi este de aşteptat să-şi găsească locul în poziţiile fruntaşe ale clasamentelor care ne prezintă „the best albums of 2013“. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii consacrate materialului Settle. Intro-ul discului conţine vorbe de duh, de genul  „As much as you like to control your environment, the reality is: everything changes.” De fapt, toată această introducere e doar un preambul pentru unul din cele mai sănătoase single-uri din Settle, „When a fire starts to burn“. O melodie aparent ciudată, în care băieţii folosesc într-un mod hipnotic un sample extras din creaţiile unui guru motivaţional faimos, Eric Thomas, un individ care s-a autopoclamat „predicatorul hip – hop“. Dincolo de sample, piesa are un sound ameţitor de fain şi te introduce cât se poate de elegant în adevărata lume Disclosure, un univers colorat realizat în Logic cu ajutorul unor invitaţi din categoria „vedete pe val“ din Marea Britanie. Stilistic, ceea ce se dezlănţuie în debutul acesta poate fi încadrat undeva între U.K. garage, house, pop şi R & B, dar dacă e să analizezi cu multă atenţie sound-ul poţi descoperi şi alte influenţe. E o varză completă şi încă un semn al faptului că barierele stilistice au dispărut demult în muzica modernă. Printre cele mai reuşite momente ale acestui disc se numără fără îndoială şi superbul melanj de r&b şi electronica din “White Noise,” în care vocea binecunoscutei AlunaGeorge se mulează perfect peste efectele demenţial de reuşite. Dar şi Latch, care prin schimbările ei de ritm te cucereşte instantaneu. Repetarea excesivă a cuvintelor „infected," "restless" şi "manifested" are un efect benefic asupra piesei „F for you“, iar “Defeated No More” e un soi de Hercules and Love Affair care are cojones cât încape. Veriga slabă a albumului este „Grab Her“, în care urechile sunt asaltate de un sample din repertoriul lui J Dilla, presărate peste o compoziţie fadă şi o instrumentaţie cel puţin plictisitoare. Printre cei care îşi fac treaba foarte bine aici se numără şi Jamie Woon, care pe „January“ oferă o reală desfătare auditivă urechilor destupate. Cea mai atipică piesă din acest album este colaborarea cu London Grammar. „Help me lose my mind“ demonstrează că băieţii ăştia ştiu să compună şi altfel, iar piesa aceasta reuşeşte să fie un alt moment de excepţie al albumului. Una peste alta, Disclosure a aruncat pe piaţă un album definitoriu pentru muzica dance – pop a anului 2013, pe care dacă încă nu l-aţi ascultat e momentul s-o faceţi. Dar atenţie, odată ce vă obişnuiţi cu sound-ul Disclosure există şansa să vă contaminaţi ireversibil cu sound-ul ăsta deştept. Settle e sus de tot în topul dance 2013, asta e clar.

Omar Souleyman - Wenu Wenu

După cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului material semnat Omar Souleyman, muzica sirianului reprezintă un exerciţiu de diversitate pe care îl recomand acelora care nu-s speriaţi de provocări. Desigur, în contextul geografic al ţării noastre şi cu mulţimea de „gunoaie“ care au invadat aşa numitul stil „etno – pop“ există destui melomani care resping din start tot ceea ce „amestecă“ într-o formă sau alta muzica tradiţională cu ritmurile electronice. Pe care ţin să-i liniştesc, căci Omar Souleyman e cu totul altceva. Şi nu spun asta numai pentru că acest material discografic a fost produs de nimeni altul decât Four Tet – un nume mega – respectat în muzica electronică modernă – ci şi datorită faptului că juxtapunerea asta de sound-uri orientale cu beat-uri actuale e exact ceea ce trebuie. Deşi a scos o grămadă de albume în trecut, sirianul care şi-a început cariera în 1994 e la primul său album de studio. Realizat în condiţii decente. Şi care sună de bun augur, chiar dacă şi Jazeera Nights a fost un disc cât se poate de adorabil. Pentru cei care ţin foarte mult la amănunte, e bine de ştiut că stilul muzical în care se zbate Omar este dabke. Desigur, există o mică barieră lingvistică, dar cuvintele astea hipnotice amestecate cu efectele interesate „năşite“ de Four Tet au darul de a te binedispune. Stilistic, amestecul ăsta ar putea fi înglobat în familia „trance“-ului. Alţii au numit deja acest stil drept noul val de techno din Siria. Indiferent de etichete, delay-urile elctronice şi filtrele folosite în procesarea sunetului se „pupă“ la marele fix cu instrumentele tradiţionale şi incantaţiile lui Omar Souleyman. Printre momentele de mare efect de aici se numără “Khattaba” în care clăparul Rizan Sa’id aduce sonorităţi magice. Dincolo de toate, vcea artistului e la fel de neşlefuită ca şi pe albumele anterioare, iar melodiile de genul „Wenu Wenu“ reuşesc să emane o energie debordantă, care nu are cum să te facă să stai pe loc.  Primele secunde ale piesei Warni Warni seamănă cu atmosfera pe care te aştepţi s-o guşti la vreo nuntă din inima Banatului, dar după un scurt intro, explozia de sunete e mult diferită. Pe scurt, e muzică underground din Siria şlefuită exact cât trebuie de Four Tet. Oricum ai numi-o, e o muzică ce-ţi pătrunde în suflet. Emană valuri de sentimente pozitive şi dacă te poţi apropia de de Wenu Wenu cu mintea deschisă, ai mari şanse să te alegi cu o comoară sonoră în adevăratul sens al cuvântului.

Rudimental - Home

Probabil aţi sesizat deja. Dacă nu, e momentul adevărului: nu prea mă omor eu după ceea ce poartă astăzi numele de „pop“. Cu o oarecare întârziere - dar mai bine mai târziu decât niciodată! – am să încerc să vă explic de ce ar trebui ca acest Home să se regăsească în colecţia de albume ale anului 2013 ale oricărui meloman care nu fuge ca disperatul de mainstream şi totuşi şi-a păstrat sertarul ăla interior numit „cei şapte ani de acasă“ atunci când vine vorba de muzică. Dincolo de epitete şi metafore, discul ăsta e unul de ascultat fiindcă reuşeşte să îmbine diverse tertipuri folosite din belşug în aşa-numitul mainstream cu „libertatea“ de exprimare clamată de artiştii cărora le face o deosebită plăcere să-şi aplice eticheta „underground“. Desigur, la vest de ţărişoara noastră termenii de comercial şi underground nu mai sunt defel trendy. Pentru cei care mai au dubii în această privinţă, Home poate fi o piatră de răscruce. S-o luăm metodic: cei patru muzicieni care îşi spun Rudimental au scos prima lor piesă acum doi ani, în 2011. „Deep in the valley“, piesa cu pricina n-a rupt defel gura târgului, dar a fost promovată cumva la câteva radiouri pirat. Doi ani mai târziu, Piers Agget, Kesi Dryden, Amir Amor (Amir Izadkhah) şi DJ Locksmith (Leon Rolle) – cei patru membri care alcătuiesc Rudimental - au devenit un nume respectat în branşă, cu un album de debut pe prima poziţie din Marea Britanie şi câteva single-uri care au ajuns tot în fruntea clasamentelor. Albumul acesta face parte din seria discurilor care reuşesc să „lege“ cât se poate de interesant muzica „de radio“ cu „cea de club“. Pop cu dance. Spre deosebire de ţărişoara noastră, ceea ce se înţelege în Marea Britanie prin pop şi dance e cu totul altceva. Aşadar, printre piesele acestui album se regăsesc incursiuni în drum and bass, deep house, garage, R & B, jungle, soul şi lista ar putea continua aproape la nesfârşit. Ideea e că dincolo de orchestraţiile care adesea fac parte din „meniul“ party-urilor dedicate drum and bass-ului , oamenii aceştia adaugă din belşug – şi cu mare talent -  şi acele vocalize omniprezente în hiturile din clasamente. Practic, muzica asta „dă bine“ atât în reclamele insipide de la TV cât şi în after-urile din cadrul festivalurilor cu bere proastă şi ieftină. Din fericire, discul ăsta mai are un atu: e cât se poate de divers. Dacă e să asculţi Spoons (primul single) , ai parte de un hibrid tipic britanic de 2step îmbunătăţit cu o voce „deep“. E o variantă updatată la hiturile Ce Ce Peniston, deci nu duce lipsă nici de bucăţi de R  B , dar pe ici colo urechile bine spălate pot sesiza şi porţiuni de jungle. Adevăratul „boom“ a venit odată cu Feel the love, alături de John Newman, un single de nota zece care-ţi creează fiori la fiecare ascultare, graţie complexităţii melodiei. La fel stă treaba şi cu „Not giving in“, în care apare chiar şi  Alex Clare, piesa fiind un alt moment de referinţă al acestui Home. Nu degeaba am amintit de diversitate, căci Waiting all night, e o altă piesă de nota zece. Desigur, faptul că pe aceste piese apar o sumedenie de artişti invitaţi (în acest caz Ella Eyre), face ca album ăsta să fie un soi de „ghiveci“ ca şi concept, dar ăsta e un amănunt nesemnificativ pentru unii. Dincolo de toate, piesele Rudimental au fost „rodate“ multă vreme pe ringurile de dans şi în playlist-urile radio-urilor. Right Here cu Foxes n-a reuşit să facă prea multă vâlvă, dar zilele acestea melomanii au parte de un nou single, poate cel mai izbutit moment al acestui debut. E vorba de Free, o colaborare cu Emeli Sande. O piesă demenţială, construită pe un „covor“ mult mai acustic decât ale suratelor sale prezente aici. Chitară acustică, feeling gospel, voce senzaţională, reţeta unei piese de top. Desigur, se mai găsesc şi alte momente reuşite, printre care se numără Hell Could Freeze în care sound-ul migrează parcă spre M.I.A. sau Hide, care debutează în nişte ambianţe soul şi se termină în cel mai britanic ritm de „garage“ cu putinţă. Plus o trompetă demenţială. Veriga slabă a discului este Powerless, o baladă absolut inutilă realizată cu Becky Hill. Aşadar, Home se recomandă a fi unul din cele mai bune albume pop ale anului în curs. Nu doar fiindcă reuşeşte să fie pe placul urechilor care ascultă radio dar şi pentru picioarele celor care iubesc ringurile de dans, ci şi pentru că nu-ţi insultă inteligenţa nici prin texte insipide şi nici prin aranjamente muzicale de grădiniţă. Desigur, conceptual, acest Home nu e mare brânză. Gurmanzii amatori de mâncăruri sofisticate ar putea găsi multe hibe aici. Cu toate acestea, ciorba asta e una din cele mai gustoase mâncăruri uşurele care se găseşte pe piaţă în zilele noastre.

Capital Cities - In a Tidal Wave of Mystery

Dincolo de toate, albumul de debut al americanilor care – şi spun Capital Cities, beneficează de ceva care a cam dispărut din muzica pop actuală. E vorba de sentimentul ăla de agrement pe care ar trebui să ţi-l insufle nişte compoziţii pop. Nu e nimic spectaculos, e muzică de genul ăla care îţi descreţeşte fruntea şi te binedispune. Te face să uiţi de plagiatori şi coabitări nereuşite şi îţi însenizează ziua. La urma urmei, nu asta ar trebui să fie muzica pop? Fără îndoială, principala atracţie a acestui material discografic rămâne Safe and sound. O piesă mai veche, de prin 2011, dealtfel, care între timp a fost folosită şi într-o reclamă Vodafone din Germania. Anul trecut, Ryan Merchant şi Sebu Simonian, au semnat un contract cu Capital Records, editând acest In a Tidal Wave of Mystery, în luna iunie a acestui an. Cei doi foşti realizatori de jingle-uri de radio pentru reclame au pus la cale un disc plin de pop pozitiv. Dincolo de Safe And Sound, care e o piesă prea superbă pentru a o descrie în metafore, e plin de good shit. Chiar aşa, căci  „It's good shit“ se aude de mai multe ori în superba Farah Fawcett Hair. O melodie în care apare ca şi gost şi Andre 3000 din Outkast. Dar şi Frank Tavares, una din cele mai cunoscute voci ale radioului american. Cum să nu te topeşti după o piesă în care Tavares se delectează cu porţie de ceviche în Peru şi vede un dublu curcubeu în timp ce ascultă Bitches Brew de Miles Davis. Iar după această menţiune, e clar pentru toată lumea că piesa are parte de trompetă. Printre momentele de mare efect de aici se numără „I Sold My Bed But Not My Stereo" (dacă nu pentru altceva, măcar pentru titlul ei mega – inspirat) sau Kangaroo Court. Trompete plus good fun sunt ingredientele care se întâlnesc în mai toate compoziţiile. Şi în Origami, dar şi în Chasing you, un electro – pop care ţi se strecoară cât se poate de plăcut în ureche încă de la prima audiţie. Se prea poate ca unele urechi mai tinere să considere discul ăsta mult prea 80s. Nimic mai fals, căci oamenii ăştia au extras good shit-ul acelor ani şi l-au îmbrăcat în straie moderne. Nu am cum să nu amintesc de finalul Love Away, în care suntem sfătuiţi să „Throw your TV out the door/One, two, three, four, on the floor!/And if you sing a song/You'll believe in it“. E cât se poate de simplu, e unul din cele mai vesele albume pop ale anului 2013. Iar pentru cei care se întreabă de unde vine titlul pretenţios al acestui disc, îi sfătuiesc să asculte cu atenţie textul de la Safe And Sound. La maxim, căci merită!

Arcade Fire - Reflektor

Spre deosebire de o bună parte a albumelor scose în zilele noastre, după audiţia Reflektor-ului, rămâi cu o impresie bine conturată. E exact sentimentul acela pe care îl ai după ce termini de citit o carte, pe care o pui deoparte pentru a o citi mai târziu. Cel de-al patrulea album discografic al canadienilor consideraţi de mulţi critici drept una din cele mai mari trupe ale lumii are destule motive pentru a primi o sumedenie de „magna cum laude“. Însă, are şi un minus. E sentimentul ăla de mega - grandoare pe care îl întâlneşti pe alocuri şi la Muse sau alte trupe „din liga mare“. În timp ce asculţi piesele în subconştient ţi se impregnează un sentiment că oamenii ăştia „se dau prea mari“, mesajul lor fiind unul de genul „Vezi cât de meseriaşi şi complicaţi putem fi?“. Desigur, în 2013 orice „normal person“, ca să citez una din piesele acestui dublu - disc, ştie că alături de compoziţii, orice disc are nevoie de vâlvă. Care în zilele noastre se creează cu campanii deştepte de marketing, menite să inducă starea de „aşteptare“ a consumatorului. Discul ăsta nu face excepţie de la regulă. Printre „brizbriz“-urile care au reuşit să creeze un interes deosebit pentru Reflektor s-a numărat apariţia lui David Bowie într-una din melodii. Sau faptul că discul a putut fi ascultat la stream „colorat“ cu secvenţe din Black Orfeus, filmul lui Marcel Camus, care alături de filozoful danez Søren Kierkegaard şi muzica din Haiti au constituit surse de inspiraţie. Printre altele, mai e şi fantasticul videoclip regizat de Anton Corbijn, un nume cât se poate de respectat printre fanii Depeche Mode sau Joy Division. Exemplele ar putea continua, dar ideea e: Reflektor este cumva albumul anului? Greu de spus, deşi materialul ăsta merită cuvinte de laudă cu nemiluita.

Făcând abstracţie de muzică, canadienii ne servesc nişte texte din categoria aia care nu-ţi insultă IQ-ul. De mare efect este You Already Know, care începe cu un speech al vedetei de televiziune britanice Jonathan Ross sau simpaticul "Do you like rock and roll music? ‘Cause I don’t Know if I do“, care se face auzit în debutul piesei Normal Person. Şi tot aici, Arcade Fire punctează: „If that's what's normal now/I don't want to know“. Desigur, principala atracţie a Reflektor-ului este muzica. Care în acest caz are parte de idei interesante şi instrumentaţii deosebit de ingenioase, acestea din urmă datorându-se în mare parte lui James Murphy, „creierul“ LCD Soundsystem, care şi-a pus amprenta pe Reflektor în calitate de co – producător muzical. Printre cele 13 piese incluse pe cele două discuri se regăsesc de toate pentru toţi: bucăţele a la Rolling Stones, riff-uri din epoca White Stripes, coruri copiate parcă din Queen, porţiuni de Talking Heads şi nu în ultimul rând nebunii electronice, acest ultim amănunt fiind unul care adaugă multe plusuri acestei creaţii. Flashbulb eyes e unul din momentele atipice de aici, fiind un soi de reggae amestecat cu ritmurile ascultate de planete îndepărtate. Nu e deloc de mirare existenţa acestui moment, căci cuplul Win Butler şi Régine Chassagne au făcut o excursie de documentare pentru acest disc tocmai în Haiti. Pe parcursul piesei We exist, ai impresia că tocmai te-ai teleportat undeva în trecut, unde funk-ul era „în cărţi“. O adevărată nebunie în sensul cel mai frumos al cuvântului este “Here Comes the Night Time”, în care se exploatează aceeaşi temă din Haiti şi-n care desele schimbări de ritm creează o originalitate aparte. “You Already Know” şi “Joan of Arc” abordează nişte sound-uri rock extrase parcă din anii 80 îmbunătăţite însă prin artificiile extrem de reuşite create de James Murphy. „Afterlife“ are acel sing – a – long specific şi celor de la Coldplay iar „Porno“, dincolo de numele ei neinspirat e un alt moment care pur şi simplu străluceşte. Involuntar, titlul acestei piese m-a dus cu gândul către scena rock alternative din ţărişoara noastră şi la piesa cu acelaşi nume a celor de la Toulouse Lautrec. Evident, e o distanţă mare între Arcade Fire şi orice produs muzical din România, dar asta e cu totul altă poveste. Revenind la story-ul nostru, judecând strict după acordurile a la Bowie, new-wave, post-punk şi arena rock ce degajă acest Reflektor, ai putea fi tentat să spui că materialul ăsta e ancorat în trecut. Nimic mai flas, căci modalitatea în care sunt combinate aceste ingrediente e una cât se poate de ingenioasă. N-am amintit nimic de superba “It's Never Over (Oh Orpheus)” sau de ingenioasa parte a doua a „Here comes the night time“, dar cred că am descris pe scurt de ce acest album e aproape pefect. Ca o scurtă recapitulare, combinaţia maestrului Murphy cu Arcade Fire dă naştere unui disc spectaculos, colorat cu efecte electronice imprevizibile şi plin de şarm. E aproape perfect, minusul fiind acea grandoare.

Jessy Lanza - Pull my hair back

Kathy Lee e genul acela de melodie pe care atunci când o asculţi pentru prima oară rămâi contrariat. O fi pop, o fi dubstep, o fi R&B? Sau cine ştie ce altă minunăţie? După a doua audiţie, lucrurile încep să se cristalizeze. O definiţie cât se poate de exactă a albumului de debut Pull my hair back, al solistei numite Jessy Lanza este pop modern. Cel puţin, după mintea mea, aşa ar trebui să sune majoritatea compoziţiilor cu particula pop scoase în 2013. Albumul de debut al canadiencei Jessy Lanza a apărut la casa de discuri Hyperdub, specializată în dubstep şi a fost realizat alături de Jeremy Greenspan, membru al proiectului Junior Boys. Frumuseţea acestui album discografic constă în maniera demenţială în care sunt îmbinate elementele vocale cu aranjamentele electronice. Toate cele nouă piese incluse pe acest debut lasă „spaţiu“ vocii R&B ale canadiencei, dar şi efectelor electronice moderne, amalgamul rezultat fiind unul cât se poate de strălucitor. Revenind la single-ul care a fost scos de pe album, Kathy Lee e o melodie cât se poate de simplă cu un soi de voce şoptită adăugată peste percuţii minimaliste, care creează dependenţă la mai multe audiţii. Din fericire şi celelalte piese ale canadienilor se ridică la înălţime. Una din cele mai experimentale piese ale albumului, “Fuck Diamond,” te călăuzeşte în lumea techno şi house în care sunetele au o strălucire aparte, iar Keep Moving este un alt exemplu al faptului că oamenii ăştia amestecă cu mare talent bucăţele diferite de stiluri şi creează un tot unitar cât se poate de seducător. Melodia asta ar putea rula lejer în playlist-urile radiourilor comerciale ale anului 2013, într-o lume normală. Piesele de pe acest disc sunt practic un studiu de caz: aşa ar trebui să se desfăşoare o colaborare valoroasă între doi artişti din medii diferite, în zilele noastre. "5785021," e o compozhiţie în care sample-urile vocale greu identificabile se mulează perfect peste sound-ul downtempo care răzbate din notele piesei. Un alt element care adaugă originalitate acestui disc este faptul că majoritatea pieselor inspiră dispoziţii diverse. Sound-urile care amintesc de melancolie a la Grimes sunt alternate surpinzător cu refrene cât se poate de happy. Drept urmare, rămâi cu acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. „Against the wall“ e unul din aceste momente, unde vocea solistei are parte de delay-uri bine studiate. Pull my hair back începe în aceeaşi notă de melancolie cu care ne-au obişnuit de exemplu cei de la The XX, dar pe parcurs evoluează într-un exerciţiu sonor cât se poate de interesant prin nişte synth-uri meseriaşe. „Strange emotion“, melodia care încheie acest excepţional debut reuşeşte să-ţi inspire nişte emoţii cât se poate de neobişnuite, atât datorită vocii superbe cât şi crescendo-ului instrumentalului. Nu întâmplător, materialul acesta a fost fabricat în Canada. Ţară în care asemenea „amestecuri“ practicate de nume ca Austra, Trust sau Crystal Castles au reuşit să surprindă urechile melomanilor din întreaga lume. Una peste alta, unicul minus al acestui disc este că ţine prea puţin. După cele 36 de minute cât totalizează cele nouă piese nu-ţi rămâne decât să apeşi pe repeat. Pentru a degusta pe deplin un deliciu sonor amestecat din multe arpegii, hi-hat – uri, beat-uri hip hop şi downtempo, pus la cale de doi maeştri. Categoric, debutul pop al anului în curs.

Neosignal - Raum und zeit

Dacă faceţi parte din cei care n-au intrat pentru prima oară pe acest blog, aţi observat probabil că apariţiile din domeniul drum and bass sunt cât se poate de puţine. Dintr-un motiv subiectiv, desigur, căci o bună parte din albumele discografice apărute sub această umbrelă sunt adesea plictisitoare pentru urechile subsemnatului. Astăzi, e una din acele excepţii care întăreşte regula. Nu, nu e vorba de un album extraordinar şi nici revoluţionar, cu siguranţă, dar primul release oficial al germanilor de la Neosignal are câteva momente interesante, care merită a fi degustate de către toate urechile deschise la sound-uri noi. Cei doi muzicieni care alcătuiesc acest proiect nu sunt deloc newcomeri, căci Phace a fost declarat drept Best National Drum & Bass Producer and DJ în 2006 în Germania (printre altele) iar celălalt membru Misanhtrop e şi el o figură cunoscută a genului. „Raum und zeit“ (Spaţiu şi timp)  conţine un sound futuristic, unele piese fiind cât se poate de interesante, mai ales din prisma faptului că ies din standardele muzicii drum and bass. Fără îndoială, unul din aceste momente este Sequenz, o compoziţie care îmbină cât se poate de abil sound-urile a la Depeche Mode cu bucăţele de Kraftwerk, cireaşa de pe tort fiind porţiuni care amintesc de creaţiile unor Daft Punk sau Justice. Puţinele ingrediente vocale introduse în aceste piese – cum ar fi de exemplu în Planet Online – amintesc pregnant de epoca Kraftwerk, dar nu de puţine ori oamenii aceştia reuşesc să adauge spectrului sonor bucăţi ascultate parcă în The Prodigy. Şi fiindcă oamenii ăştia vin din Germania, nu ar trebui să mire pe nimeni că pe ici pe colo urechile avizate pot descoperi niscaiva krautrock (deghizat în instrumente electronice, desigur), iar un alt motiv pentru care muzica lor este simpatică este acela că există şi porţiuni scoase parcă din epoca Deutche Amerikanische Freundschaft (D.A.F.), mai ales în Kein Signal sau Angst (Frică). Iar atunci când ascuţi Saturn City ai impresia că e o muzică cu influenţe prog rock făcută de roboţi. Există desigur şi momente mai puţin reuşite, dar în comparaţie cu celelalte albume apărute în „felia“ asta, debutul celor de la Neosignal e cât se poate de OK.

Nightmares on Wax - Feelin Good

Categoric, britanicul George Evelyn are toate motivele să se simtă bine. Şi-n plus, ştie cum să transmită acest sentiment ascultătorului, fără a apela la trucuri ieftine. Cel care a colorat începutul anilor 90 cu infuzia sa de hip – hop şi breakbeat şi care a definit cât se poate de exact vremurile de început ale label-ului Warp propune de această dată o excursie în lumea orchestraţiilor sonore izbutite. Cel de-al şaptelea album al său e plin de trompete, percuţii africane, saxofoane şi viori şi oferă un amalgam fericit de stiluri muzicale.
„Be, I Do“ se concentrează în zona  efectelor sonore africane şi cubaneze, în timp ce Master Plan e piesa perfectă pentru o duminică după – amiază petrecută în intimitatea fotoliului personal. Printre track-urile care reuşesc să fie mega – adorabile încă de la prima audiţie se numără şi Luna 2, în care percuţionistul german Wolfgang Haffner face pur şi simplu minuni. Desigur, lista deliciilor sonore nu are cum să cocolească „ Now is the time“, o infuzie de reggae şi dub „aşezat“ pe beat-uri cât se poate de cuceritoare sau „Eye (Can’t See) plus Tapestry, două momente care emană cantităţi serioase de energie. Ar mai fi şi Om Sweet H(Om)e, piesa care închide într-un mare fel acest disc.  Feeling Good transmite transmite energii pozitive cu nemiluita. E şi normal să fie aşa căci de vreo şapte ani de zile George Evelyn şi-a mutat sediul în Ibiza. Sau poate şarmul acestui disc i se datorează şi lui Sebastian Studnitzky, orchestratorul celor de la Jazzanova, care face o treabă excelentă aici. Poate ar trebui să-l ascultaţi, pentru a vă contamina de o serioasă porţie de „feeling good“.