Kumm - A Mysterious Place Called Somewhere

Înainte de a asculta cel de-al şaselea material discografic al celor de la Kumm, am fost oarecum surprins de descrierea acestuia în comunicatul de presă oficial, care pomeneşte faptul că „albumul poate fi considerat mai progresiv în abordarea sonoră“. Graţie acestui amănunt m-aş fi aşteptat ca printre compoziţiile noului disc să regăsesc influenţe a la Jethro Tull, The Moody Blues, King Crimson sau Emerson, Lake & Palmer. Da-ţi-mi voie să nu fiu defel de acord cu această titulatură, căci deşi cei de la Kumm au pe ici pe colo şi nişte reminescenţe de Pink Floyd, prog – rock – ul nu e tocmai o etichetă care li se poate aplica. O eventuală categorisire a clujenilor care au revenit cu un material discografic după patru ani de pauză poate include diverse „label“-uri, unul din cele mai îndemână fiind acela de melancolic – rock. Cel puţin până acum, căci – după cum îi zice şi titlul – noul disc e un exerciţiu reuşit de „hai să fim misterioşi“. Cele 13 piese oferă urechilor avizate un amalgam reuşit de influenţe, excursia sonoră a trupei care îl are ca solist vocal pe Oigăn fiind una captivantă. Marea surpriză a discului se dezvăluie încă din start, căci “Everybody’s Watching” e o explozie de sound-uri „rough“, mult mai zgomotoase decât melancolic- rock- ul etalat în ultima vreme de Kumm. Chiar dacă voi fi acuzat de patriotism local, trebuie să menţionez din capul locului că urechile subsemnatului simt absenţa fostului solist - timişoreanul Cătălin Mocan – dar dincolo de acest mic amănunt, startul este unul cât se poate de viguros, care demonstrează că oamenii aceştia se simt în largul lor şi-n felia grunge-ului.  Tocmai când te-ai obişnuit cu aceste acorduri, te trezeşti „in the middle of nowhere“, căci încă de la primele acorduri ale track-ului următor - “Sun Strip” – îţi readuci aminte de melancolia emanată de compoziţiile anterioare ale celor de la Kumm. Ceea ce nu e neapărat un lucru rău, dar trecerea asta bruscă de la „nebunia“ unor Smashing Pumpkins la sonorităţile mai aşezate gen R.E.M. e cât se poate de bruscă. Sound-ul rămâne în aceleaşi coordonate şi pe “Each Part of  You”, o melodie care sunt sigur că va fi „cireaşa de pe tort“ în concertele Kumm. Melodia asta are de toate şi într-o ţară normală ar putea deveni un hit la posturile de radio rock, căci e cât se poate de catchy. Strawberry Soul şi Time Machine sunt două compoziţii în care notele şi interpretarea vocală amintesc destul de serios de brit – pop – ul celor de la Oasis, iar momentul cel mai apropiat de „progresive“-ul cu care au fost etichetaţi în comunicatul de presă cei de la Kumm este The Dark side of the mind. Dincolo de trimiterea evidentă la Pink Floyd, piesa asta e specială şi graţie îmbinării la marea artă a vocilor mascline şi feminine, iar riff-urile „aspre“ din refren reuşesc să creeze o melodie care va fi fără îndoială preferata albumului, pentru melomanii care adoră aranjamentele muzicale complexe. One in a million e un alt track care sună a la R.E.M., vioara aducând un plus de şarm, iar „Sugar Hill” schimbă niţel registrul. Cu un sound a la Ugly Kid Joe şi „opriri“ inspirate, melodia iese din tiparele melancolic rock-ului. Deşi e cât se poate de energică, Bubbles nu reuşeşte să ţi se întipărească în minte, dar un alt moment izbutit al discului este The Last Man. Deşi emană melancolie prin fiecare notă a sa, piesa asta demonstrează încă o dată faptul că cei de la Kumm ştiu să fie misterioşi şi să amestece diverse influenţe în acelaşi „aluat“. Iar prăjiturica rezultată, deşi are un gust previzibil, e întotdeauna bună. O altă piesă care nu-şi regăseşte locul în tracklist este “That’s Right”, iar "Almost 7 Minutes Late" te face să te simţi ca şi cum ai asculta orice album al unei trupe din Seattle din anii când grunge-ul rupea tot. Piesa bonus, Să nu spui nimănui – care beneficează şi de un clip – nu poate fi inclusă în punctele forte ale acestui disc. E mai mult Byron decât Kumm, şi nu are acel „vino-ncoa“ pe care ar trebui să-l emane o asemenea compoziţie. Fără îndoială, la plusurile acestui disc nu am cum să nu amintesc prestaţia fără cusur a lui Iordache şi sound-urile rafinate ale clăparului Kovács András. Deşi are momente cât se poate de previzibile, noul album Kumm este unul interesant. Şi pentru amatorii de chick rock care degustă melodiile languroase şi pline de melancolie şi pentru urechile obişnuite cu sound-uri mai aprige. Exact cum îi spune şi numele, e o călătorie misterioasă pe un tărâm aflat „undeva“. În care dai peste deja – vu – uri dar şi peste momente care îţi colorează sufletul cu gânduri pozitive. Şi dacă vă place Kumm şi sunteţi prin Timişoara, azi, 14 februarie, mergeţi la concertul lor din clubul Daos. 

Valerie June - Pushin' against a stone

Dacă e să te iei după spusele criticilor, Valerie June îşi „trage“ rădăcinile muzicale din bluegrass, muzica munţilor Apalaşi, soul, gospel şi blues. Dacă e să te iei după piesele pe care le asculţi pe primul ei album scos la o casă de discuri „serioasă“, categorisirea e una cât se poate de simplă: fata asta cântă muzică naturală. Nealterată de vremurile moderne, fără brizbriz-uri instrumentale şi fără pic de adaos comercial. Compoziţiile ei sunt dezarmant de simple şi directe, iar vocea solistei e cireaşa de pe tort. Care face ca Pushin' Against A Stone să curgă cât se poate de bine.  Discul începe într-un mare fel, căci Workin' Woman Blues – trackul numărul unu de aici – este unul din cele mai izbutite momente. Pe lângă vocea genială a artistei, ascultătorul are parte de ritmuri africane amestecate la marele fix cu chitări de blues. Nici textul nu e de lepădat, căci „muncitoarea“ cu pricina trage la sapă exact ca şi sexul tare, iar acest fapt o împiedică să devină o mamă sau o soţie: „I ain't fit to be no mother/I ain't fit to be no wife yet/I been workin' like a man, y'all/I been workin' all my life yeah“. Ca şi o curiozitate, aceasta e singura melodie de pe acest album care nu a fost înregistrată pe tărâmuri americane, ea născându-se la Budapesta. Din fericire, lucrurile devin la fel de interesante, poate chiar şi mai şi, odată cu piesa a doua a discului, superba Somebody To Love. Chitara este schimbată pe ukulele (remember Over the rainbow?), la clape apare celebrul Booker T Jones, iar sound-ul de vioară combinat cu vocea „necizelată“ a artistei adaugă un plus de şarm. Piesa asta e una din melodiile alea care te cucereşte instantaneu prin simplitatea ei, iar în cazul în care nu ai inima de piatră n-ai cum să n-o iubeşti. Printre produc[torii acestui disc se numără Dan Auerbach, din The Black Keys. Care alături de Kevin Augunas  face o treabă extraordinară, reuşind prin instrumentaţii cât se poate de simple să coloreze mirific acest produs. "Wanna Be on Your Mind"  e fără îndoială printre momentele cele mai funky ale discului, iar atunci când asculţi Tennesee Time intri parcă într-un film american documentar în care eşti martor la războiul din 1812, în care soldaţii voluntari din acest stat american au jucat un rol important. Nu degeaba, Tennessee cuprinde şi Memphis-ul, locul unde şi-au început cariera discografică nişte artişti de genul Elvis Presley, Johnny Cash, Carl Perkins sau Roy Orbinson. “The Hour” este un alt moment de referinţă ale albumului, fiind un melanj izbutit de orgă B3 şi alte bunătăţuri. Printre instrumentele care-şi fac apariţia pe diverse piese se numără şi cornul. Desigur, din acest aluat american n-avea cum să lipsească nici country-ul. O altă perlă a acestui disc este “You Can’t Be Told“. Care musteşte de „mâna“ chitaristului şi solistului din The Black Keys, Dan Auerbach, fiind o combinaţie de old versus new cât se poate de reuşită. Ca şi influenţe vocale, Valerie June e greu de încadrat undeva. Are câte ceva din Diana Ross. Poate şi din Dolly Parton. Sau chiar Tracy Chapman. Exemplele pot curge la nesfârşit. Esenţa e alta: discul ăsta e simplu, natural, de neratat. E muzică în formă pură. Şi generează în urechile melomanilor porţii serioase de deliciu sonor.

The Vintage Caravan - Voyage

La ce te poţi aştepta de la o trupă a cărei membri au în medie 20 de ani? Ei bine, după ce asculţi discul islandezilor de la The Vintage Caravan, catgeoric vei avea un răspuns aparte. Şi asta pentru că băieţii ăştia sună mult mai matur decât nişte puştani. Desigur, încă din titulatură te prinzi rapid că muzicienii ăştia nu se alimentează din trendurile muzicale actuale. Iar pentru cei care încă mai dau importanţă copertţilor de disc, e clar din designul acesteia că The Vintage Caravan are o febleţe aparte pentru cover-urile de albume din anii 70, de genul Cream sau Hawkwind. Odată ce ajungi la sound, nu mai e niciun dubiu: islandezii sunt ancoraţi în hard rock. Piesa de deschidere, Craving, e o melodie în care cei trei tineri islandezi îşi definesc cât se poate de exact locul în muzică. Influenţele Black Sabbath, Deep Purple şi Led Zeppelin  se amestecă într-un mod cât se poate de elegant, iar Let me be e un alt exemplu în care băieţii sunt „la obiect“ cu rock-ul de odinioară, dar care sună cât se poate de fresh în interpretarea acestor puştani. Do you remember are toate atu-urile unei piese lente memorabile, iar piesa care beneficează şi de un videoclip inspirat „Expand your mind“ are cele mai bune părţi din energia unor nume ca Cream sau Jimi Hendrix şi „curge“ cât se poate de inspirat. Chiar dacă la capitolul inovaţie băieţii ăştia nu vin cu absolut nimic, felul în care îşi combină rădăcinile e unul de admirat, iar rezultatul aşijderea. Revenind la cele nouă piese ale acestui debut, "M ARSWATT" e unicul moment  care nu-şi prea găseşte rostul în acest tracklist, fiind o piesă de umplutură. Fără îndoială, cireaşa de pe tort este Winterland, un track care te duce cu gândul la vremurile bune ale celor de la Pink Floyd. Penultima piesă Midnight Meditation ar putea fi confundată cu oricare din piesele celor de la Motorhead, dacă faci abstracţie de voce. Finalul acestui material discografic, 'The King's Voyage' e unul cât se poate de dement. În cel mai pozitiv mod cu putinţă, căci în cele 12 minute ale piesei găseşti doze de nebunie psihadelică comparabile cu Echoes-ul celor de la Pink Floyd.  Deşi există porţiuni în care trupa asta se cam repetă, albumul Voyage e unul deosebit de inspirat. Deşi există o sumedenie de trupe care s-au urcat în valul ăsta de nostalgic – rock, trupa asta are ceva aparte şi sunt sigur că pe viitor va reuşi să facă valuri cu compoziţiile lor. Merită pe deplin. Şi când te gândeşti că băieţii ăştia cântă într-un asemenea fel la 20 de ani.....

                

JazzyBIT - Touch the sky

Dincolo de etichete stilistice, muzicienii se împart în trei mari categorii. Cea mai consistentă parte a acestora s-au înrolat în termenul definit odinioară prin bubble – gum music (muzică de mestecat), care în zilele noastre ar putea fi definit prin „comercial“. Cei din acest sertar, deşi îşi spun artişti nu prea au nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înseamnă arta, fiind nişte indivizi care ar face orice pentru faimă, bani şi recunoaştere. Sunt lipsiţi de viziune şi sunt în reală încurcătură dacă cineva îi întreabă ce e un arpegiu. Cealaltă tabără, încadrată în „necomercial“ e împărţită la rândul ei în două. Pe de o parte sunt artiştii care studiază ani de zile un instrument, devin maeştri, cântă închegat şi fără gherle, dar nu posedă „scânteia“. Sunt profi, dar niciodată nu vor reuşi să scoată ceva care să te facă să exclami „waw“. De cealaltă parte, sunt „diamantele“. Care pe lângă faptul că reuşesc să cânte profi, au fost înzestraţi de natură cu acel ceva care face ca munca lor să dăinuiască peste secole. Am simţit nevoia să fac această lungă introducere, fiindcă  scena muzicală românească e bombardată de reprezentanţii „facilului“, iar artiştii adevăraţi sunt aplaudaţi şi admiraţi de un public „connaisseur“ prea subţire. Desigur, prin definiţie jazz-ul nu poate fi inclus în comerţ. Iar cel românesc, are nevoie de sânge proaspăt. Şi de apariţii discografice. Tot mai greu de susţinut, căci „industria“ e aşa cum e. De aceea, discul de debut al timişorenilor de la JazzyBIT merită o atenţie aparte. Cei trei tineri muşchetari ai jazz-ului autohton care debutează cu Touch the sky sunt Teodor Pop (pian, orgă Hammond, sintetizator), Mihai Moldoveanu (chitară bas) şi Szabó Csongor-Zsolt (tobe, percuţie).  Discul conţine 10 piese originale înregistrate de către Uţu Pascu şi Octavian Horvath la studioul Audio TM din Timişoara iar la capitolul inspiraţie băieţii citează „elemente din jazz, latin, funk şi blues“.  Desigur, jazz-ul e predominant, dar urechile desfundate au parte de o serie de alte bunătăţuri. Primul track al discului, cel care dă şi titlul materialului, e o alegere destul de curioasă. Spun asta, pentru că piesa în sine nu reuşeşte să traseze „linia“ albumului, fiind mai degrabă unul din punctele experimentale ale acestui Touch The Sky. Adevăratul start, care te propulsează brutal în explozia de ritmuri ale celor trei timişoreni este Story of the heart. Încet – încet te familiarizezi cu opririle intempestive şi cu sound-urile latino. Te familiarizezi şi cu sound-ul de Hammond care mai încolo devine şi mai pregnant, iar pe următoarea piesă numită White Town, nu ai cum să remarci cât se bine se completează cele trei personalităţi din JazzyBIT, fiecare instrument având „spaţiu“ sufiecient pentru a ieşi „în faţă“.  Una din cireşele de pe tort ale discului este fără îndoială Curacao. O compoziţie care ţi se bagă sub ureche încă din prima, cu percuţii a la Santana, sound-uri de Hammond a la Booker T Jones şi o explozie de ritmuri. Deşi poartă titlul unei piese compuse de celebrul Giorgio Moroder, piesa The Chase n-are nicio legătură cu febra disco (slavă Domnului!) fiind o „trecere“ cât se poate de abilă spre „Poate de ce“, cel mai frumos moment liric al acestui material discografic. Din fericire, următoarea piesă te readuce în lumea agitată a zilelor noastre, prin intermediul piesei Tumbao, care seamănă destul de mult cu Curacao. Ritmuri nervoase, atitudine, interpretare fără cusur, piesa asta are toate elementele pentru a fi degustată pentru urechile celor obişnuiţi cu explozii de ritm şi culoare. E niţel prea latino după gusturile subsemnatului, dar „curge“ binişor. Poate dacă cei de la JazzyBIT se limitau la vreo cinci minuţele, piesa „Sus in pod“ ar fi fost mult mai reuşită, căci cele aproape opt minute ale acestui jam – session sunt niţel prea mult. Penultima piesă, Ocean Wave, e plină şi ea de influenţe latino, iar finish-ul albumului, reprezentat de  „Two Souls“, are două părţi distincte. În prima jumătate, lucrurile-s oarecum „obişnuite“ dar ultima jumătate a piesei e o adevărarată nebunie de sound-uri Hammond. Una peste alta, debutul timişorenilor e unul ambiţios, solid şi merită aplauze. Într-un eventual catalog care include apariţiile discografice din lumea întreagă, Touch the sky, pe o scară de la zero la zece, ar merita un şapte. Da, e un disc frumos, bine închegat, dar care nu aduce nimic nou la capitolul inventivitate. Lucrurile stau altfel dacă ne raportăm la catalogul care include apariţii discografice jazz din România. Pe aceeaşi scară, băieţii merită cu prisosinţă un nouă curat. Dincolo de toate, debutul celor de la JazzyBIT merită ascultat cu atenţie sporită. Iar dacă aveţi treabă prin Timişoara în 2 februarie, nu rataţi concertul de lansare a discului. La Ion Vidu. Ora 19 punct.

La Femme - Psycho Tropical Berlin

Nu mai e un secret pentru nimeni faptul că pentru a avea parte de succes în zilele noastre, e musai să-ţi cânţi creaţiile în limba engleză. Iar dacă ai avntajul de a te fi născut în UK sau USA şansele de a fi băgat în seamă de critici se dublează. Dincolo de acest areal geografic există însă tone de muzici „şmechere“. Iar atunci când vorbim de Franţa, avem o situaţie cât se poate de specială, căci artiştii din această ţară au ştiut întotdeauna să fie „altfel“. E şi cazul celor de la La Femme, o trupă născocită de Sacha Got (clape) şi Marlon Magnée (chitară), care alături de alţi colaboratori au editat albumul de debut Psycho Tropical Berlin, un disc căruia cel mai confortabil ar fi să îi aplici eticheta „psycho – punk“. Dar e mult mai mult, croyez – moi! Printre motivele pentru care orice om care savurează sunete interesante ar trebui să pună mâna pe acest album este celebra expresia „cherchez la femme“. Dincolo de glumă, e coperta albumului. Şi dincolo de toate, e abilitatea cu care oamenii ăştia amestecă stiluri care au făcut istorie în muzica modernă. Cele 16 track-uri incluse pe acest debut prilejuiesc urechilor atente un melanj mirific de Velvet Underground, Krafwerk, B 52s, Beach Boys, stilurile care-şi fac prezenţa simţită fiind de la surf music la punk – rock, cu arome de synth – pop şi chiar şi cold wave. Desigur, pe ici pe colo, prin părţile esenţiale se regăsesc şi mostre de bubblegum rock. Cum ar fi de exemplu Amour Dans Le Motu, o compoziţie care conţine doze serioase de glam rock dar şi acorduri punk extrase parcă din visteria oricărei trupe psychadelice care a activat de-a lungul vremurilor în spaţiul britanic. Antitaxi, pe de altă parte, e o explozie de sound-uri dark care poate aminti de un soi de Sigue Sigue Sputnik meets The Cure and The Beach Boys, efectele sonore deosebit de interesante conferindu-i piesei un iz aparte.  Paleta deosebită a influenţelor face ca discul ăsta să fie unul de ascultat pe îndelete. În ‘It’s Time To Wake Up 2023’ ai impresia că oamenii încearcă o revigorare a krautrock-ului celor de la Can, iar în ‘Sur La Planche 2013’ ascultătorul e delectat cu un surf – rock amestecat cu goth din zona 80s a celor de la Sisters Of Mercy. Dincolo de latura energică, se regăsesc şi momente lirice deosebite, cum ar fi ‘Le Blues de Francoise’ o melodie construită pe o orgă cinică, peste care voci feminine pline de efecte recită tot felul de „problemes“. Muzica celor de la Le Femme este întocmai ca şi o femeie, cât se poate de misterioasă şi acest atribut conferă un plus de originalitate acestui debut. 'From Tchernobyl With Love', piesa care închide acest album are un farmec aparte, iar la Nous etions deux ai impresia că asculţi una din piesele de început ale celor de la Depeche Mode. Desigur, în mare parte, sound-urile prezente pe aici se pot încadra în categoria vintage. Doar că „femeia“ imaginată de artiştii ăştia francezi are o personalitate modernă, chiar dacă printre influenţele de aici nu se regăsesc nimic din „electronicele“ de azi. De ascultat cu mare încredere, un debut cât se poate de promiţător.

Nils Frahm - Spaces

Probabil că dacă eşti o stană de piatră există şansa să nu fii atins de muzica lui Nils Frahm. Otherwise, nu ai cum să nu asculţi cu urechile ciulite. Germanul care a studiat cu unul din discipolii lui Ceaikovski are un dar aparte de a te teleporta într-o lume mirifică. Spaces e  un disc care te lasă fără cuvinte. Îl „simţi“ cu toată fiinţa şi pe alocuri ai impresia că piesele astea au fost compuse special pentru urechile tale. E drept, din când în când, graţie aplauzelor care mai apar pe ici pe colo, realizezi că delicatele compoziţii garnisite din plin cu sound-uri de pian au fost inventate şi pentru alţii, dar acest mic amănunt nu are cum să-ţi estompeze din feeling-ul de „good time“ pe care ţi-l conferă acest material sonor. Dacă faci parte din fanii mai vechi ai germanului, vei sesiza că Spaces e un soi de ghiveci, fiindcă conţine piese mai noi şi mai vechi, amestecate şi înregistrate pe parcursul a doi ani de zile în diverse locaţii. An Aborted Beginning, e un start cât se poate de meseriaş, care are darul de a te face atent, iar piesa care dă titlul albumului demonstrează din plin frumuseţea compoziţiilor germanului. Marea majoritate a pieselor se înscriu în registrul „langsam“, astfel încât atunci când ajungi să asculţi Hammers, tresari involuntar, căci explozia de energie de aici e una cât se poate de surprinzătoare. Sunetele de pian mixate cu cele scoase de sintetizator creează un melanj deosebit iar momentele în care armonia este „distorsionată“ cu bună ştiinţă adaugă şi ele plusuri de şarm. Muzicianul dă dovadă şi de un simţ al umorului cât se poate de dezvoltat, căci printre piese se regăseşte chiar o improviaţie pentru tuse şi pentru un telefon mobil (Improvisation For Coughs And A Cell Phone), dar şi „For–Peter–Toilet Brushes–More“, o compoziţie care reuşeşte să te ţină în suspans în ciuda faptului că are aproape 17 minuţele lungime. Abilitatea germanului de a provoca emoţii diverse cu ajutorul pianului e de lăudat, iar în finalul discului , odată cu piesa "Ross's Harmonium", melomanul e „tratat“ cu o altă porţie de deliciu sonor. Dincolo de toate, compoziţiile lui Nils Frahm ating acele zone ale fiinţei umane care sunt răspunzătoare pentru creearea emoţiilor. Categoric, după audiţia acestui album devii niţel mai bun înlăuntrul tău şi te vaccinezi împotiva răutăţii care te înconjoară. Spaces e un disc care emană prin toţi porii săi bun gust, unul din acele discuri care nu conţine defel brizbriz-uri, un album care îţi aduce aminte că muzica e o artă.

Factory Floor - Factory Floor

Spre deosebire de marea majoritate a albumelor scoase în zilele noastre, atunci când asculţi Factory Floor nu ai cum să zici „hmmm...merge“. Sau să mormăi, „interesant“. Şi asta pentru că are ceva al lui care nu te lasă să rămâi neutru. Cea mai convenabilă etichetă care li se poate aplica celor trei muzicieni britanici care alcătuiesc Factory Floor este fără îndoială aceea de „Joy Division cu ritmuri electronice actuale“. Parţial, etichetarea asta e cât se poate de adevărată. Desigur, pe lângă Joy Division se poate adăuga lejer şi New Order şi multe alte influenţe nu numai din acei ani. Numele trupei este mega – inspirat. Desigur, pentru unii „podea de fabrică“ poate să evoce amintiri de dinainte de 89 şi sunetele emanate de celebrele întreprinderi gen Electromotor sau U.M.T. Nu e cazul, căci Gabriel Gurnsey, Dominic Butler şi Nik Colk fac o trimitere subtilă la celebra casă de discuri din Manchester, Factory Records. E drept, discul a fost înregistrat într-un „warehouse“ iar ca şi mixer s-a folosit o minunăţie de vreo trei decenii care a fost folosită de Dave Stewart. Povestea spune că trupa există din 2005 şi în ciuda unor cronici extrem de favorabile în presa de specialitate, nu s-a grăbit deloc cu albumele, acesta fiind discul oficial de debut. De-a lungul anilor, oamenii ăştia au avut parte de remixeri celebri, piesele lor fiind „rearanjate“ de Stephen Morris (tobarul Joy Division, New Order) sau Chris Carter (Throbbing Gristle, Chris & Cosey), iar casa de discuri care a aruncat acest album pe piaţă este DFA, „leagănul“ lui James Murphy din LCD Soundsystem. Dincolo de istorie, melodiile incluse de aici îşi iau seva din genuri ca post – punk, funk, disco, electro, dub, acid şi minimal de avangardă, „amestecul“ nou creat fiind unul care nu are cum să nu te electrizeze încă de la prima audiţie. Printre lucrurile mişto de aici se numără faptul că deşi e un amestec de avangardă, experimental şi electronica, sound-ul „inventat“ de Factory Floor e unul care se pretează şi acelora care sunt sclavii ritmurilor actuale. Nu, nu e vorba de acele paraşute de melodii care populează cluburile de fiţe din zilele noastre. E mai degrabă un soi de dance – music pentru punkişti şi nu numai, pentru urechile destupate care n-au fost contaminate total de bullshit-urile care ni se servesc astăzi pe post de hituri. „Turn it up“, care deschide acest disc, sintetizează cât se poate de exact „drumul“ pe care merg aceşti britanici. Voci distorsionate acompaniate de percuţii deosebit de armonioase şi loop-uri de synth din categoria „dark“ reuşesc să creeze o veritabilă simfonie electronică a întunericului, care te cucereşte din prima. Deşi pe alocuri sunt excesiv de repetitivi (de exemplu în „Here again“), cei trei muzicieni reuşesc să construiască un fundal sonor inspirat, presărat cu multe „spaţii“ care accentuează la marele fix sound-ul dark emanat de synth-uri. „Fall Back“ e unul din acele momente ale discului care te face să ciuleşti urechea nu numai la ceea ce se întâmplă „în faţă“, căci răsfirate pe ici pe colo „în spate“ urechea are parte de sunete înfricoşătoare chiar, dar care se mulează perfect în scenariu. „How You Say“ e o nebunie „acid“ care nu se poate descrie în cuvinte iar „Two different ways“ continuă în aceeaşi notă, chiar dacă de această dată sound-ul capătăt o consistenţă mai aproape de ceea ce înţelegem azi prin techno. Cel mai slăbuţ moment al discului este „Work Out“, uşor încadrabilă în sertarul „incolor/inodor/insipid“. Din fericire, finalul „Breathe In“ e cât se poate de percutant, având parte de răsturnări spectaculoase de ritm. Una peste alta ceea ce fac oamenii ăştia intră-n categoria „industrial post – punk care se pretează şi pe ringul de dans“. Cârcotaşii ar putea afirma că indivizii aceştia fac un update la nişte sound-uri de mult apuse. Da, însă modul în care amestecă chestiile astea e unul cât se poate de inovativ. De ascultat pentru cei care nu au urechi de tablă şi strict interzis celor care ascultă cu mare plăcere hiturile radiourilor din zilele noastre.

Toulouse Lautrec - Extraordinar

Cea mai interesantă piesă de pe cel de-al doilea material discografic al celor de la Toulouse Lautrec este fără îndoială Burn, o compoziţie care reuşeşte pe alocuri să sune a Arcade Fire (mai exact cu piesa care dă titlul noului lor disc, Reflektor). Din nefericire, o bună parte din cele 14 piese incluse aici sunt cât se poate de previzibile, mai ales pentru urechile care au savurat mai mult sau mai puţin debutul celor trei băieţi, despre care am comentat aici. Deşi sună binişor, Extraordinar e un disc în mare parte previzibil, care continuă de deplin linia trasată de „Heroes“. Mi-aş fi dorit mai mult, căci oamenii-s talentaţi şi şozi. De menţionat este mixul şi masterul executat de Adam Whittaker, de mare efect. Piesele „respiră“, instrumentele se aud într-un mare fel şi-n general există „spaţii“ mişto în compoziţii. Cei de la Toulouse Lautrec navighează într-un soi de rock „modern“, uşor hipsteresc dar cu armonii interesante, dar din ecuaţie lipseşte acel „ceva“ care diferenţiează „decentul“ de „extraordinar“, scânteia aceea care naşte capodopere. Prima piesă a albumului - care totodată serveşte drept titlu – e promiţătoare, „curge“ binişor şi anunţă o nebunie pozitivă. Un exemplu care certifică faptul că oamenii ăştia-s pe drumul cel bun e „Nopţi albe“, care dincolo de instrumentaţie  beneficiează de o voce care merge pe ideea de rap francez. Haile Gebresslaise – o melodie cu text francez al cărei titlu face trimitere la atletul egiptian omonim care a câştigat mai multe medalii olimpice - e un alt punct care reuşeşte să-ţi capteze atenţia, mai ales în cea de-a doua parte când „nebunie“ de efecte de chitară explodează într-un mod fericit. Maniera în care solistul Apartman îşi mulează vocea pe „My neighbour“ te poate duce cu gândul la Matthew Bellamy (Muse) şi dacă tot am ajuns la acest capitol, da-ţi-mi voie să vă mărturisesc că în anumite pasaje ale acestui album Apartman pare să fie un soi de Billy Corgan (Smashing Punpkins) de România. Pe lângă versurile izbutite („Lumea-i un sat de vacanţă/Femeie fardată/un băiat şi o fată/un cadru murdar/ un vestiar sau un bar/un decor pentru noi, pentru voi“), oamenii ăştia reuşesc să se debaraseze de sound-ul acela de rock românesc cu care urechile noastre s-au obişnuit de atâta timp. Greenman şi You sunt două piese care ar fi putut fi lăsate lejer pe afară, iar pe parcursul melodiei Where was my mind, involuntar mintea-ţi zburdă spre vremurile de aur ale celor de la U2.  Printre nebuniile de final se numără „Wild Crocodile“, cu al ei aer de Sonic Youth şi o melodie numită hilar „House Trance Disco Dance“, care dincolo de voce seamănă multişor cu Grimus. Şi finalul e promiţător, căci melodia cu pricina are cojones şi text izbutit: „Poetul mecanic/trăia pe Titanic/scria versuri lipite/în jurnal învelite/a trăit ca să scrie/gânduri pe hârtie/o muncă titanică/poezie mecanică“. Per ansamblu, pentru România (vai cât pot să urăsc expresia asta), discul ăsta e unul cât se poate de decent. Nu e nici pe departe extraordinar, dar cei trei băieţi care-şi spun Toulouse Lautrec sunt pe drumul cel bun. Mai am două cârcoteli de final. Prima: cum se poate ca un CD scos în 2013 să nu cuprindă versurile pieselor?  Desigur, nu m-aş fi aşteptat la un booklet de zeci de pagini, dar o foicică subţirică cu versuri ar fi mers, pe bune. A doua: chiar dacă desele „Uh Uh Uh Oh Oh Oh“-uri prind bine-n concertele live, repetarea lor obsesivă pe disc nu e tocmai de bun augur. Dincolo de astea, Extraordinar e un disc care cu siguranţă poate fi inclus într-un eventual top ten cu discuri rock made in Romania în 2013.

Marta - Jar sub mine

Pentru cine nu ştie Marta (Cotuna) este una din cele trei fete care au făcut senzaţie pe net cu un videoclip în care au sintetizat cât se poate de „şmecher“ evoluţia (sau involuţia!) muzicii uşoare româneşti în doar nouă minuţele. Şi e made in Timişoara! Având în vedere faptul că pe meleagurile noastre numărul albumelor discografice editate în ultima vreme este cât se poate de micuţ, ar fi fost de aşteptat ca „Jar sub mine“ să creeze un real interes din partea mass – media. Dar fiindcă Marta – alături de Beck Corlan şi Ana Huţu, celelalte protagoniste ale viralului cu istoria muzicii româneşti- a preferat să nu intre în „cazanul cu can – can“ al mediei româneşti, acest lucru nu s-a întâmplat. Despre acest album, autoarea ei spune că are parte de „pian din 1924, tobe de prin anii ’70, chitare cu poveşti, basul construit de Phil (n.n - Philip Rogers), echipamente old school, alese cu grijă de Matt (n.n. - Matt Barber) de-alungul timpului“. Discul a fost înregistrat, mixat şi masterizat de Matt Berber la “The Sandbox”, în Chicago şi lansat la clubul Daos din Timişoara. Stilistic, ceea ce se revarsă din cele nouă piese incluse pe album, ar putea fi catalogat cu uşurinţă un „folk rock“ cu arome old – school, diferit niţel de ceea ce se cântă prin ţărişoara noastră sub această umbrelă. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără Anti – Gri, un adevărat imn anti – depresie, structurat pe câteva acorduri interesante de pian şi versuri care te fac să cazi niţel pe gânduri: „Cum ar fi să fie în jur totul gri? Şi copaci, şi cer, şi flori cenuşii? Lasă-ţi ochii fascinaţi de culori/ Ca şi cum e prima oară când le vezi“. Desigur, o instrumentaţie puţin mai plinuţă şi un text ceva mai consistent ar fi adăugat un plus de şarm acestei compoziţii, dar nici aşa rezultatul nu e tocmai de neglijat. Din păcate, unul din minusurile pregnante ale acestui disc este instrumentaţia destul de ştearsă. Sincer, piesele acestea au sunat mult mai bine la concertul de lansare al discului, la clubul Daos, decât pe album, orchestraţia din recital fiind mult mai bogată şi „rock – oriented“, ceea ce m-aş fi aşteptat să se regăsească şi pe album. Unul din cele mai emoţionante momente ale discului se regăseşte în piesa „Înviere (Ţara Mea)“, al cărei text cât se poate de patriotic se mulează la fix pe instrumentaţia simplistă, care lasă „spaţiu“ vocii solistei: „Te ascunzi prin munţi de aur pur / Şi caii-ţi fug împinşi de vânt/ Răsari în deltă pe furiş / Cum să-ţi mai spun că eşti frumoasă/ A, a , noastră , eşti a noastră“. Piesa care dă titlul albumului are un uşor aer de Cranberries la capitolul instrumentaţie şi e un alt moment inspirat, la fel ca şi Vieţi şi vise, o altă idee frumoasă, care duce dorul unui text mai lung. Dincolo de minusurile evidente, discul ăsta merită ascultat, căci reuşeşte să te „teleporteze“ într-o lume de vis şi abordează teme care nu se prea regăsesc în muzica românească actuală. Cu o atenţie mai mare la orchestraţii, pe viitor, Marta poate fi un nume care să conteze în scena românească.

Disclosure - Settle

Era odată ca niciodată, într-o ţară numită pe vremuri Albion, o căsuţă care adăpostea doi fraţi pe nume Guy şi Howard Lawrence. Pe vremea când aveau 18 şi respectiv 15 ani, băieţii s-au apucat să se joace serios în Logic (n.n. – software pentru produs muzică), iar la vremea când scriu aceste rânduri (după trei ani de „joacă“), cei doi au devenit „cei mai tari în parcare“ atunci când ne referim la dance – music. Discul celor doi fraţi care au crescut într-un orăşel istoric din sudul Londrei are parte de ovaţii şi aplauze din partea melomanilor din întreaga lume şi este de aşteptat să-şi găsească locul în poziţiile fruntaşe ale clasamentelor care ne prezintă „the best albums of 2013“. Dar ia să nu ne depărtăm cu vorba şi să încep a depăna firul poveştii consacrate materialului Settle. Intro-ul discului conţine vorbe de duh, de genul  „As much as you like to control your environment, the reality is: everything changes.” De fapt, toată această introducere e doar un preambul pentru unul din cele mai sănătoase single-uri din Settle, „When a fire starts to burn“. O melodie aparent ciudată, în care băieţii folosesc într-un mod hipnotic un sample extras din creaţiile unui guru motivaţional faimos, Eric Thomas, un individ care s-a autopoclamat „predicatorul hip – hop“. Dincolo de sample, piesa are un sound ameţitor de fain şi te introduce cât se poate de elegant în adevărata lume Disclosure, un univers colorat realizat în Logic cu ajutorul unor invitaţi din categoria „vedete pe val“ din Marea Britanie. Stilistic, ceea ce se dezlănţuie în debutul acesta poate fi încadrat undeva între U.K. garage, house, pop şi R & B, dar dacă e să analizezi cu multă atenţie sound-ul poţi descoperi şi alte influenţe. E o varză completă şi încă un semn al faptului că barierele stilistice au dispărut demult în muzica modernă. Printre cele mai reuşite momente ale acestui disc se numără fără îndoială şi superbul melanj de r&b şi electronica din “White Noise,” în care vocea binecunoscutei AlunaGeorge se mulează perfect peste efectele demenţial de reuşite. Dar şi Latch, care prin schimbările ei de ritm te cucereşte instantaneu. Repetarea excesivă a cuvintelor „infected," "restless" şi "manifested" are un efect benefic asupra piesei „F for you“, iar “Defeated No More” e un soi de Hercules and Love Affair care are cojones cât încape. Veriga slabă a albumului este „Grab Her“, în care urechile sunt asaltate de un sample din repertoriul lui J Dilla, presărate peste o compoziţie fadă şi o instrumentaţie cel puţin plictisitoare. Printre cei care îşi fac treaba foarte bine aici se numără şi Jamie Woon, care pe „January“ oferă o reală desfătare auditivă urechilor destupate. Cea mai atipică piesă din acest album este colaborarea cu London Grammar. „Help me lose my mind“ demonstrează că băieţii ăştia ştiu să compună şi altfel, iar piesa aceasta reuşeşte să fie un alt moment de excepţie al albumului. Una peste alta, Disclosure a aruncat pe piaţă un album definitoriu pentru muzica dance – pop a anului 2013, pe care dacă încă nu l-aţi ascultat e momentul s-o faceţi. Dar atenţie, odată ce vă obişnuiţi cu sound-ul Disclosure există şansa să vă contaminaţi ireversibil cu sound-ul ăsta deştept. Settle e sus de tot în topul dance 2013, asta e clar.

Omar Souleyman - Wenu Wenu

După cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului material semnat Omar Souleyman, muzica sirianului reprezintă un exerciţiu de diversitate pe care îl recomand acelora care nu-s speriaţi de provocări. Desigur, în contextul geografic al ţării noastre şi cu mulţimea de „gunoaie“ care au invadat aşa numitul stil „etno – pop“ există destui melomani care resping din start tot ceea ce „amestecă“ într-o formă sau alta muzica tradiţională cu ritmurile electronice. Pe care ţin să-i liniştesc, căci Omar Souleyman e cu totul altceva. Şi nu spun asta numai pentru că acest material discografic a fost produs de nimeni altul decât Four Tet – un nume mega – respectat în muzica electronică modernă – ci şi datorită faptului că juxtapunerea asta de sound-uri orientale cu beat-uri actuale e exact ceea ce trebuie. Deşi a scos o grămadă de albume în trecut, sirianul care şi-a început cariera în 1994 e la primul său album de studio. Realizat în condiţii decente. Şi care sună de bun augur, chiar dacă şi Jazeera Nights a fost un disc cât se poate de adorabil. Pentru cei care ţin foarte mult la amănunte, e bine de ştiut că stilul muzical în care se zbate Omar este dabke. Desigur, există o mică barieră lingvistică, dar cuvintele astea hipnotice amestecate cu efectele interesate „năşite“ de Four Tet au darul de a te binedispune. Stilistic, amestecul ăsta ar putea fi înglobat în familia „trance“-ului. Alţii au numit deja acest stil drept noul val de techno din Siria. Indiferent de etichete, delay-urile elctronice şi filtrele folosite în procesarea sunetului se „pupă“ la marele fix cu instrumentele tradiţionale şi incantaţiile lui Omar Souleyman. Printre momentele de mare efect de aici se numără “Khattaba” în care clăparul Rizan Sa’id aduce sonorităţi magice. Dincolo de toate, vcea artistului e la fel de neşlefuită ca şi pe albumele anterioare, iar melodiile de genul „Wenu Wenu“ reuşesc să emane o energie debordantă, care nu are cum să te facă să stai pe loc.  Primele secunde ale piesei Warni Warni seamănă cu atmosfera pe care te aştepţi s-o guşti la vreo nuntă din inima Banatului, dar după un scurt intro, explozia de sunete e mult diferită. Pe scurt, e muzică underground din Siria şlefuită exact cât trebuie de Four Tet. Oricum ai numi-o, e o muzică ce-ţi pătrunde în suflet. Emană valuri de sentimente pozitive şi dacă te poţi apropia de de Wenu Wenu cu mintea deschisă, ai mari şanse să te alegi cu o comoară sonoră în adevăratul sens al cuvântului.

Rudimental - Home

Probabil aţi sesizat deja. Dacă nu, e momentul adevărului: nu prea mă omor eu după ceea ce poartă astăzi numele de „pop“. Cu o oarecare întârziere - dar mai bine mai târziu decât niciodată! – am să încerc să vă explic de ce ar trebui ca acest Home să se regăsească în colecţia de albume ale anului 2013 ale oricărui meloman care nu fuge ca disperatul de mainstream şi totuşi şi-a păstrat sertarul ăla interior numit „cei şapte ani de acasă“ atunci când vine vorba de muzică. Dincolo de epitete şi metafore, discul ăsta e unul de ascultat fiindcă reuşeşte să îmbine diverse tertipuri folosite din belşug în aşa-numitul mainstream cu „libertatea“ de exprimare clamată de artiştii cărora le face o deosebită plăcere să-şi aplice eticheta „underground“. Desigur, la vest de ţărişoara noastră termenii de comercial şi underground nu mai sunt defel trendy. Pentru cei care mai au dubii în această privinţă, Home poate fi o piatră de răscruce. S-o luăm metodic: cei patru muzicieni care îşi spun Rudimental au scos prima lor piesă acum doi ani, în 2011. „Deep in the valley“, piesa cu pricina n-a rupt defel gura târgului, dar a fost promovată cumva la câteva radiouri pirat. Doi ani mai târziu, Piers Agget, Kesi Dryden, Amir Amor (Amir Izadkhah) şi DJ Locksmith (Leon Rolle) – cei patru membri care alcătuiesc Rudimental - au devenit un nume respectat în branşă, cu un album de debut pe prima poziţie din Marea Britanie şi câteva single-uri care au ajuns tot în fruntea clasamentelor. Albumul acesta face parte din seria discurilor care reuşesc să „lege“ cât se poate de interesant muzica „de radio“ cu „cea de club“. Pop cu dance. Spre deosebire de ţărişoara noastră, ceea ce se înţelege în Marea Britanie prin pop şi dance e cu totul altceva. Aşadar, printre piesele acestui album se regăsesc incursiuni în drum and bass, deep house, garage, R & B, jungle, soul şi lista ar putea continua aproape la nesfârşit. Ideea e că dincolo de orchestraţiile care adesea fac parte din „meniul“ party-urilor dedicate drum and bass-ului , oamenii aceştia adaugă din belşug – şi cu mare talent -  şi acele vocalize omniprezente în hiturile din clasamente. Practic, muzica asta „dă bine“ atât în reclamele insipide de la TV cât şi în after-urile din cadrul festivalurilor cu bere proastă şi ieftină. Din fericire, discul ăsta mai are un atu: e cât se poate de divers. Dacă e să asculţi Spoons (primul single) , ai parte de un hibrid tipic britanic de 2step îmbunătăţit cu o voce „deep“. E o variantă updatată la hiturile Ce Ce Peniston, deci nu duce lipsă nici de bucăţi de R  B , dar pe ici colo urechile bine spălate pot sesiza şi porţiuni de jungle. Adevăratul „boom“ a venit odată cu Feel the love, alături de John Newman, un single de nota zece care-ţi creează fiori la fiecare ascultare, graţie complexităţii melodiei. La fel stă treaba şi cu „Not giving in“, în care apare chiar şi  Alex Clare, piesa fiind un alt moment de referinţă al acestui Home. Nu degeaba am amintit de diversitate, căci Waiting all night, e o altă piesă de nota zece. Desigur, faptul că pe aceste piese apar o sumedenie de artişti invitaţi (în acest caz Ella Eyre), face ca album ăsta să fie un soi de „ghiveci“ ca şi concept, dar ăsta e un amănunt nesemnificativ pentru unii. Dincolo de toate, piesele Rudimental au fost „rodate“ multă vreme pe ringurile de dans şi în playlist-urile radio-urilor. Right Here cu Foxes n-a reuşit să facă prea multă vâlvă, dar zilele acestea melomanii au parte de un nou single, poate cel mai izbutit moment al acestui debut. E vorba de Free, o colaborare cu Emeli Sande. O piesă demenţială, construită pe un „covor“ mult mai acustic decât ale suratelor sale prezente aici. Chitară acustică, feeling gospel, voce senzaţională, reţeta unei piese de top. Desigur, se mai găsesc şi alte momente reuşite, printre care se numără Hell Could Freeze în care sound-ul migrează parcă spre M.I.A. sau Hide, care debutează în nişte ambianţe soul şi se termină în cel mai britanic ritm de „garage“ cu putinţă. Plus o trompetă demenţială. Veriga slabă a discului este Powerless, o baladă absolut inutilă realizată cu Becky Hill. Aşadar, Home se recomandă a fi unul din cele mai bune albume pop ale anului în curs. Nu doar fiindcă reuşeşte să fie pe placul urechilor care ascultă radio dar şi pentru picioarele celor care iubesc ringurile de dans, ci şi pentru că nu-ţi insultă inteligenţa nici prin texte insipide şi nici prin aranjamente muzicale de grădiniţă. Desigur, conceptual, acest Home nu e mare brânză. Gurmanzii amatori de mâncăruri sofisticate ar putea găsi multe hibe aici. Cu toate acestea, ciorba asta e una din cele mai gustoase mâncăruri uşurele care se găseşte pe piaţă în zilele noastre.

Bill Callahan - Dream River

Deşi primul cuvânt care se aude în piesa care deschide acest album – „drinking“ - poate sugera faptul că muzica lui Bill Callahan ar putea fi inclusă într-o eventuală compilaţie cu „best beer songs of all time“, lucrurile nu-s nici pe departe atât de simple. Fiindcă poveştile mirifice depanate de acest muzician american în cel de-al patrulea album solo sub acest nume sunt de recomandat a se savura sub clar de lună, alături de persoana iubită. Într-o seară romantică, sau poate chiar într-un bar unde priveşti în gol la o fereastră care nu e acolo. Simplu şi elegant, cam asta ar fi pe scurt descrierea celor opt piese care totalizează 40 de minute de răsfăţ sonor. Prima piesă, The Sing, te inrtroduce direct în miezul lucrurilor. Pici într-o zi din aia în care singurele cuvinte pe care eşti nevoit să le rosteşti sunt bere şi mulţumesc şi e perfect aşa. Versuri de genul „Strangers unknowingly keep me company/In the hotel bar/Looking out a window/That isn't there/Looking at the carpet/And the chairs/The only words I've said today are beer and thank you“ au darul de a-ţi descreţi fruntea. Pe măsură ce plonjezi în poveştile americanului, ai sentimentul acela că eşti părtaş la poveştile ascultate când erai copil, de pe discurile Electrecord. Doar că de data aceasta nu e vorba de Scufiţa cu trei iezi, ci de veritabile story-uri rostite într-o americană pură. Desigur, cei care apreciează textele tâmpite ale muzicii pop produse în zilele noastre nu vor găsi nimic interesant în cele opt piese şi drept urmare îi invit să nu-şi obosească intelectul pentru a înţelege muzica lui Bill Callahan. O muzică cu o orchestraţie teribil de simplistă, din genul „americana“ care n-are sens s-o asculţi decât împreună cu poveştile narate cu un deosebit talent de Bill. Printre momentele adorabile ale discului se numără Spring, cu al ei flaut a la Jethro Tull combinat cu câteva efecte de chitară adorabile şi cu un text aşijderea: “All I want to do / All I want to do is to make love to you / In the fertile dirt, in the fertile dirt / With a careless mind / With a careless, careless, careless mind”. Sau single-ul Small Plane, în care din nou eşti întâmpinat de nişte armonii simple şi vocea de bariton a lui Bill Callahan. Dincolo de aerul de „americana“ discul ăsta emană multă poezie. Care se revarsă din plin şi-n Seagull, Summer Painter sau Ride My Arrow. Sincer, n-aş fi crezut că un album atât de minimalist pe plan de aranjamente muzicale poate suna atât de bine în anul de graţie 2013. Pentru final, muzicianul a pregătit o altă capodoperă care te teleportează undeva în miezul iernii, pe un drum periculos, unde la radioul din maşină tocmai asculţi un interviu cu celebrul actor Donald Sutherland . E momentul când realizezi că timpul nu înseamnă nimic, dar timpul petrecut cu fiinţa iubită e totul. Simplu, eficient, de ascultat cu încredere!

Jazzkantine - Ultrahocherhitzt

Cu Jazzkantine ştii unde te afli încă de la primele acorduri ale piesei Puppenspieler, care deschide acest al 10-lea material discografic al germanilor care au nu mai puţin de 20 de ani la activ. Te paraşutezi direct în imaginara ţară condusă de regii care se numesc Funky şi Groovy. Trupa care a luat naştere avându-i ca sursă de inspiraţie pe Jazzmatazz- ul lui Guru, navighează în aceleaşi ape jazz, funk şi hip – hop. Într-o manieră cât se poate de elegantă, se subînţelege. E un soi de deja – vu, un „immer weiter“, ca să citez una din piesele discului, o călătorie frumoasă într-o felie de jazz – rap îmbunătăţită cu elemente funky, blues şi chiar rock pe alocuri. Echipajul format din zece muzicieni, îndrumaţi de liderul Christian Eitner (basist) face o treabă mai mult decât agreabilă pe cele 15 piese. În Egotrippin, în special, solista Nora Becker adaugă plusuri de şarm. Rapperii Cappuccino şi Tachiles sunt adesea geniali (în Dreck, de exemplu) iar invitaţii speciali trombonistul Nils Wogram şi trompetistul Joo Kraus sunt şi ei la înălţime. Cele 15 pşiese de aici sunt indispensabile pentru cei care servesc la micul dejun, prânz şi cină mâncăruri cu ingrediente funky şi groovy. Printre momentele deosebite de aici se numără Streets of Wuephenthal, o piesă instrumentală care începe cu o sirenă de poliţie dar care devine pe parcurs un jam sesion de milioane. Sau single-ul Lieber langsam, care deşi e mult mai liniştit decât celelalte piese de aici descrie perfect plaja sonoră în care se învârte discul. Desigur, pentru căutătorii de sound-uri noi, albumul ăsta nu poate fi unul mega – interesant, căci jazzy – funk – ul germanilor a fost abordat în trecut de mulţi alţii. Pentru toţi cei cărora termenii de funky şi groovy le sunt pe plac, audiţia asta este una care îi va răsplăti. Finalul e pur şi simplu demenţial căci piesa intitulată Musik, are de toate. Există şi părţi mai puţin reuşite cum ar fi Mit Dir sau Nochmal, dar per ansamblu melodiile astea au fost construite cu un singur scop, acela de a-ţi induce o stare de bună dispoziţie. Şi reuşesc, din plin.

Capital Cities - In a Tidal Wave of Mystery

Dincolo de toate, albumul de debut al americanilor care – şi spun Capital Cities, beneficează de ceva care a cam dispărut din muzica pop actuală. E vorba de sentimentul ăla de agrement pe care ar trebui să ţi-l insufle nişte compoziţii pop. Nu e nimic spectaculos, e muzică de genul ăla care îţi descreţeşte fruntea şi te binedispune. Te face să uiţi de plagiatori şi coabitări nereuşite şi îţi însenizează ziua. La urma urmei, nu asta ar trebui să fie muzica pop? Fără îndoială, principala atracţie a acestui material discografic rămâne Safe and sound. O piesă mai veche, de prin 2011, dealtfel, care între timp a fost folosită şi într-o reclamă Vodafone din Germania. Anul trecut, Ryan Merchant şi Sebu Simonian, au semnat un contract cu Capital Records, editând acest In a Tidal Wave of Mystery, în luna iunie a acestui an. Cei doi foşti realizatori de jingle-uri de radio pentru reclame au pus la cale un disc plin de pop pozitiv. Dincolo de Safe And Sound, care e o piesă prea superbă pentru a o descrie în metafore, e plin de good shit. Chiar aşa, căci  „It's good shit“ se aude de mai multe ori în superba Farah Fawcett Hair. O melodie în care apare ca şi gost şi Andre 3000 din Outkast. Dar şi Frank Tavares, una din cele mai cunoscute voci ale radioului american. Cum să nu te topeşti după o piesă în care Tavares se delectează cu porţie de ceviche în Peru şi vede un dublu curcubeu în timp ce ascultă Bitches Brew de Miles Davis. Iar după această menţiune, e clar pentru toată lumea că piesa are parte de trompetă. Printre momentele de mare efect de aici se numără „I Sold My Bed But Not My Stereo" (dacă nu pentru altceva, măcar pentru titlul ei mega – inspirat) sau Kangaroo Court. Trompete plus good fun sunt ingredientele care se întâlnesc în mai toate compoziţiile. Şi în Origami, dar şi în Chasing you, un electro – pop care ţi se strecoară cât se poate de plăcut în ureche încă de la prima audiţie. Se prea poate ca unele urechi mai tinere să considere discul ăsta mult prea 80s. Nimic mai fals, căci oamenii ăştia au extras good shit-ul acelor ani şi l-au îmbrăcat în straie moderne. Nu am cum să nu amintesc de finalul Love Away, în care suntem sfătuiţi să „Throw your TV out the door/One, two, three, four, on the floor!/And if you sing a song/You'll believe in it“. E cât se poate de simplu, e unul din cele mai vesele albume pop ale anului 2013. Iar pentru cei care se întreabă de unde vine titlul pretenţios al acestui disc, îi sfătuiesc să asculte cu atenţie textul de la Safe And Sound. La maxim, căci merită!

Arcade Fire - Reflektor

Spre deosebire de o bună parte a albumelor scose în zilele noastre, după audiţia Reflektor-ului, rămâi cu o impresie bine conturată. E exact sentimentul acela pe care îl ai după ce termini de citit o carte, pe care o pui deoparte pentru a o citi mai târziu. Cel de-al patrulea album discografic al canadienilor consideraţi de mulţi critici drept una din cele mai mari trupe ale lumii are destule motive pentru a primi o sumedenie de „magna cum laude“. Însă, are şi un minus. E sentimentul ăla de mega - grandoare pe care îl întâlneşti pe alocuri şi la Muse sau alte trupe „din liga mare“. În timp ce asculţi piesele în subconştient ţi se impregnează un sentiment că oamenii ăştia „se dau prea mari“, mesajul lor fiind unul de genul „Vezi cât de meseriaşi şi complicaţi putem fi?“. Desigur, în 2013 orice „normal person“, ca să citez una din piesele acestui dublu - disc, ştie că alături de compoziţii, orice disc are nevoie de vâlvă. Care în zilele noastre se creează cu campanii deştepte de marketing, menite să inducă starea de „aşteptare“ a consumatorului. Discul ăsta nu face excepţie de la regulă. Printre „brizbriz“-urile care au reuşit să creeze un interes deosebit pentru Reflektor s-a numărat apariţia lui David Bowie într-una din melodii. Sau faptul că discul a putut fi ascultat la stream „colorat“ cu secvenţe din Black Orfeus, filmul lui Marcel Camus, care alături de filozoful danez Søren Kierkegaard şi muzica din Haiti au constituit surse de inspiraţie. Printre altele, mai e şi fantasticul videoclip regizat de Anton Corbijn, un nume cât se poate de respectat printre fanii Depeche Mode sau Joy Division. Exemplele ar putea continua, dar ideea e: Reflektor este cumva albumul anului? Greu de spus, deşi materialul ăsta merită cuvinte de laudă cu nemiluita.

Făcând abstracţie de muzică, canadienii ne servesc nişte texte din categoria aia care nu-ţi insultă IQ-ul. De mare efect este You Already Know, care începe cu un speech al vedetei de televiziune britanice Jonathan Ross sau simpaticul "Do you like rock and roll music? ‘Cause I don’t Know if I do“, care se face auzit în debutul piesei Normal Person. Şi tot aici, Arcade Fire punctează: „If that's what's normal now/I don't want to know“. Desigur, principala atracţie a Reflektor-ului este muzica. Care în acest caz are parte de idei interesante şi instrumentaţii deosebit de ingenioase, acestea din urmă datorându-se în mare parte lui James Murphy, „creierul“ LCD Soundsystem, care şi-a pus amprenta pe Reflektor în calitate de co – producător muzical. Printre cele 13 piese incluse pe cele două discuri se regăsesc de toate pentru toţi: bucăţele a la Rolling Stones, riff-uri din epoca White Stripes, coruri copiate parcă din Queen, porţiuni de Talking Heads şi nu în ultimul rând nebunii electronice, acest ultim amănunt fiind unul care adaugă multe plusuri acestei creaţii. Flashbulb eyes e unul din momentele atipice de aici, fiind un soi de reggae amestecat cu ritmurile ascultate de planete îndepărtate. Nu e deloc de mirare existenţa acestui moment, căci cuplul Win Butler şi Régine Chassagne au făcut o excursie de documentare pentru acest disc tocmai în Haiti. Pe parcursul piesei We exist, ai impresia că tocmai te-ai teleportat undeva în trecut, unde funk-ul era „în cărţi“. O adevărată nebunie în sensul cel mai frumos al cuvântului este “Here Comes the Night Time”, în care se exploatează aceeaşi temă din Haiti şi-n care desele schimbări de ritm creează o originalitate aparte. “You Already Know” şi “Joan of Arc” abordează nişte sound-uri rock extrase parcă din anii 80 îmbunătăţite însă prin artificiile extrem de reuşite create de James Murphy. „Afterlife“ are acel sing – a – long specific şi celor de la Coldplay iar „Porno“, dincolo de numele ei neinspirat e un alt moment care pur şi simplu străluceşte. Involuntar, titlul acestei piese m-a dus cu gândul către scena rock alternative din ţărişoara noastră şi la piesa cu acelaşi nume a celor de la Toulouse Lautrec. Evident, e o distanţă mare între Arcade Fire şi orice produs muzical din România, dar asta e cu totul altă poveste. Revenind la story-ul nostru, judecând strict după acordurile a la Bowie, new-wave, post-punk şi arena rock ce degajă acest Reflektor, ai putea fi tentat să spui că materialul ăsta e ancorat în trecut. Nimic mai flas, căci modalitatea în care sunt combinate aceste ingrediente e una cât se poate de ingenioasă. N-am amintit nimic de superba “It's Never Over (Oh Orpheus)” sau de ingenioasa parte a doua a „Here comes the night time“, dar cred că am descris pe scurt de ce acest album e aproape pefect. Ca o scurtă recapitulare, combinaţia maestrului Murphy cu Arcade Fire dă naştere unui disc spectaculos, colorat cu efecte electronice imprevizibile şi plin de şarm. E aproape perfect, minusul fiind acea grandoare.

Jessy Lanza - Pull my hair back

Kathy Lee e genul acela de melodie pe care atunci când o asculţi pentru prima oară rămâi contrariat. O fi pop, o fi dubstep, o fi R&B? Sau cine ştie ce altă minunăţie? După a doua audiţie, lucrurile încep să se cristalizeze. O definiţie cât se poate de exactă a albumului de debut Pull my hair back, al solistei numite Jessy Lanza este pop modern. Cel puţin, după mintea mea, aşa ar trebui să sune majoritatea compoziţiilor cu particula pop scoase în 2013. Albumul de debut al canadiencei Jessy Lanza a apărut la casa de discuri Hyperdub, specializată în dubstep şi a fost realizat alături de Jeremy Greenspan, membru al proiectului Junior Boys. Frumuseţea acestui album discografic constă în maniera demenţială în care sunt îmbinate elementele vocale cu aranjamentele electronice. Toate cele nouă piese incluse pe acest debut lasă „spaţiu“ vocii R&B ale canadiencei, dar şi efectelor electronice moderne, amalgamul rezultat fiind unul cât se poate de strălucitor. Revenind la single-ul care a fost scos de pe album, Kathy Lee e o melodie cât se poate de simplă cu un soi de voce şoptită adăugată peste percuţii minimaliste, care creează dependenţă la mai multe audiţii. Din fericire şi celelalte piese ale canadienilor se ridică la înălţime. Una din cele mai experimentale piese ale albumului, “Fuck Diamond,” te călăuzeşte în lumea techno şi house în care sunetele au o strălucire aparte, iar Keep Moving este un alt exemplu al faptului că oamenii ăştia amestecă cu mare talent bucăţele diferite de stiluri şi creează un tot unitar cât se poate de seducător. Melodia asta ar putea rula lejer în playlist-urile radiourilor comerciale ale anului 2013, într-o lume normală. Piesele de pe acest disc sunt practic un studiu de caz: aşa ar trebui să se desfăşoare o colaborare valoroasă între doi artişti din medii diferite, în zilele noastre. "5785021," e o compozhiţie în care sample-urile vocale greu identificabile se mulează perfect peste sound-ul downtempo care răzbate din notele piesei. Un alt element care adaugă originalitate acestui disc este faptul că majoritatea pieselor inspiră dispoziţii diverse. Sound-urile care amintesc de melancolie a la Grimes sunt alternate surpinzător cu refrene cât se poate de happy. Drept urmare, rămâi cu acel sentiment de „I feel good“, pe care ar trebui să ţi-l inspire arta numită muzică. „Against the wall“ e unul din aceste momente, unde vocea solistei are parte de delay-uri bine studiate. Pull my hair back începe în aceeaşi notă de melancolie cu care ne-au obişnuit de exemplu cei de la The XX, dar pe parcurs evoluează într-un exerciţiu sonor cât se poate de interesant prin nişte synth-uri meseriaşe. „Strange emotion“, melodia care încheie acest excepţional debut reuşeşte să-ţi inspire nişte emoţii cât se poate de neobişnuite, atât datorită vocii superbe cât şi crescendo-ului instrumentalului. Nu întâmplător, materialul acesta a fost fabricat în Canada. Ţară în care asemenea „amestecuri“ practicate de nume ca Austra, Trust sau Crystal Castles au reuşit să surprindă urechile melomanilor din întreaga lume. Una peste alta, unicul minus al acestui disc este că ţine prea puţin. După cele 36 de minute cât totalizează cele nouă piese nu-ţi rămâne decât să apeşi pe repeat. Pentru a degusta pe deplin un deliciu sonor amestecat din multe arpegii, hi-hat – uri, beat-uri hip hop şi downtempo, pus la cale de doi maeştri. Categoric, debutul pop al anului în curs.

Neosignal - Raum und zeit

Dacă faceţi parte din cei care n-au intrat pentru prima oară pe acest blog, aţi observat probabil că apariţiile din domeniul drum and bass sunt cât se poate de puţine. Dintr-un motiv subiectiv, desigur, căci o bună parte din albumele discografice apărute sub această umbrelă sunt adesea plictisitoare pentru urechile subsemnatului. Astăzi, e una din acele excepţii care întăreşte regula. Nu, nu e vorba de un album extraordinar şi nici revoluţionar, cu siguranţă, dar primul release oficial al germanilor de la Neosignal are câteva momente interesante, care merită a fi degustate de către toate urechile deschise la sound-uri noi. Cei doi muzicieni care alcătuiesc acest proiect nu sunt deloc newcomeri, căci Phace a fost declarat drept Best National Drum & Bass Producer and DJ în 2006 în Germania (printre altele) iar celălalt membru Misanhtrop e şi el o figură cunoscută a genului. „Raum und zeit“ (Spaţiu şi timp)  conţine un sound futuristic, unele piese fiind cât se poate de interesante, mai ales din prisma faptului că ies din standardele muzicii drum and bass. Fără îndoială, unul din aceste momente este Sequenz, o compoziţie care îmbină cât se poate de abil sound-urile a la Depeche Mode cu bucăţele de Kraftwerk, cireaşa de pe tort fiind porţiuni care amintesc de creaţiile unor Daft Punk sau Justice. Puţinele ingrediente vocale introduse în aceste piese – cum ar fi de exemplu în Planet Online – amintesc pregnant de epoca Kraftwerk, dar nu de puţine ori oamenii aceştia reuşesc să adauge spectrului sonor bucăţi ascultate parcă în The Prodigy. Şi fiindcă oamenii ăştia vin din Germania, nu ar trebui să mire pe nimeni că pe ici pe colo urechile avizate pot descoperi niscaiva krautrock (deghizat în instrumente electronice, desigur), iar un alt motiv pentru care muzica lor este simpatică este acela că există şi porţiuni scoase parcă din epoca Deutche Amerikanische Freundschaft (D.A.F.), mai ales în Kein Signal sau Angst (Frică). Iar atunci când ascuţi Saturn City ai impresia că e o muzică cu influenţe prog rock făcută de roboţi. Există desigur şi momente mai puţin reuşite, dar în comparaţie cu celelalte albume apărute în „felia“ asta, debutul celor de la Neosignal e cât se poate de OK.

HollySiz - My name is

În cazul în care sunteţi la curent cu scena franceză, probabil o ştiţi pe Cecile Cassel. Ea este fiica regretatului actor francez Jean – Pierre Cassel şi sora celebrului actor Vincent Cassel. Şi e la mintea cocoşului – e şi ea actriţă, da? Dar fiindcă blogul de faţă nu se adresează cinefililor în mod special, am să mă opresc cu introducerea aici. Sub numele de Hollysiz, tipa asta care a devenit blondă pentru această apariţie şi-a lansat albumul de debut „My name is“. Discul este promovat de single-ul „Come Back to Me“, o piesă care are acel „vino-ncoa“ care defineşte hiturile din zona pop made in France. Mai presus de toate, melodia asta te cucereşte graţie aerului de Blondie upgradat la vremurile noastre. Categoric are un „quelque chose“ care te dă pe spate, cu referiri la Gene

Kelly, Frank Sinatra sau Michael Jackson aîn videoclip. Pe scurt, e o mostră de pop făcut pentru oameni care nu suferă de dereglări ale IQ-ului.

Nightmares on Wax - Feelin Good

Categoric, britanicul George Evelyn are toate motivele să se simtă bine. Şi-n plus, ştie cum să transmită acest sentiment ascultătorului, fără a apela la trucuri ieftine. Cel care a colorat începutul anilor 90 cu infuzia sa de hip – hop şi breakbeat şi care a definit cât se poate de exact vremurile de început ale label-ului Warp propune de această dată o excursie în lumea orchestraţiilor sonore izbutite. Cel de-al şaptelea album al său e plin de trompete, percuţii africane, saxofoane şi viori şi oferă un amalgam fericit de stiluri muzicale.
„Be, I Do“ se concentrează în zona  efectelor sonore africane şi cubaneze, în timp ce Master Plan e piesa perfectă pentru o duminică după – amiază petrecută în intimitatea fotoliului personal. Printre track-urile care reuşesc să fie mega – adorabile încă de la prima audiţie se numără şi Luna 2, în care percuţionistul german Wolfgang Haffner face pur şi simplu minuni. Desigur, lista deliciilor sonore nu are cum să cocolească „ Now is the time“, o infuzie de reggae şi dub „aşezat“ pe beat-uri cât se poate de cuceritoare sau „Eye (Can’t See) plus Tapestry, două momente care emană cantităţi serioase de energie. Ar mai fi şi Om Sweet H(Om)e, piesa care închide într-un mare fel acest disc.  Feeling Good transmite transmite energii pozitive cu nemiluita. E şi normal să fie aşa căci de vreo şapte ani de zile George Evelyn şi-a mutat sediul în Ibiza. Sau poate şarmul acestui disc i se datorează şi lui Sebastian Studnitzky, orchestratorul celor de la Jazzanova, care face o treabă excelentă aici. Poate ar trebui să-l ascultaţi, pentru a vă contamina de o serioasă porţie de „feeling good“.

65daysofstatic - Wild Light

Fiindcă trebuie să vă mărturisesc sincer că până recent nu am ascultat nimic din visteria trupei britanice 65daysofstatic, nu ştiu cât adevăr este în constatarea criticilor muzicali care afirmă la unison că cel de-al şaselea album al lor Wild Light, este cel mai „electronic“ disc al lor. E un fel de-a spune, căci ceea ce se aude în cele nouă piese ale acestui disc e mai degrabă post – rock. Aşa ar trebui să sune orice trupă din această „oală“ în 2013. Iar cei care se sperie de sintagma „electronic“, ar trebui să-şi reconsidere atitudinea. Desigur, ar fi trebuit să-i ştiu pe băieţii ăştia, dacă nu pentru altceva măcar pentru faptul că au avut o piesă pe un album anterior al lor, în care au colaborat cu nimeni altul decât Robert Smith. Revenind însă la prezent, pentru a-ţi face o impresie rapidă dacă

e sau nu pe gustul tău, recomand ascultarea track-ului cu numărul doi de aici, Prisms. Există două variante: ori te îndrăgosteşti iremediabil de compoziţiile britanicilor 65daysofstatic, ori consideri că oamenii ăştia nu rezonează defel cu feeling-ul tău personal.

Pink Martini - Get Happy

Recent, mica trupă din Oregon care poartă numele de Pink Martini a avut parte de o sumedenie de referiri în mass – media autohtonă, graţie faptului că la 100 de ani de la naşterea celei care a fost poreclită Edith Piaf a României, a lansat un cover după binecunoscuta Până când te iubeam. Piesa este inclusă în cel mai nou material discografic al americanilor şi a fost cântată dealtfel în luna mai a anului trecut, pe scena Filarmonicii Din Timişoara, într-un concert de excepţie unde atât liderul Thomas Lauderdale cât şi solista Storm Large au rostit o sumedenie de 

cuvinte în limba română. 

Gregory Porter - Liquid Spirit

În cazul în care faceţi parte din tagma melomanilor norocoşi care au avut ocazia să asiste la concertul susţinut de Kurt Elling în vara anului 2013 la Timişoara, cu siguranţă veţi fi vrăjiţi de muzicianul american de 42 de ani care zilele trecute a devenit „major“, graţie faptului că a editat un material discografic la celebra casă de discuri Blue Note. Există multe similitudini aici cu Kurt Elling, dar fără îndoială lista eventualelor nume „de gen“ include şi nume ca Stevie Wonder sau Donnie Hathaway. Deşi se află la cel de-al treilea material discografic şi a avut parte de două nominalizări la premiile Grammy, Gregory Porter nu este un superstar.