Coma - Orizont

                                           

Aparent, zece ani e o perioadă cât se poate de lungă atunci când vorbim de muzică. Chiar şi-n ciudata industrie muzicală de pe meleagurile noastre într-un deceniu s-au schimbat destul de multe. Mai ales la dance şi pop, unde deşi versurile unor piese sunt cât se poate de handicapate, sound-ul este totuşi accaptabil. Din păcate, scena hardcore – metal – rock românească nu a trecut prin schimbări spectaculoase în ultimul deceniu. E drept, au apărut multe festivaluri unde se ascultă riff-uri agresive, au apărut şi câteva trupe din aşa numitul alternativ – rock, dar la „agresivităţi“ situaţia nu e cu mult diferită de cea din trecut. Trupele din această „ciorbă“ care au ţinut pasul cu vremurile sunt destul de puţine, iar la capitolul „sound“ ar mai fi multe lucruri de îmbunătăţit. 

Carevasăzică, la zece ani de pauză de la ultimul album Coma, aşteptările visavis de acest disc erau în funcţie de perspectiva fiecăruia. Din capul locului trebuie menţionat că albumul celor de la Coma nu e deloc încadrabil în categoria „spectaculos“.  Printre compoziţiile care se regăsesc pe Orizont se numără şi câteva piese bineştiute deja de fanii trupei: Un semn (2011), Vezi (2012), Chip (2014) sau Document (2015). Melodia care deschide albumul – şi care totodată stabileşte numele acestui material discografic – are un şarm aparte fiind totodată unul din cele mai interesante piese din disc. E un semn clar că oamenii au rămas ancoraţi în „rădăcini“. E drept, piesa asta (şi nu numai) are destule similitudini cu muzica timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Înainte de a mă acuza de „provincialism“ daţi – mi voie să remarc faptul că şi IPR-ul sună „a multe altele“ de afară. Principalul este că muzica asta are cojones“. Unul din motivele pentru care Coma este o apariţie interesantă pe spectrul autohton este faptul că muzicienii navighează destul de abil între apele „zgomotoase“ de hardcore – metal şi inflexiunile mai „liniştite“ ale rock-ului, acest aspect fiind unul cât se poate de vizibil şi-n piesa „Delicii“. Un alt moment reuşit este Montagne Russe, unde armoniile agresive se contopesc într-un mod fericit cu accentele lirice. Un alt plus al compoziţiilor semnate Coma sunt textele care adesea au „mii de metafore“ (vorba piesei „Cel mai frumos loc de pe pământ“). Printre momentele izbutite ale albumului se numără şi piesa care încheie acest disc, care oferă şi câteva armonii post – rock dar şi un text „corect“: „Vrei să povestim…Ia loc şi-adu-ţi si un pahar…Pândeam demult să prindem noaptea la hotar /Dar ne-am dat de gol cum nimeni nu se aştepta¬¬¬ Şi am dat să fugim, dar ne-a ţinut în loc o stea, Acolo totu-aşa-ncepea…“.

Dincolo de nenumăratele puncte pozitive, un ascultător atent poate să descopere şi chestiuni mai puţin reuşite. Mi-aş fi dorit de exemplu ca printre textele izbutite ale celor de la Coma să găsesc şi piese cu mesaj social. E drept, muzica autohtonă duce mare lipsă de texte de atitudine, dar la o trupă cu cojones cum e Coma n-ar strica niscaiva implicare în chestiunile din categoria „take action against“...Un alt minus este „masterul“, care nu se ridică la sound-ul metal – hardcore pe care îl găsim la trupele de afară. Revenind la bilele albe, e de apreciată lejeritatea cu care Coma oscilează între armoniile „dure“ şi cele „de rock pentru mase“. Se simte faptul că trupa a juns la o maturitate artistică şi cele zece piese de aici sunt cât se poate de închegate. Având în vedere că trăim într-o ţărişoară unde rock-ul e cât se poate de marginalizat de mass – media, apariţia acestui disc la Universal Music este de aplaudat. Avem nevoie de cât mai multe trupe de genul Coma, care să contrabalanseze cumva tonele de muzici insipide care se revarsă la posturile de radio sau TV. De apreciat este şi faptul că albumul ăsta va avea parte şi de o apariţie pe vinil. Una peste alta, un disc corect, bine executat, care „alunecă“ bine în urechile celor obişnuiţi cu muzici rock sănătoase.

Nadayana - Nine

                                         

Fără îndoială timişoreanul Claudiu Lazarciuc este o rara avis în peisajul muzicii româneşti. Anul trecut, artistul a fost nominalizat la Idyllwild International Festival Of Cinema în Los Angeles, California pentru coloana sonoră a filmului „The Boatman”, pe care a compus-o. Anul acesta a debutat cu un proiect pe care îl numeşte „world-music contemporan“ care poartă numele de Nadayana şi un material discografic de debut care merită toată atenţia melomanilor îndrăgostiţi de sound-uri „paşnice“, numit „Nine“. Poate că o sintagmă mai exactă care descrie această muzică ar fi aceea de „ambientală“. Poate chiar e un soi de ambiental – world music. Nici nu mai contează, căci muzica asta te vrăjeşte. Din prima.

Numele Nadayana vine din sanskrita „nadam” (sunetul interior care apare în meditaţia profundă) şi „yana” (cale – către aceea stare de contemplare). Alături de el, în proiect mai colaborează Julia Lazarciuc.
„Vocea“ pricnipală a acestui material este hang-ul, un instrument cât se poate de „fresh“, inventat în anul 2000 şi care a fost prezentat pentru prima oară publicului un an mai târziu în cadrul celebrului târg  Musikmesse Frankfurt . Prima apariţie a acestui instrument în arealul timişorean s-a produs în cadrul festivalului Plai, prin 2009, unde austriacul Manu Delago (care concertează printre altele şi cu Anoushka Shankar) a apărut în formulă de duo, cu Christoph Pepe Auer. Şi a fost la-nălţime cu hang-ul, interpretând o variantă memorabilă a celebrului Smells like Teen Spirit de Nirvana. Revenind la Nadayana, pe lângă hang o altă atracţie o constituie handpan-ul (un alt instrument din aceeaşi „arie), iar pentru ca totul să fie perfect, sound-urile astea sunt îmbibate din plin cu gonguri tradiţionale thailandeze.


Nu trebuie să fii cine ştie guru pentru a sesiza că această muzică are darul de a te relaxa într-un mod profund. După cum spunea şi artizanul acestui proiect, „este o reconectare la spiritual, la esenţă“. Cele nouă piese incluse pe acest album „colcăie“ de armonii ale acestor instrumente „ciudate“ emanând un efect benefic asupra ascultătorului. Desigur, pentru a savura aşa cum se cuvine acest album, este indicat să te închizi într-o cabană undeva la munte, fără semnal mobil, în faţa unui şemineu în care trosnesc lemnele adunate cu trudă înainte. „Filmele“ propuse de Nadayana te pot duce cu gândul spre gheţarul Skaftafellsjökull, peşterile de marmură din Chile, un câmp de lavandă din Franţa sau chiar pe insula Ko Phi Phi. Muzica discului e una liniştitoare, care te face să meditezi şi care te unge pe suflet. Bravo, Nadayana pentru unul din cele mai inedite albume de ambient - world music ale anului 2016 în România. Discul se poate asculta aici. 

Mungolian Jetsound - A City So Convenient

                                         

Indubitabil, în materie de muzică electronică, oferta este cât se poate de generoasă. Într-atât de bogată, încât este tot mai greu să „cerni“ chestiile faine de refulările unor indivizi care-şi spun of-ul cu ajutorul nenumăratelor softuri menite să compui vreun track în zilele noastre. Drept urmare, numărul producţiilor dubioase creşte nepermis de mult, iar „filtrul“ fiecăruia este tot mai greu de setat. Desigur, un bun punct de plecare este casa de discuri sub umbrela căreia apare câte ceva. Iar atunci când este vorba de Smalltown Supersound, poţi băga mâna-n foc că produsul pe care îl pun pe tapet este unul valabil. Nu doar pentru că aici au văzut lumina zilei producţiile celor trei sfinţi ai muzicii space – disco (Lindstrom, Prins Thomas şi Todd Terje), dar mai ales pentru că discurile de aici au substanţă. Şi fiindcă am ajuns la capitolul descoperiri noi, astăzi e timpul pentru Mungolian Jetset. Wikipedia ne spune că trupa asta e formată din Pal "Strangefruit" Nyhus şi Knut Sævik. Deşi nu am auzit cele patru albume discografice scoase până în prezent de maeştrii ăştia ai Norvegiei, am dat peste cel mai recent E.P. al lor care conţine patru piese. Una şi una. Feeria disco debutează cu "Quintessential Trips To Bergen.", un track mega – funky cu arome de disco care poate fi ascultat la maxim în timp ce stai la nenumăratele semafoare plantate mai nou în mijlocul Timişoarei. Sau poate fi soundtrack-ul ideal în căşti în timpul unei călătorii cu CFR-ul nostru de toate zilele. „A City So Convenient“ – care dă titlul acestui E.P. – oferă o paletă stilistică impresionantă, iar „San Frisco Speedhall" navighează în jurul unui space – disco de nota zece îmbibat exact cât trebuie şi cu accente techno. În ceea ce priveşte ultima piesă a acestui E.P. „San Disco Speedhall", cuvintele nu-şi prea au rostul, melodia reuşind să-ţi însesnineze ziua cu groove-urile ei prietenoase. Deşi motto-ul acestei ultime piese ar putea fi „keep it simple“, melodia cucereşte din prima şi te face să te încarci cu emoţii pozitive. Exact ceea ce ne dorim de la muzică, dealtfel. Sunt sigur că unii vor strâmba din nas şi vor comenta că acordurile astea sunt prea simpliste pentru urechile lor sofisticate. Nu mă încumet să contrazic această percepţie, dar pot pune pariu că sound-ul ăsta te încarcă cu good vibration. Şi oleacă de sweet sensation, vorba unui cântec al celor de la Marky Mark. Drept pentru care, vă sfătuiesc să ascultaţi piesele astea cu volumul pornit bine. Merită!

Ramones - Ramones 40th Anniversary

                              

În cazul în care nu ai ascultat niciodată Ramones, sunt destule şanse să nu te dea pe spate sound-ul acestei trupe legendare. Şi totuşi, pentru cei care au urechile desfundate audiţia albumului Ramones – apărut iniţial în luna aprilie a anului 1976 – ar trebui să fie o experienţă deosebită. Zilele acestea, albumul cu pricina a căpătat o apariţie nouă, frumos botezată 40th Anniversary. Desigur, de-a lungul timpului a curs multă creneală pe subiectul Ramones, aşa că e cât se poate de greu să spui ceva nou despre acest subiect. Discul original cuprinde versiuni remasterizate ale unor diamante sonore ca „I Don’t Wanna Go Down to the Basement,” “Now I Wanna Sniff Some Glue,” sau “Beat on the Brat.” În ultimele decenii, o tonă de trupe din întreaga lume s-au inspirat din creaţiile trupei americane care şi-a înregistrat discul de debut pentru numai 6.400 de dolari, o sumă infimă la acea dată. Muzica lor trebuie judecată şi după faptul că pe vremea aceea topurile erau dominate de altfel de muzici. Poate aşa se explică şi faptul că Ramones, unul din cele mai influente discuri punk din întreaga lume, a reuşit să ajungă doar până pe poziţia a 111-a a topului Billboard la apariţia sa. Desigur, de-a lungul anilor o sumedenie de trupe şi-au manifestat respectul pentru acest disc, printre cei care au înregistrat cover-uri fiind Sonic Youth sau Die Toten Hosen.

Revenind la vremurile noastre, acest box set care apare după 40 de ani cuprinde piesele remasterizate, dar şi versiunile originale (mono!). Plus o serie de bunătăţuri care vor fi gustate din plin de fani. Şi mai există aici şi două discuri care au fost înregistrate live.  Diferenţele dintre cele două recitaluri pot fi sesizate doar de fanii înrăiţi, dar asta e altă mâncare de peşte. Blitzkrieg Bop are parte de nu mai puţin de şapte variante. Una peste alta, recomand cu căldură acest box set pentru toţi rockerii. Nu numai pentru cei care ştiu ce înseamnă punk. Poate fi o audiţie interesantă şi pentru cei care şi-au cumpărat tricouri Ramones de la H M şi nu ştiau ce reprezintă chestia asta. Din păcate, toţi cei patru membri originali ai trupei au decedat în decursul ultimilor ani, dar ne-au lăsat muzica. Şi un spirit rebel, care cu greu se mai găseşte în zilele noastre. Carevasăzică Hey Ho Let s Go.

GoGo Penguin - Man made object

                                         

Deşi numele celor de la GoGo Penguin ar putea concura lejer într-un top al celor mai neinspirate alegeri pentru un „band“, muzica reuşeşte să surclaseze banalitatea titulaturii. După ce au editat albumele Fanfares şi V20, cei trei muzicieni care alcătuiesc acest proiect au scos Man Made Object la cea mai faimoasă casă de discuri de jazz din lume, Blue Note. Înainte de toate, e musai de remarcat că piesele astea nu pot fi încadrate în ceea ce înţelegem de obicei prin această particulă. Majoritatea pieselor sunt construite în jurul pianului lui Chris Illingworth, sound-ul acesta fiind dealtfel un trade mark al trupei. Acest fapt nu ştirbeşte cu nimic prestaţia lui Nick Blacka al cărui bass contribuie din plin la dezvoltarea construcţiilor sonore, iar  percuţia - pe alocuri extrem de viguroasă – realizată de Rob Turner adaugă stropi de inspiraţie pieselor. Unul din motivele pentru care acest disc merită ascultat cu urechile ciulite este acela că oferă destule răsturnări de situaţie. 

Pe alocuri tobele sunt cât se poate de înşelătoare, căci dacă faci abstracţie de restul instrumentelor poţi avea impresia că tocmai asculţi un disc de drum and bass. Ba chiar ceea ce numim „club music“, în „Smarra“, fără îndoială unul din highlight-urile albumului. Piesa asta e un hibrid între jazz şi efecte electronice, mai ales pentru faptul că sound-urile din ambele tabere sunt întrebuinţate într-o cantitate bine dozată. Piesele oscilează destul de mult şi transmit stări complexe: de la porţiuni liniştite care te fac să te gândeşti la veşnicia satului românesc la bucăţi nervoase care-ţi induc în subconştient nebunia cotidiană palpabilă în marile metropole. Discul te captivează din start şi până la ultima clipă, iar momente ca „Wild Cat“ , „Quiet Mind“ sau „All Res“ merită ascultate la volum maxim. Dacă iubiţi crescendo-uri măreţe, explozii demenţiale, jazz de mare clasă şi puţintele efecte electronice, Go Go Penguin şi noul lor disc e musai de ascultat.

JazzyBIT - Horizon

                                         

Jazz-ul românesc suferă de aceleaşi „hibe“ pe care le întâlnim la tot pasul în aşa zisa industrie muzicală românească. Graţie faptului că dintotdeauna genul acesta de muzică a fost unul de nişă, în „felia“ asta s-au cuibărit de-a valma talente inconstestabile dar şi o sumedenie de oameni caracterizaţi printr-un snobism feroce. Dacă e să analizăm strict apariţiile discografice din această zonă, situaţia reflectă cât se poate de fidel „bubele“ prezente în activitatea concertistică. Din păcate, numărul artiştilor din noua generaţie care se încumetă să intre-n acest „angrenaj“ este cât se poate de micuţ. Din fericire, Timişoara a reuşit în ultima vreme să intre-n „hora“ asta cu două nume care în ultimii ani au demonstrat multe. Dincolo de premii, laude şi apariţii concertistice pe la cele mai importante festivaluri de profil din România şi-n alte locuri, tinerii artişti care alcătuiesc formaţiile JazzyBIT şi Sebastian Spanache Trio au reuşit să molipsească publicul mai mult sau mai puţin avizat cu un sentiment cât se poate de plăcut, care ar trebui să se regăsească la majoritatea oamenilor care activează într-un fel sau altul în arta numită muzică. E vorba de acel feeling care nu poate fi exlicat prin teoreme dar care te face să simţi pur şi simplu că oamenii CRED în ceea ce fac. Cel de-al doilea album al celor de la JazzyBIT oferă pe larg acest sentiment. Discul a fost scos pe piaţă exact la doi ani după apariţia albumului de debut numit Touch The Sky şi la patru ani de la primul concert al trio-ului timişorean. Decizia timişorenilor de a înregistra piesele incluse aici la un studio din Budapesta, alături de oameni „profi“ a fost de bun augur, căci sound-ul prezent în cele şapte compoziţii este fără cusur. Şi-n jazz, lucrurile de acest gen contează foarte mult. Un alt element care merită toate laudele este faptul că albumul Horizon are o poveste. Nu mă refer aici la incursiunile pline de farmec ale celor trei muzicieni pe parcursul celor şapte piese care alcătuiesc story-ul muzical, ci la imagine. Da, imaginea contează şi-n jazz-ul modern, iar cărticica de 16 pagini ce cuprinde ilustrații grafice deosebite, reuşeste să completeze percepţia ascultătorului visavis de acest produs.

În ceea ce priveşte muzica, madame et messieurs, lucrurile sunt cât se poate de clare: JazzyBIT oferă o excursie atractivă, în care sound-urile de orgă ale lui Teodor Pop îţi inspiră reverii mirifice. Meniul e completat de basul pe alocuri „rock“ a lui Mihai Moldoveanu şi percuţia „ceas“ executată de Szabó Csongor-Zsolt. E destul de greu să alegi un „highlight“ între cele şapte compoziţii de aici, în ciuda faptului că în opinia celor de la JazzyBIT cea mai catchy piesă de aici este „Remember“. Şi asta pentru că Horizon merită să fie savurat ca un tot întreg. În opinia subsemnatului, cele mai drăgălaşe piese de aici ar fi Le Tunk şi Equilibrium, dar sunt sigur că fiecare meloman va găsi momente de real desfăţ sonor printre toate compoziţiile. „Probabil că jazz-ul nostru e mai digerabil decât cel cântat de alte trupe“, îmi mărturisea Mihai Moldoveanu în cadrul unui interviu, adăugând faptul că în decursul activităţii lor băieţii au avut surpriza să beneficieze la concerte de oameni care nu sunt pasionaţi neapărat de  jazz. Poate într-adevăr aceasta e reţeta de succes a celor de la JazzyBIT, faptul că nu se adresează neapărat acelei nişe de oameni care „respiră“ jazz de dimineaţa până seara. Da, compoziţiile lor pot fi savurate lejer şi de cei mai puţini „connaiseurs“ în ale jazz-ului. Da, s-ar putea ca această constatare să fie interpretată în fel şi chip de „nucelul dur“ al jazziştilor. Dar, asta nu are cum să-i afecteze pe cei trei muzicieni, care au un background de influenţe foarte variate. Căci, chiar şi acel „bit“ (pic) din titulatura trupei sugerează că oamenii aceştia nu sunt cantonaţi în conservatorismul care emană adesea din muzicienii de jazz care se iau prea în serios. Horizon „curge“ cât se poate de „domol“ şi e „uşurel“, dar deloc frugal. Trupa asta „oleacă jazz“ („kicsit jazz, dacă vreţi) pleacă în turneu de lansare. Merită să vedeţi pe viu care este orizontul JazzyBIT. În 4 martie la Timişoara, 6 martie la Sighişoara, 11 martie la Oradea, 12 martie la Sibiu şi 24 mai la Bucureşti. Iar dacă vreţi să gustaţi din Horizon, puteţi să facţi acest lucru aici.

Savages - Adore Life

                                         

Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi   Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact care sunt ingredientele care reuşesc să facă acest disc unul memorabil. O fi faptul că fetele par a fi cât se poate de sincere. Sau simplitate enervantă pe alocuri a compoziţiilor. Sau poate energia degajată de compoziţiile de aici. Cert este că de multişor nu am mai avut parte de un post – punk atât de furios şi concentrat deopotrivă.

Un alt lucru cât se poate de neobişnuit este faptul că producătorul acestui album este danezul Trentemoller. Da, acel artist care în 2013 a cântat în deschiderea concertelor Depeche Mode şi a cărui muzică eminamente electronică a fost inclusă în peliculele unor regizori ca  Oliver Stone, Pedro Almodóvar sau Jacques Audiard. În cadrul unui interviu acordat revistei britanice Uncut, solista trupei, Jehnny Beth (care e franţuzoaică, dealtfel) a fost întrebată de ce a ales ca acest disc să fie mixat de către un producător de muzică electronică. „Câteva lucruri au fost atractive. El nu este un om care mixează în mod tradiţional discuri de rock an roll, vine din aria muzicii electronice dar are cunoştinţe vaste despre chitară. Ce a fost cel mai atractiv a fost faptul că am lucrat cu cineva din generaţia noastră. Trupele adesea colaborează cu ingineri de sunet old school care au scris istoria rock+ului. Dorinţa noastră este să lucrăm cu oameni dintr-o generaţie care merge înainte cu noi, nu cu cei din trecut“, a fost răspunsul ei. Fără îndoială şi acest amănunt face ca acest disc să sune „altfel“.


În piesa care dă titlul acestui album de excepţie, cele patru fete cercetează anxietăţile care definesc specia umană întrebându-se cît se poate de retoric „Is it human to ask for more? Is it human to adore life?“. Pe parcursul discului, sonorităţile sunt cât se poate de crude şi cocolesc adesea sound-urile „şlefuite“ cu care ne delectează de obicei formaţiile atunci când aruncă pe piaţă un album. Pe piesa “The Answer” solista Beth ne explică o filozofie de mare efect în versurile “If you don’t love me, don’t love anybody.” Iar în anumite momente din „Surrender“ fetele reuşesc să readucă în atenţie riff-urile nervoase a la Sonic Youth. Majoritatea pieselor din Adore Life sunt teribil de directe iar textele ocolesc cu bună ştiinţă metaforele, pentru a crea un disc cât se poate de „crud“, care evocă realitatea fără retuşuri a zilelor noastre. Un moment deosebit este şi I need something new, o compoziţie care trece printr-o serie de stări şi în care interpretarea vocală îţi poate aminti de Lene Lovich, de exemplu. Deosebit de brutală şi agresivă e T.I.W.Y.G. (prescurtarea de la “This Is What You Get) în care  se simte influenţa celor de la Atari Teenage Riot. Fără îndoială, acest disc nu este recomandat acelora care sunt în căutare de muzică „de entertainment“. Unul din lucrurile care separă acest disc de multe alte albume din branşa post punk este faptul că per ansamblu, mesajul este pozitiv. Nu degeaba încă din prima piesă a disculuzi ni se spune că Love is the answer. Recomand cu cea mai mare căldură tuturor celor interesaţi de muzică furioasă şi energică. Fie ei rockeri sau punkeri. De ascultat pe repeat, spre disperarea vecinilor cantonaţi în muzică de genul bubble – gum.

Jain - Zanaka

                                        

Chiar dacă are numai 23 de anişori, solista franceză Jain a avut nevoie de nu mai puţin de şapte ani pentru a pune laolaltă cele zece piese care se regăsesc pe albumul ei de debut. Acest amănunt este unul primordial, căci varietatea de stiluri care se regăsesc în compoziţiile franţuzoaicei este una de invidiat, spectrul sonor evoluând de la pop la world music, bineînţeles cu o serie de arome dintr-o serie de alte etichete cum ar fi reaggae, hip hop sau chiar electronic music. Criticii muzicali din Franţa au primit cât se poate de pozitiv acest debut, albumul fiind nominalizat dealtfel şi la categoria Album révélation  în cadrul Victoires De La Musique, eveniment care va avea loc în data de 12 februarie în capitala Franţei. Un alt amănunt care face ca melodiile de aici să conţină nişte arome cât se poate de speciale este faptul că în copilăria ei solista a trăit în mai multe ţări africane printre care se numără Dubai sau Congo.

Fiind influenţată şi de hip – hop – ul american din zilele noastre, solista nu se sfieşte să introducă şi bucăţele din acest gen. Desigur, din aşa un pedigree nu are cum să lipsească şi idei de reggae (Lil Mama sau You can blame on me) iar atunci când e vorba de piese mai acustice (All my days) solista poate fi comparată cu Lilly Allen .Dar, ni'el mai fresh. De mare efect e şi piesa Makeba, care are un aer de Fela Kuti updated in 2016.  Din acest ghiveci nu lipsesc nici acorduri de indie – rock mai ales în So Paceful. Una peste alta, Jain reuşeşte să surpindă cu un disc care deşi are câte puţin din de toate, e surprinzător de bine închegat şi oferă o audiţie cât se poate de plăcută. Desigur, nu am menţionat nimic de Come şi Heads Up, două cântece care ar putea să-şi găsească locul în fruntea multor topuri de muzică pop din zilele noastre. Pe scurt, Jain e o surpriză mega – plăcută şi recomand audiţia acestui disc pentru toţi aceia care vor să asculte un pop de calitate, cum destul de rar ţi-e dat să auzi în zilele noastre. Zanaka e un ghiveci pop cu multe ingrediente care are o personalitate aparte.

Hinds - Leave me alone

                                          

Ştim cu toţii expresia „Nu judeca o carte după copertă” (Don’t judge a book by its cover). Atunci când vine vorba de muzică, uneori coperţile reuşesc să puncteze cât se poate de exact produsul final. E cazul tabloului de faţă. Unde patru fete cucuieţe din Madrid exprimă pe deplin sound-ul. E exact ceea ce trebuie în cover-ul albumului de debut Hinds, „Leave me alone“. Dacă n-ar fi vorba de garage şi punk – rock, coperta asta ar ilustra perfect conceptul timişorenilor de la Genius, cel cu „bere, whisky şi femei“. Din fericire, alcoolul şi femeile rămân în ecuaţie, dar muzica e alta. Adesea lo fi, predominant gălăgioasă, cu acorduri punk şi garage dar şi cu momente surf sau chiar porţiuni extrase parcă din visteria Beach Boys.

Povestea trupei spaniole a început sub numele de Deers. Graţie faptului că o trupă canadiană numită Dears a făcut o plângere visavis de titulatură, fetele s-au transformat în Hinds. Oficial, fetele îşi trag seva din nume ca The Black Lips sau Mac Demarco. Dar, ca şi în multe al,te cazuri, ascultătorul poate descoperi o serie de alte posibile referinţe. Cum ar fi Sleater-Kinney. Sau multe altele. Dincolo de stiluri, muzica asta e din categoria „happy rock n roll“. Oscliează adesea între un jam sesion executat după câteva lăzi de bere consumate la foc automat şi chestii „serioase“ pentru urechi pretenţioase. Şi tocmai din acest motiv, are un şarm aparte. .

Prima piesă a albumului „Garden“ pare a fi scoasă dintr-un jukebox atemporal dar are mult „lipici“ fiindcă compoziţia îţi dă aripi. „Fat Calmed Kiddos“ are parte de nişte chitări efervescente şi un text care descrie cât se poate de exact mesajul de voie bună şi alcool: „texting me while you were drunken“. „Warts“ spune povestea unei tipe care se comportă cât se poate de nebunatic. Dincolo de tema uşor „fumată“ melodia oferă o succesiune de acorduri care sunt de neuitat şi graţie vocilor care sunt cât se poate de naturale. Mai ales atunci când auzi “la la la” care devine mai târziu “bara bara bara ba pa”. 

Unul din momentele mai apropiate de punk este „Castigadas En El Granero“ care excelează din nou atât datorită chitărilor cu reverb dar şi fiindcă vocile fetelor par a fi alandala. La fel ca şi textul: "All I see is a big cow/ And now I'm eating all your corn.". „Chili Town’, e o altă piesă care reuşeşte să adune laolaltă diversele influenţele diverse ale celor patru fete din Madrid. Şi să nu uităm de text, căci  „I am stealing your cigars / Just 'cause they're closer than mine/You're having too much light,/ You're missing the disguise/ You're in my hands now/ I am flirting with the sky“. „Bamboo“ pare a fi extrasă dintr-o compilaţie care reune;te cele mai obscure piese americane ale anilor 70. 

Cuvintele adaugă un şarm aparte şi în ‘And I Will Send Your Flowers Back’ o piesă din seria doo – woop în care tema principală se învârte în descrierea unei situaţii naşpa. Sau după cum spun ele “fucked-up mess”.  ‘I’ll Be Your Man’, e cea mai serioasă compoziţie a acestui debut, unde ascultătorul poate descoperi chiar şi nişte influenţe Velvet Underground pe ici pe colo. Se prea poate ca pe alocuri, stilul de cântat al acestor spanioloaice să-ţi aducă aminte de unele nopţi de karaoke unde o grămadă de oameni beţi încearcă să cânte melodii cu texte arhicunoscute. Dincolo de toate, Hinds oferă piese îmbibate cu mult alcool şi nebunii garage şi punk – rock. Piesele sunt contagioase şi pline de enrgie, fiecare dintre ele insuflându-ţi sentimentul de party. Ceea ce, la urma urmei, e cât se poate de bine. Căci asta e menirea rock-ului adevărat. 

David Bowie - Blackstar

În timp ce am ascultat cu urechile ciulite cel de-al 25-lea album al lui nea Bowie, Blackstar, mi-am adus aminte de o ştire recentă despre un preot filipinez care a ţinut slujba din Ajunul Craciunului mişcându-se rapid prin biserică pe o placă electrică hoverboard. Unii au lădat ideea, dar mai-marii bisericii catolice au decis să-l suspende provizoriu, considerând că preotul a arătat lipsă de respect faţa de menirea sa. Blackstar poate fi încadra în acelaşi film, căci noul lui album este la fel de neobişnuit ca şi gestul preotului din Filipine. Fiecare piesă de pe Blackstar  conţine ciudăţenii cu nemiluita. Dar, oare mai trebuie să ne mirăm? Defel. Fiindcă vorbim de omul care în debutul albumului său din 1969 avea o piesă numită „ciudăţenii spaţiale“ (Space Oddity). 

Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăsesc în cele şapte piese se numără şi James Murphy din LCD Soundsystem, care face percuţie la două piese. Dincolo de piesa care dă titlul acestui disc, care are o doză de nebunie de nedescris, un alt moment şod este „Sue (Or in a season of crime)“. Iniţial melodia a apărut pe discul „Nothing has changed“, cu orchestraţia realizată alături de Maria Schneider Orchestra. De această dată, piesa are un oarecare aer de postmodern jazz peste care sunt presărate nişte sound-uri din categoria Nine Inch Nails. Efectele aruncate pe parcurs sunt cât se poate de antrenante, iar sound-ul spaţial creat este unul memorabil. Girl Loves Me e o piesă care ar putea fi inclusă oricând pe o compilaţie cu „real murder ballads“ şi aminteşte pe alocuri de creaţiile din aceeaşi oală semnate Nick Cave, iar Lazarus păstrează aceeaşi nuanţă fiind îmbogăţită însă de excelentele incursiuni jazzy ale saxofonistului Donny McCaslin.

Conform unui articol apărut în revista Uncut, printre cei care au avut o influenţă în naşterea noului album David Bowie se numără Kendrick Lamar şi Death Grips. Probabil că afirmaţia asta e doar un cârlig de marketing. Căci Blackstar e de câteva ori mai interesant decât „mult – fumatul“ Kendrick Lamar (a cărui „capodoperă“ To Pimp A Butterfly,  nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic). Fără îndoială, David Bowie e un nume care-şi permite orice. Ar putea chiar să scoată un album precum cel editat de Chris Watson - El Tren Fantasma, care descrie sonor o calatorie cu trenul prin Mexic, plină de mister şi senzatii inedite. Fără să fie nevoit să mai demonstreze ceva, cu o carte de vizită care vorbeşte de la sine, artistul reuşeşte să lovească din nou cu un disc solid, bine gândit plin de amănunte interesante, care alcătuiesc un întreg mirific. Aparent, ideea emanată de Blackstar e „îndepărtarea“ de rock. Şi totuşi nu e aşa, căci  ultimele două piese de aici demonstrează că omul acesta rămâne şi în aria „clasicilor“. În finalul “I Can't Give Everything Away” auzim singurele riff-uri de chitări clasice. Dar pe lângă asta, albumul ăsta are un iz puternic de „something special“. Dincolo de toate, adevăratul motiv pentru care omul ăsta merită reverenţe adânci este că la vârsta de 69 de ani David Bowie nu e cantonat defel în cutumele pe care le au alte staruri mondiale la această vârstă. David Bowie are de toate: e bizar, plin de ciudăţenii şi reuşeşte să surprindă la orice vârstă. E altfel. Şi pentru asta, e iubit de milioane de fani din lumea întreagă. Iar Blackstar merită să fie ascultat cu atenţie, fiindcă oferă multe recompense urechilor care se dau în vânt după construcţii sonore complexe. Care în lumea de azi pot fi categorisite şi „ciudăţenii“. Albumul apare oficial în 8 ianuarie. De ziua lui Nea Bowie. La mulţi ani!

Cobzality - Paparuda 2.0

De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse. De la Cantofabulele legendarilor Phoenix până la dubioasa modă „etno – dance“ care în anii 90 a făcut ravagii prin ţărişoara noastră, exemplele sunt foarte multe. Din păcate, o sumedenie dintre aceste „update“-uri la muzica populară au fost făcute alandala. Drept urmare, e cât se poate de justificat ca atunci când ai de-a face cu un nou material sonor care-şi propune să „şlefuiască“ folclorul românesc (să-l îmbrace în straie moderne – dacă vreţi), să fii cât se poate de circumspect. Aşa stăteau lucrurile şi înainte de audiţia albumului de debut semnat Cobzality. E drept, acum doi ani am prins un concert memorabil la Timişoara, susţinut de Cobzality şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Banatul”. Dar, de atunci a trecut ceva vreme. Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif. Cobzality este proiectul muzical fondat în 2012 de doi dintre foştii membri Sistem, Florin Romaşcu şi timişoreanul Robert Magheţi, cărora li s-a alăturat, ca solist vocal, Bianca Purcarea. Pentru realizarea discului, cei trei artişti au îmbinat instrumente tradiţionale precum cobza, caval, nai, fluiere şi taragot cu sound-uri moderne şi elemente ambientale.

Printre lucrurile care fac ca acest album să fie interesant este faptul că pe lângă piese arhicunoscute din folclor, există şi „bucăţi“ mai puţin „rulate“ (şi ştiute). Cum ar fi Mîndra de la Jiu, care e prezentă aici în două variante absolut memorabile. Desigur, dintr-un asemenea album nu avea cum să lipsească „De la căpâlna“, o melodie care a fost preluată de atâtea ori încât cred că nimeni nu mai ştie exact varianta originală. Printre altele piesa asta a fost inclusă ca sample de rapperul american Jay Z în piesa lui Murder To Excellence. Cobzality reuşeşte să îmbrace această compoziţie în straie cât se poate de inedite. O altă compoziţie care a fost adaptată în nşpe mii de variante este „Până cân nu te iubeam“. Una din variantele magice pe care mi-a fost dat să o aud la această piesă este aceea „furmizată“ de americanii de la Pink Martini, cu aportul solistei Storm Large. Revenind la Cobzality, îmi place faptul că oamenii aceştia acordă o importanţă deosebită atât filonului folcloric cât şi elementelor moderne. De fapt, acesta e şi unul din secretele pentru care Cobzality merită sincere felicitări: echilibrul perfect între vechi şi nou, între tradiţie şi modernism. Chiar şi „Aseară ţi-am luat“, o altă piesă arhicunoscută sună cât se poate de bine în versiunea lor, iar „Pamentu Caval“ este un alt exemplu de melodie care pur şi simplu îţi pică cu tronc de la prima audiţie graţie balansului perfect dintre orchestraţiile actuale şi porţiunile de instrumente tradiţionale atât de bine aşezate în compoziţie. Mi se pare surprinzător faptul că unele din melodiile cântate prin concerte în aceşti trei ani de Cobzality nu şi-au găsit loc pe acest album de debut.

Invariabil, vor exista voci care simt nevoia să explice diverse paralele între proiectul Cobzality şi Subcarpaţi. Există voci care chiar au sugerat un featuring între cele două proiecte. Din fericire – sau din păcate, după caz – colaborarea asta nu a avut încă loc. Deocamdată. Şi e mai bine aşa, căci Cobzality „umblă“ la folclorul românesc într-un mod mult mai natural şi subtil decât cei de la Subcarpaţi. E o abordare mai finuţă – dacă vreţi - fără prea multe E-uri şi ingrediente artificiale. Deşi e mult diferit faţă de „Cantofabule“ - le celor de la Phoenix, albumul ăsta merge pe o linie iniţiată de legendele rock-ului românesc, îmbrăcând versiunile originale ale pieselor într-un „dress – code“ de bun gust. Una peste alta, sfatul meu este să puneţi mâna pe acest album, fiindcă merită din plin. Faceţi-l cadou de sărbătorile de iarnă, fiindcă e mult mai mişto să asculţi varianta Căpâlna la gura sobei cu Cobzality, decât să rememorezi de mii de ori acelaşi Last Christmas sau tonele de „White Christmas“ care apar în fiecare an în preajma sărbătorilor de iarnă pe diverse compilaţii. Cobzality au reuşit să pătrundă cu acest disc în selecta categorie muzicală ce poartă eticheta de „world – music“, iar piesele de pe acest disc de debut emană prin fiecare por al lor, un sentiment de „good job“. Se prea poate ca abordarea propusă de ei să nu „prindă“ atât de bine la cei obişnuiţi cu music for the masses, dar cu siguranţă va bucura pe deplin urechile melomanilor adevăraţi.

Floating Points - Elaenia

Nu mai e un secret pentru nimeni că etichetele muzicale cu care se catadicesc unii artişti în zilele noastre, frizează uneori absurdul. Graţie faptului că graniţele dintre stiluri au cam dispărut, tot mai des avem de-a face cu muzici care nu pot fi băgate într-o cutie anume. La fel stă treaba şi în cazul britanicului care-şi spune Floating Points. Dacă e să dăm crezare etichetelor puse de site-ul Resident Advisor, ceea ce „scoate“ omul ăsta e un amestec de jazz, house, techno, disco şi bass. În spatele acestui pseudonim se ascunde Sam Shepherd, un tip care a cântat ceva vreme în Manchester Cathedral Boys Choir înainte de a se muta la Londra, unde a devenit cunoscut graţie producţiilor sale. Şi care are o impresionantă colecţie de discuri vinil, de peste 10.000 de bucăţi. Cele mai îndemână comparaţii ar fi Four Tet sau Caribou. Dar, Floating Points e niţel altceva.

Excursia muzicală începe cu Nespole, o adunătură de synth-uri care par cât se poate de bizare în primele două minute ale piesei prin repetivitatea lor, dar care mai apoi capătă o nuanţă deosebită prin introducerea unor elemente demne de filmele lui Hitchcock. După un start cât se poate de reuşit şi misterios deopotrivă, ascultătorul este „bombardat“ cu o piesă structurată în trei părţi (Silhouettes). Din loc în loc, instrumentele folosite aici îţi dau impresia că tocmai asişti la un jam session executat de cea mai obscură trupă de psihadelic kraut – rock din Turcia care a existat vreodată. Asta din punctul de vedere al structurilor melodice, căci instrumentele folosite te duc cu gândul la un jazz de improvizaţie cu puternice accente de „fusion“. Şi asta nu e tot, căci desele momente de acalmie care se regăsesc între cele zece minute ale acestui track adaugă un şarm deosebit. Percuţiile discrete şi orga hipnotică te duc cu gândul la Weather Report. Sau Pink Floyd. Sau Can. Sau orice altceva, căci de fiecare dată când asculţi  această piesă ţi se pare că dai de influunţe cât se poate de variate sau neverosmile. Elaenia debutează cu două minuţele de „nomansland“, susceptibilă de zona The Orb, sau orice din categoria new age. Lucrurile se schimbă pe parcurs, iar odată cu Argent, apare şi un uşor iz de dance music. E un fel de a spune căci întreaga construcţie are un aer misterios iar arpegiile de synth care se revarsă în urechi sunt de mare efect. Thin Air demonstrează încă o dată faptul că omul acesta e cât se poate de atipic. Şi asta fiindcă sound-uri moderne de bass music sunt aşezate ingenios peste sunete de pian de abia perceptibile în fundal, iar diversele efecte adăugate „mult în faţă“ reuşesc să coloreze într-un mod mirific această piesă.

Aş fi tentat să spun că omul acesta reuşeşte să adauge arome de jazz şi kraut musik peste structuri electronice, dar ceea ce se aude în cele şapte piese de aici e din categoria „nu o să-ţi  vină să crezi“. La primele secunde ale piesei „For Marmish“ ai impresia că tocmai ai dat peste Nils Frahm. Ideea se schimbă repede, graţie  unui amestec flamboiant de sunete minimale inventate parcă special pentru a sublinia frumuseţea naturii care ne înconjoară. După cum era de aşteptat, finalul Peroration Six e cireaşa de pe tort la capitolul ciudăţenii. E o piesă în care sunetele techno şi jazz par să se amestece cu percuţii folosite parcă în noise rock. Iar finalul piesei, e de poveste. O explozie sonoră de nedescris în cuvinte.

Albumul ăsta are de toate: de la momentele de ambient în care aproape auzi ciripitul păsărilor în pădure şi susurul izvorului de munte până la explozii folosite adesea în ceea ce numim muzică industrial sau synth-uri specifice unor artişti concentraţi în muzica electronică experimentală. Nici nu e de mirare, căci printre influenţele britanicului se regăsesc nume ca William Fischer. Sau Kenny Wheeler, Rachmaninov, Bill Evans sau Debussy. Poate ar mai fi de amintit şi faptul că britanicul a avut recent un set de şase ore în celebrul club Berghain din Berlin. Unde, printre altele, a pus în întregime albumul Harvest Time al muzicianului de jazz Pharoah Sanders. Revenind la acest disc, are momente pline de romantism dar şi porţiuni abrupte. E un album uluitor care traversează cu mare eleganţă genuri.  Pe scurt, e un serios candidat în clasamentul celor mai interesante albume ale anului 2015. Poate ar mai trebui să adaug că albumul acesta merită să fie ascultat la căşti, pentru o experienţă de nota zece. 

Vali Sirblues Racila - Stay Styx-ed to the blues!

Prin definiţie, există câteva stiluri muzicale care nu vor ajunge niciodată să fie gustate de spectatorii fideli ai emisiunilor lui Măruţă sau Capatos. Unul dintre acestea este blues-ul acustic. Unul din puţinii exponenţi ai acestui curent muzical din România este Vali „Sirblues“ Răcilă. Care explică alegerea făcută cât se poate de sincer: „Cânt blues-ul tradițional acustic pentru că nu este îndeajuns promovat sau nu așa cum ar fi de dorit, cânt în fața publicului tocmai pentru ca vreau să le arăt oamenilor câteva dintre pietrele prețioase pe nedrept uitate, să le ofer cumva o alternativă la ceea ce primesc din belșug pe toate canalele TV sau posturile de radio, pe stradă, în mașină sau de la fereastra vecină“. Pentru cei care au avut ocazia să asiste live la vreunul din concertele acestuia, e cât se poate de clar că apariţia acestui disc este o iniţiativă demnă de remarcat. Şi pentru ceilalţi poate fi o audiţie mai mult decât interesantă. E un album de colecţie pentru orice meloman din ţara noastră, fiindcă creionează cât se poate de exact evoluţia unui artist care merită mult mai multă atenţie din partea publicului autohton.

Se prea poate ca unii dintre voi să fi ascultat discul Handmade Blues, realizat de Vali Răcilă alături de Raul Kusak şi produs de Nicu Alifantis. Care cuprinde o serie de evergreen-uri, inclusiv şarmantul „Is that a monkey you got?“ Ei, bine, de această dată, melomanii au parte de un disc solo, care s-a născut graţie unui timişorean plecat în capitala Austriei şi care a devenit şi producătorul acestui material. E vorba de Alin Mihoc şi Asociaţia Culturală Kabaitan, sub umbrela căreia s-au desfăşurat o serie de evenimente de nota zece la Viena. Albumul a fost înregistrat în capitala Austriei de Peter Muller şi a apărut la casa de discuri austriacă Styx Records şi îi are ca invitaţi pe Martin Pyrker (pian) şi acelaşi Peter Muller (la tobe) şi cuprinde 16 piese. 

Printre care se numără şi superba "Sitting on Top of the World", o baladă care a intrat în categoria standardelor din umbrela American Music. Compusă de Walter Vinson şi Lonnie Chatmon în anii 1930 şi care a mai fost redată publicului din lumea întreagă prin interpretările unor artişti ca . Willie Nelson, Jeff Healey, BB King, Jack White, Bob Dylan, Cream Howlin Wolf, Ray Charles sau Les Paul. O altă piesă cu lipici este „Viola Lee Blues“ , o compoziţie născută în 1928 care a devenit cunoscută decenii mai târziu şi datorită variantei realizate de Greateful Dead. Aprecierile nu se opresc aici fiindcă fiecare din cele 16 track-uri incluse aici reuşeste să inducă o stare de bine oricărui ascultător pasionat de muzică „cu rădăcini“ puternice. Albumul „sună“ cât se poate de curat iar muzicianul care este totodată şi un apreciat socio-psiholog. dă totul din el. Din loc în loc eşti „tratat“ cu sound-uri mirifice provenite de la legendara chitară de 112 ani a artistului, dar şi de celelalte instrumente care reuşesc să creeze o construcţie solidă, colorată cu sunete tradiţionale. Albumul poate fi cumpărat de aici.

Byron - Eternal Return

Pe lângă nemuritorul „Pe aripile vântului“, producătorul american din Epoca de Aur a Hollywood-ului, David O. Selznick a lăsat moştenire şi câteva vorbe de duh. Una dintre acestea e aceea că „reuşita oricărui proiect stă în detalii“. Atunci când vorbim de byron, detaliile sunt foarte importante. Formaţia care şi-a făcut apariţia în urechile melomanilor din ţărişoara noastră cu discul Forbidden Drama, a avut dintotdeauna grijă la acest capitol. Poate nu ar fi lipsit de importanţă să amintesc că albumul A kind of alchemy a avut parte  de una din cele mai mişto „ambalaje“ ever realizată în ţara noastră la capitolul CD-uri, acesta fiind realizat sub forma unei cărţi de formă pătrată cu latura de 7 inch. După ce au cochetat cu limba română pe albumul „Perfect“, băieţii au realizat un hibrid care a apărut în două ediţii distincte („30 de secunde de faimă“ şi „30 seconds of fame“) iar anul trecut au revenit în business cu un disc melancolic, ale cărui piese au fost incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Din fericire, noul album reprezintă o întoarcere la rădăcinile mai puţin „comerciale“ ale trupei. Iar detaliile, întregesc şi de această dată atmosfera. 

Discul “Eternal Return”, a fost inregistrat in High Resolution Audio (24 bit / 96 kHz) la Windmill Lane Recording Studios, renumitele „studiouri U2” din Dublin, Irlanda. Mai trebuie adăugat şi faptul că masterul a fost realizat la studioul Abbey Road din Londra de catre Frank Arkwright (Joy Division, Blur, Arcade Fire, BiffyClyro etc.)..În plus, “Eternal Return” este un album-concept cu 12 piese compuse pe parcursul unui an, fiecare dintre ele corespunzând câte unei luni din calendar (începând cu martie şi terminând cu februarie). Versurile vorbesc despre miturile, legendele şi evenimentele istorice din spatele fiecărei luni, transpuse în lumea modernă. Şi ca să rămânem tot la detalii, ascultătorul are parte de o cărticică extrem de inspirată. Credeţi-mă pe cuvânt! Din punct de vedere muzical, byron revin la un sound mai complex. Şi asta e îmbucurător, în opinia subsemnatului.

Încă de la primele sunete ale piesei de deschidere „Settling down“ e clar pentru toată lumea că discul ăsta nu se adresează oamenilor care ascultă muzică doar în timp ce spală vasele sau călătoresc cu mijloacele de transport în comun. Un lătrat de câine misterios te face să te teleportezi undeva într-un sat izolat de munte, iar intro-ul cu voci care şoptesc ceva în limba franceză este urmat de o explozie de chitări care începe undeva aproape de minutul doi. Discul debutează în forţă cu nişte riff-uri mult mai hotărâte decât majoritatea pieselor byron şi se învârte în jurul unor armonii bine structurate, subliniate la fix de câteva pasaje „zgomotoase“ care alcătuiesc la un moment dat o paranoia psihadelică de mare efect. Sound-urile de clape din finalul piesei mânuite ca de obicei dibaci de 6fingers sunt exact la locul lor. The Sea – varianta piesei „Marea“ prezentă pe acest disc – sună bine de tot, iar unul din puncte de atracţie ale albumului este piesa Peace. Nu pentru că e printre cele mai scurte, ci fiindcă iese oarecum din tiparele byron, atât ca construcţie cât şi ca tonalitatea vocii solistului. Alături de notele muzicale, băieţii sunt la înălţime şi graţie textelor. Un bun exemplu este „Gone Fishing“: „My woman doesnt seems to care- We are stuck in a routine She s jus hungry for compliments Her wardrobe is full but she has nothing to wear The strory doesnt seems to end  I think im going fishing“. Per ansamblu, albumul Eternal Return e mult mai  „zgomotos“ decât precedenta lor realizare discografică. Dar, rămâne undeva în zona rock-ului „aşezat“ în care pasajele „liniştite“ se îmbină armonios cu porţiunile „nebunatice“. 

Unul din minusurile albumului acesta este acela că toate compoziţiile poartă amprenta liderului trupei. Bănuiesc că ar fi mult mai interesant ca pe viitor rolul ăsta să fie preluat şi de alte persoane, pentru varietate. Refrenele sunt ample şi vor bucura cu siguranţă oamenii „ninetofive“, iubitori de rock. Nu e niciun reproş, ci doar o constatare, căci la concertele celor de la Byron am avut priejul să văd de nenumărate ori fete şi băieţi din categoria „corporatişti“. Care nu vor să se asocieze cu baladele Vama sau Holograf , dar nici nu gustă prea tare experimentele „alternative“. Una peste alta, byron rămâne în apele rock-ului de calitate. Indiferent dacă fredonezi sau nu piesele byron, trebuie să recunoşti că oamenii aceştia şi-au creat un drum propriu. byron are o „semnătură aparte“. Care include un sound distinct, cu răbufniri zgomotoase şi melancolii languroase. Peste care se adugă o atenţie sporită la detalii.Rezultatul este unul de apreciat. Şi de ascultat, bineînţeles.

C Duncan - Architect

Chiar dacă pe zi ce trece creşte periculos de mult numărul artiştilor care îşi etichetează muzica drept „eclectică“, tot mai rar găsesc lucruri surprinzătoare prin avalanşa de apariţii discografice care se revarsă constant peste noi. Adevărul e că prin această mare infinită de discuri care apar zi de zi, e tot mai greu să ai un „filtru“. Să asculţi ceea ce merită, să cerni grâul de neghină. Compozitorul scoţian Chris Duncan reuşeşte pe deplin să fie surprinzător cu debutul său discografic. Spre surprinderea multora, a fost remarcat de juriul care alcătuieşte anual lista de nominalizări pentru premiile Mercury din Marea Britanie. Albumul Arhitecture are serioase doze de originalitate în primul rând pentru că amestecă aromele muzicii clasice cu „cărligele“ muzicii denumite „pop“. Şi mai interesant este că această nebunie sonoră care prezintă ascultătorului inclusiv inflenţe psihadelice, generează un soi de dream – pop care e greu încadrabilă  în standarde.

Muzica scoţianului poate fi numită oricum: folktronica (o frumoasă găselniţă a criticilor muzicali care descrie amestecul de folk şi efecte electronice) sau chiar melancolic – pop. Ceea ce este cert, este că indiferent de ce particulă ai vrea să lipeşti de piesele astea, e greu să nu fii iremediabil îndrăgostit de compoziţiile tânărului artist. Nu din prima, căci nu e un disc easy listening. La ascultări succesive descoperi noi şi noi nuanţe, care te captivează. Dacă ar fi să fac o paralelă în cinema, acest disc mi-a readus aminte de superba peliculă Tystnaden („Tăcerea“) de Ingmar Bergman.  O operă cu rădăcini metafizice, care este o meditaţie asupra căutării unui scop într-un univers lipsit de sens şi de Dumnezeu, în care alienarea a redus comunicarea dintre oameni la relatii pur carnale. Tânărul artist reuşeşte cu ajutorul unor „dialoguri“ cât se poate de minimaliste (exact ca-n filmul de care mi-am amintit) să zugrăvească cât se poate de ingenios o lume muzicală aparte, în care fiecare meloman poate regăsi diverse valenţe stilistice. 

Se prea poate ca unii să găsească în aceste piese influenţe Grizzly Bears, Fleet Foxes, Wild Beasts sau Bon Iver. Pe listă ar putea fi inclusă şi Enya – cu voia dumneavoastră. Chiar dacă stilul ei nu e defel pe acest calapod. Idea e că rezultatul combinaţiilor realizate de C Duncan este unic. Şi îţi creează o stare de bine. Melodiile abundă în sunete scoase de orgă de biserică, percuţii misterioase şi efecte electronice subtile. Încă de la primele armonii ale piesei „Say“ e clar pentru oricine că muzica aceasta face parte din categoria „premium“. Dacă asculţi doar câteva secunde din piesa For, e clar că imaginaţia te duce undeva pe malul unei mări uitate de lume, iar în „Miracles“ îşi fac apariţia o sumedenie de influenţe „vintage“, la fel ca în „Garden“. S-ar putea să nu aibe nicio relevanţă, dar acest tânăr scoţian este pasionat de pictură. Şi provine dintr-o familie de muzicieni clasici. Desigur, aceste amănunte sunt valabile atunci când te scufunzi în audiţia acestui album de debut. O audiţie pe care o recomand din toată inima, căci vorbim aici de unul din cele mai surprinzătoare albume ale anului 2015. Atenţie! Architect nu e pentru oricine. Recomand a se consuma doar de melomanii care au „filtrele“ curate şi mintea deschisă.

Ibeyi - Ibeyi

Probabil că atunci când nu cântă, cele două fete care au realizat acest album discografic sunt puse mai tot timpul pe harţă. E oarecum şi normal, căci fetele au frumoasa vârstă de 20 de anişori. Moment în care s-au hotărât că ar fi bine să împărtăşească lumii câte ceva din viziunea lor. Până aici, nimic special. Mai trebuie să adaug faptul că tatăl celor două gemene a fost Miguel "Angá" Díaz, muzician cunoscut din Buena Vista Social Club. OK, nici asta nu e ceva special, căci multe progenituri ale unor artişti celebri n-au reuşit să impresioneze cu ceva interesant. Dincolo de moştenirile de familie, cele două gemene au preferinţe cât se poate de diverse. Concret,  Lisa-Kaindé preferă muzica gen Nina Simone şi  Ray Charles, în timp ce Naomi se delectează cu Kendrick Lamar, hip-hop, ragga, dancehall şi muzică electronică. Şi tocmai acest ghiveci face ca cele 13 track-uri incluse pe acest debut să fie unul de bun augur.

Practic, pe parcursul pieselor, urechile îţi sunt delectate cu sound-uri diverse. Nimic nu e liniar, influenţele muzicale se schimbă cu repeziciune de la minut la minut, iar întregul format e unul plin de şarm. Fetele cântă în engleză, franceză şi în Yoruba, o limbă africană care a ajuns până în Cuba. „Behind the curtain“ este una din piesele cele mai sensibile momente ale discului, fiind construită pe sound-ul unui pian minimalist, în care cele două fete îşi etalează din plin calităţile vocale. Total neaşteptat, în ultimele 50 de secunde ale piesei, apare un aer cubanez şi nişte efecte electronice agresive. Doar pentru câteva secunde, căci finalul e în acelaşi registru romantic. Printre momentele cu adevărat delicioase de aici se numără şi Oya, primul track propiu – zis al acestui disc, care aminteşte de Bjork sau Regina Spektor. Pe de altă parte, „Ghosts“, se derulează într-un mod cât se poate de original şi însumează destul de biunişor diversele influenţe ale celor două gemene. Chiar dacă se inspiră ceva mai mult decât restul pieselor din ritmurile cubaneze, "Yanira" reuşeşte să ofere o serie de surprize, iar „Singles“ e un amalgam cât se poate de ciudat de vociferări adăugate peste o linie de pian extrasă parcă din vremurile de aur ale house-ului peste care se toarnă efecte de percuţie care te vrăjesc din prima secundă. 

„River“, primul single al fetelor care trăiesc la Paris reuşeşte să exprime cât se poate de bine amalgamul realizat de Ibeyi. Vocea naturală a fetelor e un plus indubitabil, iar mixajul şi masterul au şi ele un rol aparte în frumuseţea acestui disc. Principalul atu este amestecul ăsta de world  - music cu efecte din muzica electronică, cu frânturi de alte curente trendy. Dincolo de toate, atunci când amesteci în cantităţi inteligente curente clasice cu moderne, poate ieşi o ciorbă faină. E cazul debutului Ibeyi. Deşi n-au trecut nici trei luni din 2015, îndrăznesc să prevăd că acesta e unul din cele mai interesante discuri ale anului în curs. La capitolul pop – music. 

Danko Jones - Rock and roll is black and blue

Rapid, furios, scris parca special pentru coloana sonora a unui film de actiune. Cam asta e cel de-al saselea album al candienilor de la Danko Jones. Una bucata disc ce are parte de structuri sonore cat se poate de conventionale, coruri de sing – along si texte care abordeaza tematici ca sexul, dragostea si evident despartirile. Teribil de simplist, dar groaznic de rock-n—roll, caci oamenii ocolesc cu buna stiinta brizbriz-uri inutile si artificiile ieftine. Desi pe parcursul auditiei ai deseori impresia ca track-urile acestea ar fi putut fi cantate de o gramada de artisti in ultimii 25 de ani, felul in care Danko Jones spun lucrurilor pe nume e cat se poate de reconfortant si iti ofera o auditie mai mult decat agreabila, in cazul in care urechile tale vibreaza pe riff-uri rock si muzica aia „right in your face“.

Vama - 2012

Dintotdeauna conceptele muzicale au gravitat in jurul unui lider. Iar atunci cand unii  membri ai gastii au executat niscaiva actiuni care in ochii liderului erau concentrate pentru a-i submina acestuia autoritatea, s-a lasat cu rupturi. Exista numeroase exemple in acest sens, iar pe taramul autohton cazul Vama Veche e notoriu. Desi cei din Trupa Veche au venit pe piata cu ceva mega – decent, feedback-ul publicului a fost unul mega – subtirel. Motivul e clar ca lumina zilei: fiindca Vama Veche in ochii publicului era Tudor Chirila Band. Iar actuala Vama e aceeasi ciorba. Chestia asta se vede cu ochiul liber la concerte si se aude cu urechea bine spalata si pe discuri. Dincolo de sagalnicul fapt ca acest disc a fost mixat si masterizat in Canada (de parca acest amanunt ar fi un garant al unui sound „corect”!) oare ce aduce nou acest „2012“? Errr...., prea putine lucruri pentru a fi cu adevarat remarcabile. Intai si intai, Dumnezeu nu mai apare la stiri, carevasazica tema textelor e coborata la fiinta umana. Restul, e in linii mari acelasi: Tudor Chirila e din nou in lumina reflectoarelor cu versuri atent mestesugite iar aranjamentele si liniile melodice sunt corecte, dar fara surprize. Business as usual, excursie pe carari batatorite cu ghidul Tudor Chirila, care a stiut dintotdeauna sa fie pe placul publicului .

Virgo - Virgo

Asteptari: Atunci cand se vorbeste despre Chicago House, pe buzele tuturor se afla nume ca Frankie Knuckles, Marshall Jefferson sau Farley "Jackmaster" Funk. Pentru adevaratii cunoscatori exista insa si Eric Lewis si Merwyn Sanders. E.P-ul lor de debut scos sub umbrela Virgo Four la celebra casa de discuri Trax contine adevarate diamante. Unicul L.P. al celor doi americani, aparut initial pe doua E.P.-uri a fost reeditat de casa de discuri olandeza Rush Hour.
Rezultat: Daca numele nu va spune nimic, stati chill: se spune adesea ca Virgo e cel mai fain disc house de care n-ai auzit in viata ta.

Lonelady - Nerve Up

Inregistrat undeva intr-o moara abandonata langa Manchester, discul de debut al doamnei singuratice, Nerve Up, e agresiv in doze cat se poate de calculate, minimalist prin instrumentatia folosita, socant prin simplitatea lui si extraordinar de "rece". Un debut mai mult decat promitator, o demonstratie a faptului ca pentru a scoate un disc bun nu-ti trebuie nu stiu cati giga de loop-uri si efecte de samplere. Se poate si cu instrumente simple. Si chiar si intr-o moara!

Dincolo de albume pe care le poti caracteriza empiric bune sau proaste, exista un mic amanunt care impresioneaza: sound-ul. Adica felul in care diversele instrumente si voci sunt puse cap la cap astfel incat produsul final sa transmita o experienta unica, indiferent de stil sau originalitate. Inregistrat undeva intr-o moara abandonata langa Manchester, discul Nerve Up are acel "ceva" care il recomanda ca fiind o auditie interesanta prin prisma sound-ului metalic. Desi nu se incadreaza defel in categoria experiment, discul acesta are un minimalism adesea exacerbat pana la limita suportabilului. La prima impresie e  post - punk bine inchegat, de pe vremea cand muzica nu era o afacere accesibila oricarui posesor de laptop. Pentru cei care stiu sa sape mai adanc este  un produs in care compozitiile solide colcaie la tot pasul, generand o muzichie cat se pate de unica. Asta in ciuda faptului ca aparent pe plan sonor asistam la o intoarcere in timp.

Pe numele ei adevarat Julie Campbell, LoneLady a inceput sa cante cu o chitara si un drum - machine acum cinci ani prin zona Manchester-ului dominat de umbra Joy Division. Dupa cateva single-uri cu un succes relativ, anul trecut a fost remarcata de celebra casa de discuri Warp Records. Desi numele de LoneLady poate fi considerat de unii usor insipid, iar coperta discului este una care nu te duce cu gandul la chitari, albumul de debut Nerve Up este unic. Agresiv in doze cat se poate de calculate, minimalist prin instrumentatia folosita, socant prin simplitatea lui si extraordinar de "rece", discul demonstreaza ca aceasta fata singuratica stie sa amestece zgomotele intr-un mod cat se poate de surprinzator si foloseste chitarile, vocea, tobele si synth-urile exact in locurile in care e nevoie de ele. Pe nici o nota in plus. Parca si pauzele dintre note au o semnificatie aparte, rezultatul fiind unul demential.

Piesa de inceput, If not now nu poate fi incadrata in momentele sclipitoare de aici. Cu toate acestea creioneaza intr-o anumita masura "linia" acestui disc. Imediat dupa ea urmeaza unul din diiamantele care fac ca acest disc sa straluceasca. Se prea poate ca melodia Intuition sa te duca cu gandul la vremurile in care Devo era un nume cunoscut. Pentru cei cu intuitie ar putea avea si niscaiva asemanari cu vremurile de inceput ale celor de la U2. Una peste alta este apogeul, un fel de Red Hot Chilli Peppers daca asculti doar chitara cu niste efecte dubioase care fac toti banutii. Influenta Sinead O Connor este omniprezenta pe piesa Immaterial, care dealtfel este si unica melodie care ar putea fi incadrata undeva in vecinatatea termenului de muzica pop. Din alta decada, desigur. Cattletears poate avea conexiuni cu piesele cantate in alte vremuri de Heroes del Silencio si reuseste sa fie la-naltime, in timp ce Have no Past desi navigheaza pe o linie simpla de chitara are un sarm aparte. Dupa cum nu exista nici o nunta fara cearta, asa nu poate exista nici un album fara balast. Fear no more - care inchide albumul - are darul de a plictisi cat se poate de acut. Un „not so happy ending“ dar care poate fi sarit usor.



In multe locuri vocea poarta reminescente cat se poate de variate: de la Patti Smith la Lene Lovich, sau de la Bat for Lashes la Dolores O Riordan de la Cranberries. Cu toate acestea reuseste sa evite orice pastise. Reverbul drum - machine - ului folosit ca ritm creeaza senzatii interesante. Nerve Up este fresh, enigmatic, nostalgic si nou, toate in acelasi timp. Se spune ca moara abandonata in care a fost inregistrat albumul si-a adus din plin aportul la sunetul metalic. Indubitabil,  produsul suna mult mai altfel decat miriada de inregistrari realizate in studiourile moderne. Sa fie mortarul si caramida din moara cele care adauga sonoritati deosebite? Legenda spune ca da. E post - punk de moara, dar nu de ascultat in vreun satuc in care mai exista asa ceva. Daca scopul jocului cu acelasi nume este sa faci linii verticale sau orizontale de cate trei piese, Nerve Up are ca tinta realizarea a zece track-uri abstracte. Iar rezultatul este pe deplin atins.

Felul in care suna chitara pe acest album este si el misterios. Ai impresia ca atunci cand s-a realizat albumul au disparut de pe fata Pamantului toate magazinele care se ocupau cu vanzarea de efecte de chitara. Si percutiile sunt cat se poate de simple, cu efecte clasice. Probabil ca si-n masina de spalat de acasa exista mai multa tehnologie moderna decat cea folosita pe acest album. Cu toate acestea, fiecare constructie muzicala de aici este folosita la maxim. Instrumentatia ei razleata si stilul ei vocal se prea pot sa aibe ecouri in trecut dar influentele ei adunate laolalta creeaza ceva cu adevarat personalizat.

Melomanii cu ceva cunostinte in trecut ar putea gasi aici niscaiva reminescente de The Fall, Joy Division, Talking Heads sau chiar Gang of Four. Lista nu e defel inchisa. Esentialul este ca avem un disc cu mult nerv, minimalist prin excelenta, un debut mai mult decat promitator.  Totodata o demonstratie a faptului ca pentru a scoate un disc bun nu-ti trebuie nu stiu cati giga de loop-uri si efecte de samplere. Se poate si cu instrumente simple. Si chiar si intr-o moara!