Decreteii care in buletin la capitolul locul nasterii au trecut orasul Timisoara stiu semnificatia cuvintelor Vegeta, Eurocrem sau Vikend. Si isi amintesc cu nostalgie si de Treci Kanal. Amicitia romano – sarba a functionat „snur”, dar din cand in cand nu strica cate un duel, nu-i asa? Din ciclul cine-i cel mai tare din parcare, doua dintre cele mai aprige fanfare din Balcani s-au luat la harta. Si au pus de un turneu international de mare succes, care are parte si de un album scos la casa de discuri germana Asphalt Tango. Inregistrarile s-au desfasurat in Romania, iar echipele au fost alcatuite din 12 bucati care au jucat in echipa Fanfara Ciocarlia si 13 bucati care au jucat in echipa Boban Markovic Orchestra. Fiindca ambele echipe au jucat fantastic, titlul de campioana nu se acorda de aceasta data. Statueta e impartita in mod egal intre combatanti.
Asteptari: Ce se poate intampla atunci cand doi trompetisti de marca se reunesc cateva zile in studio pentru un proiect cat se poate de eclectic? Colin Benders si-a facut debutul in 2009 sub numele de Kyteman, un proiect de jazz – rap care s-a bucurat de un deosebit succes in Tara Lalelor. Totodata Colin este un trompetist din zona pop/cross-over. Eric Vloeimans este unul din cei mai cunoscuti trompetisti de jazz din Olanda (care dealtfel mai demult i-a fost profesor lui Colin) iar Kytecrash este prima lor colaborare impreuna.
Rezultat: Pacat ca nu s-a inventat inca nota 11. Discul asta merita pe deplin acest calificativ. E un jazz mai altfel. E magic.
Asteptari: Bebo Best este un muzician care a colaborat de-a lungul vremii cu nume precum Michael Nyman, Trilok Gurtu, Sinead O' Connor, Ruichy Sakamoto, Frank Zappa, Bebel Gilberto, Nicola Conte sau Norah Jones. Alaturi de The Super Lounge Orchestra a editat albumele Sitar and Bossa si D'Jazzonga, acesta fiind al 3-lea material discografic.
Rezultat: In cazul in care sunteti curiosi de un amalgam cat se poate de fresh intre jazz, dance, lounge si bossa-nova, Bebo Best si orchestra lui super – lounge poate fi o alegere cat se poate de inspirata. Daca e sa ramanem la termeni cat se poate de trendy, ceea ce razbate din cele 13 piese ale acestui disc se poate eticheta undeva in zona nu – jazz-ului.
Asteptari: tUnE-yArDs este un proiect initiat de Merrill Garbus care a debutat in lunia iulie a anului 2009 cu un material discografic numit BiRd-BrAiNs, aparut initial doar sub forma de caseta! Putin mai tarziu, albumul a fost scos de celebra casa de discuri 4AD, iar cel de-al doilea disc al proiectului w h o k i l l contine zece piese.
Rezultat: In zilele noastre, linia de demarcatie intre comercial si underground a devenit cat se poate de neesentiala si inutila, in buna parte datorita faptului ca termenii amintiti - care odinioara separau destul de abrupt anumite tendinte muzicale - si-au pierdut orice fundament. Am simtit nevoia acestei mici introduceri, fiindca materialul discografic analizat in aceste randuri este unul cat se poate de special.
Asteptari: Watcha Klan este un grup francez cu sediul in Marseille care abordeaza un stil cat se poate de greu de definit. Daca e sa ne luam dupa Wikipedia, ceea ce presteaza ei este un amestec de ragga, dub, electro si jungle. Radio Babel este al 5-lea disc al francezilor, care vine la trei ani dupa Diaspora Hi-Fi.
Rezultat: Daca aveati impresia ca ati prins vreodata notiunea exacta a cuvintelor fusion sau eclectic, fiti atenti aici: Radio Babel e taticul tuturor. Probabil ca nu sunt singurul omulet pe aceasta Planeta care din cand in cand e atent la un disc fara nici o asteptare, iar dupa auditie ramane in starea aceea de „nomansland”. Dupa ce cele 15 piese care alcatuiesc acest album s-au scurs in boxe, am ramas pur si simplu inmarmurit. Dupa mai multe auditii in tihna am reusit sa dau verdictul: albumul asta e una din cele mai eclectice chestii auzite vreodata in viata mea.
Asteptari: Percutionistul Trilok Gurtu ar trebui sa fie o figura cunoscuta timisorenilor, daca nu de alta, macar pentru faptul ca a cantat de doua ori in orasul nostru, ultima oara chiar in cadrul festivalului Plai de anul trecut. Alaturi de el se afla tobarul Simon Phillips si NDR Big Band din Germania.
Rezultat: Chiar si un om fara prea multa imaginatie poate ghici ca un amestec de muzicieni care provin din background-uri diverse nu are nici o sansa sa fie neinteresant sau plictisitor. Celebrul percutionist indian care a cantat de doua ori la Timisoara este considerat pe buna dreptate unul din cei mai buni maestri ai instrumentului numit tabla (specific Indiei) care si-a imbogatit universul sonor prin colaborari eminamente din zona jazz, printre cei cu care a colaborat numarandu-se John McLaughlin, Ralph Towner sau Jan Garbarek.
Asteptari: Al Di Meola e considerat drept unul din cei mai buni chitaristi din lume, care de-a lungul vremurilor a cochetat cu mai multe genuri muzicale, insa cel care l-a consacrat jazz-ul cu influente latino. De-a lungul anilor, muzicianul a vandut peste 6 milioane de discuri iar acest disc vine la cinci ani distanta dupa precedentul Diabolic Inventions And Seduction For Solo Guitar, cu mentiunea ca in 2009 a scos alaturi de Chick Corea, Stanley Clarke si Lenny White un album live al proiectului Return to Forever.
Rezultat: Daca mi-e permis sa ma folosesc de titulatura albumului de debut a australienilor de la Men at Work, albumul acesta este pur si simplu Business as Usual. Discurile domnului care a concertat pentru prima oara in Timisoara in 2006 in cadrul festivalului Plai sunt adevarate standarde pentru oricine are oarecari tangente cu jazz/fusion iar vocabularul muzical este unul de exceptie care reuseste sa creeze un feeling mirific pentru melomani. Carevasazica, cele 15 piese incluse aici sunt exact asa cum te astepti sa fie: nimic in plus, dar nici in minus!
Asteptari: Francesco Tristano este un compozitor de jazz nascut in 1981 in Luxemburg care a debutat in anul 2000 alaturi de Orchestra Nationala a Rusiei. Dincolo de excursiile sale in taramul muzicii clasice si de jazz, muzicianul s-a aventurat si in lumea “contemporana” si a colaborat printre altele si cu Carl Craig. Debutul sau “non clasic” a avut loc in 2007 cu Not for Piano, urmat un an mai tarziu de Auricle Bio On, acesta fiind cel de-al treilea material discografic .
Rezultat: Scopul declarat al acestei capodopere remarcabile a fost acela de a aduce pianul in lumea secolului 21, iar misiunea este indeplinita cu succes! La prima vedere spectrul sonor al acestui material discografic este imbibat cat se poate de puternic cu elemente de muzica clasica si jazz, insa adevarata stralucire a acestuia se datoreaza faptului ca urechile avizate sunt tratate si cu bucatele de experimente si chiar techno pe ici pe colo.
Asteptari: Exact ca si Tinariwen, Tamikrest e o trupa tuarega, originara din Sahara maliana. Pentru cei care au auzit vreodata de primii, garantez ca vor degusta pe deplin si albumul de debut semnat Tamikrest, un blues –rock cu un aer fierbinte de desert al unei formatii al carei nume inseamna in limba lor “coalitie”.
Rezultat: Desi Internetul a adus si o sumedenie de tampenii ridicate la rang de arta, il putem face raspunzator si pentru niste lucruri bune. Daca mai demult o colaborare muzicala intre un canadian si un neozeelandez parea un scenariu descris din opera lui Jules Verne, astazi aceste imbinari sunt cat se poate de la indemana. Ceea ce inseamna automat ca un disc cu muzica africana se poate creea lejer si-n Siberia. Cu toate acestea, un disc made in Africa va avea intotdeauna mai multa veridicitate, desigur.
Asteptari: Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand reusesc sa ascult ceva despre care n-am nici cea mai vaga idee, iar produsul e unul “neasteptat” se cheama ca e o experienta misto. Chiar daca Peter Gordon nu-mi spunea absolut nimic, o vaga impresie totusi aveam inainte de aceasta auditie gratie casei de discuri DFA la care a aparut materialul. Da, e label-ul lui James Murphy de la LCD Soundsystem, dar ceea ce se aude aici nu intra in tiparele muzicii electronice. Sau cel putin cele de astazi. E disco funky 80 s dar total altcumva decat te-ai fi asteptat. Chiar daca exista si un bucatar celebru cu acest nume, Peter Gordon e totusi un muzician. Care e activ de prin 1977 si a compus muzica de balet si de opera. A primit chiar si un pemiu Obie (acordat musical-urilor de pe Broadway). Printre colaborarile sale de-a lungul timpului se numara cele cu Balanescu String Quartet, Robert Ashley, Arthur Russell, Laurie Anderson, Suzanne Vega sau Flying Lizards. Love of Life Orchestra (Lolo) e proiectul lui mai „disco”, in care din cand in cand au mai aparut si alti muzicieni cunoscuti cum ar fi Arthur Russell sau David Johansen din trupa New York Dolls, ambii prezenti pe acest disc. Antologia aceasta colecteaza la un loc colaborarile sale de-a lungul timpului cu Lolo dar si doua piese semnate Justine & the Victorian Punks, un alt proiect al muzicianului.
Peter Gordon - Love of Life Orchestra
Rezultat: Probabil ca e nevoie sa adaugam u cuvant nou in DEX. Si asta pentru ca termenii de experimental, avangarda sau fuziune nu definesc pe deplin munca lui Peter Gordon. Prima piesa a albumului “Beginning οf thе Heartbreak/Don’t Don’t“ are vreo opt minutele si a fost „descoperita” gratie folosirii sale de catre James Murphy intr-un disc – compilatie din seria FabricLive. Ei bine, orice ureche avizata este plimbata printr-un soi de KLF, niscaiva blues asezat din anii 70, putintel pian a la Billy Joel, bucati de jazz fusion si chiar si downtempo. Ah, si era sa uit exista aici pasaje de Moog cat se poate de demente, opriri si ruperi de ritm, plus un saxofon care aduce a P – Funk, dar pe alocuri suna de parca ar fi chitara distorsionata din Sex Pistols. Va vine sa credeti sau nu acest talmes – balmes este impachetat intr-un ambalaj cat se poate de potrivit, nu din acela care straluceste de la distanta dar nici acela din categoria „forget it”. E pur si simplu nebunie, in cel mai frumos sens al cuvantului, ceva care rar ti-e dat sa asculti intr-o singura melodie. Extended Niceties este un fel de funk care din cand in cand aluneca in cutiuta celor mai avangardisti muzicieni de pe planeta. Roses on the disco floor e un exemplu de piesa in care orchestrele dadeau hiturilor disco un iz aparte si n-are cum sa nu iti evoce franturi de Studio 54. Still You e un fel de Je taime moi non plus adaptat vremurilor disco iar Iago s escape e definitia minimalismului. That hat e un fel de David Bowie meets Talking Heads stropit din belsug cu voci de opera clasica in aceasta melodie aparand dealtfel si Arthur Rusell. E un intreg special, divers, adorabil, ce mai!
Categoric, nu e un disc pentru toata lumea. Desi piesele astea au o vechime (vreo trei decenii) ele au o rezonanta aparte si-n 2010, e drept si datorita faptului ca au fost reinregistrate de echipajul de la DFA. Discul acesta e o dovada sublima a faptului ca muzica ramane o arta si totodata un balsam impotriva durerilor auditive provocate de o buna parte a celor care-si spun muzicieni in zilele noastre.
Recomandari: Pentru oricine are chef de o combinatie letala de funk, soul, new wave si disco. Atentie, poate creea dependenta.
Desi la alegerea de titluri Satriani pare sa nu fie tocmai in forma, din fericire primul disc solo de cand muzicianul face parte din supergrupul Chickenfoot e cat se poate de elegant si chiar daca nu merita amintit printre cele mai bune creatii ale sale are un farmec de necontestat. Categoric, fiecare produs semnat Satriani este un must – have pentru fanii chitarii. Chiar daca acest disc nu aduce prea multe noutati sound-ul pastrandu-se in liniile obisnuite a la Satriani, albumul este unul care nu are voie sa lipseasca din colectia acelora care se considera intr-un fel sau altul inglobati in rock-ul clasic. Satriani ramane un geniu, fiecare sunet de pe acest disc e la locul lui, nimic nu e in plus. Cu toate acestea, fara indoiala domnului profesor de chitara ii fac bine experimentele de genul ChickenFoot, unde sound-ul sau mirific este amestecat cu cel al altor “granzi” din categoria sa.
Asteptari: Joe Satriani este indiscutabil unul din cei mai faimosi chitaristi ai lumii. Iar atunci cand o legenda vie de asemenea talie scoate un album nou, e clar ca toata suflarea care aprecieaza acest instrument muzical e cu ochii-n patru. Black Swans and Wormhole Wizards vine la doi ani distanta dupa un alt disc care a avut parte de un titlu cat se poate de neinspirat, Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock.
Rezultat: Desi la alegerea de titluri Satriani pare sa nu fie tocmai in forma, din fericire primul disc solo de cand muzicianul face parte din supergrupul Chickenfoot e cat se poate de elegant si chiar daca nu merita amintit pruntre cele mai bune creatii ale sale are un farmec de necontestat. Debutul Premonition e unul care ni-l prezinta “din prima” pe Satriani asa cum il stim de ani de zile, cu un riff inconfundabil si o desfasurare de forte impresionanta. Dream Song ne ofera pentru cateva secunde la inceput o bucatica extrasa parca din Voodoo Child-ul lui Hendrix dar mai apoi aluneca intr-un fel de blues. Alte momente de mare finete ale discului sunt Pyrrhic Victoria, Littleworth Lane si God is Crying, aceasta din urma fiind printre cele mai interesante melodii ale materialului. Virtuozitatea lui Satriani a ramas aceeasi iar daca ar fi sa caracterizez in doua cuvinte acest disc, acestea ar fi „sunete precise“. E reconfortant sa asculti Two Sides To Every Story cu al ei iz de jazz, in care prestatia lui Mike Keneally (Frank Zappa, Steve Vai) este una de exceptie. Dealtfel, mi-as fi forit ca momentele de keyboard sa fi fost mult mai numeroase, dar evident nici asa n-avem ce comenta. Nici single-ul Lights Years Away nu e defel de neglijat, avand un sarm aparte.
Categoric, fiecare produs semnat Satriani este un must – have pentru fanii chitarii. Chiar daca acest disc nu aduce prea multe noutati sound-ul pastrandu-se in liniile obisnuite a la Satriani, albumul este unul care nu are voie sa lipseasca din colectia acelora care se considera intr-un fel sau altul inglobati in rock-ul clasic. E Satriani, la irma urmei, care nu dezminte niciodata. Satriani ramane un geniu, fiecare sunet de pe acest disc e la locul lui, nimic nu e in plus. Cu toate acestea, fara indoiala domnului profesor de chitara ii fac bine experimentele de genul ChickenFoot, unde sound-ul sau mirific este amestecat cu cel al altor “granzi” din categoria sa. Asadar asteptam Satriani plus gasca, pana atunci ne delectam cu Black Swans and Wormhole Wizards.
Recomandari: Satriani n-are nevoie de nici o recomandare, numele lui spune totul.
Departe de a fi ceva original, acest material – cu toate minusurile sale evidente – este unul care poate fi inclus in categoria decent. Imaginea de macho- man care troneaza pe coperta acestui album poate indeparta o parte a audientei. Dar atrage cu siguranta alti musterii. Muzicianul care in trecut a fost si fotomodel se mai poate lauda cu o chestie care prinde bine la mase. Da, el este cel mai rapid violonist din lume, care a intrat in Cartea Recordurilor interpretand nu mai putin de 14 note muzicale pe secunda. Dincolo de “imagine” salasluieste produsul. Adica 11 melodii din categoria “evergreen”, printre care se regasesc Smells like teen spirit, Walk this way, Kashmir, Vertigo sau November Rain.
Asteptari: David Garett e un muzician care de vreo trei anisori navigheaza in apele incrucisate ale muzicii clasice cu cele ale rock-ului, rezultatatul fiind “captat” si pe acest “Rock Symphonyes” care este al 6-lea album din cariera sa.
Rezultat: Departe de a fi ceva original, acest material – cu toate minusurile sale evidente – este unul care poate fi inclus in categoria decent. Imaginea de macho- man care troneaza pe coperta acestui album poate indeparta o parte a audientei. Dar atrage cu siguranta alti musterii. Muzicianul care in trecut a fost si fotomodel se mai poate lauda cu o chestie care prinde bine la mase. Da, el este cel mai rapid violonist din lume, care a intrat in Cartea Recordurilor interpretand nu mai putin de 14 note muzicale pe secunda. Dincolo de “imagine” salasluieste produsul. Adica 11 melodii din categoria “evergreen”, printre care se regasesc Smells like teen spirit, Walk this way, Kashmir, Vertigo sau November Rain.
Urechile melomanilor au fost martore de-a lungul timpului la multe asemenea incercari. Chiar si Walk this way-ul celor de la Aerosmith a fost interpretat de n ori. De Macy Gray sau Hank Williams Jr, printre altii. Varianta propusa de germanul cu look de fotomodel e una in care apare si fostul chitarist al lui Michael Jackson Orienthi. Si este una izbutita. La fel ca si Smells like teen spirit-ul celor de la Nirvana. Unul din cele mai interesante momente ale albumului este mash – up – ul dintre cele patru anotimpuri (Vivaldi) si Vertigo – ul celor de la U2. Piesa cu pricina combina intr-un mod surprinzator valentele muzicii clasice cu rock-ul. Mai avem aici si Master of Puppets sau chiar Live and let die, interpretarile via Garett fiind piese light care pot fi incluse de exemplu in momentele in care la o nunta se servesc sarmalele. Desigur nu toate momentele sunt reusite. Sobrietatea clasicului e greu de „potrivit” cu exuberanta rock-ului, iar cei care nu sunt foarte deschisi la experimente pot fi oripilati de aceste incrucisari.
Conceptul acestui disc este probabil acela conform caruia rockerii care vor auzi muzica din categoria „clasica“ isi vor cumpara bilete pe viitor la Filarmonica iar conservatorii ii vor privi mai cu indulgenta pe tinerii cu tricou Nirvana. Categoric, Rock Symphonies nu e un disc care geme de idei inovatoare. Ideea a fost executata de multe ori inainte. Cu toate acestea, rezultatul nu e dezastruos, osciland undeva in zona intre „acceptabil si nu-mi pasa”...
Recomandari: Pentru cei neoripilati de cuvinte ca incrucisare sau crossover. Decent, dar nu din categoria indispensabil.
Chiar daca aparent Tonbrucket nu este un disc musai de jazz, acesta se adreseaza cu precadere amatorilor de muzici instrumentale. Se gasesc aici elemente susceptibile a fi fost “importate” din alte stiluri, astfel incat intregul produs este un experiment. Fara indoiala e un disc recomandat amatorilor de fusion.
Dan Berglund, basistul care a fost prezent la Timisoara alaturi de celebra trupa suedeza Esbjorn Svennson Trio (E.S.T.) revine in atentia publicului alaturi de noul lui proiect numit Tonbrucket. Proiectul format dupa dezmembrarea E.S.T. - datorata mortii lui Esbjorn Svennson survenita acum doi ani – ii mai include pe Tomas Hallonste la pian, Johan Lindström la chitara si Andreas Werliin la tobe. Tonbrucket inseamna in limba suedeza „fabrica de sunete“ iar cele zece compozitii de pe acest disc creioneza cat se poate de exact aceasta sintagma.
Sister Sad, prima piesa a albumului este o “afacere” cat se poate de trista care spre mijloc are un apogeu interesant, “domolit” mai apoi printr-o instrumentatie minimala. Stetoscope in schimb aduce in discutie o tema orientata mai spre rock-ul Pink Floyd iar Valsul marinarului (Sailor Waltz) este o piesa cat se poate de simpla care pe parcursul a aproape zece minute aduce aminte de sonoritatile atat de familiare din E.S.T. Pianul acustic face o treaba mirifica accentuand pasaje cat se poate de variate. Fara indoiala cea mai “pop” piesa din aceasta excursie scandinavica ne este servita in piesa Gi Hop, care in acest context pare a fi un fel de “gluma” pusa la cale de muzicienii care au contribuit la realizarea acestui material discografic. The wind and the leaves este o alta mostra de sensibilitate dusa la maxim, cu intrepatrunderi curioase ale unor instrumente pe alocuri. Wolverine Hoods este si ea pe calapodul fostei trupe E.S.T. osciland delicat intre pianul acustic al lui Berglund si chitara mirifica a lui Lindstrom. Una din surprizele care adauga o savoare aparte acestui disc este Monstruos Collosus. Care incepe de parca ar fi ceva intre Black Sabbath si King Crimson dar reuseste sa pastreze un balans izbutit intre genuri. Song for E se inscrie printre cele mai delicate momente ale albumului. Si asta pentru ca absolut toate aranjamentele sonore (poate cu exceptia percutiei care pare pe alocuri monotona) reusesc sa formeze un conglomerat cat se poate de solid, piesa cu pricina putand fi inclusa in cele mai “slow”, dar de efect momente ale discului. Cold Blooded Music – dupa cum ii spune si titlul – este o mostra de experiment in taramul rock-ului al muzicii electronice si bineinteles a jazz-ului. Este o piesa dramatica cu reminescente a la Radiohead, o excursie interesanta in cotloanele mai multor stiluri. Waltz for Matilda, piesa care incheie aceasta excursie sonora adauga un pic de country acestui ghiveci sonor, iar chitara cat se poate de “rece” contureaza o piesa nitel prea lenta, dar cu mult sarm.
Chiar daca aparent Tonbrucket nu este un disc musai de jazz, acesta se adreseaza cu precadere amatorilor de muzici instrumentale. Trei dintre membrii acestui cvartet si-au adus aportul la conceperea acestor compozitii (exceptia facand-o tobarul Andreas Werliin) care exploreaza directii diverse ale muzicii moderne. Se gasesc aici elemente susceptibile a fi fost “importate” din alte stiluri, astfel incat intregul produs este un experiment. Fara indoiala e un disc recomandat amatorilor de fusion.
Prima impresie este una favorabila. Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva piese de genul Rome wasnt built in one day. Asteptari: Fara indoiala una din cele mai
interesante chestiuni la acest disc este revenirea solistei initiale a
trupei, Skye Edwards. Cea care a fost prezenta pe primele trei albume
ale trupei ( Who Can You Trust? Big Calm si Fragments of Freedom). Se
stie, din 2003 incoace cariera celor de la Morcheeba n-a mai fost atat
de succes, nici una din inlocuitoarele solistei nereusind sa faca fata
cu brio sarcinii. Asadar, reuiseste Skye sa readuca magia prezenta pe
Big Calm? Rezultat: Prima impresie este una favorabila.
Beat-urile pline de substanta ale fratilor Godfrey au din nou o
stralucire aparte iar vocea „light” a solistei este si ea exact asa cum
trebuie. Din pacate, acest sentiment de „familiar” nu este neaparat unul
pozitiv, in contextul actual. Da, noile piese Morcheeba suna „pe
calapodul” celor din vremurile bune. Dar, nu e deajuns. Ele nu reusesc
sa produca acea scanteie pe care au declansat-o la vremea respectiva
piese de genul Rome wasnt built in one day. De vina pare sa fie faptul
ca in zona stilistica s-au produs multe de atunci: au aparut nume noi si
s-au mai experimentat si altfel de chestii.
Even thoughteste o piesa cat se poate de interesanta care ne aduce
aminte de vremurile de aur ale trupei, dar cea mai surprinzatoare
compozitie de aici e I am the spring. Chiar daca iese din linia
traditionala de trip – hop, fiind mai mult o piesa acustica, excelenta
prestatie a solistei face ca piesa sa fie cel mai bun moment al acestei
limonade. Recipe for disaster exceleaza printr-o instrumentatie sic, iar
Cut the chase este un alt moment de glorie. E genul acela de piesa care
te captiveaza din prima secunda, iar sample-urile folosite induc un
feeling extrem de funky. La momente putin inspirate se includ Beat of
the drum, Self made man si chiar si piesa care da titlul albumului, care
are un pic din stilul celebrei Things will never be the same cu Mel C.
Se prea poate ca fanii inraiti ai Morcheeba sa gaseasca acest produs
unul cat se poate de reusit. Intr-adevar, albumul n-are prea multe
minusuri. Auditia acestuia este o indeletnicire agreabila, chiar daca nu
provoaca scantei. La urma urmei este exact cum ii zice si titlul: o
limonada in miez de vara. Racoritoare pentru un anumit timp, dar care nu
reuseste sa egaleze performantele primelor discuri Morcheeba. Recomandari: Pentru cei care au gustat sunetele
dementiale de pe Big Calm. Poate fi o auditie acceptabila si pentru
orice amator de sunete trup – hop, jazzy si chill.
Mervellieux, pur si simplu. Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din categoria cat se poate de fine. Si adecvate. De ascultat fara nici o retinere! Asteptari: Nu va lasti indusi in eroare de coperta
discului: e din 2010! Pe numele sau adevarat Benjamin Duterde, francezul
care se afla la albumul de debut a activat intr-o vreme sub numele de
Uncle Sam. Fiindca a avut probleme cu firma care produce orez sub
acelasi nume, muzicianul si-a schimbat numele in Ben l’Oncle Soul, iar
casa de discuri Motown – la care a aparut materialul – ar trebui sa
spuna cate ceva despre stilul muzical al acestuia. Rezultat: Mervellieux, pur si simplu. Desi piata
actuala este pur si simplu inundata de nume care incearca printr-un fel
sau altul sa reinvie muzica „oldies“ din orice tabara stilistica,
tanarul francez reuseste sa surprinda printr-un disc omogen, curat si
plin de energie. Stilistic acest material se invarte in jurul unor
Raphael Saadiq (dealtfel a si cantat in deschiderea concertelor lui) sau
Sharon Jones. Soul, de la mama lui, combinat cu cateva ingrediente
actuale, dar la fel de incitant. Prima piesa a discului este totodata si
unul din single-urile de mare succes ale francezului. De fapt, e un
cover dupa cei de la White Stripes, dar Seven Nation Army in varianta
soul suna cat se poate de izbutit. Muzica soul a anilor 60 respira cat
se poate de accentuat din marea majoritate a celor 14 melodii. Soulman e
un alt exemplu care te face sa te indragostesti neconditionat de muzica
francezului, piesa fiind un omagiu adus celor de la Sam & Dave. Mon
amour are si ea o mireasma cat se poate de autentica a soul-ului de
alta data, iar vocea francezului este pur si simplu exact acolo unde
trebuie. Si mai ales asa cum trebuie. Printre delicatesele acestui
material se numara si faptul ca are si cateva piese cantate in engleza,
cum ar fi mirifica I dont wanna waste, care pe langa soul are si
niscaiva reggae, dar tot din acela incadrabil in categoria oldschool.
Aint off the back este unul din diamantele acestui disc, iar faptul
ca aceasta piesa seamana cel putin ca stil cu Jamiroquai n-are cum sa
fie contestat. Si Demain jarette e p melodie de nota zece, iar finalul
nu se abate de la acest trend. Back for you are sarm cat cuprinde si
suna bine pentru orice ureche care nu e speriata de termenul de oldies
but goldies.
Spre deosebire de altii din aceeasi tagma, Ben L Oncle Soul nu
incearca cu tot dinadinsul sa imprastie artificiile moderne ale muzicii
peste minunatia veche pe care o canta. E drept, muzica e cosmetizata pe
ici pe colo, dar nu-i lipseste acest feeling de originalitate pe care-l
avea soul-ul de alta data. As indrazni sa pun pariu ca tocmai aceasta
este si reteta succesului: faptul ca pastreaza intact „feeling”-ul de
alta data iar atunci cand vine vorba de „retusuri”, acestea sunt din
categoria cat se poate de fine. Si adecvate. Pentru acei care cauta
originalitatea cu orice pret s-ar putea ca cel putin stilistic discul sa
nu fie unul in care surprizele se intalnesc la tot pasul. Nu, e soul
cat se poate de cumintel, care in prisma faptului ca e cantat in 2010 cu
atata verva si pasiune il face sa fie unul din categoria simpatique.
Ben L Oncle Soul are toate atu-urile pentru a deveni pe viitor un nume
care sa fie amintit pentru o serie de lucruri bune in enciclopedia
mondiala a muzicii moderne. Exista oameni care s-au grabit sa il asemuie
pe talentatul francez ca fiind un Smokey Robinson made in France.Orice
eticheta i s-ar aplica Ben L Oncle Soul e un francez care isi aduce
aportul la renasterea „sufletului” si implicit a muzicii soul…. Recomandari: Indiferent de ce se intelege prin
muzica veche, oricine poate gasi ceva pe plac in acest disc. De ascultat
fara nici o retinere!
Konono No 1 e un grup din Congo care a cucerit melomanii acum sase ani cu un album de debut extrem de bine primit. In acest al doilea disc, energia ritmurilor tribale africane se impleteste cat se poate de decent cu mijloace de exprimare moderne iar rezultatul este unul de nota zece. Discul este unul care trebuie luat ca un intreg, nu are „single“-uri sau momente mai linistite sau mai zbuciumate: pur si simplu fiecare din cele 8 piese aduce o explozie de sunete mistice si de neratat. continuare
Asteptari: Pentru cei care au absentat motivat de la prima lectie a lui Christian Prommer, facem o scurta recapitulare: Drumlesson Vol.1 a predat tuturor materia numita “cum sa faci jazz din techno si house”. Pe scurt: tobarul stabilit in Berlin reconstruieste teme sonore binecunoscute din lumea techno si le serveste in straie cat se poate de noi. Cu ajutorul unor instrumente reale, ar putea comenta carcotasii de profesie. Printre delicatesele primei lectii s-au numarat Strings of life (Derrick May), Higher State of Consciusness (Josh Wink), Trans Europe Express (Kratfwerk) si Around the world (Daft Punk).
Rezultat: Daca primul album din aceasta serie a fost mai mult un proiect de studio, intre timp acesta a crescut vazand cu ochii si s-a transformat intr-un live band. Autentic. Spre deosebire de lectia anterioara, aici accentul nu este pus doar pe jazz-ul clasic, cateva dintre compozitii beneficiind de bucatele de rock progresiv, fusion si chiar si niscaiva kraut. Demn de mentionat este ca Prommer este asistat (ajutat) la materia productie de nenea Peter Kruder. In mod ironic, cover-ul dupa High Noon din repertoriul celor de la Kruder and Dorfmeister este veriga slaba a acestui disc. Incursiunea in aria techno-ului made in Detroit pentru Sandstorms (a lui Carl Craig) prinde binisor, dar unul din adevaratele momente de exceptie de aici este Jaguar (part two). O piesa care reface complet si cat se poate de exact originalul Knights of the Jaguar al lui DJ Rolando. Desi melodia mentine sound-ul de synth specific muzicii techno, mirificul melanj dintre bass, tobe si chitara acustica creeaza un conglomerat solid, de exceptie. Tot la plusuri e musai sa includem si varianta germanului la piesa Oxygene a lui Jean Michelle Jarre. Daca e sa trecem la categoria „interesant“ ajungem la Acid Eiffel-ul lui Laurent Garnier. Care are parte aici de un start cu un pian de cinema, acompaniat pe parcurs de un ritm hipnotic care creste in continuu, dar nu reuseste sa ajunga la climax, lasandu-te cu impresia ca ar fi nevoie de o continuare, de un part two. Pentru acei dintre melomani care gusta din plin experimentele ar mai fi de amintit si varianta lui Prommer la Sandcastels-ul lui Dennis Ferrer. Din care a fost taiat de tot bass-ul intreaga excursie situandu-se in jurul aceluiasi pian. Si care reprezinta o mostra de muzica clasica de avangarda. Pe parcursul a 11 minutele, un pic cam mult ce-I drept….Dealtfel unicul minus al acestui disc il constituie lungimea excesiva a unor piese. E drept avem si track-uri ultra scurte (Distorted are 43 de secunde) si chiar si standarde de trei minutele (Isolated syncopation, Distant rhythm si Oxygen). Una peste alta albumul e interesant chiar daca la prima impresie lasa feeling-ul ca este construit intr-o singura directie. Piesele techno sunt pe buna dreptate blamate ca sunt prea repetitive, deci per ansamblu si acest album ar putea intra in acelasi sablon. Spre deosebire de prima lectie, aici urechea poate sesiza pe langa instrumentele clasice si mini – moog, orga clasica si alte bunataturi. Dincolo de toate, albumul sta cat se poate de bine la capitolul aranjament muzical. Si nu in ultimul rand e o veriga care uneste mai multe stiluri muzicale.
Recomandari: Pentru toti omuletii care nu-s infricosati de termenul de avangarda. Desi jazz-ul s-a intalnit adeseori in ultima vreme cu alte curente populare, ghiveciul copt de Prommer este unul interesant, mai ales prin dinamica si strcutura. Intr-o tarisoara in care si pe plan muzical conservatorii se razboiesc din greu cu “modernistii“, Drumlesson Zwei poate fi considerat ca un fel de pipa a pacii. De ascultat numai de catre cei care stiu sa se debaraseze de prejudecati.
Asteptari: Atunci cand ai parte de un material nou din partea unui monstru clasic, cuvantul asteptari nu-si are nici o justificare. De regula situatia e alba sau neagra. In functie de feelingul tau personal, de diverse aparent nimicuri care reusesc sa mentina muzica la nivel de arta. Rapid lumea se radicalizeaza. E noi versus ei. Noi care stim ca e super – meserias iar ei care devin deodata persoane etichetate drept carcotasi, nestiutori, habarnisti, manelisti etc etc. John McLaughin face parte din categoria monstrilor. Drept e, n-a vandut jdemilioane de albume ca fratii sai din alte genuri dar are parte de un respect de netagaduit, care-I confera un statut special.
Decreteii care in buletin la capitolul locul nasterii au trecut orasul Timisoara stiu semnificatia cuvintelor Vegeta, Eurocrem sau Vikend. Si isi amintesc cu nostalgie si de Treci Kanal. Amicitia romano – sarba a functionat „snur”, dar din cand in cand nu strica cate un duel, nu-i asa? Din ciclul cine-i cel mai tare din parcare, doua dintre cele mai aprige fanfare din Balcani s-au luat la harta. Si au pus de un turneu international de mare succes, care are parte si de un album scos la casa de discuri germana Asphalt Tango. Inregistrarile s-au desfasurat in Romania, iar echipele au fost alcatuite din 12 bucati care au jucat in echipa Fanfara Ciocarlia si 13 bucati care au jucat in echipa Boban Markovic Orchestra. Fiindca ambele echipe au jucat fantastic, titlul de campioana nu se acorda de aceasta data. Statueta e impartita in mod egal intre combatanti. 
