Mungolian Jetsound - A City So Convenient

                                         

Indubitabil, în materie de muzică electronică, oferta este cât se poate de generoasă. Într-atât de bogată, încât este tot mai greu să „cerni“ chestiile faine de refulările unor indivizi care-şi spun of-ul cu ajutorul nenumăratelor softuri menite să compui vreun track în zilele noastre. Drept urmare, numărul producţiilor dubioase creşte nepermis de mult, iar „filtrul“ fiecăruia este tot mai greu de setat. Desigur, un bun punct de plecare este casa de discuri sub umbrela căreia apare câte ceva. Iar atunci când este vorba de Smalltown Supersound, poţi băga mâna-n foc că produsul pe care îl pun pe tapet este unul valabil. Nu doar pentru că aici au văzut lumina zilei producţiile celor trei sfinţi ai muzicii space – disco (Lindstrom, Prins Thomas şi Todd Terje), dar mai ales pentru că discurile de aici au substanţă. Şi fiindcă am ajuns la capitolul descoperiri noi, astăzi e timpul pentru Mungolian Jetset. Wikipedia ne spune că trupa asta e formată din Pal "Strangefruit" Nyhus şi Knut Sævik. Deşi nu am auzit cele patru albume discografice scoase până în prezent de maeştrii ăştia ai Norvegiei, am dat peste cel mai recent E.P. al lor care conţine patru piese. Una şi una. Feeria disco debutează cu "Quintessential Trips To Bergen.", un track mega – funky cu arome de disco care poate fi ascultat la maxim în timp ce stai la nenumăratele semafoare plantate mai nou în mijlocul Timişoarei. Sau poate fi soundtrack-ul ideal în căşti în timpul unei călătorii cu CFR-ul nostru de toate zilele. „A City So Convenient“ – care dă titlul acestui E.P. – oferă o paletă stilistică impresionantă, iar „San Frisco Speedhall" navighează în jurul unui space – disco de nota zece îmbibat exact cât trebuie şi cu accente techno. În ceea ce priveşte ultima piesă a acestui E.P. „San Disco Speedhall", cuvintele nu-şi prea au rostul, melodia reuşind să-ţi însesnineze ziua cu groove-urile ei prietenoase. Deşi motto-ul acestei ultime piese ar putea fi „keep it simple“, melodia cucereşte din prima şi te face să te încarci cu emoţii pozitive. Exact ceea ce ne dorim de la muzică, dealtfel. Sunt sigur că unii vor strâmba din nas şi vor comenta că acordurile astea sunt prea simpliste pentru urechile lor sofisticate. Nu mă încumet să contrazic această percepţie, dar pot pune pariu că sound-ul ăsta te încarcă cu good vibration. Şi oleacă de sweet sensation, vorba unui cântec al celor de la Marky Mark. Drept pentru care, vă sfătuiesc să ascultaţi piesele astea cu volumul pornit bine. Merită!

Three Trapped Tigers - Silent Earthling

                                 

Muzica din zilele noastre poate fi divizată în două mari „felii“: cea instrumentală şi cea care beneficează de părţi vocale. Graţie faptului că pământenii au descoperit beneficiile muzicii fabricate cu ajutorul soft-urilor, în ultima vreme au apărut tone de muzici „instrumentale“. Când vorbim de muzica electronică „de dans“ lucrurile-s destul de simple, fiindcă categorisirile vin cât se poate de natural. Atunci când avem de-a face însă cu artişti care navighează în conceptul numit rock, categorisirile-s mai complicate, căci multitudinea de influenţe ale acestui gen adaugă stropi de şarm fiecărei compoziţii din acest spectru. Cei trei muzicieni londonezi care alcătuiesc formaţia Three Trapped Tigers activează în aşa – numitul instrumental noise rock. Cel de-al doilea material discografic al lor nu este câtuşi de puţin „tăcut“, dacă e să facem referire la titlu. Ba dimpotrivă, e o explozie de energie şi „zgomot“ care adeseori te duce cu gândul la Deftones (alături de care au susţinut turnee), dar în egală măsură „ciorba“ asta are şi arome de Brian Eno, părând a fi la un moment dat coloana sonoră a unui film science fiction.


Piesele reuşesc să te acapareze de la-nceput şi până la ultimele acorduri, iar desele schimbări de ritm la care sunt adăugate sound-uri de synth cât se poate de futuristice fac ca discul ăsta să fie unul adorabil. Desigur, în termeni de inovativitate, sound-ul celor trei tigri în captivitate nu aduce prea multe noutăţi. E doar fun – rock cu nerv şi determinare, e rock n roll aşa cum trebuie cântat în 2016. În timp ce în prima jumătate a albumului, atmosfera pregnantă este aceea de rock, lucrurile se mai schimbă în a doua jumătate, „pe ţeavă“ fiind lansate şi o serie de sound-uri apropiate oarecum de „electronice“. De efect este felul în care oamenii aceştia combină cele două „direcţii“. Printre cele mai bune momente de aici se numără enigmatica „Engrams“ sau „Tekkers“, aceasta din urmă prilejuind melomanilor o adevărată desfătare sonoră de top. Pe scurt, oamenii ăştia au un disc de rock n roll aşa cum ar trebui să sune acesta în 2016. De ascultat, mai ales pentru muzicienii şi melomanii care-s adepţi ai pieselor încadrate în post, stone, avangard sau „altfel“ de rock.

Ramones - Ramones 40th Anniversary

                              

În cazul în care nu ai ascultat niciodată Ramones, sunt destule şanse să nu te dea pe spate sound-ul acestei trupe legendare. Şi totuşi, pentru cei care au urechile desfundate audiţia albumului Ramones – apărut iniţial în luna aprilie a anului 1976 – ar trebui să fie o experienţă deosebită. Zilele acestea, albumul cu pricina a căpătat o apariţie nouă, frumos botezată 40th Anniversary. Desigur, de-a lungul timpului a curs multă creneală pe subiectul Ramones, aşa că e cât se poate de greu să spui ceva nou despre acest subiect. Discul original cuprinde versiuni remasterizate ale unor diamante sonore ca „I Don’t Wanna Go Down to the Basement,” “Now I Wanna Sniff Some Glue,” sau “Beat on the Brat.” În ultimele decenii, o tonă de trupe din întreaga lume s-au inspirat din creaţiile trupei americane care şi-a înregistrat discul de debut pentru numai 6.400 de dolari, o sumă infimă la acea dată. Muzica lor trebuie judecată şi după faptul că pe vremea aceea topurile erau dominate de altfel de muzici. Poate aşa se explică şi faptul că Ramones, unul din cele mai influente discuri punk din întreaga lume, a reuşit să ajungă doar până pe poziţia a 111-a a topului Billboard la apariţia sa. Desigur, de-a lungul anilor o sumedenie de trupe şi-au manifestat respectul pentru acest disc, printre cei care au înregistrat cover-uri fiind Sonic Youth sau Die Toten Hosen.

Revenind la vremurile noastre, acest box set care apare după 40 de ani cuprinde piesele remasterizate, dar şi versiunile originale (mono!). Plus o serie de bunătăţuri care vor fi gustate din plin de fani. Şi mai există aici şi două discuri care au fost înregistrate live.  Diferenţele dintre cele două recitaluri pot fi sesizate doar de fanii înrăiţi, dar asta e altă mâncare de peşte. Blitzkrieg Bop are parte de nu mai puţin de şapte variante. Una peste alta, recomand cu căldură acest box set pentru toţi rockerii. Nu numai pentru cei care ştiu ce înseamnă punk. Poate fi o audiţie interesantă şi pentru cei care şi-au cumpărat tricouri Ramones de la H M şi nu ştiau ce reprezintă chestia asta. Din păcate, toţi cei patru membri originali ai trupei au decedat în decursul ultimilor ani, dar ne-au lăsat muzica. Şi un spirit rebel, care cu greu se mai găseşte în zilele noastre. Carevasăzică Hey Ho Let s Go.

Zucchero- Black Cat

Zucchero - Black Cat

Chiar dacă blogul de faţă nu este concentrat în mod uzual pe apariţiile din zona muzicală botezată „pop“, din când în când semnatarul acestor cronici mai „apleacă“ câte o ureche şi prin apariţiile din acest gen. Iar atunci când vine vorba de Zucchero, e musai să încep cu cuvinte de laudă. La şase ani distanţă faţă de ultimul său album Zucchero a revenit în lumina reflectoarelor cu un material discografic căruia cu greu poţi să îi găseşti vreun cusur. Şi asta, în mare parte fiindcă absolut toate piesele incluse pe Black Cat au substanţă. Fiindcă albumul acesta e o întoarcere la rădăcinile blues – rock ale italianului. Printre multele motive pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţiile melomanilor din lumea întreagă ar mai fi de adăugat faptul că albumul are trei producători muzicali din categoria „giants“: T Bone Burnett (care a mai colaborat cu Elvis Costello, Elton John, Tony Bennett) , Brendan O’Brien (răspunzător pentru Bruce Springsteen, Pearl Jam sau Bob Dylan) şi Don Was (cunoscut din opera unor The Rolling Stones, Iggy Pop sau Bob Dylan). Dacă peste toate acestea mai punem şi faptul că unul din oamenii care apar aici se numeşte Mark Knopfler (pe piesele “Streets of Surrender (SOS)” şi “Ci Si Arrende”, cred că alte explicaţii nu-şi mai au rostul. Şi ca un plus la toate acestea ar mai fi interesant de adăugat şi faptul că printre colaboratorii acestui disc este şi Măria Sa Bono, care a scris împreună cu Zucchero textul piesei Streets of Surrender, după tragedia din luna noiembrie a anului trecut din Bataclan Paris.



Prima piesă a albumului "Partigiano Regiano", are un debut cât se poate de surprinzător, cu un sound electronic izvorât parcă din visteria muzicii EDM. Din fericire e un start fals, căci în următoarele secunde un pian puternic se instalează la conducere. Şi fiindcă absolut toate compoziţiile incluse aici sună fără cusur, e clar ca lumina zilei că fiecare ascultător de pop – rock music va găsi ceva pe placul său pe Black Cat. Inevitabil, atunci când asculţi Zucchero, nu ai cum să nu te întrebi care e faza cu pop – ul imbecil care se promovează în neştire pe la noi. De ce la alţii se poate şi la noi nu? Şi dacă aveţi impresia că cei care ascultă aşa ceva nu mai ţin „pasul“ cu topurile actuale, vă înşelaţi oleacă. Şi asta pentru că albumul acesta a staţionat mai multe săptămâni pe poziţia întâi a clasamentului italian de vânzări de albume. Da, în 2016. E dovada că există muzică pop decentă şi acum.

Club Cheval - Discipline

                                                

Prima audiţie a albumului de debut al francezilor care-şi spun Club Cheval te lasă cu oarecare nelămuriri. Şi asta, pentru că, aparent, amestecul de voci folosite preponederent în R & B-ul tipic american cu ritmurile „merveilleux“ ale house-ului tipic franţuzesc creează un talmeş – balmeş. La prima audiţie, căci pentru cei care au răbdarea să deguste întreg meniul, se aleg cu o  „ciorbă“ cât se poate de gustoasă. Poate din cauza că majoritatea compoziţiilor incluse pe acest disc sunt adevărate explozii de energie. Sau poate că îmbinarea asta de stiluri muzicale „trendy“ este făcută cu mare băgare de seamă. Diversitatea stilistică nu ar trebui să mire pe nimeni, căci cei patru componenţi ai acestui echipaj care s-au cunoscut în oraşul lor natal Lille, au preferinţe muzicale „culese“ din genuri cât se poate de diferite. Sam Tiba, MYD, Canblaster şi Pantero666 contribuie fiecare în egală măsură la acest conglomerat muzical. Dincolo de piese, fiecare dintre ei are câte un interludiu care subliniază pe deplin personalitatea celor patru artişti. Un alt fapt demn de remarcat este acela că oamenii aceştia „respiră“ şi prin proiecte proprii şi de-a lungul ultimilor patru ani au colaborat printre altele şi cu Brodinsky. Şi nu în ultimul rând, un alt amănunt interesant este că vocea care se aude pe majoritatea pieselor îi aparţine unui muzician de studio pe numele lui Rudy, care a colaborat printre altele cu nume ca The Weeknd sau Jason Derulo.

Discul porneşte cu piesa intitulată „Debut“, care creionează misteriosul Univers sonor inventat de Club Cheval. Young Rich and Radical e primul moment de excepţie al albumului, în care sound-urile moderne se întrepătrund cât se poate de inspirat cu un cor de copii şi o voce trecută prin multe efecte, care conferă o autenticitate deosebită compoziţiei. Următoarea piesă, From The Basement To The Roof te duce în sfera adevăratului deep – house, unde beat-urile de sorginte britanică sunt amestecate ingenios cu influenţele franceze ale muzicii electronice.  Nothing Can Stop Us Now şi Legends sunt alte momente cât se poate de reuşite ale acestui material discografic, iar interludiile dintre piese conferă un aer cât se poate de „fresh“. Desigur, cireaşa de pe tort este „Discipline“, una din piesele care descrie pe deplin „ghiveciul“ stilistic. Chiar dacă conţine şi unele elemente mai puţin gustate de semnatarul acestor cronici – în speţă efectele de voce a la The Weknd – per ansamblu, muzica celor de la Club Cheval e ingenioasă. Spre deosebire de alte albume din zona electronică care încearcă să îmbine diverse subgenuri ale muzicii actuale, „Discipline“ reuşeşte să-ţi dea această impresie fără a se folosi de trucurile folosite din plin de producătorii din zona asta. „Discipline“ e muncă de echipă din start până la final şi emană un aer de originalitate demn de remarcat. Cu influenţe variate din zonele Daft Punk, Laurent Garnier, The Weeknd, Timbaland sau Justice, oamenii aceştia au pus la cale un album interesant. Dincolo de concepte sau experimente, Club Cheval are „acel ceva“ al lui care diferenţiază adevăratele talente de restul lumii. Sunt sigur că dacă se vor păstra în aceeaşi zonă, Club Cheval au şansa să devină un nume de referinţă pentru muzica electronică.  

Essaie Pas - Demain Est Une Autre Nuit

                                         

Scena canadiană de muzică reflectă cât se poate de exact diversele influenţe care au cizelat naşterea acestei ţări. Alături de rădăcinile americane şi franceze, aici se regăsesc o sumedenie de alte „arome“, iar de-a lungul vremurilor acest fapt a fost demonstrat de o serie de nume care au devenit cunoscute worldwide, cum ar fi Guy Lombardo, Paul Anka, Neil Young, Rush, Celine Dion sau Michael Bubble. Dincolo de scena „mainstream“, Canada oferă o serie de delicatese sonore şi-n zone mai puţin vizibile la export, dar care alcătuiesc o scenă underground cât se poate de solidă. Alături de Austra sau Trust, scena „electro“ din această ţară e reprezentată şi de Essaie Pas, un nume relativ nou pentru melomanii europeni, dar care a editat în ultimii cinci ani câteva release-uri remarcabile. Marie Davidson şi Pierre Guerineau au debutat pentru DFA Records cu acest material discografic care nu trebuie să lipsească din colecţia niciunui meloman îndrăgostit de soundscape-uri post – industrial şi cold – synth – wave. Desigur, posibilele etichete care se pot lipi de acest produs sunt multiple. Aş putea spune că familia Essaie Pas (cei doi sunt căsătoriţi) compune o filă aparte în minimalismul muzicii electronice. Sau că unele piese amintesc de electro – disco sau de frumuseţea beat-urilor etalate printre alţii de Factory Floor. Frumuseţea pieselor este completată şi de armonii care amintesc pe alocuri de synth – pop –ul anilor 80, atât de bine creionat de Human League, de exemplu.

Discul acesta este unul remarcabil mai ales datorită faptului că încalcă cu bună ştiinţă graniţele stilistice ale muzicii. Are porţiuni de EBM, nebunii din epoca „early techno“, picături de post – industrial şi doze serioase de muzici de film specifice producţiilor „noir“. „Demain Est Une Autre Nuit“ deschide acest material cu o odisee spaţială care îţi aminteşte de filmele lui Stanley Kubrick sau Andrei Tarkovsky. Următorul moment al acestui disc “Depassee par le fantasme” continuă linia „rece“ a synth-urilor care îţi provoacă fiori, dar adevăratul moment de graţie în această primă parte a albumului este Retox, unde vocea solemnă a lui Pierre reuşeşte să creeze o atmosferă cât se poate de interesantă. Sound-ul este completat cu vocea solistei şi piesa „prinde“ încă de la prima audiţie. „Carcajou“ - prima piesă compusă de cei doi artişti - are un groove cât se poate de cosmic şi arome de Vangelis pe alocuri. Cu totul alte sound-uri apar în „Le Port du Masque Est de Rigueur“, un electro – pop hipnotizant. Diversitatea influenţelor este prezentă şi în Facing The Music, cea mai experimentală piesă a albumului, o combinaţie superbă între minimalismul celor de la D.A.F. şi experimentele celor de la LCD Soundsystem. Revenind la momentele niţel mai catchy, merită să amintim debordanta Lights Out, care te cucereşte din prima. Şi pentru că orice disc „misterios“ trebuie să beneficieze de un final aprte, piesa „La Chute“ are menirea să te teleporteze într-o cameră unde diapozitivele de pe ecran îţi creează un sentiment aparte. „Demain Est Une Autre Nuit“ este un disc de colecţie, care constituie un adevărat tiramisu pentru urechile celor care gustă synth-urile minimale. Singurul minus al acestui album este faptul că cele opt piese însumează numai 36 de minute de audiţie.

Savages - Adore Life

                                         

Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi   Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact care sunt ingredientele care reuşesc să facă acest disc unul memorabil. O fi faptul că fetele par a fi cât se poate de sincere. Sau simplitate enervantă pe alocuri a compoziţiilor. Sau poate energia degajată de compoziţiile de aici. Cert este că de multişor nu am mai avut parte de un post – punk atât de furios şi concentrat deopotrivă.

Un alt lucru cât se poate de neobişnuit este faptul că producătorul acestui album este danezul Trentemoller. Da, acel artist care în 2013 a cântat în deschiderea concertelor Depeche Mode şi a cărui muzică eminamente electronică a fost inclusă în peliculele unor regizori ca  Oliver Stone, Pedro Almodóvar sau Jacques Audiard. În cadrul unui interviu acordat revistei britanice Uncut, solista trupei, Jehnny Beth (care e franţuzoaică, dealtfel) a fost întrebată de ce a ales ca acest disc să fie mixat de către un producător de muzică electronică. „Câteva lucruri au fost atractive. El nu este un om care mixează în mod tradiţional discuri de rock an roll, vine din aria muzicii electronice dar are cunoştinţe vaste despre chitară. Ce a fost cel mai atractiv a fost faptul că am lucrat cu cineva din generaţia noastră. Trupele adesea colaborează cu ingineri de sunet old school care au scris istoria rock+ului. Dorinţa noastră este să lucrăm cu oameni dintr-o generaţie care merge înainte cu noi, nu cu cei din trecut“, a fost răspunsul ei. Fără îndoială şi acest amănunt face ca acest disc să sune „altfel“.


În piesa care dă titlul acestui album de excepţie, cele patru fete cercetează anxietăţile care definesc specia umană întrebându-se cît se poate de retoric „Is it human to ask for more? Is it human to adore life?“. Pe parcursul discului, sonorităţile sunt cât se poate de crude şi cocolesc adesea sound-urile „şlefuite“ cu care ne delectează de obicei formaţiile atunci când aruncă pe piaţă un album. Pe piesa “The Answer” solista Beth ne explică o filozofie de mare efect în versurile “If you don’t love me, don’t love anybody.” Iar în anumite momente din „Surrender“ fetele reuşesc să readucă în atenţie riff-urile nervoase a la Sonic Youth. Majoritatea pieselor din Adore Life sunt teribil de directe iar textele ocolesc cu bună ştiinţă metaforele, pentru a crea un disc cât se poate de „crud“, care evocă realitatea fără retuşuri a zilelor noastre. Un moment deosebit este şi I need something new, o compoziţie care trece printr-o serie de stări şi în care interpretarea vocală îţi poate aminti de Lene Lovich, de exemplu. Deosebit de brutală şi agresivă e T.I.W.Y.G. (prescurtarea de la “This Is What You Get) în care  se simte influenţa celor de la Atari Teenage Riot. Fără îndoială, acest disc nu este recomandat acelora care sunt în căutare de muzică „de entertainment“. Unul din lucrurile care separă acest disc de multe alte albume din branşa post punk este faptul că per ansamblu, mesajul este pozitiv. Nu degeaba încă din prima piesă a disculuzi ni se spune că Love is the answer. Recomand cu cea mai mare căldură tuturor celor interesaţi de muzică furioasă şi energică. Fie ei rockeri sau punkeri. De ascultat pe repeat, spre disperarea vecinilor cantonaţi în muzică de genul bubble – gum.

Jain - Zanaka

                                        

Chiar dacă are numai 23 de anişori, solista franceză Jain a avut nevoie de nu mai puţin de şapte ani pentru a pune laolaltă cele zece piese care se regăsesc pe albumul ei de debut. Acest amănunt este unul primordial, căci varietatea de stiluri care se regăsesc în compoziţiile franţuzoaicei este una de invidiat, spectrul sonor evoluând de la pop la world music, bineînţeles cu o serie de arome dintr-o serie de alte etichete cum ar fi reaggae, hip hop sau chiar electronic music. Criticii muzicali din Franţa au primit cât se poate de pozitiv acest debut, albumul fiind nominalizat dealtfel şi la categoria Album révélation  în cadrul Victoires De La Musique, eveniment care va avea loc în data de 12 februarie în capitala Franţei. Un alt amănunt care face ca melodiile de aici să conţină nişte arome cât se poate de speciale este faptul că în copilăria ei solista a trăit în mai multe ţări africane printre care se numără Dubai sau Congo.

Fiind influenţată şi de hip – hop – ul american din zilele noastre, solista nu se sfieşte să introducă şi bucăţele din acest gen. Desigur, din aşa un pedigree nu are cum să lipsească şi idei de reggae (Lil Mama sau You can blame on me) iar atunci când e vorba de piese mai acustice (All my days) solista poate fi comparată cu Lilly Allen .Dar, ni'el mai fresh. De mare efect e şi piesa Makeba, care are un aer de Fela Kuti updated in 2016.  Din acest ghiveci nu lipsesc nici acorduri de indie – rock mai ales în So Paceful. Una peste alta, Jain reuşeşte să surpindă cu un disc care deşi are câte puţin din de toate, e surprinzător de bine închegat şi oferă o audiţie cât se poate de plăcută. Desigur, nu am menţionat nimic de Come şi Heads Up, două cântece care ar putea să-şi găsească locul în fruntea multor topuri de muzică pop din zilele noastre. Pe scurt, Jain e o surpriză mega – plăcută şi recomand audiţia acestui disc pentru toţi aceia care vor să asculte un pop de calitate, cum destul de rar ţi-e dat să auzi în zilele noastre. Zanaka e un ghiveci pop cu multe ingrediente care are o personalitate aparte.

Hinds - Leave me alone

                                          

Ştim cu toţii expresia „Nu judeca o carte după copertă” (Don’t judge a book by its cover). Atunci când vine vorba de muzică, uneori coperţile reuşesc să puncteze cât se poate de exact produsul final. E cazul tabloului de faţă. Unde patru fete cucuieţe din Madrid exprimă pe deplin sound-ul. E exact ceea ce trebuie în cover-ul albumului de debut Hinds, „Leave me alone“. Dacă n-ar fi vorba de garage şi punk – rock, coperta asta ar ilustra perfect conceptul timişorenilor de la Genius, cel cu „bere, whisky şi femei“. Din fericire, alcoolul şi femeile rămân în ecuaţie, dar muzica e alta. Adesea lo fi, predominant gălăgioasă, cu acorduri punk şi garage dar şi cu momente surf sau chiar porţiuni extrase parcă din visteria Beach Boys.

Povestea trupei spaniole a început sub numele de Deers. Graţie faptului că o trupă canadiană numită Dears a făcut o plângere visavis de titulatură, fetele s-au transformat în Hinds. Oficial, fetele îşi trag seva din nume ca The Black Lips sau Mac Demarco. Dar, ca şi în multe al,te cazuri, ascultătorul poate descoperi o serie de alte posibile referinţe. Cum ar fi Sleater-Kinney. Sau multe altele. Dincolo de stiluri, muzica asta e din categoria „happy rock n roll“. Oscliează adesea între un jam sesion executat după câteva lăzi de bere consumate la foc automat şi chestii „serioase“ pentru urechi pretenţioase. Şi tocmai din acest motiv, are un şarm aparte. .

Prima piesă a albumului „Garden“ pare a fi scoasă dintr-un jukebox atemporal dar are mult „lipici“ fiindcă compoziţia îţi dă aripi. „Fat Calmed Kiddos“ are parte de nişte chitări efervescente şi un text care descrie cât se poate de exact mesajul de voie bună şi alcool: „texting me while you were drunken“. „Warts“ spune povestea unei tipe care se comportă cât se poate de nebunatic. Dincolo de tema uşor „fumată“ melodia oferă o succesiune de acorduri care sunt de neuitat şi graţie vocilor care sunt cât se poate de naturale. Mai ales atunci când auzi “la la la” care devine mai târziu “bara bara bara ba pa”. 

Unul din momentele mai apropiate de punk este „Castigadas En El Granero“ care excelează din nou atât datorită chitărilor cu reverb dar şi fiindcă vocile fetelor par a fi alandala. La fel ca şi textul: "All I see is a big cow/ And now I'm eating all your corn.". „Chili Town’, e o altă piesă care reuşeşte să adune laolaltă diversele influenţele diverse ale celor patru fete din Madrid. Şi să nu uităm de text, căci  „I am stealing your cigars / Just 'cause they're closer than mine/You're having too much light,/ You're missing the disguise/ You're in my hands now/ I am flirting with the sky“. „Bamboo“ pare a fi extrasă dintr-o compilaţie care reune;te cele mai obscure piese americane ale anilor 70. 

Cuvintele adaugă un şarm aparte şi în ‘And I Will Send Your Flowers Back’ o piesă din seria doo – woop în care tema principală se învârte în descrierea unei situaţii naşpa. Sau după cum spun ele “fucked-up mess”.  ‘I’ll Be Your Man’, e cea mai serioasă compoziţie a acestui debut, unde ascultătorul poate descoperi chiar şi nişte influenţe Velvet Underground pe ici pe colo. Se prea poate ca pe alocuri, stilul de cântat al acestor spanioloaice să-ţi aducă aminte de unele nopţi de karaoke unde o grămadă de oameni beţi încearcă să cânte melodii cu texte arhicunoscute. Dincolo de toate, Hinds oferă piese îmbibate cu mult alcool şi nebunii garage şi punk – rock. Piesele sunt contagioase şi pline de enrgie, fiecare dintre ele insuflându-ţi sentimentul de party. Ceea ce, la urma urmei, e cât se poate de bine. Căci asta e menirea rock-ului adevărat. 

Paolo Profeti European Collective - Waiting for Bucharest

Cele zece piese incluse pe acest album realizat de un colectiv de muzicieni români şi italieni (nouă, dacă e să luăm în considerare faptul că piesa Sguardo Asospeso e prezentă în două variante) oferă melomanilor pasionaţi de jazz o reală desfătare sonoră. Produs de casa de discuri Fiver House Records, albumul a fost înregistrat în luna martie 2015 alături şi de invitaţii Cristian Soleanu şi Bucharest Jazz Orchestra. Compoziţiile sunt inspirate dintr-un univers de referinţă amplu: tradiţie europeană, ca de exemplu în prima parte a piesei Waiting for Bucharest, sau ca în Sisli Camii, piesă de inspiraţie mediteraneană (să nu uităm că Paolo este de origine siciliană), ori Danza nel Mondo, care aminteşte de muzica populară italiană, dar şi de matricea Coltrane-iană, ca în Sguardo Sospeso sau în ultima secţiune din Waiting for Bucharest, dar şi de sonorităţi de genul Billy Strayhorn, ca de exemplu în balada Lost Eyes in Wonderland. 

Bine inserat în scena românească de jazz, Paolo Profeti este membru al Bucharest Jazz Orchestra (“BJO”), condusă de trompetistul Sebastian Burneci, cu care a participat la Bucharest Jazz Festival 2014. BJO au lansat recent albumul “Povesti din Bucuresti” (Fiver House Records, 2015). Paolo cântă de asemenea cu Big Band Radio, condusă de Ionel Tudor şi colaborează de asemenea cu muzicieni de jazz consacraţi precum Mihai Iordache, George Natsis, Vlad Popescu, Sorin Romanescu, Nicolas Simion, sau Mircea Tiberian. Discul a fost înregistrat în componenţa Paolo Profeti – saxofon, Davide Incorvaia - pian, Cristiano Da Ros – contrabas, Alessandro Rossi – tobe, Soprin Romanescu – chitară şi Florian Radu – trombon. 


Waiting For Bucharest merită ascultat de mai multe ori, fiindcă la o primă audiţie ascultătorul nu reuşeşte să „proceseze“ multitudinea de informaţii prezente aici. Merită să asculţi piesele astea cu mare atenţie, căci de multe ori „fineţurile“ sonore devin perceptibile  doar după o primă audiţie „pe fugă“. Atât din punct de vedere muzical cât şi stilistic, albumul propune o paletă largă de arome sonore. Chiar dacă piesele abordează stiluri diferite, ca şi întreg discul nu e o „salată“, fiindcă piesele au un fir care le leagă. Orchestraţiile sunt interesante şi multiple şi discul „curge“ cât se poate de natural. Printre cele mai reuşite momente ale discului se numără „Milano Bucureşti doar dus“, care are parte de un groove cât se poate de antrenant dar oferă destul „spaţiu“ separat şi pentru saxofonul lui Paolo.Discul a avut deja parte de concerte de lansare în mai multe oraşe din ţară, iar cei care au experimentat piesele acestea live au descoperit un proiect bine închegat, care construieşte stări de bine în rândul melomanilor.  Recomand cu căldură audiţii multiple ale acestui disc tuturor celor care consideră că „the music is magic“. 

Cobzality - Paparuda 2.0

De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse. De la Cantofabulele legendarilor Phoenix până la dubioasa modă „etno – dance“ care în anii 90 a făcut ravagii prin ţărişoara noastră, exemplele sunt foarte multe. Din păcate, o sumedenie dintre aceste „update“-uri la muzica populară au fost făcute alandala. Drept urmare, e cât se poate de justificat ca atunci când ai de-a face cu un nou material sonor care-şi propune să „şlefuiască“ folclorul românesc (să-l îmbrace în straie moderne – dacă vreţi), să fii cât se poate de circumspect. Aşa stăteau lucrurile şi înainte de audiţia albumului de debut semnat Cobzality. E drept, acum doi ani am prins un concert memorabil la Timişoara, susţinut de Cobzality şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Banatul”. Dar, de atunci a trecut ceva vreme. Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se poate de decent. Poate prea „finuţ“ pentru gusturile marii majorităţi a ascultătorilor din acest spaţiu geografic, dar cu siguranţă un album care merită să-şi găsească locul în visteria melomanilor cu ştaif. Cobzality este proiectul muzical fondat în 2012 de doi dintre foştii membri Sistem, Florin Romaşcu şi timişoreanul Robert Magheţi, cărora li s-a alăturat, ca solist vocal, Bianca Purcarea. Pentru realizarea discului, cei trei artişti au îmbinat instrumente tradiţionale precum cobza, caval, nai, fluiere şi taragot cu sound-uri moderne şi elemente ambientale.

Printre lucrurile care fac ca acest album să fie interesant este faptul că pe lângă piese arhicunoscute din folclor, există şi „bucăţi“ mai puţin „rulate“ (şi ştiute). Cum ar fi Mîndra de la Jiu, care e prezentă aici în două variante absolut memorabile. Desigur, dintr-un asemenea album nu avea cum să lipsească „De la căpâlna“, o melodie care a fost preluată de atâtea ori încât cred că nimeni nu mai ştie exact varianta originală. Printre altele piesa asta a fost inclusă ca sample de rapperul american Jay Z în piesa lui Murder To Excellence. Cobzality reuşeşte să îmbrace această compoziţie în straie cât se poate de inedite. O altă compoziţie care a fost adaptată în nşpe mii de variante este „Până cân nu te iubeam“. Una din variantele magice pe care mi-a fost dat să o aud la această piesă este aceea „furmizată“ de americanii de la Pink Martini, cu aportul solistei Storm Large. Revenind la Cobzality, îmi place faptul că oamenii aceştia acordă o importanţă deosebită atât filonului folcloric cât şi elementelor moderne. De fapt, acesta e şi unul din secretele pentru care Cobzality merită sincere felicitări: echilibrul perfect între vechi şi nou, între tradiţie şi modernism. Chiar şi „Aseară ţi-am luat“, o altă piesă arhicunoscută sună cât se poate de bine în versiunea lor, iar „Pamentu Caval“ este un alt exemplu de melodie care pur şi simplu îţi pică cu tronc de la prima audiţie graţie balansului perfect dintre orchestraţiile actuale şi porţiunile de instrumente tradiţionale atât de bine aşezate în compoziţie. Mi se pare surprinzător faptul că unele din melodiile cântate prin concerte în aceşti trei ani de Cobzality nu şi-au găsit loc pe acest album de debut.

Invariabil, vor exista voci care simt nevoia să explice diverse paralele între proiectul Cobzality şi Subcarpaţi. Există voci care chiar au sugerat un featuring între cele două proiecte. Din fericire – sau din păcate, după caz – colaborarea asta nu a avut încă loc. Deocamdată. Şi e mai bine aşa, căci Cobzality „umblă“ la folclorul românesc într-un mod mult mai natural şi subtil decât cei de la Subcarpaţi. E o abordare mai finuţă – dacă vreţi - fără prea multe E-uri şi ingrediente artificiale. Deşi e mult diferit faţă de „Cantofabule“ - le celor de la Phoenix, albumul ăsta merge pe o linie iniţiată de legendele rock-ului românesc, îmbrăcând versiunile originale ale pieselor într-un „dress – code“ de bun gust. Una peste alta, sfatul meu este să puneţi mâna pe acest album, fiindcă merită din plin. Faceţi-l cadou de sărbătorile de iarnă, fiindcă e mult mai mişto să asculţi varianta Căpâlna la gura sobei cu Cobzality, decât să rememorezi de mii de ori acelaşi Last Christmas sau tonele de „White Christmas“ care apar în fiecare an în preajma sărbătorilor de iarnă pe diverse compilaţii. Cobzality au reuşit să pătrundă cu acest disc în selecta categorie muzicală ce poartă eticheta de „world – music“, iar piesele de pe acest disc de debut emană prin fiecare por al lor, un sentiment de „good job“. Se prea poate ca abordarea propusă de ei să nu „prindă“ atât de bine la cei obişnuiţi cu music for the masses, dar cu siguranţă va bucura pe deplin urechile melomanilor adevăraţi.

Floating Points - Elaenia

Nu mai e un secret pentru nimeni că etichetele muzicale cu care se catadicesc unii artişti în zilele noastre, frizează uneori absurdul. Graţie faptului că graniţele dintre stiluri au cam dispărut, tot mai des avem de-a face cu muzici care nu pot fi băgate într-o cutie anume. La fel stă treaba şi în cazul britanicului care-şi spune Floating Points. Dacă e să dăm crezare etichetelor puse de site-ul Resident Advisor, ceea ce „scoate“ omul ăsta e un amestec de jazz, house, techno, disco şi bass. În spatele acestui pseudonim se ascunde Sam Shepherd, un tip care a cântat ceva vreme în Manchester Cathedral Boys Choir înainte de a se muta la Londra, unde a devenit cunoscut graţie producţiilor sale. Şi care are o impresionantă colecţie de discuri vinil, de peste 10.000 de bucăţi. Cele mai îndemână comparaţii ar fi Four Tet sau Caribou. Dar, Floating Points e niţel altceva.

Excursia muzicală începe cu Nespole, o adunătură de synth-uri care par cât se poate de bizare în primele două minute ale piesei prin repetivitatea lor, dar care mai apoi capătă o nuanţă deosebită prin introducerea unor elemente demne de filmele lui Hitchcock. După un start cât se poate de reuşit şi misterios deopotrivă, ascultătorul este „bombardat“ cu o piesă structurată în trei părţi (Silhouettes). Din loc în loc, instrumentele folosite aici îţi dau impresia că tocmai asişti la un jam session executat de cea mai obscură trupă de psihadelic kraut – rock din Turcia care a existat vreodată. Asta din punctul de vedere al structurilor melodice, căci instrumentele folosite te duc cu gândul la un jazz de improvizaţie cu puternice accente de „fusion“. Şi asta nu e tot, căci desele momente de acalmie care se regăsesc între cele zece minute ale acestui track adaugă un şarm deosebit. Percuţiile discrete şi orga hipnotică te duc cu gândul la Weather Report. Sau Pink Floyd. Sau Can. Sau orice altceva, căci de fiecare dată când asculţi  această piesă ţi se pare că dai de influunţe cât se poate de variate sau neverosmile. Elaenia debutează cu două minuţele de „nomansland“, susceptibilă de zona The Orb, sau orice din categoria new age. Lucrurile se schimbă pe parcurs, iar odată cu Argent, apare şi un uşor iz de dance music. E un fel de a spune căci întreaga construcţie are un aer misterios iar arpegiile de synth care se revarsă în urechi sunt de mare efect. Thin Air demonstrează încă o dată faptul că omul acesta e cât se poate de atipic. Şi asta fiindcă sound-uri moderne de bass music sunt aşezate ingenios peste sunete de pian de abia perceptibile în fundal, iar diversele efecte adăugate „mult în faţă“ reuşesc să coloreze într-un mod mirific această piesă.

Aş fi tentat să spun că omul acesta reuşeşte să adauge arome de jazz şi kraut musik peste structuri electronice, dar ceea ce se aude în cele şapte piese de aici e din categoria „nu o să-ţi  vină să crezi“. La primele secunde ale piesei „For Marmish“ ai impresia că tocmai ai dat peste Nils Frahm. Ideea se schimbă repede, graţie  unui amestec flamboiant de sunete minimale inventate parcă special pentru a sublinia frumuseţea naturii care ne înconjoară. După cum era de aşteptat, finalul Peroration Six e cireaşa de pe tort la capitolul ciudăţenii. E o piesă în care sunetele techno şi jazz par să se amestece cu percuţii folosite parcă în noise rock. Iar finalul piesei, e de poveste. O explozie sonoră de nedescris în cuvinte.

Albumul ăsta are de toate: de la momentele de ambient în care aproape auzi ciripitul păsărilor în pădure şi susurul izvorului de munte până la explozii folosite adesea în ceea ce numim muzică industrial sau synth-uri specifice unor artişti concentraţi în muzica electronică experimentală. Nici nu e de mirare, căci printre influenţele britanicului se regăsesc nume ca William Fischer. Sau Kenny Wheeler, Rachmaninov, Bill Evans sau Debussy. Poate ar mai fi de amintit şi faptul că britanicul a avut recent un set de şase ore în celebrul club Berghain din Berlin. Unde, printre altele, a pus în întregime albumul Harvest Time al muzicianului de jazz Pharoah Sanders. Revenind la acest disc, are momente pline de romantism dar şi porţiuni abrupte. E un album uluitor care traversează cu mare eleganţă genuri.  Pe scurt, e un serios candidat în clasamentul celor mai interesante albume ale anului 2015. Poate ar mai trebui să adaug că albumul acesta merită să fie ascultat la căşti, pentru o experienţă de nota zece. 

Vali Sirblues Racila - Stay Styx-ed to the blues!

Prin definiţie, există câteva stiluri muzicale care nu vor ajunge niciodată să fie gustate de spectatorii fideli ai emisiunilor lui Măruţă sau Capatos. Unul dintre acestea este blues-ul acustic. Unul din puţinii exponenţi ai acestui curent muzical din România este Vali „Sirblues“ Răcilă. Care explică alegerea făcută cât se poate de sincer: „Cânt blues-ul tradițional acustic pentru că nu este îndeajuns promovat sau nu așa cum ar fi de dorit, cânt în fața publicului tocmai pentru ca vreau să le arăt oamenilor câteva dintre pietrele prețioase pe nedrept uitate, să le ofer cumva o alternativă la ceea ce primesc din belșug pe toate canalele TV sau posturile de radio, pe stradă, în mașină sau de la fereastra vecină“. Pentru cei care au avut ocazia să asiste live la vreunul din concertele acestuia, e cât se poate de clar că apariţia acestui disc este o iniţiativă demnă de remarcat. Şi pentru ceilalţi poate fi o audiţie mai mult decât interesantă. E un album de colecţie pentru orice meloman din ţara noastră, fiindcă creionează cât se poate de exact evoluţia unui artist care merită mult mai multă atenţie din partea publicului autohton.

Se prea poate ca unii dintre voi să fi ascultat discul Handmade Blues, realizat de Vali Răcilă alături de Raul Kusak şi produs de Nicu Alifantis. Care cuprinde o serie de evergreen-uri, inclusiv şarmantul „Is that a monkey you got?“ Ei, bine, de această dată, melomanii au parte de un disc solo, care s-a născut graţie unui timişorean plecat în capitala Austriei şi care a devenit şi producătorul acestui material. E vorba de Alin Mihoc şi Asociaţia Culturală Kabaitan, sub umbrela căreia s-au desfăşurat o serie de evenimente de nota zece la Viena. Albumul a fost înregistrat în capitala Austriei de Peter Muller şi a apărut la casa de discuri austriacă Styx Records şi îi are ca invitaţi pe Martin Pyrker (pian) şi acelaşi Peter Muller (la tobe) şi cuprinde 16 piese. 

Printre care se numără şi superba "Sitting on Top of the World", o baladă care a intrat în categoria standardelor din umbrela American Music. Compusă de Walter Vinson şi Lonnie Chatmon în anii 1930 şi care a mai fost redată publicului din lumea întreagă prin interpretările unor artişti ca . Willie Nelson, Jeff Healey, BB King, Jack White, Bob Dylan, Cream Howlin Wolf, Ray Charles sau Les Paul. O altă piesă cu lipici este „Viola Lee Blues“ , o compoziţie născută în 1928 care a devenit cunoscută decenii mai târziu şi datorită variantei realizate de Greateful Dead. Aprecierile nu se opresc aici fiindcă fiecare din cele 16 track-uri incluse aici reuşeste să inducă o stare de bine oricărui ascultător pasionat de muzică „cu rădăcini“ puternice. Albumul „sună“ cât se poate de curat iar muzicianul care este totodată şi un apreciat socio-psiholog. dă totul din el. Din loc în loc eşti „tratat“ cu sound-uri mirifice provenite de la legendara chitară de 112 ani a artistului, dar şi de celelalte instrumente care reuşesc să creeze o construcţie solidă, colorată cu sunete tradiţionale. Albumul poate fi cumpărat de aici.

Byron - Eternal Return

Pe lângă nemuritorul „Pe aripile vântului“, producătorul american din Epoca de Aur a Hollywood-ului, David O. Selznick a lăsat moştenire şi câteva vorbe de duh. Una dintre acestea e aceea că „reuşita oricărui proiect stă în detalii“. Atunci când vorbim de byron, detaliile sunt foarte importante. Formaţia care şi-a făcut apariţia în urechile melomanilor din ţărişoara noastră cu discul Forbidden Drama, a avut dintotdeauna grijă la acest capitol. Poate nu ar fi lipsit de importanţă să amintesc că albumul A kind of alchemy a avut parte  de una din cele mai mişto „ambalaje“ ever realizată în ţara noastră la capitolul CD-uri, acesta fiind realizat sub forma unei cărţi de formă pătrată cu latura de 7 inch. După ce au cochetat cu limba română pe albumul „Perfect“, băieţii au realizat un hibrid care a apărut în două ediţii distincte („30 de secunde de faimă“ şi „30 seconds of fame“) iar anul trecut au revenit în business cu un disc melancolic, ale cărui piese au fost incluse în coloana sonoră a serialului Rămâi cu mine, difuzat de HBO România. Din fericire, noul album reprezintă o întoarcere la rădăcinile mai puţin „comerciale“ ale trupei. Iar detaliile, întregesc şi de această dată atmosfera. 

Discul “Eternal Return”, a fost inregistrat in High Resolution Audio (24 bit / 96 kHz) la Windmill Lane Recording Studios, renumitele „studiouri U2” din Dublin, Irlanda. Mai trebuie adăugat şi faptul că masterul a fost realizat la studioul Abbey Road din Londra de catre Frank Arkwright (Joy Division, Blur, Arcade Fire, BiffyClyro etc.)..În plus, “Eternal Return” este un album-concept cu 12 piese compuse pe parcursul unui an, fiecare dintre ele corespunzând câte unei luni din calendar (începând cu martie şi terminând cu februarie). Versurile vorbesc despre miturile, legendele şi evenimentele istorice din spatele fiecărei luni, transpuse în lumea modernă. Şi ca să rămânem tot la detalii, ascultătorul are parte de o cărticică extrem de inspirată. Credeţi-mă pe cuvânt! Din punct de vedere muzical, byron revin la un sound mai complex. Şi asta e îmbucurător, în opinia subsemnatului.

Încă de la primele sunete ale piesei de deschidere „Settling down“ e clar pentru toată lumea că discul ăsta nu se adresează oamenilor care ascultă muzică doar în timp ce spală vasele sau călătoresc cu mijloacele de transport în comun. Un lătrat de câine misterios te face să te teleportezi undeva într-un sat izolat de munte, iar intro-ul cu voci care şoptesc ceva în limba franceză este urmat de o explozie de chitări care începe undeva aproape de minutul doi. Discul debutează în forţă cu nişte riff-uri mult mai hotărâte decât majoritatea pieselor byron şi se învârte în jurul unor armonii bine structurate, subliniate la fix de câteva pasaje „zgomotoase“ care alcătuiesc la un moment dat o paranoia psihadelică de mare efect. Sound-urile de clape din finalul piesei mânuite ca de obicei dibaci de 6fingers sunt exact la locul lor. The Sea – varianta piesei „Marea“ prezentă pe acest disc – sună bine de tot, iar unul din puncte de atracţie ale albumului este piesa Peace. Nu pentru că e printre cele mai scurte, ci fiindcă iese oarecum din tiparele byron, atât ca construcţie cât şi ca tonalitatea vocii solistului. Alături de notele muzicale, băieţii sunt la înălţime şi graţie textelor. Un bun exemplu este „Gone Fishing“: „My woman doesnt seems to care- We are stuck in a routine She s jus hungry for compliments Her wardrobe is full but she has nothing to wear The strory doesnt seems to end  I think im going fishing“. Per ansamblu, albumul Eternal Return e mult mai  „zgomotos“ decât precedenta lor realizare discografică. Dar, rămâne undeva în zona rock-ului „aşezat“ în care pasajele „liniştite“ se îmbină armonios cu porţiunile „nebunatice“. 

Unul din minusurile albumului acesta este acela că toate compoziţiile poartă amprenta liderului trupei. Bănuiesc că ar fi mult mai interesant ca pe viitor rolul ăsta să fie preluat şi de alte persoane, pentru varietate. Refrenele sunt ample şi vor bucura cu siguranţă oamenii „ninetofive“, iubitori de rock. Nu e niciun reproş, ci doar o constatare, căci la concertele celor de la Byron am avut priejul să văd de nenumărate ori fete şi băieţi din categoria „corporatişti“. Care nu vor să se asocieze cu baladele Vama sau Holograf , dar nici nu gustă prea tare experimentele „alternative“. Una peste alta, byron rămâne în apele rock-ului de calitate. Indiferent dacă fredonezi sau nu piesele byron, trebuie să recunoşti că oamenii aceştia şi-au creat un drum propriu. byron are o „semnătură aparte“. Care include un sound distinct, cu răbufniri zgomotoase şi melancolii languroase. Peste care se adugă o atenţie sporită la detalii.Rezultatul este unul de apreciat. Şi de ascultat, bineînţeles.

Holograf - Life Line

E o mare şmecherie ca în ciudata industrie muzicală românească, o trupă să ajungă să scoată albumul cu numărul 17. Mai multe decât Phoenix, dacă e să rămânem la cifre. Doar că arta numită muzică nu se învârte doar în rândul cifrelor. Muzica celor de la Holograf e la fel de previzibilă ca şi constatarea că politicienii români sunt corupţi. Asta n-a fost tocmai dintotdeauna aşa, dar în ultimii ani formaţia şi-a găsit un drum bătătorit care a dus exact în inimile populaţiei. Şi uite aşa, s-a născut fenomenul Holograf. Pentru persoanele care n-au fost atinse de virusul „Ţi-am dat un inel“, am o veste bună: situaţia rămâne neschimbată şi de acum încolo. Căci, pussy – rock- ul bazat de texte pline de dulcegării ale trupei conduse de Dan Bittman e acelaşi. Şi dacă până acum nu ai rezonat cu compoziţiile de acest fel, e clar că n-ai niciun motiv să-ţi iroseşti aproape o oră din viaţă cu audiţia LifeLine. 

Stilistic, piesele astea gen „Bine ai venit în viaţa mea“ nu se deosebesc cu nimic de creaţiile anterioare ale muzicienilor care reuşesc şi în anul 2015 să umple săli de spectacole în întreaga Românie. Nu am cum să nu remarc faptul că spre deosebire de mulţi alţi cântăreţi  populari în ţara noastră, băieţii de la Holograf nu cântă rău. Adică nu falsează, show-urile lor live sunt bine pregătite, iar oamenii care se înghesuie să plătească bilete de intrare la recitaluri,  primesc exact ceea ce se aşteaptă. Adică un soi de pop – rock insipid, incolor şi inodor, în opinia unora. Sau „muzici frumoase“ în opinia milioanelor de fani care le-au ascultat melodiile pe Youtube, de exemplu. O simplă trecere în revistă a pieselor care alcătuiesc cel de-al 17-lea album Holograf e edificatoare pentru a deduce tematica discului. Avem aici „Deschide-mi inima“, „Eu îi spun iubire“ sau „Şi îngerii au demonii lor“. Textele uşurele ale băieţilor au darul de a merge la sufletul multora, de la coafeze până la bloggeriţe care se chinuie să ne explice care sunt secretele unei căsnicii reuşite.

Discul debutează în forţă cu nişte versuri care stabilesc încă de la-nceput coordonatele „afacerii“ Holograf: „Nu mă întreba dacă te mai iubesc/ Încrederea încerc s-o regăsesc/Nu mai aud un cuvânt potrivit/Parcă am uitat cât de mult ne-am iubit“. Rând pe rând, se dezlănţuie compoziţii emoţionante. De piesele astea te poţi bucura fie la un picnic în sptele blocului, fie la o ieşire cu familia la Şag. Cum să nu te emoţionezi la auzul unor noi piese atât de frumoase din repertoriul celora care au spuus prima oră răspicat şi tare adevărul ăsta cu „Şi băieţii plâng“?. Doar ascultând refrenele pieselor, ţi-l şi imaginezi pe Dan Bittman cum îndedamnă întâi „fetele“ şi apoi bărbaţii din sală, să cânte „bucata cu pricina“. 

E foarte clar, melodiile astea vor declanşa în continuare reacţii prompte ale reprezentantelor sexului frumos, care ţipă şi aplaudă non-stop pe parcursul concertelor Holograf. Şi care, din când în când, se uită cu o dragoste neţărmuită în ochii partenerului aflat pe scaunul de lângă. Există aici şi două piese mai vechi reorchestrate: “Mafia” și “Sunt un balkanik”. În plus, mai e şi Antonia, pe aici. Pe scurt, discul ăsta e atât de plictisitor şi previzibil încât e greu de digerat pentru urechile obişnuite cu aranjamente sonore complexe.

Baba Dochia - Twelve Lambskins

Deşi m-am cam săturat să tot repet clişeul acela cu „muzica românească e la pământ“, din când în când expresia asta nu are cum să lipsească dintr-o recenzie. Mai ales dacă ea e dedicată albumelor româneşti. Aşadar, primul album al clujenilor de la Baba Dochia e o apariţie interesantă. În industria muzicală autohtonă. Formaţia care face parte din valul „underground“ al scenei clujene reuşeşte să se separe de marea majoritate a producţiilor autohtone în primul rând ca stil muzical. Spre bucuria multora, băieţii nu pedalează pe acel rock alternativ cântat în neştire de-alde Les Elephantes Bizzares (şi mulţi alţii din aceeaşi pălărie), sau de folk – rock-ul omniprezent pe la noi. 

Citisem undeva prin site-urile româneşti, cum că băieţii ăştia se situează undeva între rock şi electronica. Perfect de acord, cu completarea că e vorba de un sound electronic „bazat“ pe atitudine rock. Ideea pe care e construită fundaţia acestui disc este cât se poate de lăudabilă, problema e că sound-ul folosit e „fumat“ prin ţările civilizate. Dacă e să dăm crezare celor declarate în press release-ul acestui album de către Marius Pop – principalul producător al trupei şi membru fondator – influenţele clujenilor ar fi Death In Vegas, Apparat sau Trentmoller. Nu-mi stă defel în caracter să fiu cârcotaş, dar niciunde în cele 12 piese care alcătuiesc acest album n-am sesizat nimic din visteria numelor amintite ca şi influenţe. Asta nu înseamnă însă că „fundaţia“ nu este solidă.

Cele 12 cojoace ale Babei Dochia au fost create în decurs de 9 luni, fiind scrise în studiourile personale, "din dormitor", ale celor doi producători, care alcătuiesc acest proiect.  Printre cei care şi-au adus aportul la definirea celor 12 piese se numără Ioana Lefter de la Fine It’s Pink, solista piesei „Wind", basistul Harry Up de la Mushroom Story, care a contribuit cu linia de bas la „Slaps" sau poetul  Dan Lototchi care recită pe piesa .„Pandemoniu". Cel mai adevărat moment al discului este Pădurea Neagră, un track care are toate şansele să-ţi intre „sub piele“ încă de la prima audiţie. Dacă pe acest disc ar fi existat mai multe momente de acest gen, rezultatul ar fi fost magnific. 

Printre celelalte momente interesante se mai numără „Osmosis“ (a cărei construcţie îmi aduce aminte pe  ici pe colo cu vremurile expuse acum vreo 15 ani de cei de la Three Drives On A Vinyl ş-a lor nemuritoare piesă Greece 2000) sau „Nightride“, care are un feeling aparte. De amintit ar mai fi şi „Pandemoniu“ şi „Slaps“. Chiar dacă „electronicele“ folosite de clujeni îţi aduc aminte de anii 90 şi 00, per ansamblu, conţinutul e interesant. Iar, pe viitor, dacă sound-urile astea vor fi ancorate mai mult în realitate, rezultatul ar putea fi uimitor. Cu ceva ani în urmă, aş fi picat pe spate să descopăr aşa un sound la vreo trupă românească.  În 2015, am însă aşteptări mai mari. Pe scurt, adevărul gol – goluţ este că în sărăcăcioasa muzică românească albumul de debut Baba Dochia e o apariţie demnă de remarcat.

John Grant - Grey Tickles, Black Pressure

Se prea poate ca mulţi dintre voi să nu fi auzit până acum de John Grant. E cazul să vă adăugaţi în lista de preferinţe pe domnul acesta în vârstă de 47 de ani. Fiindcă Grey Tickles, Black Pressure e prea şmecher pentru a nu concura la unul din cele mai bune albume ale anului 2015. În materie de muzică pop, desigur. Aşa după cum menţionam şi în cronica dedicată precedentului său album, dincolo de aranjamentele sonore, piesele fostului solist al trupei Czars, abundă în texte care mai de care mai iscusite. Totul porneşte de la titlul albumului, care este o traducere „britanică“ a expresiilor „mid-life crisis“ şi „nightmare“ din limbile islandeză şi turcă. Neobişnuită este şi coperta albumului, care îi are ca şi colaboratori pe Tracey Thorn (EX Everything But The Girl), Amanda Palmer (Dresden Dolls) şi  Budgie (fostul tobar al trupei Siouxsie and the Banshees).


Nu ştiu alţii cum sunt, dar încă de la prima audiţie a celor 96 de secunde ale piesei care e intro-ul acestui disc, mi-am adus aminte de sound-urile unei dintre formaţiile cu care am crescut în casa mea natală, Yazoo. Intro-ul lui John Grant seamănă ca două picături de apă cu începutul piesei „I Before E Except After C“ din visteria celebrului grup alcătuit din Alison Moyet şi Vince Clark. Doar că de această dată,  artistul ne serveşte câteva citate despre iubire, doar pentru a intra în forţă cu piesa care dă titlul acestui album şi care ni.l prezintă pe John Grant cât se poate de sigur pe sine şi cu un speech care face referire la lumea plină de boli în care trăim: “I can’t believe I missed New York during the ’70s, I could’ve got a head start in the world of disease”. Snug Slacks merge şi mai departe pe o construcţie electro – pop care pur şi simplu te învăluie cu farmece aparte din primele versuri: „Is it is difficult for you to be so beautiful/Or do you find the advantages tend to outweigh the disadvantages?/Am I rude?/I'm sorry, I've never had the appropriate attitude“. După această excursie în lumea funk-ului cxucerită de roboţi, albumul ia o turnură neaşteptată, căci Guess How I Know navighează în apele rock-ului alternativ în care distorsul chitărilor e pe alocuri enervant de reuşit.

Piesa realizată în colaborare cu Amanda Palmer numită You And Him păstrează oarecum drumul acesta „zgomotos“, dar varietatea e la ea acasă pe aici, căci în Voodoo Doll, de exemplu, ascultătorul e aşteptat cu un sound de synth din zona muzicii minimal peste care artistul îţi aruncă vocea de crooner. E un soi de alternanţă între pop a la Scissors Sisters şi goth a la Zola Jesus, cu arome de Prince, o melodie cât se poate de impresionantă care te cucereşte din prima. Pe lângă ritmurile adesea experimentale şi dark de aici, se găsesc şi destule momente de pop în cel mai curat sens al cuvântului. De exemplu în balada Global Warming, care dincolo de sound-ul ei comun oferă din nou delicii lingvistice pentru cunoscătorii de limba engleză: „I'm so sick of hearing people talk about the sun/They sound like a bunch of Aztec Indians/And all they do is hang out clogging up the streets/Congratulating each other on their pedicured feet“. O altă baladă care te face să visezi cu ochii deschişi este Magma Arrives, care dincolo de sunetele ei dream – pop are câteva întorsături cât se poate de neaşteptate. Sound-ul se schimbă radical din nou în „Black Blizzard“, un soi de Yazoo combinat cu Kraftwerk ca şi sound, dar în care John Grant aruncă exact în locurile esenţiale voci de-a dreptul hipnotice.

Chiar dacă single-ul Dissapointing nu reuşeşte să redea pe deplin frumuseţea albumului, colaborarea este una reuşită şi este urmată de No More Tangles, care în primele ei 35 de secunde oscilează între Alphaville şi o operă simfonică şi pe parcurs se transformă într-o baladă extrasă parcă din coloana sonoră a vreunui film Science Ficition. Exact ca şi la intro, şi la outro, artistul ne serveşte cu un citat din Biblie despre dragoste. De această dată, o voce de fetiţă ne anunţă că  „Dragostea este îndelung răbdătoare, este plină de bunătate; dragostea nu pizmuieşte; dragostea nu se laudă, nu se umflă de mândrie“. Şi cel mai important e finalul: Love Never Fails. Ca şi o scurtă concluzie: John Grant never fails. Iar discul acesta e prea şmecher pentru a nu fi băgat în seamă de urechile care caută dimensiuni noi în muzica pop actuală.

Kurt Vile - B'lieve I'm Goin Down...

E destul de greu de explicat în cuvinte magia pe care o emană piesele americanului Kurt Ville. Să fie de vină umorul pe alocuri crispat care răzbate din texte? Sau lejeritatea aranjamentelor? Cel de-al şaselea album discografic solo al fostului membru al trupei War On Drugs reuşeşte să transmită emoţii fremătătoare. Poate şi datorită faptului că majoritatea pieselor au fost compuse noaptea, după ce soţia sa şi cei doi copii s-au dus la culcare,  discul ăsta sună într.un anume fel. E un soi de dark music, dar definiţia asta are alte conotaţii căci Kurt Vile este fără îndoială modelul americanului obişnuit. Omul de pe stradă care-şi expune of-urile cu o chitară şi nişte versuri inspirate. Înainte de a devni cunoscut pentru muzica sa a lucrat ca şi şofer de camion, iar în timpul liber s-a apucat de compus piese.

 

Pentru a savura aşa cum se cuvine piesele lui Kurt Vile, e musai să fii conectat şi la versurile sale. Excelentul single Pretty Pimpin, care dealtfel e şi prima piesă a acestui disc are un feeling aparte în care se regăsesc atât arome de country cât şi bucăţele care amintesc de creaţiile unui Neil Young sau Leonard Cohen. Versuri ca “I woke up this morning didn’t recognize the man in the mirror / Then I laughed and I said ‘oh silly me… that’s just me“ pot fi uşor confuze scoase din context, dar Kurt Vile e un real magician al cuvintelor, fiindcă le completează şi cu „But it was a Monday, no a Tuesday, no Wednesday, Thursday, Friday/Then Saturday came around and I said "Who’s this stupid clown blocking the bathroom sink?". Un alt punct de referinţă  pentru acest album este “I’m An Outlaw,”, în care pe lângă un banjo care ţi se strecoară în ureche cât se poate de penetrant, ai parte de alte minunăţii lingvistice de genul „I’m an outlaw on the brink of self-implosion.”. "That’s Life, tho (almost hate to say)" are un aer diferit datorită aranjamentelor „mai spre americana“, dar urechile avizate vor descoperi fără îndoială şi acel rock al anilor 70, printre piese. 

Ca şi în cazul unor vedete ca Tom Petty sau Bob Dylan, Kurt Vile şi-a creat o semnătură aparte şi prin tonalitatea vocii. “Wheelhouse” este una din piesele favorite ale artistului (pe care chiar a numit-o cea mai bună piesă compusă de el vreodată). Înainte de a compune piesele pentru acest album, Kurt Vile a petrecut câteva zile alături de africanii de la Tinariwen şi se pare că muzica acestora şi-a pus niţel influenţa şi pe cele 12 piese ale albumului. Lost my head e una din piesele care ies oarecum din tiparele lui Kurt Vile, fiind unul din cele mai slăbuţe momente de aici. Dacă ar mai fi motive pentru a sublinia frumuseţea acestui disc, poate n-ar fi total neindicat să amintesc faptul că Kim Gordon din Sonic Youth a avut o sumedenie de cuvinte de laudă despre această apariţie. Şi totuşi, cea mai bună recomandare vine doar dacă ascultaţi albumul acesta. De preferinţă, la adăpostul nopţii, cu căştile pe urechi sau fără, dar cu atenţia sporită atât la chitări cât şi la versuri. Merită! 

Duran Duran - Paper Gods

A fost o vreme în care ştirea conform căreia Duran Duran scoate un album nou, ar fi făcut o reală senzaţie. Ei bine, în anul de graţie 2015, vestea asta nu mai e defel un „boom“ media, chiar dacă cel de-al 14-lea studio de album al formaţiei din Birmingham care a luat naştere în 1978 merită toată atenţia. Desigur, muzica pop s-a schimbat enorm de mult în perioada de când Duran Duran făceau legea în topuri, dar cele 12 piese incluse în Paper Gods reuşesc să fie o audiţie cel puţin plăcută pentru toate urechile care rezonează cu muzica actuala.  Unul din principalele atu-uri ale discului este faptul că în timp ce majoritatea trupelor care au avut succes în anii 80 se repetă involuntar, băieţii de la Duran Duran reuşesc să evite clişeele optzeciste şi oferă ascultătorilor noi dimensiuni sonore. E drept, nu  întotdeauna foarte reuşite, dar despre asta voi aminti mai târziu.

Dacă e să ne raportăm la hit-uri e clar că la loc de cinste se află Pressure Off, o piesă ce îi are ca şi colaboratori pe Janelle Monae şi Nile Rodgers. Desigur, melodia are un  iz de Daft Punk pe alocuri, dar dincolo de asta, e o mostră de pop de calitate. Dealtfel Nile Rodgers are un background cât se poate de interesant cu băieţii din Duran Duran fiindcă le-a realizat un excelent remix la superba „The Reflex“, a compus „Wild Boys“ şi şi-a lăsat amprenta pe albumul lor Notorious. Evident, succesele pop ale anului 2015 sună oarecum diferit, dar acest amănunt nu ştirbeşte cu nimic din frumuseţea acestei compoziţii, care poate fi considerată diamantul cel mai preţios din Paper Gods. Din fericire, printre cele 12 piese se mai găsesc şi alte pietre preţioase. De exemplu You Kill Me With Silence,” în care apare Mr. Hudson sau „What are the chances?“ unde apare şi chitaristul John Frusciante, ex-Red Hot Chili Peppers.  Alte momente plăcute sunt „Sunset Garage“, „Face for today“ (un new wave updatat la 2015)  şi „Butterfly Girl“, un electro – pop care îmbină într-un mod armonios sound-uri optzeciste cu beat-uri moderne. 

După cum spuneam, există şi părţi mai puţin cizelate pe acest disc. „Last night in the city“ este genul acela de piesă care încearcă să mulţumească amatorii de EDM cu muzica de pop. Chiar dacă pe piesă apare Kiesza, rezultatul nu e tocmai fericit. O altă compoziţie care scârţâie este "Danceophobia", pe care apare Lindsey Lohan. Probabil că raţiunea pentru care băieţii au introdus aceste două piese ţine undeva de motivaţia de a cuceri publicul actual care consumă „pop“. Probabil că acest fapt nu se mai poate realiza în 2015. Minusurile sunt însă minore, căci la fel ca şi precedentul album al băieţilor, All you need is now, şi acest material este unul de colecţie. Din fericire, cei patru muşchetari care alcătuiesc azi trupa Duran Duran (Simon Le Bon, Nick Rhodes, John Taylor şi Roger Taylor) au izbutit şi de această dată ofere melomanilor un album de audiat în multiple rânduri, plin de rezonanţe pop din categoria „aşa da“. 

Disclosure - Caracal

În cazul în care numele de Disclosure nu vă spune nimic, e necesar să facem câteva precizări: avem de-a face cu un duo britanic format din fraţii Howard şi Guy Lawrence, care cu albumul lor de debut „Settle“ apărut în vara anului 2013 au fost nominalizaţi la premiile Grammy. La secţiunea Best Dance-Electronica, dacă v-aţi întrebat. Fiindcă în zilele noastre nu există practic nicio zi fără ca vreun pasionat de muzică să scoată ceva care poartă eticheta „dance“ sau „electronica“, este tot mai greu să filtrezi adevăratele talente de „restul lumii“. Disclosure face parte din prima categorie şi acest al doilea album al britanicilor vine să dovedească acest fapt, fiind unul din discurile actuale din genul „dance – pop“ care merită ascultat. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea debutului, un disc care i-a făcut pe critici să-i numească pe Disclosure adevăraţi trendseteri, Caracal are momente interesante şi are un vibe pozitiv.


Spre deosebire de oraşul Caracal (al cărui nume este inspirat după un turn care a fost atribuit de folclor împăratului roman Caracalla), britanicii şi-au ales numele acestui material discografic după o specie de pisici sălbatice. Dincolo de amănunte, discul ăsta e unul „de ascultat“ fiindcă conţine beat-uri dance combinate cu influenţe R&B şi pop cât se poate de lovely. Deşi generic chestia asta e încadrată în „dance“, piesele incluse aici au o aură cât se poate de proeminentă de „pop music“. Sau cel puţin ceea ce înţelege subsemnatul prin pop în anul de graţie 2015. Un alt amănunt care aduce un plus de magie, e faptul că Disclosure au parte de o serie de invitaţi de marcă. Încă de la prima piesă, Nocturnal, care beneficiează de vocea inconfundabilă a canadianului Abel Tesfaye (przenet în topuri sub numele de The Weeknd), seria de colaboratori adaugă sare şi piper pieselor. Alte momente care ies în evidenţă sunt Magnets (în care apare Lorde), Good Intentions (cu Miguel) sau Hourglass (cu Kwabs).

Desigur, cârcotaşii ar putea remarca că graţie lungului şir de colaboratori albumul ăsta ar putea fi numit şi un soi de best of the tops. Dar, sincer, cui îi pasă? Căci atunci când asculţi superbul amestec de dance cu vocea celebrului jazzman Gregory Porter - în piesa Holding on – nu ai cum să nu te înconjori cu sentimente pozitive. Un alt moment de remarcat este apariţia lui Sam Smith pe piesa Omen. Şi pentru ca lista să fie completă trebuie să mai amintim şi apariţiile semnate Nao, Brendan Reilly sau Jordan Rakei. Desigur, dincolo de voci şi aranjamente fără cusur, există şi momente în care sound-ul pare pe alocuri niţel repetitiv. Din fericire, plusurile eclipsează micile momente lipsite de inspiraţie (cum ar fi Echoes sau Molecules), iar rezultatul final este decent. Caracal are acel „ceva“ care separă muzica de duzină de cea care merită ascultată. Desigur, „ceva“-ul ăsta este diferit în funcţie de individ, dar important este că există. Carevasăzică, Caracal merită ascultat, şi-n Timişoara, şi-n Iaşi şi-n Bucureşti.