Toulouse Lautrec - Dejun pe iarbă

Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim.

Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi datorită căciulilor de blană pe care le purtau la greu în unele concerte este o audiţie simpatică. Poate şi datorită versurilor inspirate pe alocuri. Şi graţie faptului că ascultătorul „simte“ pe parcursul celor zece piese un story gândit, o poveste care chiar şi cu minusurile ei reuşeşte să te captiveze pe alocuri. Primele două piese ale discului, cea care dă titlul albumului şi Camera 203, „curg“ fără cusur, chiar dacă sunt cât se poate de previzibile. Poate dacă vocea solistului nu ar ocupa atât de mult „spaţiu“, sau piesele ar fi fost mai lungi, rezultatul era mai bun. Poate aşa s-au gândit băieţii, că au nevoie şi de melodii uşurele. Cea de-a treia piesă de aici, „Istanbul“ e unul din momentele interesante ale acestui disc. Pe ici pe colo, sound-ul seamănă cu cel executat cu mulţi ani în urmă de oamenii de la Partizan, doar că de această dată riff-urile de chitară sunt ceva mai „nervoase“, ceea ce adaugă o porţie de şarm track-ului. 

 „Tot ce ai tu“  este piesa care împacă la fix două tabere: urechile corporatistelor care suspină după versuri romantice şi urechile celora care sunt obişnuiţi cu efecte de chitară „zgomotoase“, fiind un melanj decent de „hot and cold“, adică piesă de corazon şi melodie de „dat din cap“ deopotrivă. Chiar dacă n-are nicio legătură cu celebrul La Vita e Bella, piesa „Viaţa e frumoasă“ încearcă să îţi deruleze în căpşor o peliculă bilingvă în care strofele în limba franceză se amestecă cu refrenul care te informează că „viaţa e frumoasă/când ajung acasă“. Unica piesă în limba engleză inclusă pe acest album discografic nu reuşeşte să aducă nimic imprevizibil, dar penultima piesă numită „Nu se termină aşa“ este fără îndoială unul din cele mai inspirate momente ale acestui „dejun pe iarbă“. Şi asta pentru că aici se simte cu adevărat că băieţii au în ADN-ul lor şi porţii sănătoase de nebunie muzicală. Sau, dacă vreţi, piesa asta cochetează cu niscaiva etichete de „experimental“.  Sincer, m-aş fi bucurat ca pe discul ăsta să găsesc şi alte nebunii de genul ăsteia. Poate, pe viitor. Ultima piesă a discului, instrumentala „Pânzele albe“ nu reuşeşte să convingă prea tare, fiind un soi de jam – sesion fără „lipici“. 

Una peste alta, chiar cu momentele mai puţin reuşite albumul celor de la Toulouse Lautrec intră în categoria discurilor decente din muzica rock românească actuală. Din nefericire, în „oala“ asta de muzică, trupele româneşti merg cam pe acelaşi calapod. O posibilă explicaţie pentru această constatare este aceea că formaţiile astea cântă pentru România. Drept urmare, piesele lor sunt „croite“ special pentru nevoile urechilor care rezonează cu indie – rock – ul ăsta de România. Aştept cu nerăbdare momentul în care în „oala“ asta să avem şi formaţii care să te facă să zici „jdiu“. Sau, cum ziceau cei de la C&C Factory odinioară, „things that make you go hmmmm.....“

Mbongwana Star - From Kinshasa

Desigur, amestecul de muzici africane cu ceea ce ne place nouă să definim drept „western music“ e un teritoriu care a fost explorat de mulţi. Cu toate acestea, surprizele acestui melanj de stiluri vin pe bandă rulantă,căci izcorul este unul cât se poate de bogat. Cam aşa stau lucrurile şi cu acest debut pentru Mbongwana Star, numit From Kinshasa. Care vine din Congo, ţara reprezentată în ultima vreme cât se poate de bine în muzică prin nume ca Konono Nº1 sau Kasai Allstars. Chestia asta vine din inima Africii şi este o porţie de nebunie post – punk cu arome blues, împachetate în ritmuri electronice, din peisaj nelipsind evident nici aromele etnice. Cam asta ar fi pe scurt, ADN-ul acestui material discografic realizat de Mbongwana Star. Formaţia este alcătuită din doi foşti membri ai proiectului Staff Benda Billilli. 

Ca şi în cazul altor produse realizate pe continentul african şi aici aromele de „tradiţional“ oferă un buchet de reverii muzicale de necontestat. În plus, graţie producătorului Liam Farrell, sound-urile astea sunt aplicate peste câteva schelete electronice cât se poate de actuale. Spre deosebire de alte încercări de acest fel, aici totul este natural, astfel încât urechea nu are senzaţia unui kitch intercultural. Melanjul de aftica cu electronice e unul reuşit iar pe ici pe colo urechile avizate sesizează şi armonii din zona punk-ului. Kinshasa este cel de-al treilea oraş african ca mărime iar „mbongwana“ înseamnă „schimbare“. 

Categoric, pentru toţi melomanii piesele incluse aici reprezintă o schimbare asupra percepţiei muzicii made in Africa. E un soi de muzică de junglă amestecată cu sound-uri techno şi chitări post punk. „Masobele“ este o piesă incredibil de funky, în timnp ce Coco Blues reuşeşte să surprindă pe deplin respiraţia deşertului african. „Malukayi“ este un alt moment important al discului iar „Kala“ este un track care ar putea fi strecurat oricând în cadrul unui „madness party“. Una peste alta, albumul ăsta face parte din categoria discurilor care nu merită să fie ascultate „pe bucăţi“. În cazul în care te dedici sută la sută pe parcursul celor zece piese ai parte de nenumărate bijuterii. E o reîntoarcere la rădăcini, cu ajutorul efectelor moderne. E un disc delicios şi o schimbare de nota zece pentreu urechile care vor să exprimenteze „altceva“.

Robin and the Backstabbers - Arhangelsk

După cum era de aşteptat, albumul cu numărul doi al celor de la Robin and the Backstabbers a împărţit aşa numita comunitate „underground“ de la noi în ţară în două: unii s-au grăbit să ridice Arhangelsk în slăvi, în timp ce alţii au făcut albumul harcea – parcea reuşind să scoată în evidenţă doar minusurile acestuia. Am folosit termenul de underground în mod peiorativ, căci în orice ţară normală (sau cu o cultură muzicală normală, dacă e să fiu politically correct), muzica celor de la RATB ar fi difuzată în heavy rotation pe canalele mass media. Discuţia asta cu underground versus restul lumii e hilară şi fără sens. Din păcate, chiar şi puţinii oameni „de bine“ care nu au urechi de tablă şi nu se grăbesc să îmbrăţişeze o trupă doar pentru că e la modă, au prejudecăţi cât casa. S-au găsit unii să comenteze, de exemplu, că RATB şi-au vândut sufletul, fiindcă au scos acest disc cu ajutorul celor de la Roton. Vorba cântecului celor de la RATB este o minciună din categria „mai mare nu am“. Şi asta pentru că atâta timp cât gaşca lui Andrei Robin Proca rămâne în coordonatele rock-ului în care navighează, nu contează ce scrie pe coperta discului. Iar dacă pe viitor RATB – prin absurd – ar scoate un featuring cu Antonia, ar fi bine să ascultaţi piesa. Şi numai apoi să vă daţi cu părerea. Desigur, consideraţiile astea sunt cât se poate de filozofice, căci nu trebuie să uităm nicio clipă în ce ţară trăim. Una în care haterii au ajuns să îşi reverse năduful pe toate canalele media posibile, în timp ce oamenii cerebrali preferă să se retragă fiecare în carapacea lui, evitând amestecul cu elementele „noroioase“.

Revenind la Arhangelsk, albumul acesta nu e nici genial, dar nici varză. E un disc decent, care deşi nu rupa gura târgului, îi aşează pe cei de la RATB în linia trupelor care au ceva de spus în rock-ul românesc. Nu am folosit nici underground şi nici alternative în deplină cunoştinţă de cauză, căci muzica asta e rock. Cu influenţe diverse. La capitolul lucruri plăcute nu am cum să nu menţionez conceptul albumului. Se ştie, Arhanghel’sk e a doua parte a trilogiei Bacovia Overdrive începută atât de bine cu Stalingrad. Avem 14 piese despre scafandri, mirese şi îngeri, case în flăcări şi cântece duse de vânt. Un alt lucru de apreciat la băieţii ăştia este acela că oamenii nu merg pe idea altor trupe din branşă, care fac băşcălie de unele lucruri care merg anapoda în ţara noastră. Nu cad în derizoriu cu texte scrise pentru indivizii care şi-au format IQ-ul în urma talk – show-urilor geniale ale vedetelor TV din ţara noastră, dar nici nu forţează nota, inventând compoziţii din seria „atât de complicate încât numai noi le înţelegem“.

După cum îi şade bine unui disc cu cojones, prima piesă a albumului, Scafandru, are toate ingredientele unei compoziţii solide, atât la capitolul versuri cât şi la instrumentaţie. Pe nişte sound-uri a la Smashing Pumpkins pe alocuri, aflăm că „liniştea nu înseamnă lipsa muzicii/să ai umor nu înseamnă să spui bancuri/dragostea nu înseamnă flori şi mai târziu copii“. Track-ul următor, Regizor nu reuşeşte să se ridice la înălţimea debutului de disc, dar „Cosmonaut“ emană din nou porţiuni de explozie asezonate cât se poate de şugubăţ cu momente calme, iar pentru „Eu fac brazii tu faci apa“, băieţii o dau pe ceva sound-uri mai puţin „agresive“ optând pentru o compoziţie oarecum mai „comercială“ în care aflăm că „facem numai ce vrem în intimitatea ţării noastre“. Desigur, rupt din context acest citat ar putea fi straniu pentru unii cârcotaşi, dar trebuie să recunoaştem că oamenii ăştia şi-au creat o „potecă“ în care adeseori textele lor te pun pe gânduri. O chestiune cât se poate de pozitivă, if you ask me. Una din surprizele plăcute ale acestui disc este „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“, un interludiu de vreo 70 de secunde care demonstrează că RATB ar putea evolua pe viitor şi undeva în zona experimentală a celor de la Radiohead, de exemplu, lucru care n-ar fi deloc rău, în opinia subsemnatului. De foarte bun simţ este şi cover-ul la piesa La Domenica Delle Salle. Pentru cei care ştiu originalul acestei compoziţii italiene, reorchestrarea celor de la RATB li se va părea cât se poate de interesantă. Restul, pot rămâne cu impresia că băieţii nu au avut destule compoziţii pentru acest disc. Varianta corectă e cea cu orchestraţia izbutită. O spun asta chiar dacă nu sunt adeptul cover-urilor. Dar, chestiile astea făcute cu bun simţ şi cu măsură pot fi mega – interesante. Cum este cazul aici. Chiar dacă pe plan instrumental, „Minciună mai mare nu am“ nu spune mare lucru, piesa e salvată din nou de versurile extrem de izbutite ale lui Robin: „Generaţia mea e-o statuie furioasă/Dacă-ncerci să mişti, se complică tot/ Generaţia mea e-o minciună frumoasă/Dacă-ncepi să crezi, ţi se iartă tot/Mi-am pus costumul de scafandru, m-am aruncat în patul tău“. Iar acel „boierule“ aruncat undeva la refren e din categoria zicalelor cu tâlc. Imperatrix e un alt moment reuşit al acestui disc. Nu am înţeles raţiunea pentru care „Muzică în cântece“ a devenit single-ul care beneficează şi de un videoclip oficial, căci există cel puţin alte 3-4 piese de aici care ar fi meritat mult mai mult să fie „ancora“ acestui disc. Din păcate, hidden – track – ul de la final nu reuşeşte să fie atât de interesant precum ar fi trebuit. Era mult mai bine ca băieţii să opteze pentru o nebuneală experimentală, poate chiar de genul interludiului „Apă, aer, foc, pământ, WIFI“.

Una peste alta, cu bune şi rele, discul numărul doi al celor de la RATB e decent. Nu sunt de acord cu atât de uzitata sintagmă a „sindromului albumului numărul doi“. Discul ăsta nu e mai prejos decât debutul băieţilor. E mai degrabă sindromul cu muzica românească. Desigur, se putea şi mai mult. Dacă aş fi fost producătorul celor de la RATB aş fi insistat ca instrumentaţiile să sune niţel mai updatate la anul 2015. Clapa aş fi văzut-o cu un rol mult mai pregnant (poate chiar niţel a la Django Django style), iar unele efecte de chitară le-aş fi scos niţel din aria grunge. Dincolo de toate,  albumul ăsta e unul important pentru muzica rock românească. Pentru muzica românească actuală, Arhangelsk e un album reuşit. Ştiu, sună patetic veşnica lamentare cu „muzica românească“, dar ăsta e adevărul gol – goluţ...

Cloud 9+ - Supernova

După ce ai ascultat cu atenţie cele 15 piese incluse pe albumul de debut al băieţilor care alcătuiesc formaţia Cloud 9+, nu ai cum să nu rămâi cu oareşce îndoieli. Băieţii ăştia chiar sunt din Ungaria? Răspunsul este cât se poate de afirmativ, deşi nimic din produsul ăsta nu aminteşte de ţara vecină. În primul rând absolut toate piesele sunt în limba engleză. Dar nu asta e motivul pentru care albumul ăsta e pur şi simplu „lovable“. Atât construcţia pieselor cât şi sound-ul (şi aici mă refer inclusiv la producţie, master şi toate chichiţele) e impecabil şi nu trădează nicio clipită faptul că albumul ăsta a fost fabricat în Ungaria. Invariabil, începi să te întrebi, „oare de ce nu avem şi noi aşa o trupă“? 

Desigur, răspunsurile pot fi variate şi multiple, dar ideea este că albumul acesta nu sună cu nimic mai prejos decât producţiile unor superstaruri la modă, care au avantajul că nu s-au născut în partea de Est a Europei. Şi mai e ceva. Discul ăsta ne arată încă o dată (dacă mai trebuia) faptul că producţiile româneşti de gen sunt la distanţe astronomice de discurile de profil de afară. Chiar şi cele produse la câteva sute de kilometri de noi. Dar, gata cu lamentările. Discul începe cu un intro şi are parte şi de patru remixuri cât se poate de inspirate. Ca şi stil, oamenii ăştia navighează în aşa numitul drum and bass combinat cu atitudine rock. Piesele „merg“ pe calapodul Pendulum sau Chase And Status. 

Prima lor piesă din carieră, Supernova, a reuşit să creeze ceva vâlvă prin ţara vecină, iar discul ăsta n-a rămas mai prejos, ocupând locuri fruntaşe în clasamentele din Ungaria. Dacă e să dau crezare articolelor scrise în ţara vecină, concertele lor sună mult mai rock decât sound-ul pe care îl are acest disc, dar acest amănunt e oarecum normal pentru o trupă tânără care vrea să-şi facă un nume în anul 2015. Prima piesă a acestui disc, Dirty Century are un iz pregnant de Black Sun Empire, în timp ce pe track-ul numit Amsterdam, oamenii încearcă şi reuşesc să amestece cu succes arome de EDM şi drum and bass. Nimic nu e aici în plus, fiecare piesă sună fresh şi energic, iar single-urile lor scoase la piesele The Way You Are, Lights sau I.N.Y.T. şi-ar găsi oricând locul în topurile din ţări cu tradiţie în aceste genuri muzicale. 

Alături de nelipsitele influenţe dubstep şi drum and bass, ungurii ăştia reuşesc să amestece cu succes şi porţiuni de rock „supărat“, de genul Bring Me The Horizon, formaţie din a cărui repertoriu băieţii cântă în concerte şi un cover, dealtfel. Una peste alta, Cloud9+ sună bine de tot. În plus, mă face să mă gândesc tot mai serios la cuvintele alea cu care aş vrea să nu mai încep niciodată o recenzie, de genul „pentru muzica românească, cutărescu sună bine“. Mi-aş dori sincer ca exprimarea asta să iasă din vocabularul uzual. Căci, se poate bine de tot şi prin zonă.

Songhoy Blues - Music in Exile

Să tot fie câţiva ani de când amatorii de rock din întreaga lume au fost cuceriţi de aşa numitul desert blues. Poate cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestui curent care a reuşit să „prindă“ bine de tot în rândul posesorilor de urechi bine spălate sunt cei de la Tinariwen. Songhoy Blues demonstrează că lucrurile nu se concentrează doar pe tărâmul oamenilor din Tuareg, căci trupa asta vine din Mali. Cvartetul a devenit cunoscut acum doi ani când una din piesele lor a apărut pe compilaţia Africa Express, realizată de liderul trupei Blur, Damon Alburn. 

Înainte de a compune piese proprii, oamenii ăştia au executat la greu cover-uri după Ali Farka Toure, lucru care se mai simte pe aici pe colo. Dincolo de toate, africanii ăştia care n-au împlinit încă 30 de ani amestecă într-un fel unic tradiţiile locului cu sonorităţile pline de culoare ale diverselor curente de rock „actuale“, printre sonorităţile care-şi găsesc locul pe aceste 11 piese care alcătuiesc albumul de debut al trupei numărându-se aranjamente a la Jimi Hendrix. 

Dar nu numai, căci sunt sigur că piesele astea vor evoca amintiri plăcute şi ascultătorilor de Black Keys sau Led Zeppelin, de exemplu. La fel de bine vor fi digerate şi de ascultătorii Alabama Shakes, în deschiderea cărora au cântat dealtfel recent prin Amercia. Revenind la disc, ritmurile cât se poate de funky ale piesei Irganda sunt pur şi simplu magice încă de la prima audiţie, iar o bună parte din „prospeţimea“ acestor track-uri se datorează fără doar şi poate şi producătorului Nick Zinner (Yeah Yeah Yeahs)  care a reuşit să păstreze un groove criminal pe aproape toate track-urile. 

Esenţialul este că preţ de 40 de minute, melomanul amator de rock de calitate are parte de un disc uimitor, care nu are cum să nu te facă să ţopăi când îl asculţi. Spre deosebire de multe produse „prefabricate“ muzica asta debordează de simplitate şi originalitate, chestiuni care la urma urmei definesc un disc cu mult bun gust. Care merită ascultat, pe repeat. 

BRUM - Today

Primul album al timişorenilor de la BRUM e o rara avis în muzica românească. Discul a fost lansat online în data de 25 aprile la ora 23.59, iar în format fizic acesta se poate procura în premieră în România, sub formă de carte poştală cu magnet, fiecare din cele o sută de exemplare având parte de un artwork diferit. Nu doar din această cauză e acest Today ceva interesant. Poate din cauza faptului că trupa asta cântă electro live. Cel puţin aşa s-au autoetichetat ei. Dincolo de asta, cele opt piese incluse pe Today au un „aer“ aparte, foarte rar întâlnit în spaţiul geografic în care ne situăm. Fiindcă majoritatea concertelor susţinute de Cătă Vaştagu, Anghel Mailat şi Radu Pieloiu au avut loc în întâmplări mai mult sau mai puţin legate de noţiunea de party, trebuie să subliniez din start că sound-ul BRUM nu e defel asemănător cu ceea ce se ascultă la petrecerile de diverse facturi de pe la noi. Lipsesc VST-urile şi pattern-urile „trendy“ folosite în exces de către producătorii axaţi pe dance music, dar acest amănunt este unul cât se poate de pozitiv, la urma urmei. 

„Aluatul“ BRUM e copt din nişte ingrediente atent selecţionate, dar care nu sunt destinate exclusiv dansului. E mai degrabă un soi de „electro“ pentru creier, iar graţie background-ului diferit ale celor trei membri, mixul ăsta de drum and bass, jazz, funk, experimental şi niţel dub e delicios. Ca orice artişti, cei trei muzicieni se cam feresc de „etichete“. Au aruncat un „electro live“ aşa să fie trecut în CV, dar piesele astea nu sunt pentru petrecăreţii care merg să asculte numai „avioane“ şi prăjiţii care se entuziasmează doar de post – dubstep în diverse hale. E un dance – music mai pentru posesori de IQ. Sau un warm – up pentru cei care se simt bine doar atunci când beat-urile monotone sunt întrerupte de un efect de „acid“.

Încă de la prima piesă numită „Ema“, trupa reuşeşte să-şi creeze o carte de vizită distinctă, în care bass-ul se combină extrem de bine cu efectele electronice speciale şi percuţia care aminteşte de drum and bass. Pe By the way îşi fac apariţia şi câteva sample-uri cinematice care sunt menite să sublinieze fuziunea diversă de stiluri.. Cele puţin peste 11 minute ale piesei This is my bedroom adună laolaltă toate „nebuniile“ experimentale ale trio-ului timişorean. Peste un sample care îţi aminteşte de vremurile bune ale celor de la The Prodigy, piesa are diverse up and down-uri şi seamănă niţel cu experimentele sonore ale celor de la Art Of Noise. Există şi porţiuni explozive în care ai impresia că cei de la Pendulum tocmai au intrat într-un jam sesion. Una din cele mai interesante piese de aici mi se pare Wings, în care „aripile“ muzicienilor se arată în splendoarea lor, amestecul creat aici fiind unul de bun gust. După o primă jumătate mai „domoală“ piesa devine cât se poate de explozivă, fiind un soi de rave englezesc al anilor 90 din categoria Orbital. Me alone este un alt exemplu de compoziţie care prezintă cât se poate de fericit „apele“ în care navighează timişorenii, fiind un alt moment de vârf al acestui debut. 

Piesa care dă titlul acestui debut, Today are menirea de a te face să visezi cu ochii deschişi, fiind un soi de cosmic electro cu serioase influenţe jazzy şi chiar şi chill. În opinia subsemnatului, Public Relations e unicul moment „static“ al abumului, fiind piesa cea mai previzibilă de aici. Cele 12 minute de final ale piesei Ued sunt o reală desfătare pentru urechile avizilor de fusion – music, sample-urile care amintesc de groove house potrivindu-se la fix cu „nebunia“ care urmează. Din loc în loc, ascultătorul e „tratat“ şi cu porţiuni de „space disco“ care amintesc de Linstrom sau Prins Thomas, pe alocuri. Una peste alta, băieţii de la BRUM au aruncat pe piaţă un album curajos, care nu urmăreşte defel trendurile muzicii made in Romania şi care reuşeşte să surprindă. Nu ştiu dacă muzica celor de la BRUM este sinonimă cu noţiunea de „astăzi“ (după cum ne e sugerat în titlul acestui debut). Şi asta pentru că în opinia mea termenii de „astăzi“ şi „electro“ sună altcumva. Dincolo de acest aspect, sunt mega sigur că oamenii ăştia vor fi apreciaţi cu vârf şi îndesat de melomanii care caută chestii interesante. Iar în sărăcăcioasa industrie muzicală de pe la noi, avem nevoie de mulţi mai mulţi oameni curajoşi, cu cohones, care să amestece atât de frumos diverse felii muzicale.Discul poate fi ascultat, aici.

Implant pentru Refuz - Cartography

Trăim nişte vremuri în care implanturile trendy sunt cele la sâni. Drept urmare, e tot mai greu să rezişti într-o lume în care totul e pe dos. Ar fi cât se poate de necesare şi nişte implanturi de creier pentru mulţi din cetăţenii actuali ai Terrei, dar asta e deja altă poveste. Şi totuşi, există oameni pentru care noţiunea de „implant“ şi-a păstrat aceeaşi relevanţă ca la începutul carierei timişorenilor de la Implant Pentru Refuz. Care acum 20 de ani au încercat să implanteze în muzica noastră un ţesut menit să dezvolte capacitatea de a spune nu oricărui fel de abuz. În jurul trupei, de-a lungul anilor s-a format o adevărată gaşcă. Şi nu e vorba de sensul „hip – hop – istic“ al termenului „gaşcă“, ci mai degrabă despre faptul că muzicienii din IPR au avut parte întotdeauna de o sumedenie de oameni care au apreciat ceea ce au construit de-a lungul timpului. Care s-au identificat cu ei, indiferent că a fost din spiritul de a lua atitudine împotiva explorării gazelor de şist, a demolării liceelor de artă sau din dorinţa de a trimite lumea la vot. Spiritul ăsta de „gaşcă“ s-a materializat şi în momentul în care anul trecut, IPR a lansat o campanie de crowdfunding. O mişcare destul de riscantă, căci în România anilor noştri puţini au avut curajul de a demara aşa o acţiune. Şi mai puţini au reuşit s-o ducă pâna la capăt (un alt exemplu pe lângă IPR fiind acela al lui Iordache). Una peste alta, băieţii au strâns peste şase mii de euro din donaţiile fanilor şi au aruncat pe piaţă un material Cartography. Un disc bine închegat, exact ceea ce aşteptau numeroşii fani care au contribuit la naşterea compoziţiilor. Carevasăzică, IPR şi-a îndeplinit misiunea. 

Desigur, discul ăsta a fost aşteptat cu sufletul la gură. Nu doar de cei care fac parte din gaşca Implant şi care au dat bănuţi pentru apariţia lui, ci şi de melomanii curioşi să vadă încotro se îndreaptă poate cea mai bună trupă de hardcore din România. Am pus intenţionat „poate“, căci ca şi-n alte domenii şi în felia asta există orgolii cât casa. Dincolo de orgolii şi introduceri, Cartography prezintă o formaţie ajunsă la maturitate deplină, în care sound-ul agresiv binecunoscut de pe creaţiile anterioare n-a dispărut defel din peisaj. În plus, compoziţiile de pe disc prezintă şi „alunecări“ spre genuri înrudite hardcore-ului. O observaţie cât se poate de necesară ar fi aceea că discul Cartography e mega – „supărat“. Emană agresivitate prin toţi porii lui, iar momentele clasice de „relaş“ lipsesc cu desăvârşire. E mai bine aşa, căci prin spectrul autohton se găsesc tot mai puţine exemple de trupe care amestecă cu atâta talent agresivitatea cu textele bine gândite. Fiind vorba de Implant Pentru Refuz, e pur şi simplu anapoda să mă apuc să aleg momentele care ies în evidenţă. Cartography e un disc care trebuie ascultat din secunda unu până la capăt pentru a fi digerat la adevărata lui valoare neavând „single-uri“ sau „highlight“-uri.

Vorba aceea celebră cu Ignorance is bliss e cât se poate de potrivită pentru vremurile noastre. Implant Pentru Refuz e una din puţinele trupe autohtone care încearcă să dărâme ignoranţa. Dacă reuşeşte sau nu, asta rămâne de văzut. Şi e alt subiect. Cert este că şi aici găsim o sumedenie de mesaje „de bine“. Mai puţin implicate direct în politic (cum au fost de exemplu în „Votează“), dar foarte bine punctate. E interesant şi că în unele momente băieţii apelează la un amestec de versuri în limba română şi engleză. Cum ar fi de exemplu „Seven shades“, o compoziţie cu un mesaj „right in your face“:  „E o cale întinsă de praf şi scrum / Şi tu trecător eşti prins oricum“. Atitudine la pătrat există şi-n piesa „Arid (tărâmul negustorilor de apă)“. Care povesteşte câte ceva despre muşterii care în căutarea comorilor ascunse distrug cu bună ştiinţă Planeta, ajutaţi fiind desigur de corupţii aceia pe care îi vedem acum la televizor în diverse breaking – news – uri. Fiindcă....„Sapă, forează, driluie, pomperază/Preţul e sus, doar asta contează/Să intrăm în zăcământ imediat/Statul corupt ne este un bun aliat“. Personal, mi-aş fi dorit ca toate piesele de pe acest Cartography să beneficieze de texte acide în limba română. Sunt sigur că majoritatea fanilor IPR cunosc limba engleză, dar nu toată lumea are un First Certificate in English (FCE)  Desigur, asta nu ştirbeşte defel frumuseţea acestui Cartography.

Cel de-al şaptelea album al băieţilor se vrea a fi un îndemn la „Implant pentru distors şi atitudine“. Şi fiindcă muzica românească a devenit atât de lipsită de versuri „cu rost“, e nevoie de cât mai multe implanturi. De rock adevărat, cu mesaj bine stabilit. Implant pentru Refuz continuă să navigheze în apele rock-ului protestatar din ţara noastră, iar Cartography este un must have pentru toţi acei care mai au undeva în adâncul fiinţei lor urme de spirit protestatar. E un disc esenţial pentru hardcore-ul românesc şi nu putem decât să sperăm că şi-n continuare băieţii ăştia vor ţine steagul sus. Desigur, în momentul în care acest disc va fi aşezat în raft cu alte creraţii muzicale din aceeaşi branşă în ţările mai la vest de noi, s-ar putea ca lumea să-l perceapă ca pe un disc OK. Pentru spaţiul muzical carpato – danubian însă, acest disc este unul esenţial, care nu are cum să lipsească din colecţia niciunui individ pasionat de rock cu atitudine.

Sleater-Kinney - No cities to love

Având în vedere că trăim vremuri complicate, şi muzicienii s-au adaptat acestui trend. O bună parte din apariţiile discografice ale anului 2015 sunt atât de eclectice, încât stilurile au devenit „etichete“ considerate de mulţi drept un apanaj al celor care gândesc old school. Desigur, există şi curentul opus, cel care face ca o sumedenie de artişti actuali să-şi încerce norocul mergând back to the roots. Una peste alta, e tot mai greu să găseşti ceva „curat“ şi care nu e „fumat“, un album care să te încarce cu energie şi pe care să-l simţi că a fost creat mostly for fun, nu în laboratoarele care produc entertainment muzical la kilogram din zilele noastre. 

Deşi nu sunt deloc noi în domeniu – discul ăsta fiind cel de-al 8-lea album de studio – fetele care alcătuiesc trupa americană Sleater-Kinney reuşesc să fie cât se poate de „fresh“. Chiar dacă abordează un stil muzical în care ai impresia că s-a cam spus tot ce era de spus. E vorba de punk – rock. Scurt pe doi. Pentru amatorii de teoria chibritului, ar fi de bun augur să menţionez că printre cele zece piese de aici se regăsesc şi alte influenţe. E oarecum şi normal, căci albumul No cities to love vine la zece ani de pauză după precedentul The Woods. Avem de-a face cu o formulă simplă, dar eficientă: două chitări, voce şi tobe. De menţionat ar fi că gaşca asta n-are chitară bass, chiar dacă unele acorduri seamănă pe ici pe colo cu instrumentul lipsă din trupa Sleater-Kinney. Cel mai mult mă bucură faptul că piesele nu au acele efecte de studio din categoria „artificii moderne“, astfel încât sound-.ul e abraziv şi natural.  Dacă asculţi atent, realizezi că acest No Cities To Love e un comeback în care fetele se scapă de nişte frustrări pe care probabil le-au acumulat în cei zece ani de pauză. Discul merge pe calapodul punk – rock, dar are şi destule momente de garage rock şi chiar şi post – punk. Price Tag deschide şirul pieselor într-un mare stil, iar primul moment cu adevărat remarcabil e Surface Envy, care conţine o explozie rock cum rar ţi-e dat să auzi în ultima vreme. 

Deşi nu e cea mai „gălăgioasă“ piesă de aici, single-ul A new wave are un vino – ncoa aparte şi reuşeşte să surprindă cât se poate de exact sound-ul acestui disc. Uşor, uşor, piesele astea îţi amintesc de vremurile în care Nina Hagen şi B 52s făceau legea în urechile melomanilor, chiar dacă riff-urile murdare ale fetelor sunt din alt film. Albumul nu are „umpluturi“. E un amestec de chitări murdare şi sound-uri liniştite. În No anthems, de exemplu, există multe simillarităţi cu epoca de aur a celor de la Sonic Youth. Iar textul acesteia zice destul de multe despre ziua de azi “I once was an anthem/that sang the song of me/but now there are no anthems.”. Singurul minus al acestui disc este faptul că cele zece piese de aici însumează doar 32 de minute. Desigur, chestiunea asta poate reprezenta şi un avantaj pentru mulţi. Lipsesc momentele de umplutură. E doar punk – rock de calitate superioară. Şi un prilej de răsfăţ auditiv pentru cei care au ascultat vreodată Patti Smith, MC5 sau The Slits. Desigur, lista poate continua la nesfârşit, dar aţi prins ideea....

Ibeyi - Ibeyi

Probabil că atunci când nu cântă, cele două fete care au realizat acest album discografic sunt puse mai tot timpul pe harţă. E oarecum şi normal, căci fetele au frumoasa vârstă de 20 de anişori. Moment în care s-au hotărât că ar fi bine să împărtăşească lumii câte ceva din viziunea lor. Până aici, nimic special. Mai trebuie să adaug faptul că tatăl celor două gemene a fost Miguel "Angá" Díaz, muzician cunoscut din Buena Vista Social Club. OK, nici asta nu e ceva special, căci multe progenituri ale unor artişti celebri n-au reuşit să impresioneze cu ceva interesant. Dincolo de moştenirile de familie, cele două gemene au preferinţe cât se poate de diverse. Concret,  Lisa-Kaindé preferă muzica gen Nina Simone şi  Ray Charles, în timp ce Naomi se delectează cu Kendrick Lamar, hip-hop, ragga, dancehall şi muzică electronică. Şi tocmai acest ghiveci face ca cele 13 track-uri incluse pe acest debut să fie unul de bun augur.

Practic, pe parcursul pieselor, urechile îţi sunt delectate cu sound-uri diverse. Nimic nu e liniar, influenţele muzicale se schimbă cu repeziciune de la minut la minut, iar întregul format e unul plin de şarm. Fetele cântă în engleză, franceză şi în Yoruba, o limbă africană care a ajuns până în Cuba. „Behind the curtain“ este una din piesele cele mai sensibile momente ale discului, fiind construită pe sound-ul unui pian minimalist, în care cele două fete îşi etalează din plin calităţile vocale. Total neaşteptat, în ultimele 50 de secunde ale piesei, apare un aer cubanez şi nişte efecte electronice agresive. Doar pentru câteva secunde, căci finalul e în acelaşi registru romantic. Printre momentele cu adevărat delicioase de aici se numără şi Oya, primul track propiu – zis al acestui disc, care aminteşte de Bjork sau Regina Spektor. Pe de altă parte, „Ghosts“, se derulează într-un mod cât se poate de original şi însumează destul de biunişor diversele influenţe ale celor două gemene. Chiar dacă se inspiră ceva mai mult decât restul pieselor din ritmurile cubaneze, "Yanira" reuşeşte să ofere o serie de surprize, iar „Singles“ e un amalgam cât se poate de ciudat de vociferări adăugate peste o linie de pian extrasă parcă din vremurile de aur ale house-ului peste care se toarnă efecte de percuţie care te vrăjesc din prima secundă. 

„River“, primul single al fetelor care trăiesc la Paris reuşeşte să exprime cât se poate de bine amalgamul realizat de Ibeyi. Vocea naturală a fetelor e un plus indubitabil, iar mixajul şi masterul au şi ele un rol aparte în frumuseţea acestui disc. Principalul atu este amestecul ăsta de world  - music cu efecte din muzica electronică, cu frânturi de alte curente trendy. Dincolo de toate, atunci când amesteci în cantităţi inteligente curente clasice cu moderne, poate ieşi o ciorbă faină. E cazul debutului Ibeyi. Deşi n-au trecut nici trei luni din 2015, îndrăznesc să prevăd că acesta e unul din cele mai interesante discuri ale anului în curs. La capitolul pop – music. 

Negura Bunget - Tau

Din capul locului trebuie să mărturisesc că genul muzical practicat de timişorenii de la Negură Bunget nu îmi este prea familiar. Drept urmare, nefiind deloc amator de accente black – metal, îmi este foarte greu să emit o părere obiectivă despre cel de-al şaselea album al formaţiei, Tău, apărut la casa de discuri germană Prophecy Records. Dacă punem la socoteală simplul fapt că zilele trecute trupa a apărut pe coperta revistei britanice Subterranea editată de Metal Hammer UK, e clar că avem de-a face cu un produs cu un „nume greu“. Asta e cert. Negură Bunget este una din formaţiile timişorene care reprezintă muzica românescă cu succes în întreaga lume, numeroasele lor concerte susţinute atât în Europa cât şi peste Ocean fiind cât se poate de apreciate de melomanii care gustă black metal-ul cu influenţe folclorice româneşti. 

Cele zece piese prezente pe ediţia standard a acestui disc debutează cu Nametenie, un track care se desfăşoară de-a lungul a zece minuţele în care momentele „calme“ sunt alternate cât se poate de ingenios cu răbufnirile specifice black metal – ului. „Izbucul Galbenei“ merge pe acelaşi şablon, iar prima supriză pentru urechile subsemnatului a apărut odată cu piesa cu numărul trei de aici, „La hotarul cu cinci culmi“. Desigur, prestaţia lui MC Bean din Subcarpaţi aduce un plus de culoare acestei piese, dar dincolo de acest featuring – previzibil într-o oarecare măsură - urechea ascultătorului este tratată cu o compoziţie în care armoniile sunt cât se poate de interesant aşezate. Categoric, piesa aceasta e una din cele mai „comerciale“ de aici – dacă mi-e îngăduit să folosesc această etichetă în cazul unei trupe care nu face deloc compromisuri. „Curgerea muntelui“ e un alt moment interesant pentru urechile subsemnatului, în care sunetul naturii reuşeşte să-şi facă prezenţa foarte intens. 

Liderul formaţiei greceşti Rotting Crist îşi face apariţia pe Taram Vilhovnicesc, dar highlight-ul acestui disc este Împodobeala Timpului. Care în primele 75 de secunde ale ei nu prea diferă cu nimic de restul compoziţiilor, dar adevăratul „boom“, începe de aici încolo. E reconfortant să auzi vocea Alexandrinei aici, iar sound-urile a la Goran Bregovici care îşi fac apariţia spre mijlocul piesei sunt deasemenea inspirate. Alături de Alexandrina pe această piesă îşi face apariţia şi Rune Eriksen, fostul chitarist al trupei norvegiene Mayhem. Alăturarea celor doi „goşti“ atât de diferiţi este una de bun augur, iar piesa e fără îndoială una din cele mai interesante creaţii de pe aici. Featuring-ul dintre Negură Bunget şi Alexandrina e una din cele mai neverosimile colaborări din muzica românească. Sunt foarte curios, care va fi reacţia fanilor „înrăiţi“ ale celor două nume visavis de acest aspect. 

Una peste alta, dincolo de momentele previzibile pentru un disc de black – metal, discul timişorenilor reuşeşte să surprindă. Formaţia timişoreană a pornit într-un amplu turneu de promovare a noului album, care va conţine o serie de apariţii în Europa şi va continua cu o serie de apariţii la festivalurile de vară în iunie, iulie şi august, urmând ca în lunile septembrie şi octombrie trupa să susţină un turneu pe tărâmul american. Lansarea din Timişoara a acestui album va avea loc în data de 28 martie la Amplificat. Recunosc, că discul ăsta nu va prinde topul celor mai bune albume ale anului 2015, în opinia subsemantului. Micuţa recenzie de faţă nu a fost concepută pentru ascultătorii dedicaţi de black metal. S-a vrut a fi un short notice pentru melomani în general. E oglinda unui disc de black metal, făcută prin urechile unui tip care nu ascultă aşa ceva. Concluzia e irefutabilă: audiţia asta poate fi una interesantă, pentru cei care n-au prejudecăţi de nicio culoare. Overall, pentru creativitate Negură Bunget merită toate aplauzele. Şi dacă mai e să amintesc şi faptul că o trupă made in Timişoara reuşeşte să beneficieze de succes „dincolo“, e clar că trebuie să zic, chapeu bas. Indiferent dacă îmi place sau nu genul  muzical. 

Pinholes - Era pietrelor neslefuite

Gaşca de trupe cărora li s-a pus eticheta de „alternative – rock“ în România s-a îmbogăţit cu un new entry care vine tocmai de la „Botoşani – Chişinău“ (conform Facebook-ului lor) şi poartă numele de Pinholes. Poate pentru unii nu e chiar un new entry, căci muzicienii au lansat cel de-al doilea material discografic şi între timp au fost distinşi şi cu premiul de „best alternative newcomers“, la Metalhead Awards, anul trecut. Visavis de eticheta „alternative“ pot exista mari dubii. Şi asta pentru că cele zece piese incluse în „Era Pietrelor Neşlefuite” fac parte mai degrabă din categoria rock. Modern. Actual. Cum vreţi să-l numiţi, dar nu „alternative“. Şi nici „indie“. For God's sake, suntem în 2015, când termenii ăştia şi-au pierdut totalmente semnificaţia. E drept, industria muzicală românească, mai ales pe felia rock, are mari lacune, dar vremurile când trupele erau indie şi alternative au cam trecut demult. E drept, nu am avut o scenă reală nici de punk, nici de grunge şi nici de alternative. Asta, la vremea când aceste curente chiar însemnau ceva. Dar hai să trecem la oile noastre şi să vedem ce-s cu copii ăştia de la Pinholes?

Albumul debutează în ceaţă, căci intro-ul care poartă numele de Croatoan, se vrea o excursie plină de mister undeva în lumea lui David Lynch, în care îşi fac simţită prezenţa câteva adieri de experimental şi psihadelic. Un start cât se poate de bun, care e urmat mai apoi de Porcul spinos, în care efectele „murdare“ de chitară se întrepătrund cu momentele liniştite. Combinaţia asta de dirty guitars şi armonii „cuminţi“ se regăseşte în mai toate piesele trupei, dealtfel. Inclusiv în Balada împăratului Ros care se vrea a fi o combinaţie între Wonderwall-ul celor de la Oasis şi momentele supărate ale celor de la Smashing Pumpkins. Structura aceasta cu ruperi de ritm şi distorsuri bine structurate conferă piesei un aer aparte. Lucrurile nu le reuşesc de fiecare dată, căci, „Lungul drum spre mediocritate“ nu are acel „lipici“ necesar unei piese reuşite. E drept, dincolo de structura compoziţiilor care în mare parte se cam repetă, stau cuvintele. Aici, băieţii au un plus. Căci în marea lor majoritate, versurile sunt inspirate. Şi în limba română, încă o bilă albă pentru Pinholes. Unul din momentele interesante ale discului este şi Doina. O piesă de nici două minuţele, în care aştepţi cu nerăbdare să înceapă „zgomotul“. Surpriza e că piesa se termină fără nebunia aşteptată. E o piesă atipică, care „rupe“ discul într-un mod interesant. 

Piesa care are parte şi de un videoclip, Amândoi de-o culoare, e un amestec straniu de Timpuri Noi şi Red Hot Chilli Peppers. Deşi componistic, bucata cu pricina nu e printre cele mai bune momente de aici, piesa asta e bine aleasă ca „single“ şi poate fi o bună carte de vizită pentru băieţi. Un alt moment aparte e finalul discului. Care este o piesă in memoriam Radu Grădinariu, un regretat artist ieşean. Şi care are cele mai multe momente de „experimental“ din disc. Personal, mi-aş fi dorit mai multe „nebunii“ de acest fel, piese în care urechea să fie invadată de sound-uri neaşteptate. Una peste alta, cele zece piese incluse pe Era Pietrelor Neşlefuite fac parte din categoria „bucăţilor“ decente din muzica românească. Chiar dacă nu face parte din categoria aceea numită „things that make you go hmmm“, discul celor de la Pinholes e unul acceptabil. Puţin prea „liniar“ pentru gusturile subsemnatului, dar cu siguranţă un album bunicel pentru piaţa românească de discuri rock. Care piaţă e într-o profundă suferinţă şi-n anul de graţie 2015. Dar asta e o altă discuţie....

Pinholes vor cânta la Timişoara vineri 6 martie la clubul Daos, alături de The Kryptonite Sparks, în deschiderea celor de la Implant Pentru Refuz, care-şi lansează noul album Cartography. Dacă sunteţi din alte oraşe şi vreţi să-i vedeţi live, fiţi pe fază, căci trupa face un turneu naţional. Mai multe amănunte găsiţi aici

Viet Cong - Viet Cong

Cele mai convenabile etichete pentru debutul canadienilor care alcătuiesc formaţia Viet Cong ar fi fără îndoială cele de post punk sau noise. Spre deosebire de multitudinea de alte trupe care activează în aceeaşi branşă formaţia alcătuită din doi foşti membri ai trupei Woman reuşeşte să navigheze elegant între mai multe stiluri, printre care se întrezăresc desigur şi câţiva stropi de industrial.

Printre cele mai adevărate momente ale acestui debut se numără cele trei minuţele ale single-ului Pointless Experience în care atmosfera de Joy Division este îmbogăţită cu riff-uri cât se poate de melodice pentru acest gen. E unul din momentele în care chitările – deşi cât se poate de omniprezente – nu sunt „totul“, iar „ If we’re lucky we’ll get old and die“ – ul din refren reuşeşte să te bântuie până-n măduva oaselor.

„Continental Shelf“, pe de altă parte, este un alt punct de atracţie în care involuntar melomanul avizat este condus spre eventuale asocieri cu Joy Division, iar finalul de 11 minute care poartă titlul de Death, este cât se poate de noisy şi va face deliciul urechilor care gustă acest gen. Pe ici pe colo canadienii merg şi pe drumul creaţiilor de la început ale celor de la Public Image Limited, ca de exemplu în Silhouettes. Piesa aceasta descrie cât se poate de bine feeling-ul pe care ţi-l lasă în general acest album discografic: acela pe care îl ai când te afli într-un tren şi întrezăreşti pe ici pe colo câteva siluete umane în gări prin care treci cu viteză. Cele şapte piese ale acestui debut sunt ciudate şi sălbatice, iar debutul canadienilor e un must have pentru cei care s-au plictisit de tonele de trupe alternative – rock care-şi fac veacul prin muzica modernă.

Kitty, Daisy and Lewis - The third

Deşi în zilele noastre mai toţi muzicienii se orientează spre sunetele digitale, există şi excepţii. Kitty, Daisy şi Lewis au editat de curând cel de-al treilea material discografic numit simplu The Third, care a fost înregistrat într-un studio analogic din Camden. Desigur, pentru mulţi amănuntele acestea de ordin tehnic nu au niciun fel de importanţă, dar pentru toţi posesorii de urechi spălate piesele astea vor suna altcumva. Mai cald, mai natural, mai interesant. Cei trei tineri care jonglează cu mare succes între diverse genuri muzicale din categoria retro au la activ o serie de „şmecherii“. Una din ele este aceea că cel de-al doilea single editat de ei, "Mean Son of a Gun", care a apărut pe albumul lor de debut a fost scos pe CD şi într-o ediţie limitată de vinil pe 78 de rotaţii pe minut. 

Producătorul acestui disc este Mick Jones din The Clash iar rezultatul este unul cât se poate de meseriaş. Un alt amănunt cât se poate de interesant este că cei trei fraţi sunt deopotrivă compozitori şi instrumentişti, iar printre momentele cele mai inedite din seria asta de track-uri adorabile se numără Whenever You See Me, No Action sau mostra de ska care se dezlănţuie în Turkish Delight. 

Desigur, stilistic amestecul ăsta de stiluri nu aduce nimic nou, dar şarmul constă în combinaţia de bun gust pe care o realizează cei trei tineri muzicieni. Feeling of Wonder îţi aduce aminte de nimeni altul decât Stevie Wonder iar single-ul Baby Bye Bye e unul din puţinele momente când Lewis preia controlul vocal al piesei. Chiar dacă nu e un disc care să-ţi ia faţa, albumul ăsta e unul din categoria lovely. Îl recomand cu căldură tuturor acelora care îşi mişcă trupul pe beat-urile muzicilor generic categorisite retro. Pentru amatorii de viniluri, există o ediţie limitată a acestui disc care a fost editată pe 78 de rotaţii pe minut. 

Brigitte - A bouche que veux-tu

Probabil că mi-ar lua mult timp să adun şi să enumăr mulţimea de nume prezente în industria muzicală actuală care oferă urechilor melomanilor mostre de aşa numită „retro“ music. Dealtfel, fiecare gen muzical a devnit în ultima vreme un soi de retro, iar amestecul dintre subgenuri a devenit ceva la ordinea zilei. Şi totuşi, din când în când, apare câte ceva care iese în evidenţă. E şi cazul formaţiei Brigitte. Că muzica franceză a avut dintotdeauna un „quelque chose“ aparte nu mai e un secret pentru nimeni. Pentru a confirma această afirmaţie vă invit cât se poate de călduros să purcedeţi la audierea celui de-al doilea album al celor două membre ale acestei trupe Sylvie Hoarau şi Aurélie Saada. 

Tipele îşi definesc muzica drept „un amestec de flower power, lounge – pop, retro şi cabaret francez, care produce un sunet hippie – chic autentic“. E o descriere idioată şi şmecheră în acelaşi timp, fiindcă e destul de greu să aplici orice etichetă acestui produs. Desigur, e retro, dar cu atâtea influenţe încât ţi-e şi lene să te gândeşti la toate. L'échappée belle, piesa care deschide acest disc, e un soi de Bronski Beat din anii 80. Doar că în locul lui Jimmy Sommerville eşti tratat cu două voci elegante, care conferă un şarm aparte compoziţiei.  A bouche que veux-tu debutează cu un intro misterios, după care un amalgam de cabaret şi synth pop se amestecă constant, rezultatul fiind un remember din perioada Studio 54. Sau poate de filmul Thank God It's Friday? 

Lucrurile devin şi mai „disco“ în piesa J'sais pas, care aduce niţel şi a Daft Punk, dar registrul se schimbă odată cu sonorităţile exotice ale piesei Oh Charlie chéri. Şi fiindcă orice perioadă de aur are parte şi de un sfârşit, la miezul albumului avem piesa „Le déclin“. În momentul când asculţi cu atenţie „Hier encore“ nu ai cum să nu-ţi aminteşti de scoţianca Aneka ş-al ei Japanese Boy, fiindcă eşti asaltat de sound-uri exotice.  Un alt soi de retro găseşti în piesa „Les filles ne pleurent pas “, iar Le perchoir“ pare a fi făcută special pentru următorul film semnat Quentin Tarantino. Una peste alta, Brigitte e pop. E cabaret. E şi chanson francaise. Poate fi şi un soundtrack. Fiindcă discul ăsta te introduce într-un film aparte. Practic la fiecare audiţie poţi avea impresia că asişti la un alt film. În care îţi apar în faţa ochilor Diana Ross, personajele feminine din filmele lui Brian De Palma sau epoca în care Beegees făceau furori cu Saturday Night Fever. Dincolo de retro, piesele astea au şi un feeling actual. Întreaga construcţie e o mostră de muzică executată cu pasiune şi rafinament. Un disc aparte, croyez moi. 

Ghost Culture - Ghost Culture

Albumul de debut al celui care-şi spune Ghost Culture face parte din seria acelor discuri care te fascinează încă de la prima ascultare, deşi logica îţi spune că sound-ul acesta nu aduce nimic nou în muzica electronică. La fel ca şi mulţi alţi artişti din muzica electronică, James Greenwood reuşeşte să amestece câteva ingrediente arhicunoscute într-o reţetă extrem de savuroasă pentru urcehile avide de bunătăţuri. Printre ingredientele folosite pe parcursul pieselor care alcătuiesc acest debut spectaculos se regăsesc părţi de techno, ambient house, electro şi desigur synth – pop. E – dacă vreţi – un soi de Yazoo updatat la anul 2015, un fel de 80s combinat cu vremurile noastre, un liant între stupizenia multor creaţii electronice ale anilor în care trăim şi melodicitatea exagerată a anilor în care au apărut cele două filme Ghostbusters. De remarcat ar mai fi faptul că Ghost Culture a fost „descoperit“ de Erol Alkan, DJ-ul britanic care prin intermediul label-ului său, Phantasy, a mai propus urechilor avide de electronice interesante şi nume ca Daniel Avery, Connan Mockasin sau Tom Rowlands. 

Cele şase minute şi câteva secunde ale piesei de deschidere numite „Mouth“ trasează destul de precis linia muzicală la care să te aştepţi, căci sound-urile atât de 80s de synth sunt ambalate într-o feerie de beat-uri magice, curcubeul sonor dezvăluit de această construcţie fiind unul care te acaparează din primele secunde. Sound-urile te duc cu gândul la perioada electronică a celor de la New Order, dar pe ici pe colo urechea poate sesiza şi niscaiva Caribou, exact aât cât să coloreze într-o manieră spectaculoasă produsul final. „Giudecca“, pe de altă parte duce spectrul sonor undeva spre zona minimal techno – ului. Interesant este că absolut toate piesele reuşesc să scape din zona aceea „liniară“ cu care ne-au obilşuit marea majoritate a creatorilor de electronic music din zilele noastre. „Arms“ pare a fi o combinaţie reuşită între Kraftwerk şi Depeche Mode, în timp ce „How“ – una din cele mai lini;tite piese de pe disc – pregăteşte terenul pentru superba „Glass“, aceasta din urmă plină de metafore sonore a la Yazoo, care pe parcursul celei de-a doua jumătăţi devine un adevărat exerciţiu de experiemental electronic music. Sunetul ăsta te teleportează undeva într-o hală industrială, unde s-ar putea să fii tratat şi cu ceva inflexiuni din zona belgienilor de la Front 242. 

Mai multe piese de aici seamănă pe ici pe colo cu o sumedenie de muzici făcute în anii 80 din zona The Beloved. Cum ar fi Lying. Şi totuşi, deşi ai acest sentiment, inexplicabil, totul sună foarte actual. Un alt punct de referinţă al acestui disc este Lucky, care începe cât se poate de convenţional, dar devine pe parcurs o explozie de efecte mai mult sau mai puţin distorsionate. Care dau naştere unui track de nota zece. Dincolo de sound-ul dark oferit de instrumentaţie, piesele astea reuşesc să transmită o căldură aparte graţie vocii plăcute ale artistului. De aici vine şi feeling-ul acela de hot and cold, pe care îl emană tot albumul. E şi cazul melodiei Answer, care se dilată şi se comprimă de mai multe ori în decursul celor şase minute. Piesa de final numită The Fog, are darul de a te lăsa oarecum în ceaţă, căci pe parcursul celor patru minute inserturile de Kraftwerk se amestecă destul de dubios. 

Desigur, comparaţiile cu alte nume din branşă sunt inevitabile. La fel şi nelipsitele referiri la muzica 80s. Aia synth – pop. Cert este că felul în care discul ăsta amestecă sound-uri bine ştiute cu efecte potrivite pentru anul 2015 fac din această audiţie un deliciu. Pentru toţi cei care sunt curioşi de o muzică electronică de bun augur, recomand cu căldură Ghost Culture, un album plin de piese care se dilată şi se contractă, exact cât trebuie!

Beck Corlan - Poduri de pace

Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“. 

Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved). Un proverb zen spune ceva de genul „Cu cât doreşti mai multe, cu atât ai mai multe dezamăgiri“. Sincer, fiindcă albumul ăsta mi-era asociat cu „christian music“, înainte de audiţia lui, nu m-am aşteptat la multe. Dar mi-a oferit câteva surpize. Am să le iau pe rând, căci aşa e frumos. 

În primul rând, stilistic vorbind, albumul de debut numit „Poduri de pace“ oferă o varietate de genuri cum rar ţi-e dat să întâlneşti în muzica românească. Se simte de la distanţă că artiştii care au zămislit compoziţiile astea au un alt „approach“ visavis de muzică. Abordarea asta e cât se poate de bun augur. Căci printre cele 12 piese care însumează 52 de minute şi 19 secunde de muzică se regăsesc crâmpeie diverse de funk, soul, pop sau chiar alternativ – rock. Primele două piese ale discului, „De ce ne războim“ şi „Curaj“ pot fi incluse lejer în categoria „pop – rock inspirat“, în care Beck are ocazia să-şi dovedească calităţile vocale presărate peste nişte aranjamente decente şi bine ansamblate. Odată cu „Harababura“, lucrurile se schimbă, căci urechile melomanilor fac cunoştinţă cu un reggae de bun augur. Sound-ul se schimbă din nou la piesa „Poem de sunete“, realizată alături de D.D.Z., căci în ecuaţie apar efecte de chitară din zona „indie“ şi un beat electronic cât se poate de modern. Adevărata surpriză vine însă în a doua parte a piesei, când intervin armonii a la Limp Bizkit şi distors-uri încadrabile în ceea ce înseamnă nu metal sau hardcore în zilele noastre. Următoarea piesă „Pleacă“, debutează cu un pian acompaniat cu nişte păcănituri de vinil şi devine pe parcurs un soi de Dont speak a celor de la No Doubt. 

Unica piesă de aici care-ţi dă impresia că asculţi un disc special creat pentru a fi ascultat în compania unor lemne care trosnesc în şemineul din faţa ta este Toate pânzele sus. N-are nicio legătură cu celebrul serial realizat în vremurile de odinioară de TVR, dar prestaţia caldă a solistei (mai ales când repetă obsesiv „du-mă în larg“) aduce un plus de şarm melodiei. Piesa „Am să zbor“, care are parte şi de videoclip, nu mi se pare a fi punctul forte al acestui debut. Ea reprezintă mai mult latura „pop“ a solistei. Odată ce ajungi la piesa numită „Cu dragoste“ ai impresia că asculţi una din multele trupe americane care ocupă locuri fruntaşe în Billboard Christian Songs. Sau, dacă vreţi, aici e momentul când realizezi că Beck Corlan e un soi de Carrie Underwood de România. Deşi piesa „Dreptate“ se vrea a fi un amestec de pop cu hip hop şi chitări rock, rezultatul nu este unul deosebit de inspirat, colaborarea aceasta cu rapper-ul Pumn de Ţărână fiind încadrabilă touşi în sertarul cu piese decente.  „Zi cu cearcăne“ debutează ca un soi de baladă de Red Hot Chilli Peppers, iar „Prietenia“ urmează un fir a la Paula Seling. Cum îi şade bine oricărui disc, finalul este unul neaşteptat. Fiindcă dincolo de „Proverbe“, melomanul află esenţa acestui disc: „cu dragoste“. 

Una peste alta, albumul de debut al solistei timişorence este un disc pozitiv. Cu şi despre dragoste. Nu de genul baladelor pe care le întâlneşti pe compilaţiile Kuschelrock şi nici din categoria melodiilor compuse pentru Adeline de către Clayderman. Nu e perfect, dar transmite căldură. E un disc onest, în care nu simţi nimic „prefabricat“. Şi pentru că am vorbit atâta de mult despre „love“, în final daţi-mi voie să citez o definiţie a dragostei dată de scriitorul francez Maurice Leblanc: „Dragostea fericită nu e un bloc impecabil şi dur. Impurităţi, pete şi umbre plutesc în acea transparenţă îngheţată. Dar privirea îngheţată a iubiţilor nu le disting, ea nu vede decât perfecţiunea, unitatea şi lumina insondabilă“.

Makunouchi Bento - Lighthouse Stories

Cei doi prieteni timişoreni care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento se transformă în acest E.P. în nişte veritabili Fraţi Grimm ai muzicii electronice bănăţene. Poveştile lor adunate sub genericul Lighthouse Stories sunt nişte versiuni updatate la secolul 21 ale unor poveşti nemuritoare gen Albă Ca Zăpada sau Croitoraşul Cel Viteaz, din care nu lipsesc incursiuni sonore în mai multe „felii“ ale muzicii contemporane. Quewza ( Valentin Toma) şi Waka X (Felix Petrescu) s-au învârtit dintotdeauna în perimetrul delimitat drept IDM  / Ambient / Electronica / Experimental. Cel mai recent material „plin“ al timişorenilor, despre care aţi putut citi aici a fost o excursie în meandrele secrete ale stilurilor electronice care nu se adresează în mod neapărat ideii de dans, dar de această dată oamenii explorează teritorii noi.

Povestea spune că piesele incluse pe acest E.P. s-au născut undeva în Norvegia, în timpul unei excursii efectuate de doi puştani timişoreni prin 1999. În peisaj se mai specifică şi existenţa unui far realizat din pipe vechi şi pentru ca legenda să fie cu adevărat freaky, muzicienii timişoreni menţionează că fiecare creatură care aude story-ul până la capăt e obligată să transmită povestea în continuare la cel puţin 6 persoane. Iar cine nu răspândeşte povestea sonoră inventată la lumina farului plin de pipe de toate mărimile va avea parte de o soartă groaznică: nu mai poate intra în apă în viaţa lui şi nu mai poate fluiera.

Primul episod al acestei poveşti poartă numele de Mariner's Staircase Swing şi reuşeşte să te teleporteze undeva la capătul lumii, la farul inventat sau nu de timişoreni, în care sound-urile jazzy se împletesc armonios cu efecte electronice menite să instaureze un mister demn de Twin Peaks. Spre deosebire de creaţiile lor anterioare, timişorenii folosesc din plin armonii naturale, iar acest fapt este unul de bun augur, căci pe lângă „ciudăţeniile“ care se aud din când în când sub formă de distorsiuni, se aşterne un fundal sonor de mare efect. Telegrams for the Little Sea Winds, cea de-a doua piesă a acestui E.P. reuşeşte să întreţină suspansul fabricat de muzicienii timişoreni printr-o compoziţie simplă, dar cu elemente ce merită savurate la liniştea focului din sobă. Finalul, From Mortise to Tenon are darul de a mai linişti oarecum lucrurile, sunetele fiind niscaiva mai aşezate.

Plusul cel mare al acestui E.P. este acela că Makunouchi Bento s-au „copt“. Deşi păstrează multe „nebunii“ specifice tinereţii, materialul aduce în discuţie şi sound-uri mai „clasice“ şi le oferă melomanilor un produs valabil. Unicul minus este acela că  cele trei piese nu însumează decât 14 minute de audiţie. Nu putem decât să sperăm că nu va mai curge multă apă pe Bega până când oamenii ăştia ne vor mai încânta urechile cu alte poveşti. Indiferent că-s din Norvegia sau Insulele Fidji.....Discul Lighthouse Stories se poate asculta aici.

The Smashing Pumpkins - Monuments to an Elegy

Povestea americanilor The Smashing Pumpkins se-nvârte periculos de mult în jurul liderului formaţiei, Billy Corgan. Şi asta fiindcă de-a lungul anilor, prin formaţie au avut loc o sumedenie de schimbări. Atât de multe, încât la ora actuală alături de Corgan din trupă mai face parte un singur membru oficial, chitaristul  Jeff Schroeder. Descris de foştii colegi şi de mulţi cunoscuţi drept un „tiran“, Corgan – sau mai exact The Smashing Pumpkins – a devenit cunoscut în 1991 cu albumul Gish. Adevărata consacrare avea să vină însă doi ani mai târziu, odată cu senzaţionalul Siamese Dream, un album care ocupă un loc fruntaş în clasamentele all-time de rock alternativ ale tuturor timpurilor. 

Contactul meu cu Smashing Pumpkins s-a întâmplat în anul 1993,  când pe MTV am zărit un videoclip „ieşit din tipare“, care a rămas din acele vremuri unul din cele mai „şmechere“ realizări de acest fel. E vorba bineînţeles de „Today“, un clip care-ţi aminteşte de Zabriskie Point, în care un negustor de îngheţată le oferă copiilor în mod gratuit această delicatesă. Adeseori comparaţi ba cu Nirvana, ba cu Pearl  Jam, ba cu Jane s Addiction, americanii de la Smashing Pumpkins au reuşit să-şi creeze un sound distinct. 

Revenind la zilele actuale, Monuments to an Elegy face parte dintr-un concept Teargarden by Kaleidyscope şi e un soi de comeback la vremurile de început ale trupei. Cele nouă track-uri inserate pe acest disc au parte de prezenţa celebrului tobar Tommy Lee (Motley Crue), iar din primele momente ale piesei de deschidere „Tiberius“ ascultătorul e asaltat cu sound-ul acela de rock american specific pentru anii 90. Chiar dacă piesele astea au pe ici colo un iz de deja – vu, compoziţiile lui Billy Corgan sunt cât se poate de directe. Ceea ce înseamnă că o singură piesă trece de patru minute “Run2Me”. În rest, urechile sunt răsfăţate cu piese scurte, în care se regăsesc arome de noise rock (One and all), grunge autentic (Monuments) şi chiar şi niţel electro – pop (Anaise!). Cele mai inspirate momente ale discului sunt sound-urile de distrors din Anti – Hero, Being Beige şi Tiberius, dar nici celelalte compoziţii de aici nu-s de lepădat. 

Una peste alta, e un disc solid, dar care nu îi va aduce prea mulţi fani noi lui Billy Corgan. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea capodoperei Siamese Dream, noul disc al trupei americane este pe placul acelora care au prins noţiunea de rock alternativ din anii 90. De ascultat pentru toţi cei îndrăgostiţi de grunge, dar nu numai, căci pe ici pe colo chitările seamănă şi a Velvet Underground, de exemplu. 

Alexandra Usurelu - La capatul lumii

Alexandra Uşurelu a fost remarcată de către Andreea Marin, care s-a grăbit s-o eticheteze un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichete mai mult sau mai puţin adecvate sau de „flerul“ realizatoarei Surprizelor TV, discul de debut al artistei este unul cât se poate de remarcabil. Ţin să precizez răspicat, pentru piaţa românească, căci pe plan extern există multe exemple în aceaşi zonă sonoră. Pentru amatorii de etichete, discul acesta face parte din categoria acelor artiste care au reuşit să surprindă melomanii din lumea întreagă cu creaţii cât se poate de simple, dar de efect. Mă refer aici la Melody Gardot, Diana Krall, Madeleine Peyroux, Stacey Kent ş.a.m.d. Dacă e să ne îndreptăm ochii spre piaţa autohtonă, Alexandra Uşurelu calcă oarecum pe urmele Paulei Seling sau a Alexandrinei. Mai mult ca mesaj şi atitudine, căci dacă e să ascultăm cu urechile ciulite, instrumentaţiile Alexandrei sunt concentrate mai mult spre ceea ce se înţelege astăzi prin „pop“ clasic şi nu explorează zone mai „experimentale“ cu care cochetează Alexandrina. Poate aici e şi unicul minus al acestui disc de debut, în opinia subsemnatului. Şi anume faptul că orchestraţiile celor 13 piese (12 compoziţii plus un bonus track) merg pe cărări bătătorite. Desigur, acest amănunt nu ştirbeşte defel frumuseţea albumului „La capătul lumii“, căci există foarte mulţi melomani care savurează pe deplin rigoarea. Deşi muzica asta este cât se poate de mainstream într-o ţară cât de cât normală, piesele Alexandrei Uşurelu n-au beneficiat de expunere prea mare în mass – media. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu muzica „de top“ din România, faptul că Alexandra Uşurelu e considerată „non – mainstream“ poate părea mega – ciudat.  Revenind la album, unul din atu-urile care fac ca cest debut să fie unul remarcabil este faptul că discul ăsta a fost pregătit cu minuţiozitate. În plus, La capătul lumii, e cu adevărat un produs, aşa cum trebuie să fie orice disc în zilele noastre. Piesele au o poveste, versurile se împletesc în mod fericit cu orchestraţiile, iar sentimentul pe care îl ai după ascultarea discului, este acela că cineva s-a îngrijit de fiecare aspect. Mă văd nevoit să repet un clişeu, dar muzica asta nu-ţi jigneşte IQ-ul şi chiar dacă nu te identifici sută la sută cu mesajul propagat de artistă, eşti nevoit să recunoşti că ai de-a face cu un album la care se simte de la o poştă că s-a lucrat mult. Alături de coperta ingenioasă, ascultătorul are parte şi de un booklet cât se poate de inspirat. Fiecare piesă are parte de o acuarelă ce ilustrează cât se poate de şarmant compoziţia cu pricina. Alături de Bobby Stoica (care începând din vara anului trecut este „jumătatea“ oficială a artistei) discul are parte de o serie de alţi colaboratori. Chestiune cât se poate de inspirată, căci se simte diversitatea. Încă de la prima piesă numită „Acesta-i sufletul meu“, e clar pentru toată lumea că albumul ăsta emană prin toţi porii săi o senzaţie de armonie. Exact ca şi-n Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, textele au darul să te liniştească. Colaborarea cu  Mircea Vintilă numită „Ceva se întâmplă cu noi“ este un exemplu clasic de şlagăr românesc actual de bun gust, iar faptul că piesa aceasta n-a devenit unul din hiturile majore ale anului trecut în ţara noastră demonstrează încă o dată lacunele prezente din plin în spaţiul autohton. Una din cele mai interesante compoziţii de aici mi se pare a fi „Preţul corect“, care beneficează de muzica lui Walter Dionisie, un respectabil domn care este printre altele membru al Nashville Songwriters  Association International. O altă apariţie destul de surprinzătoare este cea a lui Cornel Ilie din formaţia Vunk, care a compus piesa Când zâmbeşti. Noul videoclip al artistei, realizat undeva „la capătul lumii“ (prin Chile şi Brazilia, printre altele), explică cât se poate de coerent sintagma folosită pentru titulatura acestui debut. Deşi orchestraţia este cât se poate de previzibilă, frumuseţea versurilor şi naturaleţea piesei reuşesc să confere acesteia un strop de magie. Dealtfel, acesta e un alt amănunt pentru care discul ăsta reuşeşte să fie remarcabil: faptul că toate versurile sunt în limba română. Una peste alta, Alexandra Uşurelu a pus la dispoziţie pe acest album o parte din sufletul ei. Fără brizbriz-uri, fără coloranţi, fără E-uri sau alte adăugiri. E un disc personal, simplu şi direct cu mult corazon, care merită să fie savurat pe deplin de toţi melomanii care gustă pop-ul bine realizat. Discul a fost lansat printr-un concert susţinut în 9 ianuarie 2015 la Bucureşti iar pe parcursul turneului ei naţional din primăvara acestui an, care va ajunge conform spuselor ei şi-n Timişoara, melomanii se vor putea delecta şi cu un DVD filmat la lansarea materialului discografic. Până una alta, vă invit să trageţi jaluzelele, să vă închideţi telefoanele, şi preţ de 46 de minute şi 44 de secunde să vă delectaţi cu o porţie din sufletul Alexandrei Uşurelu. Merită!

Sonatic - Sunt

Teoretic, majoritatea formaţiilor româneşti care îşi cântă compoziţiile în limba engleză au două explicaţii pentru acest gest. Fie aceea cu „ceea ce cântăm noi nu se potriveşte pe texte româneşti“ sau duma aia cu „încercăm să testăm piaţa de afară“. Practic, explicaţia pentru chestia asta e mult mai simplă. Dincolo de poveşti cu frazarea în limba engleză sau eventualul succes peste hotare stă în picioare un amânunt cât se poate de simplu. E mult mai uşor să cânţi în limba engleză. Sau cu alte cuvinte, e mult mai greu să vii cu un text „deştept“ în limba română. M-am simţit dator să expun această mică observaţie fiindcă mai ales în domeniul rock-ului, tot mai multe formaţii autohtone „o ard“ în engleză. Albumul de debut al timişorenilor de la Sonatic e din categoria fifty – fifty. Sau jumi – juma, dacă vreţi. Cinci din cele nouă piese ale discului numit „Sunt“ au parte de texte british. Sau mai degrabă „american“, căci reţeta după care sunt construite construcţiile sonore aminteşte mai degrabă de „ţara tuturor posibilităţilor“. Formaţia Sonatic există „pe piaţă“ din 2007 şi dacă e să ne luăm după descrierile lor, ceea ce prestează ei ar putea primi eticheta de folk – rock – alternativ. Pe ici pe colo, prin cele nouă piese se resimt niscaiva inflexiuni a la  Dave Mathhews Band, trupă care este trecută la capitolul influenţe de către solistul celor de la Sonatic, Bogdan Racz. Primele trei piese ale albumului, Black Angel, Enjoy the new şi Trust îţi dau impresia că te afli la volanul unui Mack, undeva pe Blue Ridge Parkway şi priveşti cu admiraţie peisajul mirific care ţi se deschide în faţa ochilor. Lucrurile se schimbă niţel în Zboară, care seamănă niţel cu „La Stere“-ul celor de la Timpuri Noi, iar în „Pierdut în dimineaţă“ urechea are parte de sound-uri a la Fleet Foxes. Revenind la sonorităţi autohtone, începutul de la Common Senses pare a fi una din compoziţiile celor de la Cargo. Un aspect care face  face ca  acest disc să fie remarcabil este mastering-ul pieselor. Întreg albumul sună într-un fel anume, instrumentele sunt scoase în evidenţă exact atât cât trebuie. Piesa care dă titlul acestui debut are un început destul de „nervos“ iar motto-ul acesteia defineşte cât se poate de exact ideea debutului celor de la Sonatic: „Sunt iluzia societăţii urbane, O formă chinuită de arhitecturi umane“. Cu siguranţă, dacă toate cele nouă piese incluse pe acest debut ar fi beneficiat de texte în limba română, rezultatul ar fi fost unul mai complex. Una peste alta, deşi nu e genul meu de rock, debutul celor de la Sonatic este unul promiţător. Nu e nici indie – rock, nici alternative. Şi nici orice altă etichetă trendy în zilele noastre. E un amalgam bine construit de rock cu folk. Cât se poate de oldschool, cântat profi. E drept, lipseşte acea „sclipire“ care produce melodia aceea care poate deveni un hit. Dar, avem aici un disc care va mulţumi pe deplin urechile amatoare de rock „cuminte“. Albumul „Sunt“ poate fi cumpărat de aici. 

Caribou - Our Love

Our Love e unul din cele mai şmechere albume de muzică electronică din 2014. Dacă în industria muzicii dance ar exista distincţia de doctor honoris causa, titlul acesta i-ar reveni cu siguranţă canadianului Dan Smith. Lucrările sale academice în spectrul sonor reuşesc să trezească interesul celor avizaţi, iar contribuţiile aduse dance-ului prin albumele editate sub numele de Caribou sunt de netăgăduit. Precedentul material al canadianului, Swim, a deschis o linie muzicală superbă, care este continuată cu mare măiestrie într-un disc ambiţios, ce merită ascultat la volum măricel. Dacă e să ne luăm după legendă, Caribou este numele cu care se strigă renii în America de Nord. Dacă e să ne luăm după senzaţii, Our Love e numele unui album care te surprinde prin suişuri şi coborâşuri inteligent create. Dacă e să asculţi piesa care dă titlul albumului, de exemplu, în momentul când piesa capătă bass, te simţi ca într-un rollercoaster, undeva la înălţime, gata să cobori într-un abis care îţi provoacă fiori privirii. Şi-n momentul când te avânţi în hău, bum....vine bassul acela care pur şi simplu te ameţeşte de cap. Dincolo de piesa care dă titlul acestui material de colecţie, se regăsesc o sumedenie de „nebunii“ sonopre care alternează între pishadelic şi experimental. Un alt moment de cumpănă este single-ul Cant do without you, prima piesă din cele zece track-uri prezente aici. Fanii muzicii dance cunosc probabil această piesă şi graţie remixurilor deştepte de care beneficiează, dar nici varianta originală a acesteia nu e de lepădat. „Silver“ de pe altă parte are parte de un aranjament hipnotic, în care Daniel Snaith îşi arată măiestria în arta aranjamentelor muzicale. Chestie care se observă de la distanţă şi-n alte track-uri, de exemplu în Second Chance, unde nişte armonii absolut neobişnuite reuşesc totuşi să creeze o melodie magică. Julia Brightly pare o piesă extrasă parcă din vremurile de rave ale lui Moby, iar Mars te trimite într-o galaxie îndepărtată unde roboţii mişcă din şuruburi într-un mare fel. Un alt moment de cumănă este Back Home, dar întreg discul ăsta are o magie aparte greu de descris în cuvinte. Indiferent că această muzică e etichetată indie – electronic sau „dance pentru oameni cu IQ“, piesele lui Caribou merită toate laudele. Iar Our Love merită aplauze prelungite.