Luna Amara - Nord

După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim. 

Inspirat e și motto-ul albumului: „Odată căutam mușchiul pe trunchiul copacilor. Acum abia mai găsim copacii. Odată voiam adevărul. Acum vrem să avem dreptate. Odată priveam cerul. Acum privim ecrane. Odată deschideam ușile pentru oaspeți. Acum ridicăm garduri de sârmă ghimpată. Odată ne strângeam apăsat prietenii în brațe. Acum apăsăm taste ca să avem cât mai mulți prieteni“. 

Lucrurile încep într-o notă aparent rudimentară cu „Atât de simplu“, o melodie în care trupa ne reamintește de bucățile muzicale în care liniștea și zgomotul se împletesc într-un mod par. Și asta fiindcă e vorba de „vis și minciună în lumea nebună“. Pe „Insomnii“ băieții apasă un pic pe pedala de accelerație, iar  următoarea piesă „Viu“  aduce sonorități Pearl Jam dublate de riff-uri murdare și un ritm alert, track-ul fiind unul din cele mai inspirate puncte ale acestui disc. Prima jumătate a piesei „Nu știu, nu iau, nu sunt“ gravitează în jurul unei teme melancolice care mai apoi este punctată cu câteva acorduri energice cât se poate de la locul lor, iar pe „Aleargă. Așteaptă“ lucrurile tind să urmărească același făgaș. „Om“ este un alt moment în care clujenii demonstează cât de tari sunt la capitolul lyrics. Prin „Nu sunt aici să îți spun ce să faci / Și nici să te cert / Nu sunt aici să îți spun când să taci / Și nici să te iert“, băieții pun punctul pe i la multe nelămuriri întâlnite de generația Facebook și reiterează ideea că ar trebui să încercăm să fim cât de cât originali în ceea ce facem.  Primele secunde ale piesei „Respiră un început“ îți aduc aminte de vremurile când Rage Against The Machine erau pe buzele tuturor, iar binecunoscuta „Focuri“ este un highlight reușit. Nu doar pentru că începe cu „Am de gând să cânt pân or să-mi cadă toți dinții / Și toate guvernele și toți președinții“ și a videoclipului strașnic de reușit ancorat în realitatea autohtonă  ci și pentru că fiecare părticică de aici are șarm. Poate ar fi fost fain să avem și alte asemenea „ieșiri din șabloane“. În fine, „Tăcerea“ este un alt punct reușit,  în care „zbuciumații“ vor găsi pasaje nițel hardcore, numai bune de dat din cap. Pe final, la „Ești tu“ se aude și „semnătura specifică Luna Amară“, carevasăzică trompeta.  

Stilistic, Nord este Luna Amară întoarsă la rădăcini. Pe un drum bătătorit, dar care nu oferă prea multe surprize. Și la capitolul texte, băieții-s la fel de bine înfipți. Carevasăzică, cei care au ciulit urechile până acum la piesele lor, o vor face-n continuare. Alles Klar. Pentru restul, există întotdeauna variante multiple....

Jurjak - Blues Berry

Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton este fără îndoială cel de-al doilea album al domnului Jurjak, „BluesBerry“. E lesne de ghiccit faptul că discul cu pricina gravitează în jurul așa numitei muzici blues. Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la anul în care trăim. Un album în care își fac locul rând pe rând sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile mirifice pur americane create de inegalabilii  Tom Petty and the Heartbreakers. Pe ici colo, albumul cu numărul doi din cariera Jurjak emană și senzații asociate altor stiluri decât blues, iar parfumul acesta de influențe rotunjește un disc  cât se poate de interesant.  

Cele 32 de minute și câteva secunde înglobate în BluesBerry debutează măreț cu „Viitor apropiat“, piesă care te pune la curent cu predilecția spre poezie a creierului acestei trupe, George Petroșel, fiul tobarului din Holograf. Glossa lui Eminescu prinde acorduri mirifice de sample-uri electro, iar aerul de „americana“ dă un plus de șarm piesei. Mai departe zburîm cu „Vântul“ care pune punctul pe i: (Când oi fi cu capu în nori vântule să mă cobori“), iar unul din cele mai inspirate momente ale acestui disc vine alături de Bucharest Jazz Orchestra sub titulatura de „Nicio șansă“. Într-o atmosferă care te duce cu gândul la Route 66, rând pe rând urechea e vrăjită de trombon, trompetă și sax peste care se mulează chitări care te împing ușurel în zona rock-ului generic numit „supărat“, iar textul șmecher contribuie din plin la magia pe care o emană track-ul numărul trei din BluesBerry.  Mai departe,  „Printre cuvinte“ are un debut care nu are cum să nu-ți amintească de „Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode iar singurul moment neinspirat din acest disc sosește sub numele de „Spune pe nume“, care se vrea a fi un melanj de pop – rock – blues. 

„Lupul“ și binecunoscuta „Imnul minerilor“ întregesc sound-urile americana nășite în București, iar „În gol“ este un alt exemplu pentru care Jurjak merită atenție sporită, fiind o piesă centrată în jurul unor acorduri muzicale simple dublate de texte meseriașe. „Două  povești “ rămâne în același aluat de simplitate plus versuri inspirate, iar cea mai „nervoasă“ piesă de aici poartă numele de „Micul bețiv“, melodia aceasta aducându-ți pentru câteva momente aminte de cei de la The Jon Spencer Blues Explosion.   Ultima piesă a acestui disc poate fi considerată de unii „cireașa de pe tort“. Și asta pentru că o melodie lansată de Holograf („Singur pe drum“) capătă niște haine sonore moderne. Pentru cei care nu sunt fani ai lui Dan Bittman și compania, bucata poate fi inclusă în categoria „easy forgetabble“.

Una peste alta, Jurjak presară acizi și baze peste blues-ul clasic care se cântă în spațiul nostru geografic, iar rezultatul este drăguțel. În plus, trupa sună foarte bine și live (lucru constatat recent la recitalul de lansare a BluesBerry din Timișoara) așa că Jurjak merită aprecieri. Discul poate fi ascultat/comandat aici. 

Pragu de Sus - Nu mai am rabdare

       „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“

Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu un disc mai copt decât precedentele, „Nu mai am răbdare“ fiind o evoluție cât se poate de normală spre maturitate artistică. Totodată, gașca ia niscaiva distanță față de rădăcinile folk etalate mai demult, astfel încât elementul esențial al celor zece piese care se regăsesc aici este pop – rock. 

Încă din prima piesă care dă și titlul acestui album, e clar ca lumina zilei că băieții care au devenit cunoscuți pe plan național mai ales datorită participării lor la semifinala concursului Eurovision din acest an o „cotesc“ (și)  spre mesaje sociale, ideea trackului de deschidere fiind sintetizată cât se poate de corect de versurile  „Nu mai am răbdare să urmăresc un grafic / dictat de comuniștii ce încă nu s-au dus“. Refrenul singalong îți rămâne întipărit în minte încâ de la prima ascultare, iar piesa are toate atu-urile pentru a fi fredonată „la greu“ de către spectatorii „scăpați“ de la jobul stresant „de la nouă la cinci“ și care au nevoie de entertainment cu orice preț. 

„Să pictăm tot burgul“ începe într-o notă care amintește de melodiile de genul „Pseudofabula“ a celor de la Roșu și Negru iar „Te voi chema“, melodia care îl are ca invitat special la chitară pe maestrul Horia Crișovan te duce cu gândul la hiturile celor de la Compact. Prima baladă a discului „Poate nu mai știi“ are toate șansele să devină una din piesele de rezistență ale concertelor Pragu De Sus la capitolul „melodii de aprins bricheta și lumina de la telefon“. Dragostea plutește-n aer și în următoarea melodie „Ziua în care“, care îți poate aminti de piesa „1000“ a celor de la Vunk și care păstrează linia „soft“ a acestui disc. 

Neuitatele sounduri ale hard rock-ului specifice anilor 80 se deslușesc în începutul melodiei „Balada motanului“, care pe parcurs evadează într-un amestec de folk și reggae. Cele mai interesante melodii din albumul cu numărul cinci al celor de la Pragu De Sus sunt „Nu te lăsa cumpărat“ și „Țara te iubește“, plasate strategic în tracklist. Ambele piese au ca centrifugă mesajul rezist. Dacă în cazul primei melodii referirile la acest slogan sunt cât se poate de diverse, în cealaltă ideea este spusă pe șleau: „comuniștii schimbă pragu/comuniștii scot ciomagu/comuniștii schimbă fila/comuniștii au ștampila“. Ca și-n cazul altor melodii de asemenea factură, e greu de crezut că piesa „Țara te iubește“ va putea fi auzită la vreo chermeză pe bani publici organizată de partidul luat în vizor de băieți. Fără îndoială, avem nevoie de piese cu atitudine de acest fel și probabil că dacă băieții ar mai fi strecurat o asemenea energie și-n alte melodii, ar fi fost și mai bine. 

Cât se poate de logic, „Final de săptămână“ abordează distracția în care gașca se adună de la joburi și birouri cu șăgalnice referiri la un anumit soi de relaxare („lângă bar o domnișoară, bea ceva discret/restul, odată cu bisul, vine la pachet“), iar piesa de final „Între da și nu“ este încă o dovadă vie care certifică faptul că solistul Călin Bârcean cochetează cât se poate de reușit cu „ștampila“ de „poet“ pe care a adus-o în atenția melomanilor încă de la albumul cu numărul doi din cariera trupei. 

Una peste alta, discul celor de la Pragu De Sus este croit exact pentru urechile celor cărora le sunt dragi melodiile ușurele, fie ele de factură folk  șlefuit la rang de artă de Mircea Baniciu sau „dulcegăriile“ pop – rock – ului care se revarsă din bucățile unor trupe de genul Holograf. Sau, după spusele solistului Călin Bârcean, muzica lor înseamnă „sinceritate, originalitate, distracție, bună dispoziție și leac pentru suflet“. 

Discul „Nu mai am răbdare“ a fost înregistrat la Deva, și masterizat la New York și îi are ca și colaboratori pe Horea Crișovan, Victor Miclăuș și Edison Cora. Formația Pragu De Sus e alcătuită din Călin Bârcean - vocal, chitară, claviaturi; Florin Demea - chitară; Costel Răsuceanu - chitară bas, voci; Cosmin Herac – tobe și Andrei Crișan - claviaturi. Discul a fost editat în colaborare cu A&A Records și poate fi găsit în rețeaua magazinelor Cărturești, sau la concertele trupei. 

Omelette - With a rose with a fire

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic nou, muzica Omelette te face să te încarci cu energie pozitivă. 

Încă din primele secunde ale piese care deschiude albumul „With a rose with a fire“, feeling-ul te duce undeva în zona celebrei Happy People a celor de la Yazoo. Vocea ușor misterioasă și plină de efecte a solistei Dez se mulează perfect pe un schelet instrumental de bun gust, iar „We can fly“ duce lucrurile într-o  zonă și mai melodică, sound-urile aducând nițel a  Rufus, de această dată vocea fiind mult mai pregnantă. Dincolo de beat-uri piesa îți induce un puternic feeling  Dolores O'Riordan, grație inflexiunilor solistei. Hello pornește cu un iz de Human League și nu reușește să se ridice la înălțimea primelor două track-uri, dar lucrurile se echilibrează rapid cu „Kissing“, una din perlele formației. Pe lângă inevitabilele paralele cu synthpop-ul anilor 80, melodia are și un aer de Austra sau Trust, liniile de synth din refren find pur și simplu dement de reușite. Trupa reușește să pătrundă nițel și în zona italo – disco a celor de la Twins, Koto sau Den Haag cu melodia „Oh baby“, iar „Sadie“ se păstrează în zona track-urilor drăguțele. Luna și Nikita rămân în zona italo – disco în care odinioară Boytronic făceau furori, iar una din surprizele discului este fără îndoială instrumentala „Felix“. Cu siguranță că dacă pe acest disc existau mai multe experiemnte de acest gen, albumul avea și mai mult șarm. Piu Piu completează lista pieselor cu cojones din acest disc, iar „Be kind for real“ încheie cu brio acest debut al bucureștenilor. Ultima piesă inclusă aici, versiunea Flora a piesei care dă titlul albumului este un bonus interesant. 

Omelette se înscrie în rândul formațiilor românești care și-au propus să umple un gol în industria de profil. E vorba desgur de synth – pop, o felie la care România nu a excelat niciodată. Dincolo de caracterizări stilistice sau „verigi lipsă din  muzica românească actuală“, piesele celor de la Omelette sunt voioase, cu șarm și bun gust. Categoric, la capitolul instrumentație Omelette mai are ceva de „învățat“, dar idea este corectă iar discul e happy. Lucruri care nu au cum să te facă să nu zici...tot așa mai departe!

Lucia - Samsara

De fiecare dată când descoperi că într-o țară plină de Vanotek-uri și Irina Rimes-uri, mai există și muzică pop decentă, ai un sentiment că nu e totul pierdut. Pop-ul abordat de Lucia este unul delicios și trendy, căci spre deosebire de alte voci feminine care  înoată în aceleași coordonate stilistice (mă gândesc aici la Alexandrina sau Amalia Gaiță) melodiile acestea sunt susținute de aranjamente muzicale care „dau“ adesea și spre sound-uri electronice, amalgamul astfel creat fiind unul care-ți dă senzația de prospețime. Cel de-al doilea album al artistei Lucia este un disc reușit care pe alocuri pare a fi o versiune românească a unor artiste ca Florence Welsh, St. Vincent sau Christine and the Queens. 

Materialul pornește la drum cu o piesă „plutitoare“ în care farmecul vocii solistei este pus în valoare într-un mod cât se poate de inspirat de o instrumentație minimalistă de mare efect, către final sample-urile amintind nițel și de atmosfera plină de mister întâlnită în piesele interpretate de Zola Jesus. Finalul clasic al piesei Afloat este și el de bun augur iar „Edge“ pare o mostră dintr-o poveste britanică cu păduri pline de ceață, desele schimbări de ritm adăugând un plus de savoare produsului final. Primul single care promovează acest disc, FRTHR, este un midtempo care te cucerește din start, înscriindu-se în ciclul pieselor compuse parcă special pentru coloana sonoră a unui serial polițist modern, de genul Marcella. După cum îi spune și numele „Bounds“ este o piesă aflată la hotarele dintre pop-ul modern etalat de Bjork și pop-ul „clasic“ în care pianul are un rol crucial care se regăsește de exemplu în minunățiile produse de Tori Amos. 

Un alt moment în care Lucia iese din canoanele în care te așteptai s-o încadrezi este „The Perfect Life“ în care vocalizele a la Austra se potrivesc din nou la fix cu instrumentația șmecheră. După cum era de așteptat, ritmul este rupt de „Mother“, care pavează drumul către „Food Chain“, fără îndoială unul din cele mai izbutite momente ale acestui disc,  o piesă prea mișto ca să nu fie aleasă ca următor single de promovare. Singura piesă instrumentală de aici, Samsara e un preambul pentru Catastrophe, un track surprinzător de la început până la final în care niște voci de Kraftwerk adaugă un plus finalului. După cum îi șade bine oricărui disc finalul (Holy) e din nou neașteptat, fiind un soi de Twin Peaks meets Kate Bush. 

Pop-ul „nu/de/Dâmbovița“ etalat de Lucia și echipa care a nășit acest disc pare a fi prea șmecher pentru muzica românească. Pentru cei care vor să asculte un disc updatat la trendurile vestice în materie de pop recomand audiții succesive. Pentru ceilalți, există Radio Mu. Pardon, Zu. 

Calin Pop - Fara Filtru

Exact ca şi în cazul multor alţi artişti faimoşi ai acestei naţii, Călin Pop este unul din muzicienii care a avut (ne)norocul de a se afirma într-o perioadă în care numerele pare de la maşini circulau într-o duminică în timp ce celalte se puteau lăfăi pe şosele doar din două în două săptămâni. Perioada în care ţigările fără filtru Carpaţi erau la mare căutare şi artiştii erau nevoiţi să recurgă la diverse stratategme pentru a înşela vigilenţa cenzurii comuniste. La fel de bine se poate spune şi că a fost o perioadă cu noroc, cel puţin din punct de vedere „rock“istic, căci în vremurile acelea concurenţa din domeniu nu era atât de acerbă ca-n zilele noastre. Ce-i drept, atunci artiştii patriei cântau pe scule improvizate şi publicul era mult mai receptiv la „fenomen“, dar asta e deja o altă discuţie.

Revenind la 2018, compozitorul şi solistul legendarei trupe Celelalte Cuvinte a simţit nevoia să revină în atenţia publicului cu cel de-al treilea material discografic solo, care cu cele aproape 65 de minute ale sale are toate şansele să fie apreciat de către melomanii care au crescut cu melodiile grupului care a debutat printr-un recital desfăşurat în data de 13 decembrie 1981 la Casa Studenţilor din Timişoara.

Călin Pop a înregistrat vocea şi toate instrumentele, chitare, bass, blockflöte, percuţii, clape. De asemenea este compozitorul şi autorul textelor dar şi resposabil de înregistrări, mixaj şi masterizare.

Fără filtru pleacă la drum cu piesa în care artistul se întreabă unde este mândria cea de altă dată a românilor şi continuă cu melodia care dă titlul acestui album, o „dedicaţie“ pentru „barosanul“ aflat la cârma patriei: „Haide barosane rânjeşte tare/ Şpaga si minciuna tot îţi dau târcoale“. Începutul piesei „Of...“ te duce cu gândul la filonul etno prezent din plin în piesele celor de la Phoenix, iar constatarea conform căreia „răutatea şi prostia invadează România“ este de o veridicitate cât se poate de deranjantă pentru vremurile pe care le trăim. Linia melodică a piesei cu pricina capătă culoare graţie unui blockflöte de mare efect. „Alb şi Negru“ porneşte la drum cu efecte de chitară mai agresive care aduc pe ici pe colo cu hardcore-ul celor de la Implant pentru Refuz, dar după un intro supărat melodia se „aşează“ în sound-uri mai liniştite care ne aduc aminte din plin de albumele Celelalte Cuvinte. Printre baladele prezente pe aici se remarcă „Rătăcit“ care nu e departe de „senti“-urile de odinioară ale celor de la Scorpions, iar efectele de voce din piesa „A leprelor“ reuşesc să fie interesante. Cea mai lungă piesă a discului, „Momentum“ este un moment de introspecţie al artistului, iar „Soarta“ are câteva acorduri care îţi pot aminti de piesele celor de la Cargo.


Conform declaraţiilor artistului discul acesta e „o părere personală, despre România, în general, o concluzie trasă, în urma evenimentelor întâmplate în jur, prin lume şi la noi în ţară, din 1990, până în prezent, lucruri şi fapte, care au durut şi dor în continuare“. Fără îndoială, mai vechii fani ai Cuvintelor vor aprecia cu mai mult sau mai puţin entuziasm acest strigăt de luptă al artistului care ne-a catadicsit cu memorabilele versuri care au bucurat generaţii întregi: „Iarbă prin păr, pe obrajii ei/Şi pe ochii căprui/ Ce plângeau la zei“. Fără îndoială, avem nevoie de cât mai multe asemenea „răcnete“ împotriva indolenţei şi nesimţirii care a pus stăpânire pe o bună parte din societatea noastră. La fel de adevărat este că oamenii care n-au prins vremurile în care revistele Rahan erau la mare căutare s-ar putea să nu simtă niciun fior la auzul acestor 15 track-uri. 

Albumul poate fi cumpărat de aici.

Marcian Petrescu - Drifting Blues

Patriot local fiind, trebuie să-mi încep scurta „monitorizare“a noului album semnat Marcian Petrescu cu faptul că ascultând primele piese ale discului mi-am adus aminte de prestaţiile superbe ale timişorenilor Bogy Nagy sau Laci Farkas. Desigur, lista poate continua şi cu memorabilul concert susţinut de Sugar Blue în oraşul de pe Bega unde a cântat în deschidere chiar Marcian Petrescu şi lista poate fi îmbogăţită cu mii şi mii de oameni care s-au dedicat trup şi suflet acestui gen muzical.

Revenind la Marcian Petrescu, s-ar putea ca unii să îl cunoască doar datorită faptului că a fost eliminat pe nedrept în cadrul concursului Vocea României. Desigur, cei din categoria connaisseurs ştiu că artistul a mai fost în trecut „dependent de blues“ (ca să citez unul din albumele sale anterioare) şi actualul material vine la şase ani distanţă după „deCÂNTECE DE BLUES“.

Conform prezentării pe site-ul casei de discuri Soft Records, „Drifting Blues este un album “solo“, lansat sub nume propriu și format în întregime din prelucrări ale unor piese celebre, extrase în mare parte din marele catalog al blues-ului modern-contemporan american și britanic, un album de fuziune de genuri și stiluri“. Carevasăzică, n-ar trebui să mai fie niciun secret faptul că dragostea pentru blues al lui Marcian Petrescu este evidentă pe parcursul celor zece piese inserate aici. De remarcat este că nimic nu e lăsat la voia întâmplării. Încă de la copertă (care ni-l înfăţişează pe vajnicul muzicuţist autohton într-o ipostază şic) şi terminând cu piesele alese pentru acest drift în blues, care graţie studiului celor de la Viţa de Vie unde au fost înregistrate, sună aşa cum trebuie.

Primele momente ale discului te transportă într-un film cât se poate de clasic, „Love Her Don’t Shove Her“ şi  „Don’t Be Afraid Of The Dark“ având toate atu-urile unui start fericit, care va unge sufletul melomanilor cărora le curge blues prin vene. Cele 12 minute ale piesei „The Son I Never Knew“ ar putea fi considerate niţel „prea mult“ de către unii, dar piesa care conform mărturisirilor lui Marcian Petrescu „este una din cele mai grele din blues-ul modern“ curge bine şi natural.

Prima surpriză a albumului vine odată cu melodia pe care mulţi au descoperit-o graţie faptului că a fost inclusă în Lethal Weapon, partea a treia. „Runaway Train“  interpretată în original de Elton John şi Eric Clapton are un şarm aparte şi reuşeşte să-ţi găsească locul printre preferinţele celor pasionaţi de blues – rock. Discul continuă cu o altă „bijuterie“ sonoră, „Sure Seems Strange“. Care emană un aer aparte atât pentru faptul că aici apare celebrul american Rick Estrin, dar şi pentru incursiunile cât se poate de inspirate la ţambal ale lui Marius Mihalache.

„Am gândit prezența și intervenția ţambalului ca pe o substituire a pianului, ca pe un ingredient cheie, liantul care să evidențieze și mai mult ideea de întâlnire/ciocnire între două culturi diferite, cea Est Europeană(România) și cea Vestică(SUA), unite definitiv de limbajul internațional al blues-ului“, spune Marcian Petrescu. Şi are dreptate sută la sută, căci prin acest „artificiu“ piesa asta poate fi considerată o melodie blues cu influenţe geto – dacice, din categoria track-urilor de neuitat.

Unicul moment mai puţin inspirat al discului este I Don’t Wanna Go On With You Like That, melanjul între pop şi blues de aici fiind mai puţin reuşit. O altă alegere interesantă este „Soul of Love“. Şi asta pentru că piesa care deschide albumul lui Paul Rodgers din 1997 are un pregnant feeling rock. Iar aromele adăugate de Marcian Petrescu sunt un real deliciu. Atât pentru fanii Free sau Bad Company, cât şi pentru marea majoritate a celor care consumă rock pe pâine.

Ultima piesă din acest disc este un alt highlight. The Supernatural, compusă de Peter Green, fondatorului trupei Fleetwood Mac, este o altă cireaşă pe acest tort de blues. Melodia are un vibe cât se poate de reuşit si te unge la suflet chiar dacă spre deosebire de celelalte piese de aici nu are voce. E o poveste care te poate teleporta pe Coasta Jurasică din Dorset sau undeva în mijlocul celebrei păduri Białowieża, călătoare și ea de-a lungul graniței Polonia – Belarus.


Deşi pe plan stilistic, albumul acesta nu excelează în noutăţi, Drifting Blues-ul lui Marcian Petrescu va fi devorat pe deplin de amatorii de old school blues. Printre colabotarorii care au pus umărul la apariţia acestui disc se numără Nicu Patoi (Platonic Band), Marian “Mac” Aciobăniței, Mihai Alexandru Tacoi sau Alex Vișan. Discul a apărut la Soft Records şi poate fi comandat aici.

Next Ex - Mistakes

Parafrazând albumul de debut al celor care alcătuiesc formaţia Next Ex, aş putea spune că una din greşelile actuale este că nu am auzit până acum de formaţia asta. O altă greşeală este faptul că genul ăsta de trupe nu se află în atenţia melomanilor români. Sau mai exact, graţie resorturilor industriei autohtone de profil nu au reuşit să se caţere în atenţia omuleţilor care se ocupă cu promovarea talentelor pe la radiouri şi televiziuni. Trecând peste lamentări, e bine de ştiu că Next Ex au reprezentat ţara noastră la festivalul Sziget din vara trecută , la Budapesta. Şi asta în urma unui concurs desfăşurat pe bune. Un alt amănunt interesant este că prima piesă cu care au devenit cunoscuţi în anumite cercuri din ţărişoară, Hey Girl, nu se regăseşte pe acest album de debut.

Mistakes conţine şapte track-uri interesante, unul din atu-urile celor de la Next Ex fiind acela că nu merg pe un film anume. Prima piesă a discului, Blended Thoughts te duce într-o atmosferă de trip hop în care vocea solistei creează un vibe cât se poate de pozitiv iar instrumentaţia pare a fi un amestec de La Roux şi Morcheeba cât se poate de gustos. Următoarea compoziţie numită „Should“ îndreaptă lucrurile spre o zonă aflată undeva la mijlocul între rock şi pop – ul modern etalat de majoritatea artiştilor britanici actuali. Ultimul minut al acestei piese este o explozie de sound-uri moderne şi nu numai, sound-ul Flume fiind îmbunătăţit cu bună ştiinţă cu ceva acorduri electro – pop. Unicul moment mai puţin fericit de pe acest disc de debut este Would You, un pop creat parcă special pentru oamenii cărora li se potriveşte de minune expresia de „common people“. Şi aici nu mă refer deloc la omuleţii care s-au zbenguit vreodată pe celebrul hit al celor de la Pulp. Balada Superhero prinde contur din nou graţie vocii solistei, iar „Wrong Time“ este genul acela de melodie care te prinde din prima, fiind un amestec complex de sound-uri folosite en – gros în producţiile pop din zilele noastre. Penultima piesă Made Of Glass merge pe acelaşi calapod de pop pentru urechi destupate în timp ce finalul „Runaway“ duce sonorităţile albumuli undeva în zona Austra.

Chiar dacă nu este defel un produs extraordinar, debutul celor de la Next Ex este cât se poate de interesant într-o industrie muzicală unde artiştii pop se copiează pe capete şi au lipsuri exorbitante la capitolul originalitate. Reuşind să îmbibe cu succes frânturi de pop modern cu electro – pop izbutit, cei de la Next Ex au toate motivele să fie mândri de acest debut. Trupa se înscrie oarecum în curentul în care se mai află nume ca Golan, Helen sau Otherside. Iar, pentru „influensării“ din industria muzicală românească am un sfat dezinteresat: aplecaţi-vă urechea către noul val de pop românesc care nu îţi insultă IQ-ul....Ah, şi era să uit, albumul Next Ex se poate asculta gratuit pe site-ul trupei..

Moon Museum - From No To Nowhere

Întrebarea shakesperiană care mă macină după audiţia celui de-al doilea material discografic semnat Moon Museum este ...Cum e mai fain să cânţi? Comod sau tumultuos? Indiferent de răspunsul fiecăruia, Oigăn şi muzicienii care alcătuiesc trupa Moon Museum lansează albumul From No To Nowhere, un disc prea puţin zbuciumat pentru gusturile subsemnatului, dar care poate fi o audiţie mega – faină pentru amatorii de muzici mai „aşezate“.

Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când dau peste o trupă formată din personalităţi care vin din formaţii diverse mă aştept să aud „altceva“. Nu neapărat mai zbuciumat, dar ceva care să mă scoată din zona de confort, ceva care nu puşcă cu aşteptările iniţiale. Din multitudinea de exemple ale unor trupe care reuşesc să ofere acel altceva am să amintesc aici Them Crooked Vultures. Păstrăm proporţiile şi revenim la discul de faţă. Printre muzicienii care se regăsesc în formula Moon Museum se numără oameni din Kumm, Robin and the Backstabbers şi Byron. Nume „mari“, muzicieni profi, aşteptări babane. Desigur, muzica sună diferit în urechile fiecăruia şi sunt absolut sigur că pentru mulţi „From No To Nowhere“ cu cele 14 piese ale sale va reprezenta un album extraordinar. În opinia mea, discul este fain, cu momente mai mult sau mai puţin reuşite şi merită „gustat“. Pe de altă parte, dacă albumul era scos de nişte debutanţi, indubitabil era mai mult decât adorabil. De la oamenii ăştia, m-aş fi aşteptat să aud chestii mai îndepărtate din zona de confort, din orice stil anume.

Dincolo de orchestraţiile previzibile (şi la fel de bine executate precum se aşteaptă oricine de la asemenea muzicieni), dai peste un capitol la care şi cei de la Moon Museum sunt super – meseriaşi. E vorba de texte. Spre fericirea subsemnatului (şi cred că aici sunt în asentimentul multora) printre cele 14 melodii incluse pe acest album se găsesc şi cinci melodii cu texte autohtone. Categoric, atunci când arunci pe piaţă o piesă de dragoste cu un text de genul „Mi- e dor de tine...eşti frumoasă...complicată....visătoare...şi pe deasupra faci cea mai bună cafea din lume/  Mi- e dor de tine...eşti fragilă...schimbătoare...feminină...şi pe deasupra faci cea mai bună dragoste din lume“ se cheamă că ai cucerit din start inimile melomanilor. Iar dacă pe refren ai şi câteva influenţe Phoenix, lucrurile-s clare: bucata este mega – interesantă. Un pic cheesy, dar cu potenţial de hit. „Ultima piesă de pe un album imaginar“ şi „Colac peste pupăză“ sunt alte două exemple de piese care impresionează în primul rând datorită textelor deştepte. La fel stau lucrurile şi cu prima şi ultima piesă de pe acest disc, momente ce  creează o aură de mister.... Cele mai reuşite momente ale discului sunt „The Shadow by your side“, care se vrea a fi un soi de Tears For Fears updatat la zilele noastre şi „Mona Lisa“, cel mai zbuciumat moment al discului. La capitolul aşa şi aşa se numără „Not as the night is young“ şi „Two and two“, aceasta din urmă având o instrumentaţie minimalistă şi un final exploziv. 

Pe pagina de Facebook a trupei Moon Museum formaţia aminteşte la capitolul „artişti care ne plac“ nume ca Beck, Thurston Moore şi Wilco. Dacă pe viitor compoziţiile trupei vor reuşi să meargă mai pregnant în direcţia artiştilor amintiţi, cu siguranţă lucrurile vor prinde un contur mai „zbuciumat“.

Şi pentru că tot am amintit de „grei“, trebuie să menţionez că Moon Museum este o trupă alcătuită din Oigăn – Eugen Nuțescu (Kumm, Robin and The Backstabbers), Ami Crișan, Mihai Grama,  Andrei Robin Proca, Vladimir Proca (ambii membrii RatB) și Dan Georgescu (Byron), iar pe piesele discului mai colaborează Mihai Iordache (sax), Andrei Fântână (clarinet) și Dominic Csergő (vibrafon). Trupa se află într-un turneu naţional de lansare a acestui disc care va poposi printre altele şi la Timişoara, sâmbătă 10 februarie, la Reflektor Venue.

   

Gramofone - Confessions from the belly of the beast

Dacă e să ne luăm după DEX, un motto este un citat luat, de obicei, dintr-o operă consacrată sau semnată de un autor celebru, cu scopul de a releva ideea fundamentală a unei creaţii. Fie ea literară sau muzicală. Nu ştiu cât de celebri sunt membrii trupei Gramofone sau din opera cui s-au inspirat când au „etichetat“ albumul lor de debut cu motto-ul "I'm smart and I'm in control!". Ideea cu pricina poate să fie considerată niţel prea exuberantă pentru o formaţie aflată la debutul discografic, dar redă cât se poate de bine atmosfera care emană din lioniile melodice ale celor zece piese incluse pe disc, astfel încât cele 32 de minuţele şi 14 secunde incluse în „Confessions from the Belly of the Beast” reprezintă o surpriză plăcută în şubreda industrie muzicală autohtonă.


Povestea spune că Gramofone a pornit la drum prin 2013, iar albumul de debut al acestei formaţii, care a apărut inclus în ediţia de iarnă a revistei Sunete ni-i prezintă pe Paul Drăguşin (clape, voce), Vlad Dumitrescu (chitară, voce), Andrei Mardar (voce), Tiberiu Ionescu (bas) şi Cristian Nicoară (tobe).

Unul din atu-urile băieţilor care alcătuiesc Gramofone este că spre deosebire de multe alte nume româneşti, oamenii nu pot fi încadraţi lejer într-o categorie anume. Chiar dacă există şi câteva scăpări, per ansamblu, discul ăsta este unul interesant, mai ales dacă ne raportăm la mirifica industrie autohtonă muzicală care duduie de chestiuni prefacbricate şi uşor încadrabile în anumite „filme“ muzicale.

Intr-ul de aproape un minut în care sound-uri de cabaret parizian se întâlnesc cu alte nebunii ciudate creează un vibe „de aşteptare“ care explodează odată cu primele secunde ale piesei „No distractions“. Desigur, ideea cu „sunt deştept şi ţin totul sub control“ poate părea ca o laudă de sine, dar pe parcurs melodia capătă „cojones“ în special datorită efectelor de clapă. E drept, secţia ritmică e niţel primitivă, dar piesa „prinde“ bine şi se termină surprinzător (sau nu) cu  sample-uri de voci care se întreabă ce fel de ţigări fumează domnul preşedinte. După acest prim duş de rock de tipul „in your face“ lucrurile merg mai departe cu o baladă dedicată copilăriei numită „Wonderland“, după care „Small Talk“ aduce în ecuaţie un rock a la Simple Minds, cu un vibe pozitiv.

„Seduced“ este fără îndoială unul din punctele de referinţă ale albumului. Dacă nu eşti sedus de piesa asta, înseamnă că nu are rost să te chinui să înţelegi filmul Gramofone. Bucata surprinde datorită intro-ului care îţi poate aminti de Depeche Mode, dar mai ales graţie unui refren din categoria funky jazz, efectele de percuţie adăugate aici fiind adorabile. Unde mai pui că piesa are parte de sample-uri care-ţi amintesc de Fun Loving Criminals. Finalul cu  We ll be right back este şi el frumuşel.

Urmează două piese care se înscriu în filonul „alternative“, cu „In Line“ care e o reverie în care se perindă şi diverse momente jazzy şi „Meat“ cu un er de Red Hot Chilli Peppers.

Printre cele mai dubioase piese de aici este „Blackhole“. Mai bine de jumătate de piesă ai impresia că asculţi o compoziţie inclusă pe unul din multele volume ale colecţiei „Rock Ballads“, dar finalul te duce într-un film underground cu chitări ameţitoare şi explozii solare.

Penultima melodie It s in the rain coteşte spre rock – pop, ducându-te la sonorităţile etalate de R.E.M. sau chiar Robbie Williams, vocea solistului părând undeva pe sound-ul omului care a lansat bucăţi ca Angels sau Let me entertain you. Finalul este din nou din categoria „good vibes“, căci „Goodby Mr President“ are o savoare aparte.

Dincolo de micile minusuri sesizabile de la distanţă de către cei avizaţi, „Confessions from the Belly of the Beast” este un album corect, fără aditivi şi coloranţi, realizat din suflet, care oscilează abil între mai multe direcţii stilistice muzicale. 

Grimus - Unmanageable Species

Se spune că atunci când iei două lucruri care fac parte din categoria clişee ale artei populare şi le pui împreună, acestea creează ceva nou. Băieţii de la Grimus aplică metoda asta la cel de-al patrulea material discografic al lor, „"Unmanageable Species", un disc care va fi lansat pe piaţă pe 23 februarie. Ca şi-n precedentele albume, băieţii navighează undeva între pop – rock – ul „radio friendly“ (desigur, expresia se referă la ţările muzical – civilizate, unde FM-urile nu difuzează bombănelile pop – dance de pe la noi) şi apele învolburate ale rock-ului „mai cu substanţă“. Sentimentul cu care rămâi după audiţia acestui nou disc este ciudat: pe deoparte există „cârligele“ unor refrene uşurele numai bune de fredonat pe la vreun festival de vară cu multă bere proastă la halbă şi pe de altă parte există porţiuni „experimentale“, acestea din urmă nefiind ascultabile pentru urechile obişnuite cu chestiile facile. Amalgamul ăsta de „întuneric“ şi „lumină“ care răzbate din cele nouă piese incluse aici reuşeşte să creeze un echilibru mai mult decât perfect pentru cei care sunt amatori de diversitate stilistică atunci când purced la audiţia unui disc. 

Mesajul albumului editat de clujeni este unul cât se poate de direct: „Dedicăm acest album tuturor celor care își păstrează coloana vertebrală, într-o țară cu un sistem de valori mult prea debusolat pentru ca acest aspect să mai fie considerat un merit" – după cum spune Vali Răucă, textierul și chitaristul trupei. 

Albumul debutează cu nişte acorduri a la Killers în care Bogdan Mezofi ne anunţă că sufletul lui este un vulcan gata să erupă. Pe parcurs compoziţia oferă câteva efecte sonore surprinzătoare la capitolul keyboards şi devine pe final un soi de Muse (sau Queen, după cum preferaţi), în care suntem anunţaţi că e momentul să ne ridicăm capul sus şi să ne uităm spre Soare...chiar dacă deteriorarea s-a produs (Raise your head up/Look for the sun/Face your fears /The damage is done). Primul moment energic şi interesant al albumului apare odată cu cea de-a doua piesă You and I, care abundă în chitări interesante şi un refren şmecher, îmbibat în hook-uri adorabile. Cele patru minuţele ale următorului track, Dysfunctional, sunt cât se poate de interesante, melodia făcând parte din experimentele reuşite ale clujenilor. Bucata e compusă în mare de Dorin Tifrea, primul clăpar Grimus de dinaintea albumului Panikon, el cântă şi vocea pe piesă, iar pe refren apare şi Stefanie. Se vede clar că melodia are un sound mai spre Nine Inch Nails, fiind pe un film diferit faţă de restul pieselor. Ceea ce e foarte bine, dealtfel. 

Albatross face parte din categoria pieselor care „prind“ bine pentru urechile amatoare de pop – rock, dar lucrurile revin la superlativ odată cu Piblokto. O păsărică mi-a şoptit că această piesă va fi următorul single promovat de pe acest disc. Nu pot decât să sper că păsărica cu pricina deţine informaţii valabile, căci melodia asta e the big surprise. 

Şi asta pentru că pe lângă tonalităţi rock şmechere, piesa alunecă niţel şi spre synth – pop, iar desele schimbări de tonalităţi te ţin în transă. Piesa are un cor corect, o voce magică şi un final care te lasă fără răsuflare într-o cominaţie de Sonic Youth şi Arctic Monkeys de excepţie. Nu ştiu dacă piesa asta le va cădea cu tronc celor care apreciează pop – rock-ul, dar ştiu că bucata respectivă e cu siguranţă highlşight-ul albumului. 

Şi uite aşa, încet am ajuns şi la primul single promovat din acest disc, Carelessly. O baladă radio – friendly care nu se ridică  la înălţimea restul pieselor de aici. Decizia de a promova discul acesta cu Carelessly este una neinspirată, dar probabil că alegerea a fost făcută pentru a „atrage“ urechile sensibile la acorduri mai banale. 

Ultimele trei piese ale discului aduc nuanţe colorate: Sunrise e un amestec de pop şi alternative livrat în doze egale, TV & Booze are cojones cu nemiluita şi este momentul „straight in your face“ al discului iar finalul Illusions have no flaws este una din acele melodii care  te prinde treptat, dupa un început în care ai impresia că tocmai asculţi o baladă creată pentru radiourile FM. 

Una peste alta, Grimus reuşeşte ceea ce şi-a propus. Să fie o trupă greu de catalogat în tipare. Cu un amestec decent între refrene şlăgăroase şi „nebunii“ undeva la mijlocul dintre Placebo şi Porcupine Tree, clujenii au dat naştere unui album şmecher, demn să-şi găsească locul în colecţia melomanului autohton care la rândul lui nu se încadrează în tiparele societăţii româneşti actuale. 

Ar mai fi de adăugat şi că discul a fost produs şi înregistrat la Nurnberg, mixat la Berlin şi masterizat la Hamburg. Şi că artwork-ul discului....este unul din categoria ...deosebit. Deci rămâne la capitolul secret, deocamdată. Tot la fişă tehnică ar mai fi de notat că este primul disc tras cu noul tobar, Gabor Turi. Şi...cel mai important: discul va avea lansarea oficială pe 23 februarie.

Silent Strike - It's not safe to turn off your computer

                                               

După cum remarcam şi cu vreo cinci anişori în urmă, Silent Strike este o pată de culoare cât se poate de interesantă în mirifica industrie muzicală autohtonă. Cunoscut în cercurile mai mult sau mai puţin „underground“ din România datorită colaborărilor cu nume ca Ada Milea, Alexandrina, Lucian Ban, Mat Maneri, Alex Harding, Deliric, Vlaicu Golcea, Sorin Romanescu, Electric Brother, Yvat sau Subcarpaţi, Ioan Titu reuşeşte şi de această dată să se ridice deasupra „concurenţei“ (aia care o fi!) cu un disc bine copt. Melancolic şi care te duce într-o lume mult prea misterioasă pe alocuri, dar care te loveşte cu energie exact când te aştepţi mai puţin. Piesele alternează izbutit între posomoreală şi veselie emanând un tot unitar valoros. Nu mai puţin de şase piese de pe acest disc sunt realizate alături de timişoreanca EM (Emanueala Alexa), cunoscută amatorilor de rock alternativ graţie proiectului BAB.

Cele 17 piese (printre care se numără şi cele două bonus track-uri Clouds) pot fi încadrate lejer în cutiuţa cu muzici electronice „de suflet“, iar stilistic călătoria aceasta te duce undeva într-un nomansland aflat la confluenţa unor tărâmuri care dacă e musai să le categoriseşti se învârt în zona trip – hop, pop de avangardă sau psychadelic – electronic. Desigur, toate aceste chichiţe menite a descrie muzica semnată Silent Strike pălesc în momentul în care te aşezi confortabil în fotoliu şi dai play albumului, căci „evadarea“ din cotidian propusă de artistul născut în Bacău poate avea conotaţii diferite pentru urechile melomanilor îndrăgostiţi de sunete frumoase.


Dincolo de sunete, atmosfera este completată de „zicale“ pline de şarm ca  „Nothing stays alike from another perspective, understanding the fact, but not the opposite face of it“(It's not safe to turn off your computer) sau superba piesă cu oareşce arome de Enigma care poartă titlul de Blue Saw (un remake al piesei Saw apărută pe albumul din 2014 al artistului). Pe ici pe colo discul emană şi un iz de Bonobo (în special în First Blood) iar „Me Sane Man Me Same Man“  este o combinaţie  meseriaşă în care sound-uri trendy în 2017 se îmbină „pe bune“ cu atmosfera discurilor ambientale a la Brian Eno, amalgamul rezultat fiind demn de aplauze prelungite. Parafrazând titulatura albumului, m-aş risca să constat că nu e „safe“ să ocoleşti albumul despre care tocmai te-am convins că merită să-l asculţi cu luare aminte, nu în timp ce –ţi faci cumpărăturile la supermarket. Nu de alta, dar rişti să ratezi una din cele mai şarmante apariţii din muzica românească 2017, la capitolul electronic – ambient – pop. Sau cum s-o numi ciorba asta gustoasă.

Bucium - Miorita

                                           

E destul de greu să nu te gândeşti la Phoenix atunci când asculţi noul material discografic al formaţiei Bucium. Şi asta pentru că puternicul filon etno combinat cu arome de rock pe care l-ai descoperit (sau nu) din vechile albume ele Phoenix-ilor sunt omniprezente în toate cele 13 track-uri incluse pe acest album conceptual. Mioriţa merită toată atenţia melomanilor nu doar pentru conceptul audio propriu – zis ci şi pentru „latura palpabilă“ a albumului. În nişte vremuri în care multă lume renunţă pur şi simplu la a scoate CD-uri în format fizic (mai ales în ţărişoara noastră), cei de la Bucium se încăpăţânează să ofere melomanilor un produs remarcabil. Pachetul care conţine CD-ul acesta are dimensiuni neobişnuite pentru piaţa românească (dar care continuă o tradiţie a trupei), iar în interior sunt disponibile, pe lângă un cod de download al albumului şi 13 ilustraţii, fiecare reprezentând grafic câte o melodie. În plus, piesele-s legate între ele fără pauză, deci audiţia acestui disc este recomandabilă doar cap – coadă. Merită, căci poveştile capătă şi mai mult şarm odată cu ilustraţiile şi versurile frumos puse pe câte un carton. 

Conform celor spuse de membrii trupei, primele cântece de pe album s-au născut la începutul anilor 2000, dar din cauza „vremurilor“ d-atunci ele au fost înregistrate ca lumea doar în zilele noastre. Precum albumul anterior, “Live în Codrul Ascuns” şi povestea Mioriţa este strâns legată de Alex Pascu, basistul trupei Goodbye to Gravity. Înregistrarile au fost făcute de liderul trupei Goodbye to Gravity. El a apucat să mixeze prima piesă de pe album, însa procesul a fost întrerupt de momentul Colectiv. Pe disc sunt incluse şi două bonus tracks, ca omagiu adus lui Adrian Rugină, fostul toboşar al trupei. Adrian a decedat în momentul Colectiv, în timp ce încerca să salveze mai mulţi oameni din incendiu. Deocamdată albumul poate fi găsit doar la concertele formaţiei, urmând ca lansarea lui oficială să aibe loc în data de 6 decembrie.

Melting Dice - Cord Cablu Creier

                                                   

Sintagma de „rock alternativ“ cu care se descriu timişorenii de la Melting Dice este la fel de relevantă ca şi accepţiunea faptului că „iarna nu-i ca vara“, ca să citez din vorbe clasice. Desigur, e greu de explicat ce mai înseamnă particula de „alternativ“ în 2017, după ce zeci de mii de trupe au ars-o pe filonul muzical popularizat printre alţii şi de celebrul John Peel. Ceea ce abordează cei patru artişti timişoreni pe acest disc de debut este rock pur, cu influenţe grunge din epoca Nirvana şi pe alocuri riff-uri specifice trupelor „metal“. Din ecuaţie nu lipsesc nici unele elemente specifice pop- rock – ului (mai ales la partea de refrene), dar dincolo de nuanţe, debutul Melting Dice este unul decent. Niciuna din cele zece compoziţii proprii de aici nu te face să exclami „waw“, dar per ansamblu, „Cord cablu creier“ „curge“ lejer şi şade bine în peisajul apariţiilor discografice 2017 din muzica românească rock. Care nici în 2017 n-o duce prea bine, dar asta este altă mâncare de peşte.

Cele 43 de minuţele şi şase secunde de „rock alternativ“ made in Timişoara încep cu o piesă care în primele 60 de secunde îţi dau impresia că tocmai vei asista la o baladă nu tocmai inspirată. Şi totuşi melodia cu pricina, „Inert“, are o rupere de ritm după primul minut care se dovedeşte a fi un moment izbutit şi devine pe alocuri o explozie de grunge în care se repetă obsesiv ㎥„Culorile-s gri/ Statuile-s vii/ Departe de mine/ Încearca să fii Mașinile ard/ Statuile cad/ Sirenele cântă/ Geamuri se sparg“.  Mai departe „Pavlov“ merge oarecum pe acelaşi calapod cu un refren zgomotos în care aflăm că „lumea se așteaptă să vii/ lumea nu vibrează/ lumea calculează/ dar lumii, nu-i pasă să știi“, iar „Acelaşi eu“ aduce un vag aer de Nirvana cu al lor „Smells like teen spirit“. „Scrisoare“ continuă în linii mari „signature“-ul timişorenilor, chiar dacă stilistic aici lucrurile devin ceva mai bogate. Un moment frumos îl reprezintă  „Desprins“, care pare a fi o melodie desprinsă din repertoriul celor de la R.E.M. iar cireaşa de pe tort este  „Nu călcaţi pe soare“. Nu doar muzical, căci aici şi versurile sunt şmechere (dacă vrei): „nşelăm câte-un vis chiar de ne-am promis/ să ţintim spre abis făra de chei (care mai vrei). vino mai aproape de soare/ suntem aici, mai aproape de soare/ nu-ţi fie teamă să păseşti pe soare/ vino cu noi mai aproape de soare“.

Mastering-ul nu este tocmai strălucit, dar unul din plusurile acestui disc este faptul că toate piesele sunt scrise în limba română. Trupa timişoreană care a pornit la drum în 2014 sub numele de Poşta Mare şi-a schimbat numele în Melting Dice în data de 1 aprilie 2016. Nu ştim motivul pentru care s-a făcut această schimbare. Ceea ce este cert este că trupa este alcătuită din Bogdan Cotîrță (voce, chitară), Flavius Vutan (chitară), Daniel Șimon (bass) şi Sorin Ghiniță (tobe). Un alt lucru sigur este că băieţii încearcă să-şi croiască un drum interesant. E un început, cu plusuri şi minusuri, dar din cele zece piese se simte că zarurile topite au ingredientele necesare pentru a se face cunoscute pe viitor. 

Vama - Better

                                                   

Având în vedere faptul că trăim într-o lume „cu susu-n jos“, îmi voi lua libertatea de a începe recenzia celui de-al treilea album Vama cu finalul cronicii dedicate discului anterior al trupei, în care menţionam că „în cazul în care băieţii şi-ar face un update la ceea ce se poartă în 2012 în materie de rock, rezultatele ar putea fi spectaculoase“.


Chiar dacă niciodată nu am fost un fan înflăcărat al formaţiei care gravitează în jurul lui Tudor Chirilă, trebuie să recunosc că acest disc m-a surprins într-un mod plăcut. Principalul motiv este faptul că Vama a schimbat macazul. Indubitabil, vinovat este producătorul acestui album, britanicul James Lewis. Marea majoritate a celor 12 piese în limba engleză incluse pe acest disc emană un aer british, ocolind cu bună ştiinţă „brizbriz“-urile cu care ne-au obişnuit cei de la Vama. Nu ştiu dacă această îndepărtare de la artificiile muzicale care au creat semnătura „Vama“ va fi primită aşa cum se cuvine de fanii înflăcăraţi ai trupei. Desigur, vor exista mulţi cârcotaşi care vor repune pe tapet faptul că magia succesului Vama s-a datorat în primul rând textelor create „să fie pricepute de toată lumea“. Cert este că Vama a decis să schimbe reţeta de succes cu sound-uri mai actuale şi texte în limba lui Shakespeare, iar rezultatul acestui experiment va fi cunoscut doar peste o anumită perioadă.

Albumul porneşte la drum cu o piesă „şmecheră“ în care urechile ascultătorilor sunt burduşite cu un soi de dream pop – rock. „Summer Love“ înglobează elemente de synth – pop care îţi aduc aminte pe alocuri de Owl City (Firefly) şi devine pe final un soi de Artic Monkeys cu riff-urile murdare şi o energie de invidiat. Nu ştiu dacă piesa Burning Man are sau nu legătură cu celebrul festival american ci acelaşi nume, dar piesa explorează sound-ul „british rock“. Desigur, acele „oh – oh- oh“ – uri din refren nu au cum să nu te ducă cu gândul la Coldplay, dar una peste alta piesa se prezintă ca un pop – rock frumuşel.  Nici cea de-a treia piesă de pe acest disc nu are darul să te dezamăgească, căci Riding High (Into the light) pare a fi un amestec de One Direction meets Maroon 5. Bucăţele pop şi rock combinate cu niscaiva sound-uri reggae fac ca melodia să se înscrie în momentele inspirate de pe acest Better.

Primul pas mai puţin inspirat din acest disc soseşte odată cu „Start a fight“, dar situaţia se redresează rapid graţie melodiei  „London Feeling“, care are acel vino-ncoa care face diferenţa între piese „aşa şi aşa“ şi cele „bune“. După un intro care aminteşte de celebrele balade ale celor de la Dire Straits, piesa capătă „substanţă“ pe parcurs, fiind un amestec între baladele executate cu atâta măiestrie de Pulp, Blur sau Oasis. În vremurile lor de glorie, e bine de precizat.

„In the name of love“ oscilează în jurul unui refren din aceeaşi categorie Coldplay, iar binecunoscuta (deja) Memories Now nu se îndepărtează nici ea de această direcţie. Nu voi insista prea mult asupra unei alte piese care a reuşit deja să devină preferata fanilor trupei - Ghosts at War- căci imediat după această melodie, pe disc apare surprinzătoarea „A better man for you“. O compoziţie care amestecă la fix conceptul de baladă şi „putere“. „Cure K“ este un alt moment în care se vede cu ochiul liber (şi cu urechea spălată) schimbarea de macaz a celor de la Vama. Este o piesă pentru care discul ăsta merită o audiţie atentă. Vocea lui Tudor Chirilă devine de nerecunoscut graţie efectelor iar instrumentaţia bogată adaugă un plus de şarm. E genul acela de song care are toate şansele să îţi rămână în cap încă de la prima ascultare. Este cireaşa de pe tort, dacă mă întrebaţi pe mine. Penultima piesă Karma Game nu reuşeşte să inmpresioneze prea tare, iar finalul „Fingers and sin“ este singurul moment de aici care îţi aminteşte de vechea „Vamă“. Şi asta mai ales datorită instrumentaţiei. Care îţi readuce în cap piese de pe celelalte două albume ale trupei. Cum ar fi „Tata taie porcul“  sau „Să facem sex“....

Probabil că pentru unii faptul că trupa Vama cântă în engleză este o surpriză. Poate n-ar fi rău să ne amintim totuşi că prima piesă scoasă de Vama după despărţirea de fracţiunea „veche“ a fost Bed for love. Drept e, până acum trupa a cochetat sporadic cu „english language“, dar de acum încolo oamenii s-au hotărât : merg numai pe piese scrise în limba engleză. Cu care vor să cucerească lumea. Legenda spune că pentru acest disc, trupa Vama a compus peste 30 de demo-uri, iar producătorul britanic a decis cele 12 care s-au calificat. Şi că prima piesă a discului are nu mai puţin de nouă versiuni de mix. Dincolo de amănunte neinteresante pentru ascultătorul „average“, pasul celor de la Vama pare a fi un act de curaj. Fără a fi cârcotaşi, trebuie să amintim faptul că în Marea Britanie există aproape în fiecare cartier o trupă care „sună a Coldplay-Muse-Artic Monkeys“. Rămâne de văzut dacă gaşca lui Tudor Chirilă va reuşi să facă niscaiva valuri „dincolo“. Până una alta, avem de-a face cu un disc care după cum îi spune şi numele e „mai bun“ decât ceea ce am auzit până acum de la Vama. Sau ca să parafrazez melodia celor de la Daft Punk, albumul ăsta e „bigger, better, faster, stronger“.

Discul „Better“ va fi public începând cu data de 12 septembrie, iar lansarea oficială a acestuia se va produce cu un concert la Sala Polivalentă din Bucureşti, pe 12 octombrie.

Adi Barar Band - Hold on!

                                           

În cazul în care cuvântul „blues“ îţi zice ceva, nu ar trebui să ratezi materialul discografic „Hold on!“, primul disc apărut sub umbrela Adi Bărar Band, din mai multe motive. Primul ar fi acela că „echipa“ este condusă de liderul trupei Cargo, Adi Bărar. E un indiciu că albumul merită audiţii succesive. Nu numai pentru cei cărora le curge blues-ul prin vene, ci şi pentru „curioşi“, fiindcă feeling-ul creat de Adi Bărar “Barezze”, la chitară și voce, Kombell Cramba la bas și Cristi Rațiu „Acidutu” la tobe este cât se poate de inspirat. 

Hold on! este un disc demn de aplaudat pentru orice meloman cu urechile desfundate, căci oricine simte de la distanţă faptul că track-urile au fost înregistrate cu suflet. Desigur, toate cele 11 piese fac parte din „marea carte a blues“-ului şi au fost cântate de-a lungul timpului de nenumăraţi muzicieni de pe această planetă, dar atmosfera emanată de blues-ul made in Timişoara este una de neratat. 

Discul porneşte la drum cu celebra piesă compusă de Muddy Waters, I’m Your Hoochie Coochie Man  în care eşti vrăjit din start de vocea sensibilă a lui Adi Bărar dar şi de un instrument foarte “cool“ care a fost inventat in 1934 dar care a intrat cu adevărat în atenţia tuturor graţie folosirii lui de către Deep Purple, Uriah Heep, Steppenwolf, Atomic Rooster, Grand Funk Railroad, Santana, Procol Harum, Yes sau Emerson, Lake & Palmer. Desigur, e vorba de orga Hammond, care face legea în gospel, soul, blues, rock, country sau jazz, dar chiar şi-n biserici. La acest capitol, apaluzele merg şi pentru Teodor Pop, unul din colaboratorii acestui disc, care reuşeşte să coloreze această piesă într-un mare fel. 

Mai apoi, lucrurile merg pe un făgaş normal cu Rock me baby, rock me all night long , piesa devenită cunoscută graţie lui B.B. King, în care ascultătorul este „tratat“ cu backing – vocals realizate de Claudia Negruţ. În momentul în care ai început să asculţi cea de-a treia piesă a discului, te teleportezi undeva în America, într-o noapte cât se poate de rece în care ploaia îţi bate-n geam. Nici nu e de mirare, căci Cold black night readuce în prim plan abilităţile tehnice ale celor trei muşchetari, care oferă o variantă magică a celebrei melodii interpretată în original de Fleetwood Mac. Pentru următoarea piesă melomanul este plimbat puţintel prin Texas cu o interpretare de succes a celebrei La Grange a celor de la ZZ Top, unul din highlight-urile acestui album. 

Fanii J.J. Cale au toate motivele de bucurie, căci Adi Bărar şi gaşca „atacă“ cu succes mai multe piese cunoscute, cum ar fi Same Old Blues, Mama Don't, Magnolia, Call Me The Breeze, After Midnight sau celebrul Cocaine, iar un alt moment inspirat este „Cars Hiss By My Window“, din repertoriul The Doors. 

Una peste alta, cei trei muşchetari ai blues-ului timişorean, merită toate aplauzele pentru atmosfera pe care o crează pe acest disc. Pe care mai colaborează în afară de cei menţionaţi anterior şi Loris Negruţ la guitar şi keyboards. Şi fiindcă am avut ocazia să îi ascult în concert, încă de pe la începutul acestui proiect (cu opt ani în urmă) şi chiar şi în toamna anului 2016, când trio-ul a executat o cântare fantastică la clubul The Note din Timişoara alături de maestrul A.G. Weinberger, da-ţi-mi voie să vă dezvălui un secret: tipii ăştia nu trebuie rataţi live. 

Discul a apărut la MediaPro Music şi poate fi cumpărat de aici. 

Dan Byron - Priveşte cerul...

                                           

Cineva spunea la un moment dat că „un popor fără cultură este un popor ușor de manipulat“. Desigur, acel cineva era unul din cei mai mari gânditori ai acestei lumi, Immanuel Kant. Mi-am amintit de această zicală din cauza piesei „O clipă de tăcere“, melodia care deschide primul album solo al solistului formaţiei Byron, unde se face o referire la citatele celebrului filozof. Trecând peste chestiunea aceasta cât se poate de adecvată vremurilor tulburi pe care le trăim în ţărişoara noastră, muzichia din „Priveşte cerul“ se învârte destul de pregnant în linia aranjamentelor cu care ne-a obişnuit această gaşcă. Un alt aspect care se vede cu ochiul liber de la mare distanţă este predilecţia lui Dan Byron pentru cuvinte alese. Texte care îţi pun creierul la „muncă“, care nasc „filme“ şi idei de bun augur, care creează vibe-uri pozitive. Printre cele 12 piese incluse pe acest disc se regăsesc şi momentele atât de cunoscute de flaut, care colorează izbutit piesa „Hoinar“, de exemplu. Printre piesele „cu lipici“ de aici e musai să remarc „De dor“, o melodie în care o clapă care te duce cu gândul la vremurile bunme ale celor de la Coldplay se mulează la fix peste o instrumentaţie simplistă. E genul acela de piesă care te vrăjeşte din prima. Unde mai pui şi faptul că e dedicată oameilor frumoşi: „O dimineaţă banală /Fără Minuni/La ştiri se învârteau/ Stoluri de minciuni/ Dar nu conta/ Oamenii-s frumoşi, spuneai/Chiar şi aşa“. 

 „Să fie veselie“ este piesa în care nu ai cum să nu te gândeşti la cei de la Queen, iar „Obosit“ are un soi de „nervozitate“ muzicală care mi l-aş fi dorit să-l descopăr în mai multe track-uri de aici.  Niscaiva influenţe latino îşi fac prezenţa în „Ţara asta“ (care face referire şi la Copacabana), iar în piesa „Încet, încet“ artistul cochetează cu un soi de reggae undeva între UB40 şi Patrice. Piesa asta este cea mai „radio – friendly“ şi datorită textului „aprozăresc“:  „Oricine are mai mult de douăzeci de ani /A început deja să se decompună/ La treizeci de ani eşti la fel de expirat ca Adam/ După care n-are rost să-ţi spun – eşti un fel de legumă“. Am remarcat şi una bucată groove de chitară inspirată în „Lumi paralele“, dar şi un alte text reuşit la „Origami“.  Ultima piesă de aici începe cu un sound de chitară scos parcă din celebrele show-uri MTV Unplugged cu Nirvana. Sau Pearl Jam, dacă vă coafează mai bine. Delicioase sunt şi „clopotele“ din background care sunt mai apoi colorate cu o secţiune de „strings“ care dau întregii piese un aer de Angelo Badalamenti meets Ennio Morricone.




După cum spuneam într-o cronică anterioară a albumului Eternal Return, Byron acordă multă importanţă detaliilor. Discul acesta vine însoţit de o cărticică . Nimic spectaculos, până aici. Fiecare imagine „ataşată“ la cele 12 track-uri este aleasă „corect“, chestiune care se poate atribui şi „master“-ului. Deşi muzica de acest gen e prea „cuminte“ pentru urechile subsemnatului, piesele din discul de debut Dan Byron au substanţă şi „curg bine“. Poate, pe viitor, solistul trupei Byron îşi va da şi mai mult frâu laturii „mai agresive“. Până una alta, în scurt timp ne putem aştepta şi la alte albume solo ale membrilor Byron. Discul se găseşte aici.

I’m the Trip - A True Strory About Vampire Love

                                              

Unul din primele lucruri remarcabile care-ţi „piuie“ în urechi după ce îi asculţi pentru prima oară pe sibienii care alcătuiesc trupa I’m the Trip este faptul că băieţii ăştia sunt cât se poate de „nervoşi“ în exprimare şi nu „merg“ pe linia „soft“ adoptată de multe găşti de rock din noul val românesc. Este oarecum şi de înţeles, fiindcă oamenii se învârt undeva în zona celor de la Queens of the Stone Age. Dealtfel, cu ocazia lansării acestui album care a avut loc la Manufactura în Timişoara, trupa şi-a încheiat recitalul cu un cover după gaşca lui Josh Homme. Un alt plus al trupei sibiene este acela că compoziţiile lor „împrumută“ diverse stiluri muzicale, dincolo de desert – rock fiind perceptibile şi accente de hard, grunge şi chiar şi elemente cinematice folosite cu precădere în zona rockabilly.

„Este o poveste despre vampirism, despre cum viața poate să absoarbă în tine tot ce e mai bun, până rămâi a sad and lonely man, iar iubirea este singura care poate schimba realitatea care se așează în fața ușii, într-un realism magic, unde Ursula își scutură cearșaful pe balcon iar praful schimbă în culori, blocuri anoste. Culorile sunt, în cazul nostru, dinamica și energia transmise de chitară, de bas, de percuție, iar vocea lui Gabriel, un mix soft între Nick Cave și Michael Gira“, spun membrii trupei în descrierea acestui album de debut. .

Chiar dacă e cât se poate de ciudat să-ţi deschizi un disc de debut cu „Never ending“, melodia care dă startul acestui periplu are toate elementele care-ţi atrag atenţia într-un mod plăcut, desele schimbări de ritmuri şi riff-urile „murdare“ alternându-se la fix cu vocea inspirată a solistului Gabriel Bucurstan. Debutul piesei „Blind Date“ te duce cu gândul la Nick Cave şi Grinderman, dar odată cu refrenul compoziţia devine mai „cuminte“. Acest lucru nu e deloc un minus, căci în unele momente ascultătorul are parte de idei desprinse parcă din visteria celor de la Monster Magnet, iar alternanţa asta de „rough“ versus „tender“ este cât se poate de simpatică. Nu ştiu dacă sibienii de la  I’m the Trip au ascultat vreodată Hanni El Khatib, dar melodia lor „Love Jones“ mi-a adus aminte de sound-ul americanului care a declarat la un moment dat că face muzică pentru cei care au fost împuşcaţi sau au fost loviţi de tren. O explozie inspirată de blues şi distors-uri produse în deliciosul stil „retro“, care pe plan autohton aminteşte oarecum şi de zona în care se situează Burning Table. Unul din cele mai inspirate momente ale acestui debut. Play şi I just want continuă seria pieselor „cu cohones“ în care desele ruperi de ritm creează o atmosferă „tripy“. Primul videoclip al trupei – la „The Things you do for the last time“ –nu reuşeşte să surprindă energia pe care o degajă membrii trupei, fiind o alegere neinspirată în opinia subsemnatului, pentru „promo“. Ultimele trei piese ale discului aduc multă măiestrie artistică în „Kill Buzz“, momente mai puţin inspirate în „Try“ şi un final „meseriaş“ cu „Done“, unde pe alocuri chitara îţi poate aduce aminte de vremurile bune ale celor de la Red Hot Chilli Peppers, printre altele.

Şi fiindcă nu e frumos să amintim doar laudele,  unul din minusuri ale acestui album de debut îl reprezintă „sound“-ul. Masterul. „Şlefuirea“ inginerilor de sunet, dacă vreţi. Spun asta pentru că în 2017 (sau mă rog, sfârşitul anului 2016, când a apărut acest disc) sound-ul unei trupe rock ar trebui să sune updatat la vremurile noastre. Cam la fel cum face Dan Auerbach, de exemplu. Desigur, problema asta se regăseşte la foarte multe trupe din România. Un şi mai mic minus ar fi faptul că discul are doar 38 de minuţele şi 47 de secunde. Dincolo de asta, băieţii de la  I’m the Trip au ieşit cu capul în lume cu un album surprinzător de satisfăcător, plin de idei şi cu multe compoziţii adorabil de întortocheate. Actuala formulă a trupei este alcătuită din Gabriel Bucurstan, Adrian Ban, Dragoș Zaplitnei și Sardaki Gabriel, iar pe băieţi îi găsiţi aici.

Karpov Not Kasparov - Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)

                                            

Atenţie! E cât se poate de aiurea să treci pe lângă acest album „en passant“. Şi asta pentru că cele 12 track-uri incluse pe albumul celor de la Karpov Not Kasparov numit „Soundtrack for a Game of Chess (The Vocal Edits)“ sunt de efect în special atunci când sunt devorate la căşti, departe de vuietul de zi cu zi. Sau pe un sistem stereo. Şi musai, cap – coadă, căci cei doi componenţi ai acestui proiect autohton oferă tuturor urechilor destupate o porţie de synth – pop burduşit cu stiluri mişto, made in Romania.

Istoria jocului de şah sonor între sintetizator şi percuţie (cum îşi alintă muzica cei doi componenţi i proiectului) a început încă din toamna anului 2011 cu un E.P. care a fost urmat la doi ani diferenţă de un altul şi un album apărut numai pe vinil undeva prin 2015. După cum era de aşteptat, piesele scoase la lumină de Valeriu şi Eduard au reuşit să facă furori prin cotloanele underground-ului românesc. Adevăratul „boom“ vine însă cu aceste „vocal edits“. Dincolo de vocile care adesea ţin loc de instrumente, aluatul muzical Karpov Not Kasparov ne arată o trupă matură, cu un sound bine închegat. Chiar dacă niciuna din piesele incluse aici nu e noutate pentru fanii vechi ai proiectului, există o mare diferenţă între variantele vechi şi bogăţia de reverii sonore care se revarsă din acest „update“. Poate ar mai fi de notat că live-urile lor sunt  mereu altfel şi de multe ori includ numere de dans contemporan, proiecţii cu şah între voluntari, figuri de balet, ore de aerobic sau coloane sonore în timp real pentru filme mute. Dacă mai amintesc şi că unele dintre aceste spectacole s-au întâmplat în locaţii neaşteptate, frizerii, azile de bătrâni, magazine de pantofi sau toalete de restaurant, e cât se poate de clar: băieţii ăştia n-au rămas repetenţi la orele de „inovaţie“.

Exact ca şi-n şah, discul începe cu o deschidere „neutră“, menită parcă a tatona „terenul“. Poate fi un soi de de Gambit Evans sau Deschiderea Ponziani, cert este că cele aproape două minuţele ale piesei „Opening“ reuşesc să creeze o stare de „aşteptare“. Care este răsplătită pe deplin, căci „Pawn Storm“ te transportă imediat într-o galaxie cu sunete ciudate, care aminteşte oarecum de piesele create de Gesaffelstein. Mai puţin „nervoase“ dar la fel de inspirate. Chiar dacă în primele secunde ale piesei  „Mechanical Turk“ ai vaga impresie că vei asista la un moment Underworld, pe parcurs melodia evoluează spre alte zări sonore, iar synth-ul se mulează perfect peste instrumentaţia mega – inspirată. Odată ce păşeşti în zona piesei „Kaissa“ lucrurile devin şi mai interesante, căci întreaga structură a piesei este pur şi simplu „adorable“. E un amestec ce te duce cu gândul la MGTM, Kavinsky sau Justice. Câte puţin din fiecare, în cantităţile ideale pentru a oefri un amalgam delicios. Printre momentele de remarcat se numără cele două variante ale piesei „Nothing is as healing as the human touch” (mai ales în varianta de final) sau „Choose your colour/Gipsy Dark”, aceasta din urmă având parte de un topping sonor din zona muzicii pe care ne place să o considerăm ca fiind „world de România“. Una din piesele cele mai cunoscute ale celor de la Karpov Not Kasparov este cea dedicată celebrei Elisabetha Polihroniade, care demonstrează că băieţii se ştiu bine de tot şi cu incursiunile în free – jazz şi experimental music. Un alt moment care va fi apreciat aşa cum se cuvine de amatorii de muzici „mai puţin pop“ este „The Trouble with time“, care pare a fi o melodie scrisă special pentru un soundtrack de desene animate din anii 80, într-un subsol tapetat cu postere din revista Bravo, în care synth-urile pur şi simplu o iau razna. În cel mai frumos chip cu putinţă. 

Nu ştiu exact care a fost strategia celor de la Karpov Not Kapsparov cu acest joc de şah sonor dar certific faptul că „partida“ asta e una care emană gânduri pozitive. Cu siguranţă este unul din discurile care merită să prindă un loc în topul celor mai bune apariţii româneşti din 2016, chiar dacă în clasamentul subsemnatului nu a figurat, graţie faptului că discul a apărut la sfârşitul anului trecut. Karpov Not Kasparov îmbină într-un mod radios sound-urile 80s cu electro – pop – ul francez al unor Justice sau General Eletricks peste care se aude un clipocit fin de Dâmboviţa. E un soi de „chessmaster“ de România pentru care s-a inventat neaoşa expresie „marfă“.