U2 - Songs of Surrender

 

Probabil că dacă noul material discografic al celor de la U2 ar fi apărut în perioada pandemiei, rezultatul ar fi fost altul. Ideea de a reorchestra piese din repertoriul unui artist nu e deloc nouă și a fost aplicată cu mai mult sau mai puțin succes în nenumărate cazuri. Fără îndoială cei de la U2 sunt un nume aparte în istoria muzicală modernă, dacă nu de altceva măcar pentru faptul că trupa și-a păstrat componența intactă din 1976 de la înființare adică Bono (voce), The Edge (chitară), Adam Clayton (bass) și Larry Mullen Jr (tobe). 

Decizia de a reorchestra 40 de melodii din repertoriul celor de la U2 și de a le îngloba pe Songs Of Surrender ar putut fi una mișto dacă rezultatul ar fi fost satisfăcător. Din nefericire, marile hituri ale trupei cântate în variantă acustică nu reușesc să transmită nimic nou. Și-n plus, nu redau nimic din splendoarea variantelor neacustice cântate pe marile stadioane de pretutindeni. Se prea poate și ca melodiile de genul „Pride (In the name of love)“, „One“ sau „I Still Haven't Found What I'm Looking For“ să fi fost compuse în mod special pentru cântări cu jdemii de oameni și de aceea variantele lor reduse la chitară acustică, tobe minimale și synthuri așijderea să nu convingă defel. Unicul lucru interesant la varianta de aici a piesei  „I Still Haven't Found What I'm Looking For“ este acela că pe lângă Bono la voce aici și fac apariția și Daniel Lanois și Brian Eno.  Și tot la capitolul colaboratori pe piesa „Red Hill Mining Town" își face apariția și Trombone Shorty, iar binecunoscutul producător canadian Bob Ezrin și-a adus și el aportul la câteva bucăți de aici. 

Ambiția celor de la U2 de a fi prezenți pe „marile ecrane“ nu face casă bună cu melodiile interpretate aici parcă într-un pub irlandez cu trei mese. Songs Of Surrender nu este tocmai un dezastru complet, căci ai ocazia de a descoperi și melodii mai puțin cunoscute din bogata discografie a irlandezilor, însă per ansamblu apariția asta e una nesențială. Care cu siguranță îi va mulțumi doar pe fanii înverșunați ai trupei U2.

Poate discul ăsta ar fi fost acceptabil dacă oamenii s-ar fi limitat la un singur CD și ar fi ales pentru asta 12 – 13 piese. În varianta de 40 de piese....chestia asta uneori sună ciudat, de parcă melodiile ar fi fost comandate pntru o reclamă TV la cel mai cunoscut lanț de farmacii sau cea mai mare brânză. 

Lil Obeah - Lil Obeah Presents Everyday Is Halloween

 

Andrei Bucureci, adică Lil Obeah, a lansat cu ceva vreme în urmă frumușelul disc From Transylvania (care conține printre altele și reinterpretări cât se poate de meseriașe după compoziții de Valeriu Sterian, Mircea Baniciu, Taraful din Clejani sau Implant Pentru Refuz) iar la acest al treilea album , produs de Marius Costache ne propune o zeamă de dub „și altele“ care debutează cu „Duppy Theme“.

Din fericire, pe lângă stilul abordat printre alții de Lee "Scratch" Perry, din „ghiveciul“ sonor inventat de Lil Obeah  nu lipsesc nici de această dată elementele alea care te duc cu gândul la coloanele sonore specifice filmelor horror. Un alt plus care dă o substanță aparte acestui disc este faptul că există niște colaboratori „externi“ careși aduc aportul pe deplin la ceea ce ne place să numim diversitate.

Lista acestora îi include pe doi rapperi americani. Time este un artist hip-hop care a fost comparat ca un amestec izbutit de  William S. Burroughs  cu Andre 3000, iar Extra Kool este un dadaist modern care se scaldă în hip hop. Cei doi își aduc contribuția pe piesele „Fearless Vampire Killers“ și „Everyday is Halloween“, piese care deși au un iz puternic american grație goștilor, rămân oarecum în zona dub-ului experimental cu care Lil Obeah și-a obișnuit publicul. 

Chiar dacă titlul piesei „Zombie“ te-ar putea duce cu gândul la hitul celor de la The Cranberries, aici nu e vorba de așa ceva. Piesa plutește pe niște sound-uri orientale de orgă extrase parcă din ceațiile celor de la Altin Gun, iar vocile din același registru se mulează perfect pe ideea cântecului. Zeama asta psihadelică ce include la refren „suntem zombie/tu așa să nu fii“ se încheie cu evocarea a două personalități de pe meleagurile noastre...„Aici în țara lui Eminescu...nimeni nu te crede și nu-ți cere  respectul...ești visul umed a lui Ceaușescu“

„World-A-Vampire“ și „Transylvanian Hunger“ sunt croite mișto, în filmul unor posibile soundtrack-uri ale unor filme de Hitchcock, iar „Dead Don't Dub“ este unul din cele mai reușite momente de aici. Poate pentru că are mostre de percuții moderne. Și orchestrație repetitivă, dar nu enervantă. Pe „Negru Vodă“ situația pare să se îndrepte spre o combinație de Brian Eno cu niscaiva krautrock  german și elemente folcorice tradiționale din zona noastră, iar „Dub of Night “ navighează spre tărâmuri electronice, unde efectele de voce te pot duce cu gândul la Depeche Mode. 

Așa cum îi șade bine oricărui album bine gândit,  piesa de final este una care poate fi inclusă lejer în capitolul ciudățenii experimentale la care e bine să ciulești urechea atent. Dr. Jeckyll & Monsieur Hyde (ft. Peter Harris & Fritz Catlin) este o compoziție care te atrage inexplicabil din prima...și te face să te gândești... oare ce ar fi ieșit din acest disc dacă mai multe piese ar fi mers pe drumul ăsta „mai ciudat“? 

Una peste alta, discul Lil Obeah e bun de ascultat pentru cei care sunt deschiși la abordări muzicale noi și nu sunt închistați în acel conservatorism muzical care se manifestă cu precădere de la o vârstă în sus. E o audiție reconfortantă care îți poate aduce o satisfacție auditivă din categoria „așa da“. 

Kate NV - WOW

 

Pe numele ei adevărat Katya Shilonosova , Kate NV e ceva ce n-ai mai auzit demult. Amestecă la marea artă bucăți de muzici experimentale cu sunete oarecum „pop“ și dă impresia că nu există reguli. Dealtfel într-unul din interviurile rusoaicei care se află la cel de-al patrulea album, aceasta a declarat cu nonșalanță că nu are absolut nicio problemă să asculte Karlheinz Stockhausen  și  Cristina Aguilera. Desigur, e puțin probabil ca oamenii care au ascultat-o pe cea din urmă să „guste“ fie și câte puțin din ciudățeniile etalate de Kate NV, dar asta e altă poveste. 

Pe măsură ce te afunzi sănătos în cele 11 trackuri ale acestui disc realizezi că ceea ce îți percep urechile este bucurie pură nealterată defel de cutume contemporane.  Dacă e să asculți doar piesa „nochoi zvonok (nightcall) “ vei avea impresia că ai descoperit o oază de originalitate  greu de găsit în alte compoziții din zilele noastre. Și asta pentru că – la fel cu alte momente ale discului – artista amestecă bucățele de pop japonez și sovietic cu sound-uri vestice, saxofoane specifice jazz-ului cu instrumente de percuție specifice downtempo, ghiveciul obținut fiind unul remarcabil,. 

Fiecare melodie de aici are ceva al ei și se prea poate ca șarmul acestui disc să vină și din faptul că artista folosește în înregistrările ei un pachet de sample-uri de la Found Sound Nation, provenit din instrumente deteriorate din școlile publice din Philadelphia. Așadar să nu te mire dacă la un moment dat auzi o ușă care scârțâie sau sunete analogice care te pot teleporta în funcție de imaginația fiecăruia pe tărâmuri mai mult decât magice.

Meow chat, piesa care închide acest disc pare a fi coloana sonoră a oricărui video – game din anii 80 în timp ce „d d dont“ pare a fi un strigăt împotriva pop-ului contemporan, realizat însă cu mijloace specifice acestui gen . „Confessions at the dinner table“  este plină de sintetizatoare care par a funcționa alandala, dar pentru o experiență memorabilă recomand din adâncul inimii să ascultați WOW cap – coadă, nu pe bucăți. Veți descoperi o artistă care elimină totalmente barierele dintre stilurile muzicale și veți fi tentați să strigați din răsputeri....Wow!

Sleaford Mods - UK GRIM

 

În piesa care dă titlul celui de-al șaptelea album al celor de la Sleaford Mods, UK GRIM oamenii ăștia care se scaldă într-un gen muzical pur și simplu prea complicat de descris cu cuvinte simple....decretează nici mai mult nici mai puțin că „In England, nobody can hear you scream”. 

Dincolo de vremea ploioasă și frământările post Brexit din Marea Britanie, cei doi tipi din Notingham care reușesc să amestece stiluri muzicale diverse sunt originali tocmai prin simplitatea dezarmantă. Dacă pe albumul lor anterior din 2021 Sleaford Mods au făcut mișto la greu de măsurile luate de guvernul britanic în lupta cu pandemia, de această dată lista temelor abordate include o varietate inimaginabilă, punctul central al lyrics-urilor subliniind decăderea contemporană cu un umor abraziv, creionat pe lupta împotriva îndobitocirii în masă la care asistăm din păcate nu numai în țara lor de baștină.

 Jason Williamson și Andrew Fearn par să abordeze teme pur britanice însă de multe ori chestiunile respective se aplică all over the world.  Unul din momentele memorabile de aici este „So Trendy”, Nu doar pentru că e o colaborare cu Perry Farell și Dave Navaro  de la Jane’s Addiction, ci mai ales pentru sound-ul abraziv și brut. Care răzbate din plin și în ‘Force 10 From Navarone’ (realizată alături de Florence Shaw (Dry Cleaning)“, sau în „Tilldipper“, aceasta din urmă fiind un soi de combinație de Deutche Amerikanische Freundschaft și Igyy Pop. Un alt motiv pentru care oamenii ăștia sunt exact ceea ce trebuie este și faptul că adesea textele lor trec de zona ortodoxă. De genul „Stick ya neck out/Lie like fuck/Who's the cunt?/It's all of 'em/Make the parcel, big and white/Sniff the bastard, fuck your life“. 

Sau cele din  „On te ground“  unde aflăm că „After the noise, the city eats me/I feel like shit in a heartbeat/I get the strains of air past me/From the stale smell and the dying feeling“. Chiar dacă uneori grație colaboratorilor melodiile ies nițel din standardul crud inventat de Sleaford Mods, per ansamblu muzica lor e atât de simplă de genul „right in your face“  cum era soundul etalat de Sex Pistols cu câteva decenii în urmă. 

Nihilismul modern dublat de umorul abraziv și care pe alocuri subliniază pe deplin apatia și complezența care domină vremurile noastre sunt elementele cheie ale acestor britanici. Cu linii melodice suspect de simple oamenii construiesc o punte între public și artist și lovesc exact unde trebuie, mai ales în vremurile noastre când o grămadă de pământeni sunt supărați dezamăgiți și se simt nemulțumiți. În „Right Wing Beast” , pe un fundal sâcâitor oamenii spun„ But what’s gone on, what can I see?/You're all getting mugged by the aristocracy/But what's gone on, what can I see?/You’re all getting mugged by the right wing beast, yeah“. Desigur, putem aplica textul ăsta lejer și-n alte țări, nu-i așa?

 „Pit2Pit” are un riff punk frumos iar „Apart From You” și „Tory Kong” sunt și ele mostre cât se poate de grăitoare pentru souundul Sleaford Mods. Pe scurt, băieții ăștia creionează complicatele vremuri pe care le trăim cu o muzică simplă și dezbrăcată de brizbriz-uri, dar cu un efect năucitor. De nota zece. fără îndoială! 

Phunk Smugglers - Phunkdemic

 

Ca orice ghiveci care se respectă și cei de la Phunk Smugglers  au în componența lor o sumedenie de lucruri frumoase și gustoase. Contrabandișțtii de funk sunt o adunătură de muzicieni din Serbia și România care și-au propus cu albumul de debut să ofere cantități impresionante de voie bună și bună dispoziție și după audiția celor nouă piese cuprinse pe „Phunkdemic“ e clar pentru toată lumea că msiunea aceasta a fost realizată cu succes. 

După intro-ul de aproximativ 90 de secunde care deschide această călătorie muzicală lucrurile debutează în forță cu Everybody s in the House, o melodie în care solista Andrada ne anunță că trebuie să fim gata pentru ceva contrabandă („get ready for some smuggling“), moment care prilejuiește o explzoie de aranjamente muzicale meseriașe înglobate în ceea ce numim funk. „Spend some time together“, cea de-a treia piesă strălucește în ansamblul ei dar este mai mult decât drăgălașă și pentru clapele magnifice, iar „Family“ este o baladă care demonstrează din plin faptul că oamenii ăștia chiar știu cu ce se mănâncă muzica faină. Dealtfel, unul din atu-urile acestui debut este faptul că pe lângă piesele energice care te ridică efectiv de pe scaun cuprinde și momente „slow“. „Spinning Around“ e un amestec de jazz funk cu trompete sexy care fac din piesa cu pricina una din cele mai interesante momente ale discului. Nici sonoritățile rock nu lipsesc de aici, „Life is on my way“ fiind un exemplu interesant care susține această afirmație, iar „Power is within you“ are un groove molipsitor. Dincolo de jazz și rock, pe porțiuni distincte ale pieselor urechile avizate au șansa să descopere și bucățele de blues și chiar pop, iar asta nu are cum să dăuneze nicidecum produsului final.

Desigur, pe lângă soundurile din categoria James Brown sau Phunkadelic , oamenii ăștia adaugă și arome de pe meleagurile noastre. Interesant este că înainte de a ajunge pe platformele de streaming, discul ăsta a ajuns sub formă de vinil la câțiva melomani norocoși care au avut șansa să asiste  live la concertele lor din  Timișoara sau Drobeta Turnu Severin. 

Nu întămplător Turnu Severin, căci solista Andrada Crețu este născută acolo. Și atunci când nu cântă cu vocea în Phunk Snmugglers, cântă la pian la trupa Funky Misfits...încântător. Și chiar și la o formație numită Tony Baboon. Basistul Dejan Kotarcic și tobarul Ranko Varga mai fac parte și din trioul de blues – rock Axis, iar „coeziunea“ cu ceilalți membri ai trupei Phunk Smugglers este asigurată de faptul că oamenii aceștia se știu de ceva vreme și au activat și într-o altă trupă. Pe scurt, debutul contrabandiștilor de funk este o surpriză cât se poate de plăcută pentru orice pământean care n-are urechi de tablă. Nu am cum să închei această cronică decât cu îndemnul să-i vedeți și live...pentru că sună cel puțin la fel de bine ca și de disc. Care se poate găsi la concertele lor sau aici. 

John Cale - Mercy

 

E clar pentru oricine că atunci când ajungi la venerabila vârstă de 80 de anișori nu mai vrei să demonstrezi nimic. Iar dacă te numești și John Cale și ai debutat în 1964 într-un grup care un an mai târziu și-a schimbat numele în the Velvet Underground... tabloul e complet. 

Albumul acesta care vine la 11 ani de la precedentul „Shifty Adventures in Nookie Wood“ e unul aparte și pentru că are parte de o sumedenie de colaboratori. Mult mai tineri decât veteranul artist care printre altele a cântat și alături de cei de la LCD Soundsystem, de exemplu. Ei bine, printre cele 12 melodii care alcătuiesc acest album se numără și semnăturile sonore ale unor artiști ca Animal Collective, Fat White Family, Wayes Blood, Actress, Laurel Helo. sau Sylvan Esso. Deși fiecare dintre ei își pune amprenta în piesele în care apar, de remarcat este faptul că albumul sună într-un mare și unic fel, fără prea multe „derapaje“ de la ideea lui John Cale, dar cu multe răstrurnări de situație care adaugă un alt plus pentru Mercy. 

Pe măsură ce asculți piesele, ți-e clar că texturile muzicale sunt cât se poate de mărețe și treptat realizezi că ți-e pur și simplu imposibil să alegi punctele tari și cele mai puțin inspirate ale acestui disc. Și asta pentru că Mercy te răsplătește pe de-antregul și din această cauză nu merită ascultat „pe bucățele“. 

 Nu știu dacă mulți rezonează cu creațiile lui John Cale și nici nu-mi pasă la urma urmei, căci sunt sigur că cei care vor descoperi frumusețea acestor piese vor rămâne uimiți de bogățiile sonore oferite de legendarul muzician. John Cale este unul din acei muzicieni care face artă nu pentru înfometații de divertisment cu orice preț, ci pentru cei care au urechi să descopere o poveste compusă din adâncul sufletului. 

Jurjak - Hoții de vise

 

Chiar dacă nu e nici pe departe un făuritor al vreunui curent muzical original, Jurjak se poate mândri cu faptul că și-a găsit o cărare binedefinită în complicata lume muzicală a vremurilor noastre. Cel de-al treilea album al său, „Hoții de vise“ se înscrie pe aceeași linie de blues/rock/pop cu care George Petroșel și-a tratat audiența și pe discurile anterioare, iar principalul său atu este acela că reușește să „pescuiască“ elemente specifice din toate cele trei stiluri muzicale menționate anterior și să le amestece într-un amalgam decent. 

După un start cât se poate de energic  în care artistul ne asigură că „sunt doar e cu tine / la un început de drum“ , „Alba Neagra“ conține o sumedenie de cârlige specifice melodiilor din muzica pop dar nu omite nici riffurile de chitară specifice multor trupe din britpop-ul de odinioară și plusează și cu acorduri de blues, iar „Inimă de piatră“ rămâne oarecum în aceeași zonă dar adaugă și câteva acorduri a la Depeche Mode. Prima supriză de proporții este „Jocuri de noroc“ care se lăfăie într-o instrumentație modernă cât se poate de spațioasă care-I permite solistului o intepretare vocală de nota zece, iar „Un tip norocos“ revine la aranjamentele clasice în care o chitară abia perceptibilă din fundal adaugă o mostră de originalitate. 

 În cronica dedicată precedentului album al lui Jurjak remarcam faptul că una din cele mai inspirate piese de pe „Bluesberry“  a fost colaborarea cu Bucharest Jazz Orchestra la piesa „Nicio șansă“. Care erau șanșele ca la acest disc să avem parte de o altă colaborare cu Bucharest Jazz Orchestra și rezultatul să fie la fel? Ei bine, de data asta sub numele de „Orașul nostru“ (cu al ei text „Ce oraș frumos/ Dar e cam jegos“) avem parte din nou de un featuring inspirat care duce albumul undeva în zona compozițiilor incluse în soundtrackurile filmelor lui Quentin Tarantino. 

Dealtfel singurul minus al lui Jurjak este că se simte pe ici pe colo că toate compozițiile merg pe un anumit calapod sau șablon. Lipsesc variațiile care se simt atunci când piesele sunt scrise de mai mulți. Asta nu înseamnă că discul ăsta ar putea fi încadrat în categoria albumelor plictisitoare, ci doar faptul că poate pe viitor Jurjak ar face bine să apeleze cu încredere și la alți muzicieni la compoziții. 

Dacă piesa care dă titlul acestui album se învârte undeva în zona rock/reggae-ului abordat uneori și de The Police pe vremuri, „Fiecare“ reușește să iasă și ea în evidență printr-o armonicitate aparte. „Calul de luptă“ aduce o interesantă combinație de acorduri din rockul hardcore cu câteva arome de country și este fără îndoială „cel mai zgomotos moment“ al discului iar sample-ul vocal care face referire la bătălia din 1877 de la Plevna este cât se poate de bine închegat în peisaj : "Să arătăm ca suntem români și ca nu ne temem de vrăjmași/Nu trageți, nu va opriți până ce nu ajungeți pe parapetul redutei". 

Și ultima piesă a discului, „Un răspuns neterminat“  se înscrie în aceleași momente gustoase de aici și face referire la „visul de argint“ care îți evocă vorbe care mint și te lasă cu multe întrebări, gânduri și frământări.

Una peste alta, într-o țară în care preferințele muzicale ale majorității ascultătorilor nu sunt îndreptate spre manele, trap și pop cu refrene demne de pelicula Teambuilding, albumul lui Jurjak ar putea fi inclus lejer printre cele mai interesante apariții discografice ale anului trecut. Dacă nu rezonați la hiturile autohtone repetate la nesfârșit de radiouri vă recomand să ascultați Jurjak, pentru o porție de pop cu blues și rock care nu se înscrie în muzica superficială românească. 

Hagan - Textures

 

Prin definiție, world – music cuprinde stiluri tradiționale și amestecuri în care cutumele se întrepătrund, iar explozia de apariții discografice din ultima vreme face ca trierea adevăratelor valori în această branșă să fie cât se poate de dificilă. Albumul de debut al artistului care-și spune simplu Hagan este o mostră mișto de world – music în care sunt amestecate o serie de influențe africane cu ritmuri electronice britanice, un hibrid de house, UK Bass, jazz și muzică din Ghana care te unge pe suflet de la prima audiție. 

„Pescarii ies pe mare dimineața devreme pentru a-și prinde peștii. Dimineața devreme este liniștită; nu se aude niciun zgomot, iar atunci când ies pe mare nu există nimic care să contribuie la distragerea atenției. Pe parcursul zilei, marea vine cu o serie de condiții de navigație care simbolizează fluiditatea genului muzicii mele“, spune artistul ghanez stabilit la Londra, în comunicatul de presă al acestui disc.

Rămânând la etichete, o bună parte din cele 11 piese ale acestui debut are și un iz de amapiano. Adică stilul acela muzical apărut în Africa de Sud cu câțiva ani în urmă bazat pe sintetizatoare percutante susținute de percuții africane și bass așijderea. Per ansamblu, Textures este o declarație de dragoste pentru muzica tradițională africană realizată cu ajutorul sound-urilor folosite en – gros mai ales în muzica britanică care te surprinde cu un melanj de aranjamente estetice. Pe parcursul albumului își fac apariția o serie de colaboratori printre care se numără și Bryte (la Welcome to Ghana), artistul care a realizat cu câțiva ani o piesă care a fost folosită de cei de la Samsung într-o reclamă cât se poate de celebră, iar printre atu-urile pentru care Hagan merită plecăciuni este și abilitatea sa de a fabrica melodii pline de tensiune. „Sisse Ntweny“ are un început care te duce cu gândul la creațiile celor de la The Prodigy și muzica house tribală iar melodia care dă titlul acestui album conține câteva incursiuni în jazz cum rar ți-e dat să auzi pe un asemenea disc în care o sumedenie de influențe stilistice se regăsesc într-o armonie perfectă. 

Toate melodiile au darul de a satisface atât amatorii de muzică de dans cât și pe cei care apreciează sound-urile profunde, iar amestecul ăsta de imnurile populare din Ghana cu bass britanic și amopiano colorat și cu arome de jazz este de neratat!

Grimus - Abandonic

 

Dacă ar fi să sintetizez cât se poate de concis ideea celui de-al 5-lea album al clujenilor de la Grimus, e musai să citez primele versuri ale celebrei „Bittersweet Symphony“  (cea mai cunoscută melodie din repertoriul trupei britanice The Verve) care spun că viața este o simfonie dulce – amăruie. 

„Cu toate că încă doare/Mă bucur să te revăd/Când apele se revarsă/Peste liniştea noastră/Nu ne-a rămas decât să credem în noi“ sunt cuvintele care deschid prima piesă „Apatrizi“ și care definesc cât se poate de exact spectrul sonor al discului ăsta care este mai pestriț decât creațiile anterioare ale muzicienilor. Pe alocuri, mai ales în zonele sale „liniștite“, albumul are vagi arome de Radiohead (și mai exact a proiectului lui Thom Yorke, The Smile) și nelipsitele influențe Muse , The Editors sau The Killers, dar are și câteva momente în care evadează spre un electro – pop mai puțin inspirat, fabricat probabil pentru a oferi o aură mai radio – friendly a trupei. În timp ce piesele „Soarele“ și „Cutremur“ se înscriu oarecum în latura cu care ne-a obișnuit Grimus, există aici două momente cât se poate de inspirate care experimentează cu aranjamente moderne numite Țara nimănui și Tic – Tac. 

Una din surprizele acestui disc este cover-ul după celebra piesă „Drumurile“ a lui Dan Spătaru (care dealtfel a fost copiată după artistul sârb Miki Jevremovic), care în ciuda faptului că nu sună deloc rău nu are deloc strălucirea unui remake remarcabil. Un alt moment ratat este „Inimă de leu“, o compoziție care se încadrează lejer în zona melodiilor neinspirate care-și doresc să demoleze granițele dintre pop-ul modern și rockul așijderea. Dincolo de narațiunea textului și a poveștii albumului, tot la capitolul aranjamente muzicale nu tocmai strălucite pot fi incluse și „Întuneric“ și „Lumină“, dar din fericire acest ultim exemplu are doar 53 de secunde, deci se poate trece ușor peste. 

Printre piesele care strălucesc se numără „Supererou “ (o incursiune în electro – pop –ul de bun gust), „Albie“ (super-baladă care ți se întipărește în ureche la prima ascultare) și „Excepție“, aceasta din urmă beneficiind și de aportul solistei Ana Coman. Piesa de final, deși are numărul 13, n-aduce defel ghinionul, căci „Suflet“ are porțiuni serioase de aranjamente muzicale experimentale și se dovedește a fi una din cele mai expresive bucăți ale discului și datorită textului: N-am parte de linişte/De când ai plecat/Matematica-i vraişte/Şi sufletul meu pătat/De când ai plecat/E o mirişte“. 

Dincolo de textele  poetice care se regăsesc și la celelalte trupe din noul val al rockului autohton (mă feresc clar de eticheta de alternativ – rock) băieții ăștia au marele plus că nu se sfiiesc să atace și zona electro – rock. Ca și la albumele lor anterioare Grimus are momente de rock de stadion (cu piese care conțin multe la/la/la-uri) dar și porțiuni „de probe“ unde urechile avide de clipe sonore mai puțin lesnicioase sunt răsplătite pe deplin. Abandonic e o alternanță între lumină și întuneric într-o simfonie dulce/amară definitorie pentru vremurile pe care le trăm. 

Nasip Kismet – Live from SuperSize Recording

 

Dacă nu știați încă, aflați de aici: Nasip Kısmet este unica trupă din Ungaria care interpretează muzică turcească. Albumul de debut al formației a fost înregistrat live - după cum îi zice și titlul - într-un studio celebru din țara vecină. Să vă mai spun că discul ăsta are un gust aparte ? Din mai multe cauze, dar pe scut hai să rămânem la faptul că aici se găsesc cântece populare turcești vechi și compoziții proprii interpretate undeva la granița dance/psihadelic/etno-jazz. 

Povestea e scurtă: Nasip Kısmet a fost fondată în 2019 de Arif Erdem Ocak, care locuiește la Budapesta de câțiva ani. Chitaristul uneia dintre cele mai cunoscute trupe de rock turcești, Seksendört, a strâns în jurul său o echipă fantastică. Fiindcă concertele au fost puse pe hold din cauza pandemiei, oamenii au intrat în studio și au înregistrat din fiecare melodie două variante, alegând la final lozul câștigător. Și apropos, la SuperSize Recording Studio au înregistrat și timișorenii de la  JazzyBIT ....

Deloc surprinzător, prima piesă a discului, Kara, aduce cu ea și prima surpriză. O ștruțo-cămilă de funky jazz cu o improvizație de saxofon n-are cum să te lase indiferent, unde mai pui și faptul că titlu piesei înseamnă în limba turcă culoarea neagră. O altfel de splendoare se dezlănțuie în Kendim Ettim (o piesă interpretată în original de celebrul turc Neset Ertas) care  e genul ăla de melodie care îți oferă tot ce vrei, de la savoarea aranjamentelor tipice rock-ului la groove-urile pulsante care nu te lasă indiferent. Fără îndoială, cea mai energică compoziție este  Zonguldak’ın Yolları, care pe lângă elementele exotice care se regăsesc în mare parte și-n celelalte piese reușește să iasă în evidență prin niște percuții electronice care îi adaugă un plus de valoare. 

Ankara’nın Bağları (Büklüm Büklüm) te duce cu gândul la prelucrările disco ale muzicii turcești și strălucește prin aranjamente iar Ninna este o altă prelucrare după o piesă veche care surprinde și prin faptul că este construită pe măsuri muzicale impare. Efectele electronice aplicate peste clarinetul din piesa Dilo Dilo Yaylalar este mai mult decât remarcabil iar „Mih“ este din nou o mostră a măiestriei de care dau dovadă oamenii aceștia în aranjamentele muzicale complexe. Muzicienii scot din joben un aer turcesc cu elemente psihadelice care creează un aer aparte, la fel ca și-n „Mihriban“. Unica piesă care iese oarecum din tiparele mai sus amintite este o prelucrare după un binecunoscut hit pop din anii 80 din Turcia interpretat în orginal de Barış Manço, intitulată  Hal Hal.  

Platon spunea că muzica însuflețește universul, dă aripi minții, zbor imaginației și viață tuturor. Nu pot să adaug decât faptul că Nasip Kısmet este definiția perfectă a cuvintelor rostite de figura pivotantă pentru dezvoltarea filosofiei. 

ABRA - O muză perfectă

 

Oare, ce este mai important: autenticitatea sau inspirația artistică? Cheia supraviețuirii și înfloririi oricărui gen muzical este cât de bine se poate reînnoi, cum poate dobândi o nouă față fără a-și nega propriul trecut. În plus, e indicat ca orice stil să-și mențină elementele muzicale distinctice, cele care  separă genul cu pricina de restul lumii. În cazul formației ABRA secretul este consecvența.  Fie că numim chestia asta folk rock, pop rock sau soft rock, combinația de versuri inspirate și aranjamente așijderea reușesc să atragă publicul setat pe aceste amănunte. Din fericire nu-și propun nici în ruptul capului să capteze atenția celora pentru care muzica este o înșruire de clișee actuale, fuste scurte si texte imbecile. Se prea poate ca pentru mai tinerii ascultători sound-ul discului să fie oarecum înțepenit undeva în trecut, dar aranjamentele-s diverse și un aport special la acest capitol îl au și șlefuitorii (colaboratorii) discului. 

Chiar dacă Cicero spunea  la un moment dat că atunci ”când armele vorbesc, muzele tac”, aici nu e cazul. Varianta inițială a acestui dicton făcea referire la faptul că pe timp de război legile cad în plan secundar. Din nefericire, avem un război la nu foarte mare distanță de noi. Din fericire, mai avem și muze. Unele chiar perfecte. 

Orice album care începe cu cuvintele „Ce bine-i cu tine/Ce bine-i cu noi/ Tu oferi emoțiii/Eu fac tărăboi/“ promite o doză serioasă de entertainment urechilor avizate. Muza perfectă cu care se deschide discul este urmată de „Complici“ , o piesă ușor melancolică în care versurile au o rezonanță aparte („Se mișcă lumea-n sus și-n jos,/Stau neclintit, sunt de prisos./Ea-i încă aici; adio, frici!/Suntem complici“) și „Scoate-mă din trup afară“ , balada care este fără îndoială unul din punctele de referință ale albumului.  Aerul de 80s al pieselor este cât se poate de pregnant în melodia „Divin“ care nu are cum să nu-ți amintească de Abracadabra de Steve Miller Band și care deține și ea niște versuri adorabile ca „Mă întreb: sunt fericit?/Asta sună stupid;/Sunt doar ipocrit, deși sunt divin“.  Un alt moment de referință al albumului este „Mutarea în plic“ iar bucata numită Noblețe atacă cât se poate de special vremurile noastre burdușite cu fake news-uri pe rețelele de socializare:  „Internetu-i fals; descoperi doar orori,/Vedem doar animale și ghivece de flori,/Poze întunecate cu niscaiva culori,/Dar există o șansă să descoperi comori“. Piesa care închide acest album este o descriere șăgalnică a leneviei căci ne spune că „Ulterior s-a dovedit/Că cei ce-s puși pe lenevit/Nu sunt tocmai epigoni,Au surplus de neuroni“. 

Muza perfectă a celor de la ABRA este una cât se poate de sinceră. Nu e nicium „fata de la pagina cinci “, dar are ceva aparte. Discul bubuie de naturalețe, bun gust, umor și e inspirat. Poate fi consumat de  cei care apleacă urechea la creațiile lui Alexandru Andrieș sau Nicu Alifantis, de exemplu. Merge la fel de bine și pentru cei care vor să descopere o muzică românească sinceră și naturală, ambalată  corespunzător. 

Și pentru că am ajuns și la ambalaj, ABRA înseamnă Adrian Schwartz-Dinu, Christian Podratzky și Valentin Potra. La fel de importanți sunt și șlefuitorii (colaboratorii)  de pe muza perfectă:  Uțu Pascu - sound engineer, Horea Crișovan - guitars, mastering, Doru Apreotesei - keyboards, mastering,  Mirela Iacob & Dana Borteanu - backing vocals. 

Marxist Love Disco Ensemble – MLDE

 

Dacă e să etichetăm pe scurt….muzică de dans care produce frământare. Cam asta eceea ce încearcă să ofere Marxist Love Disco Ensemble în albumul de debut numit MLDE. În spatele acestui proiect stă un tobar italian pe numele său Paulo Volkov , iar albumul a fost înregistrat cu câțiva muziiieni din Croația și Slovenia într-un studio din Ljubljana.

Desigur, chestia asta n-are cum să nu-ți ridice semne de întrebare. Începând de la titulatură. Și da, se regăsesc pe ici pe colo și câteva chestiuni politice. Folosite desigur pentru a capta atenția auditorului. Este aici o piesă Brumaire (care face referire la o lucrare celebră a lui Karl Marx). Dar găsim și un manifest, care ne spune că că „potremmo ballare, disco feels so good marxismo sociali liberamo tu“. Piesa asta „Manifesto“ are la refren „disco socialista“ și a fost scrisă ca un răspuns la melodia elvețianului  Patrick Juvet „I Love America”. Dincolo de povești marxiste și minorități oprimate muzica ce se revarsă din boxe la audiția acestui disc este plină de voioșie și groove-uri țopăitoare.

„Material“ de exemplu te introduce într-o lume misterioasă în care cuvintele întregesc un peisaj aparte astfel încât te trezești fredonând „Surplus value has no case / Workers own the means in place/ Occupy what you don’t own / Teer all the things that you disown“. Tot albumul te duce cu gândul la discotecile comuniste pe care le-am prins și unii dintre noi, dar felul în care au fost croșetate piesele este unul cât se poate de actual, chiar dacă se spune că toate instrumentele folosite la înregistrările melodiilor sunt analogice. Poate pentru unele urechi neobișnuite cu sound-ul disco al deceniilor trecute ciorba asta pare oleacă prăfuită, dar cu siguranță discul ăsta e unul remarcabil. Are arome Daft Punk sau Yellow Magic Orchestra. Pare arhaic,  dar toate piesele sunt modelate în ceva nou, care dă senzația de fascinant. Este pe alocuri lo – fi și conține trompetă, saxofon, chitară și sintetizatoare din era Jean Michel Jarre amestecate într-o chestie super adorabilă.

Ultima piesă inclusă pe disc e o parodie scoasă parcă din coloana sonoră a unui film SF de prin deceniile trecute în care aflăm că vocea MLDE este una importantă. Mai mult chiar….robotul ne anunță că muzica asta e „agitational dance music“….Eticheta asta descrie cât se poate de real genul muzical inventat de ansambul ăsta misterios cu sediul în orașul italian Bologna care își trage seva din învățăturile lui Marx…..

Nina Hagen - Unity

 

La unsprezece ani distanță față de precedentul ei album Volksbeat (care conținea numai melodii în limba germană), Nina Hagen a lansat zilele acestea discul „Unity“. 

Artista care și-a inceput cariera în trupa Automobil și a devenit un sinonim al noțiunii de „excentric“ grație albumului Nina Hagen Band în 1978 reușește și de această dată să fie la-nălțime, la fel ca tot ce a lansat în carieră. Spre deosebire de o bună parte a muzicii care este catalogată în zilele noastre cu titulatura de „excentrică“ Nina Hagen a știut întotdeauna să fie o figură aparte și să facă spectacol în adevăratul sens al cuvântului. Dacă nu mă credeți pe cuvânt ascultați oricare single al ei de la începuturi sau chiar și versiunea ei la Personal Jesus-ul celor de la Depeche Mode. 

Încă din prima piesă a albumului, „Shadrack”, e clar că discul ăsta nu seamănă cu nimic din ce ai ascultat în ultima vreme. Piesa a fost compusă în anii 1930 de compozitorul Robert MacGimsey și a fost cântată printre alții și de Louis Armstrong, Sonny Rollins sau  Beastie Boys, dar versiunea aceasta capătă originalitate prin câteva inserții de electro – funk care o fac adorabilă. Se poate spune că pe alocuri, textele pieselor din Unity sunt nițel stângace. Banale. Însă vocea solistei, care poate fi considerată un instrument muzical în adevăratul sens al cuvântului compensează aceste minusuri. 

În cea de-a doua piesă a discului, „United Women of the World“ aflăm că „We're fighting first for our family/We're fighting for our dignity/Virtuous woman fighting for our rights“. Dincolo de textul mai puțin inspirat piesa are valoare și pentru că este realizată alături de Liz Mitchel și Lene Lovich. Prima dintre ele a făcut parte din formula originală a Boney M (cu care a concertat chiar și la Timișoara) iar Lene Lovich este o figură emblematică a new wave-ului care a cunoscut faima în 1979 grație single-ului Lucky Number. Și piesa care dă titlul albumului are un nume cât se poate de greu la colaboratori. E vorba de unicul George Clinton, care-și pune amprenta din plin aici. Piesa a fost compusă ca un omagiu mișcării Black Lives Matter  și dincolo de ideea de „make love not war“ este încărcată de vibrații pozitive căci „Let's enjoy the unity in our community/There is no room for negativity/Positive vibrations/ Surround the world's nations“,. 

Cover-ul după 16 tons, piesa lui Merle Travis din 1947 nu se încadrează în momentele reușite ale discului, dar „Atomwaffensperrvertrag” este dincolo de titlul ei un punct de referință. Cam câte piese există oare în lume care au titlul de „Tratatul de non-proliferară nucleară“? Melodia e un colaj sonor retro futuristic în care limba germană e amestecată en-gros cu cea engleză și referirile la pșoliticieni și cronicari de știri sunt mirifice. Revenind la momente ciudate, ajungem la “Die Antwort Weiss Ganz Allein der Wind” . Nu trebuie să știi prea multă germană ca să realizezi că melodia asta e un cover după celebrul “Blowin’ in the Wind” a lui Bob Dylan, dar versiunea asta sună cât se poate de prost și putea fi lejer sărită din tracklistul Unity. 

Redemption Day este un alt moment remarcabil al acestui disc. Compoziția (care are la bază piesa cu același titlu de Sheryl Crow) este construită pe o structură cât se poate de simplistă care seamănă oarecum cu scheletele muzicale folosite de U2 de exemplu iar refrenul There's a train/That's heading straight/To Heaven's Gate/And on the way/Child and man/And woman wait/Watch and wait/For redemption day“ are menirea să te tulbure.“Open My Heart (Dinner Time,) este un soi de Prince cu voci bolborosite adăugate peste o linie de bas ucigătoare, iar finalul albumului este cât se poate de surprinzător. Orice artist din lumea asta care încheie un disc cu o piesă care are textul „Days are long/Nights are too/I'm sitting here wondering/Where are you/Don't know what it's coming to/It doesn't matter now“ are toate șansele să dea greș. Nu e cazul Ninei Hagen care aici cântă alături de  Bob Geldof un soi de country – blues – folk acustic  care pur și simplu este mistic. 

O sumedenie de artiști vechi trăiesc nostaglia discurilor comeback cu mai mult sau mai puțin succes. Așadar…mai  era nevoie de un album Nina Hagen în 2022? Dacă ești nevoit să cauți pe Wikipedia cine e Nina Hagen răspunsul concis este nu. Pentru ceilalți este o audiție mișto și necesară. 

Bon Voyage Organisation - (Loin des) Rivages

 

Închide-ți ochii și imaginează-ți că ai pășit într-un sanctuar al liniștii și introspecției. Cam asta se întâmplă după audița celui de-al treilea album al francezilor care-și spun Bon Voyage Organisation, oameni care demonstrează o acumulare incredibilă de talent în slujba muzicii. 

În cazul în care asculți doar finalul celei de-a doua piese incluse aici  - „Yuseef (Trouver le soleil dans chaque jour de pluie)“ – ești tentat să crezi că oamenii aceștia abordează un jazz experimental de genul  celor de la The Comet Is Coming. La o audiție mai atentă a albumului constați că artificiile sonore inserate în cele zece piese îți zugrăvesc în fața ochilor o frescă medievală care tocmai a fost restaurată și și-a recăpătat coloritul inițial. Tratamentul la care a fost supus stratul pictat include serioase porțiuni de nostalgie/melancolie specifice coloanelor de filme îmbogățit însă cu exuberanțe din zona muzicii electronice actuale. 

Omul care se află în spatele conceptului Bon Voyage Organisation nu este tocmai necunoscut în țara care are ca imn oficial La Marseillaise. Pe numele său Adrien Durand, artistul este cunoscut pentru abilitatea sa de a aduce laolaltă muzicieni din diverse spectre pentru creearea unui tot unitar. Compozitor, producător , clăpar, inginer de mixaj, cu serioase cunoștințe despre tehnicile de înregistrare și dialoguri în jurul compozițiilor, acesta a cochetat nițel și-n zona pop cea mai notabilă aventură a sa din acest tărâm fiind munca sa alături de Amadou & Mariam. 

Senzațiile transmise de piesele astea sunt multiple. Les Pêcheurs te poate catapulta în sunetele Pink Floyd, în timp ce „Apacheta“ este o excursie în lumea imaginată de Brian Eno care răsună dintr-un castel de pe Valea Loarei ca și Chenonceau. „Pyramis“ dincolo de feelingul ei de samba futurist conține o sumedenie de aranjamente distincte care îți pot aminti de superbul disc „Promises“ realizat de Floating Points împreună cu Pharoah Sanders și  The London Symphony Orchestra Principala diferență aici este aceea că francezii favorizează expresia vitală a instrumentelor naturale apelând la tehnologia digitală într-un mod cât se poate de minimalist, cum se întâmplă în superba „Et S”Éveillent” . Unii spun că principala caracteristică a aromei muzicale franceze este faptul că aranjamentele sunt cât se poate de erudite și „reci“ dar aici totul se învârte în zona muzicii sensibile și eminamente senzuale. Alții ar putea fi tentați să găsească eventuale paraele între Bon Voyage Organisaton și Michel Berger, dar indiferent de etichete, muzica asta provoacă o revelație. Inclusiv prima piesă a albumului care este un cover după Naima de John Coltraine. 

Deși aparent e e un soi de tres jolie nu jazz, muzica asta poate fi ascultată și de fanii Air sau Kraftwerk. Există desigur o sumedenie de artiști care au estompat cu curaj granițele dintre acustic și electronic și care au amestecat într-un mod izbutit forma cu haosul. Ceea ce răsună aici este un sound cosmic cu sunete incitante și remarcabile și un melanj incredibil dintre clasic și modern, cum rar ți-e dat să asculți în zona muzicii numite ambientale. 

Laitmotivul special al acestui disc este armonia prin muzică. (Loin des) Rivages a fost înregistrat timp de trei zile într-o structură live, cu 13 muzicieni aflați în aceeași cameră și poate și de aici are acest parfum aparte greu descriptibil prin cuvințele. 

Ai putea crede că muzica asta se adresează unei anumite categorii de oameni. Într-un interviu acordat presei franceze, Durand a declarat însă că nu e cazul să fie numit elitist. „Cuvântul  nu mi se potrivește, pentru că implică o excludere. Ce este o elită când vine vorba de muzică? Nu simt că fac muzică elitistă. Fac muzica pe care vreau să o fac, nu este nimic complicat. Mă văd mai mult  ca o interfață între artiști, muzica pe care încearcă să o facă și instrumentele de producție pe care le au la dispoziție. Nu sunt și nici nu am ambiția de a fi cap de afiș. Mă simt mult mai aproape de Visconti și Brian Eno decât de Bowie“,a declarat el.

Dora Gaitanovici - Descântec

 

În orice țară în care manelele nu-s degustate atât de feroce precum la noi, albumul de debut semnat Dora Gaitanovici ar intra fără tăgadă în topul celor mai bune zece apariții discografice autohtone rock ale anului în curs. Fiindcă la noi lucrurile stau altfel există posibilitatea ca discul ăsta să treacă neobservat pentru populația care se hrănește cu gunoaiele care ni-s servite pe post de muzică. Din fericire, mai există și urechi responsabile care pot aprecia lucrurile frumoase, în speță combinația dintre rock și mitologia populară, aceasta din urmă incluzând deloc surprinzător personaje ca Ana și Manole. Și chiar și plante, de exemplu „Cynanchum vincetoxicum”. Chestia aia care se zice că face bine atât necuvântătoarelor cât și bipezilor pe care mai toți o știm de „iarba fiarelor” și care își face apariția în textul care dă titlul acestui album, Descântec. 

Se știe că din cele mai vechi vremuri muzica rock s-a pupat foarte bine cu o serie de alte genuri muzicale. Filonul ăsta etno pe care au pășit și mulți alții e folosit altcumva de către solista născută în Buzău. Deși armoniile muzicale specifice populare persistă pe majoritatea pieselor, acestea ajung la urechile ascultătorilor sub o formă foarte discretă, acesta fiind și unul din atu-urile pentru care albumul acesta e remarcabil. Basmele și descântecele din negura timpurilor sunt updatate la versiunea 2022 și spre deosebire de alții care navighează în aceeași barcă, aici e vorba de rock sănătos, fără brizbrizuri trendy din alte genuri. Descântec are un concept și o voce superbă, iar fiecare notă de aici inspiră bună dispoziție. Să fim bine înțeleși: ceea ce răsună pe Descântec nu e ceva ieșit din cale de afară de inovator, dar face parte din categoria aceea de discuri care transmit sentimente colorate. 

Se prea poate ca atunci când asculți acest album să-ți amintești de reprezentantele sexului frumos care și-au făcut apariția în scena rock autohtonă. Cum ar fi fetele care-și spuneau Catena ș-al lor hit Hopatina sau altele.  Și pe drept…îți pui întrebarea cum ar fi fost dacă în vremurile de dinainte de inventarea MP3ului patria noastră ar fi avut libertatea de exprimare pe care au avut-o vecinele Yugoslavia sau Ungaria? Categoric peisajul ar fi arătat altfel. Revenind la actualitate, înainte de a deveni cunoscută marelui public datorită Eurovisionului sau a concursului Vocea României, Dora Gaitanovici a intrat pe radarul melomanilor din vestul României grație colaborării ei cu timișorenii de la Thy Veils. Mai apoi a urmat o altă formație de pe Bega care poartă numele de Implant pentru Refuz și…povestea e cea știută. Interesant este că Dora a cochetat nițel și cu așa numitul mainstream de pe la noi cântând cu nume ca Irina Rimes. Care este una dintre persoanele care au avut un adevărat impact în viața ei și care a ajutat-o să aleagă drumul pe care este acum. Din fericire, latura dance a solistei Irina Rimes nu-și face apariția pe albumul de debut al solistei buzoience care printre altele a susținut un concert magnific alături de Implant pentru Refuz și orchestra Filarmonicii Banatul la show-ul IPR Simfonic. din Timișoara. 

Orice album românesc care începe cu versurile „Mâine  voi ridica lumea mea/Doar cu tine de mâna-aș putea/Să-nalț  mândre castele/Să duc turnuri pân-la cer ca-n visele mele“ are nevoie de o atenție specială, căci e clar ca lumina zilei că Dora nu abordează lyrics-uri de genul  celor care se regăsesc în melodiile cele mai ascultate prin țărișoara noastră.  „Soarele“ cu al ei iz de Implant pentru Refuz are schimbări dese de ritm, iar clapele din mijlocul bucății îi conferă o magie aparte iar „Moldoveanul“ – cu al ei text „ Am vrut să întreb pe cineva / Dar nimeni nu știe unde e primăvara mea“ îți poate aminti de superba piesă cântată de Anouk  care poartă numele de „Nobody's Wife“. 

Dacă tot am ajuns la influențe, pe ici pe colo în anumite porțiuni vocea solistei te poate duce cu gândul la nume ca Tori Amos ( în piesa „Luna“) sau Alanis Morisette. Lista ar putea fi completată și  cu Sharon Van Etten . Și chiar și Gwen Stefani, Kim Deal sau PJ Harvey, dar mă voi opri aici… pentru că fiecare ascultător are șansa să descopere similititudini cu alte nume ascultate de-a lungul vremurilor. Dincolo de textele care amintesc de ofrandă, iubire neîmpărtășită sau tinerețe fără bătrânețe („Făt Frumos“), ceea ce se vede de la o poștă este că muzica asta a fost concepută cu suflet. Îmbinarea  dintre conceptele clasice pe care e clădit acest album și lyrics-urile cu tentă actuală dau un aer de junețe, iar pe plan stilistic chestia asta se materializează și cu sound-uri a la Paramore. Totuși, pe alocuri dacă asculți doar pasajele de flaut ai impresia că oamenii aceștia au ascultat și ceva Jethro Tull, iar din când în când ți se poate năzări că asculți chiar pasaje din zona celor de la Porcupine Tree. 

Nu am cum să închei această cronică fără a face o mențiune aparte.Care se poate încadra la categoria „nu totul e pierdut“. Se știe că posturile de radio comerciale din țara noastră excelează în promovarea unui anume fel de muzică. Fie că-l numim bubbgle gum sau altcumva e clar despre ce e vorba. Ei bine, pare-se că Dora Gaitanovici a picat cu tronc unuia din aceste posturi. E vorba de radioul cu pupici, care spre surprinderea subsemnatului o sprijină și o promovează pe Dora. Pentru asta jos pălăria. Sper să nu fie „excepția de la regulă“  și pe viitor și alți creatori de playlisturi de la radiourile astea „mari“ să mai schimbe registrul. Fiindcă pentru sănătatea mentală a fiecărui biped de pe această planetă este indicat să se consume muzică bună de cel puțin două ori pe zi. Iar Dora Gaitanovici cu al ei album de debut se înscrie categoric în categoria asta. 

Cserepes - Nachtmusik

 

De dragul preciziei e bine să menționez din start că ceea ce face Cserepes Károly – principalul vinovat pentru apariția acestui disc apărut la sfârșitul anului 2021 – poate fi inclus în ideea deloc nouă de a îmbărca melodii populare din arhive în straie moderne. E o rețetă pe care o încearcă mulți și deloc complicată la prima vedere. Ceea ce diferențiază însă chestiile astea incluse  în world – music sunt ingredientele folosite. Care nu-s aceleași niciodată. 

Vocile originale care sunt folosite pe piesele acestui disc sunt împrumutate din arhiva fundației Kallós Zoltán, din satul Răscruci (județul Cluj), care își propune conservarea tradițiilor populare transilvănene și transmiterea lor către generația tânără. Cea mai veche înregistrare care-și face apariția aici este din 1937 iar cea mai „nouă“ este din 1997, iar senzația de „special“ pe care o emană albumul este dată de faptul că peste originale este adăugat un jazzy electronica cu trompetă și saxofon care aparțin artiștilor maghiari Dódi Kárpáti și Béla Ágoston și germanul ui Armin Küpper.

Chiar dacă înregistrările provin dintr-o perioadă de timp care însumează multe decenii, per ansamblu discul ăsta sună al naibii de uniform, ceea ce se datorează faptului că aranjamentele noi s-au pliat la fix peste baza din arhivă care a fost folosită. Deci să nu rămâneți mirați dacă toate piesele de aici au un ton specific și un farmec aparte. Deloc întîmplător albumul ăsta poartă numele de muzică de noapte, fiindcă absolut fiecare sunet de aici te duce cu gândul la relaxare. Cireașa de pe tort este că oamenii ăștia nu adaugă nicio schimbare în fundațiile pieselor originale ci le înglobează într-un mediu complet diferit. 

Fiecare piesă din albumul Nachtmusik are o aromă diferită dar audiția întregului album este necesară pentru o experiență mișto. Se prea poate ca după această audiție să vă schimbați total percepția asupra muzicii populare maghiare din Transilvania, sau asupra combinațiilor de jazz bazate pe prelucrări arhaice. Cu siguranță, discul ăsta te ajută să evadezi într-un Univers paralel, deci dacă sunteți curioși de o excursie sonoră care are darul de a te decupla de la cotidian, știți ce trebuie făcut.  

Branko Mataja - Over Fields And Mountains

 

Vestea conform căreia zilnic pe platformele de streaming din întreaga lume se urcă nu mai puțin de 100.000 de trackuri noi a reușit să provoace pe bună dreptate valuri cât se poate de ample. Dincolo de noutăți suntem bombardați și de o serie de „reissues“, „remaster“-uri, „live“-uri și compilații, multe dintre acestea făcând parte din serialul „show me your money“. În Oceanul ăsta de „lost and found“ din când în când însă mai ai supriza să dai și peste chestii remarcabile, cum este și acest Branko Mataja - Over Fields And Mountains. 

Branko s-a născut în 1923 undeva în Croația și după o serie de aventuri și joburi diverse a ajuns să se stabilească într-o suburbie din Los Angeles prin 1964 cîștigîndu-și existența din atelierul său de reparat chitări în care a experimentat diverse chestii. După moartea sa, care a avut loc în 2000, un colecționar de discuri din S.U.A. a cumpărat unul din cele două albume ale sale „Traditional and Folk Songs of Yugoslavia“  (apărut se spune…. prin 1973) cu șapte dolari dintr-un magazin…și a rămas înmărmurit. Povestea mai spune că cel de-al doilea disc al lui Branko Mataja a apărut undeva în anii 80 și a fost oferit ca și cadou doar celora care îi vizitau magazinul. Pe scurt, în 2022 casa de discuri americană Numero Uno a reușit să scoată în sfârșit așa cum se cuvine piesele artistului care nu s-a mai întors niciodată acasă în timpul vieții…

Discul ăsta a reușit să stârnească un viu interes și-n rândul melomanilor care nu-s neapărat cuceriți de muzica balcanică din zona noastră geografică. Folkul ăsta cântat într-un anume fel de artistul a cărui poveste e cât se poate de mișto este remarcabil datorită tonurilor de chitară care zboară în jurul difuzoarelor de parcă ar fi cântate în camera în care se face audiția. În plus, din loc în loc ai parte de arome misterioase, iar atmosfera de reverie este amplificată și de faptul că majoritatea pieselor par a fi fără nicio urmă de percuție. 

Melodiile creează un ambient care te propulsează într-o altă dimenisune, iar printre eventualele influențe care se fac remarcate de către urechile cu discernământ ar fi niscaiva surf music sau chiar și bucățele de experimente sonore din categoria celora pe care le făcea odinioară Holger Czukay în celebra formație Can.Per ansamblu piesele sunt de o frumusețe sublimă și înfricoșătoare și conțin arome ambientale de blues american și mici tușe spre acorduri indiene și arabe. Desigur, multe dintre piese sunt cunoscute celor familiarizați cu piesele vechi din spațiul sârbesc, una dintre acestea fiind Tamo daleko,  un cântec popular care a fost compus pe insula grecească Corfu, în 1916, pentru a comemora retragerea Armatei sârbe prin Albania în timpul Primului Război Mondial și care simbolizează speranța. Pe scurt,muzica lui Branko sună ca un amestec de sunete de pe coasta Mării Adriatice cu străzile Belgradului și soarele american din Los Angeles cu mici picături de krautrock. Dincolo de povești, albumul  ăsta e unul din cele mai interesante reissues  ale acestui an, deci e clar ce aveți de făcut. 

Black Midi - Hellfire

 

Cel de-al treilea album al trupei britanice Black Midi – care printre altele a fost adeseori lăudată de nimeni altul decât Steve Albini – „Hellfire“ are un „plat du jour“  ce include o serie de ingrediente exotice. Îți poate induce eventuale similititudini cu math rock-ul celor de la Nomeansno, King Crimson sau Rush dar grație diverselor influențe ce includ elemente de cabaret, jazz sau operă rock poate fi asociat cu o multitudine de alte formații...și totuși nu sună ca niciuna. Dincolo de detaliile stilistice, ai parte de un spectacol în adevăratul sens al cuvântului ce include doze de suprarealism și dramă, cu momente amuzante și enervante. Pe scurt, e un disc „cu de toate“, care nu are cum să treacă neobservat pentru orice meloman care aspiră la chestii muzicale interesante.  

Muzica asta ar putea fi catalogată și bizară, cu conotații pozitive of course. E din sertarul acela cu ciudățenii care ascultate de mai multe ori oferă detalii demențiale pentru urechile care nu se hrănesc cu aranjamente muzicale de grădiniță. 

Dincolo de nebunia muzicală ce include pasaje din aproape orice gen muzical care nu implică noțiunea de „electronic“, ies în evidență și textele. Demne de o operă rock sau de o poveste la gura sobei în mijlocul iernii, lyrics-urile oferă și ele un aer de „altceva“.  

„Dangereous Liasons“ e un exemplu cu al ei final flamboaiant care spune că „This was no mafioso, this was Satan himself/True evil, the stench of an unknowable wealth/"You're coming with me son", the cries, anguish, torment/The shame, pain, heartache, suffering, futile regret“. Dacă poți face abstracție de sound-ul mega-drăguț al piesei  „Welcome to hell“ (una din perlele nestemate ale discului) ai parte de cugetări de genul „Don't tell your name, don't ask for hers/In this land of oysters, you are the world/The painless, plainness of military life/Resumes tomorrow night“.

Chiar și în puținele momente de relativă acalmie de aici lucrurile devin surprinzătoare căci undeva pe la mijlocul baladei „Still“ ai impresia că o mână invizibilă tocmai a apăsat un buton care a schimbat viteza piesei, iar la penultima piesă The Defence, spectacolul se mută în zona filmelor noir și a croonerilor de genul Dean Martin sau Pery Como. 

 

Un moment mai puțin reușit este undeva pe la mijloc, odată cu piesa „Half Time“, unde aflăm că „That was "8 weeks in May" by the Orange Tree Boys/Keep that dial locked to 66.6 Hellfire/With yours truely, Radio Rahim/Next up, a song like no other…Listen to this!“. Din fericire, trackul ține sub un minut și urmează „The Race is about to begin“ , care este un alt punct de referință al acestui disc nu doar pentru constatarea conform căreia „Idiots are infinite/And thinking men are numbered/Don't kid yourself/This isn't news“. Și pentru că finalul nu putea să fie altcumva decât epic, „27 Questions“ are acele structuri ritmice atipice ce include opririle neregulate care se regăsesc din belșug și-n celelalte piese ale albumului. 

Unul din plusurile celor de la Black Midi este acela că reușesc să mențină un echilibru perfect între acordurile consonante și disonante. Desigur, sunt momente în care ai impresia că muzica asta e făcută „la mișto“. Dar, indiferent dacă incluzi chestia asta în categoria „nu suport așa ceva“ sau „wow“ vă invit cât se poate de cordial să ascultați Hellfire cu urechile ciulite și mintea deschisă. Merită!

Altar - Rapsodia românească

 

Vremurile complicate pe care le trăim aduc adesea pe tapet confruntări ideologice diverse. Bunăoară cea dintre patriotism și naționalism. Chestiuni care par a fi tot mai greu de înțeles într-o societate dominată de fake news și de viteza năucitoare cu care suntem bombardați cu informații. Pare complicată definirea termenilor, deși în esență e atât de simplu. Patriotismul este dragostea necondiționată pentru țara ta, în vreme ce naționalismul include frecvent o componentă de adversitate.  Fostul președinte francez Francois Mitterand spunea că naționalismul duce la război și întreține iluzii sinucigașe. Pentru asta, chapeaux bas!

Am început cronica celui de-al șaselea album al celor de la Altar cu aceste considerente fiindcă „Rapsodia Românească“  este o sonată muzicală care descrie cât se poate de corect patriotismul de bun augur. A apărut exact în data de 1 decembrie și conține doze serioase de texte bine gândite, adaptate desigur pe rockul cu care ne-au obișnuit membrii trupei Altar de atâta vreme.Și de aici vine și motto-ul…Respect!  Muzica celor de la Altar n-are nevoie de nicio prezentare: e „ straightforward“ rock din epoca în care cubul Rubik era la putere și-n care în advertising exista șarmantul Marlboro Man. 

Dincolo de gașca Altar, pe acest disc se regăsesc și câteva colaborări. Unele chiar remarcabile. E cazul celor două piese realizate cu lui Florin Ștefan (Semnal M), cel care apare printre altele și-n „Povestea noastră“. O melodie care ne spune că România  „a avut brazi mândri pe creste, aur și bogății și ape vii“. Dar și și un moral „megahigh“. Și care a fost furată de „viclenii haini“ bucată cu bucată… și de aici…„a fost odată ca niciodată, că de n-ar fi nu s-ar povesti“. 

Rămânând la texte super șmechere e musai să amintesc și piesa care dă titlul acestui album în care băieții au un vis cum că totul s-a schimbat în țara noastră și „nu mai era hoție, nu mai era prostie/ sloganul național era Dreptate și Frăție/ Nu erau manele și se vorbea corect/pe tricolor scria Demnitate și Respect“.

Dincole de mesajele patriotice se regăsesc și momente mai light. Cum e „Antitristul“  în care aflăm că „Îmi place să trăiesc, să cânt  să mă distrez/Cu zâmbetul pe față să  mă bucur de viață !/Îmi place vinul vechi și berea la halbă/Iubesc fetele "bune" si mirosul de iarbă/Nu sunt religios, dar sunt credincios/Cred în Dumnezeu, sunt antiateu!“ , piesă care grație „lalala“-urilor din refren se califică la categoria „ cel mai șlăgăros moment al discului“. 

Unul dintre colaboratorii acestui album este și Planet H. Dacă nu-l știți, el este unul din producătorii muzicali actuali care colaborează printre altele cu Gojira sau FC DNB și atacă ritmuri „dubstep și altele/de/gen“ . M-aș fi așteptat ca piesa cu pricina, „Să vină un înger“ să sune…altcumva., dar acest fapt nu s-a concretizat. Un alt featuring de pe acest disc este cel alături de Cristian Hrubaru. Care este printre altele „șăfu“  principalului post de radio din țărișoara noastră care se mândrește că este dedicat sută la sută rock-ului. Desigur, se știe că pentru a  intra în playlistul oricărui radio e indicat să întreții o relație amicală cu reprezentanții acestuia…dar piesa cu pricina, „Vreau să fiu președinte“ nu strălucește. Și e mare păcat, căci textul e izbutit și în plus…e un cover autohton după Sex Pistols. Pe scurt, chestia asta merita o abordare diferită cu mai mult cohones.  

Această mică nemulțumire nu știrbește însă defel autenticitatea acestui album. Care se termină cu un scurt insert din „Marșul Imperial “ al lui John Williams, în piesa „Forța să fie cu noi“, care demonstrează – dacă mai era cazul – că băieții de la Altar nu duc lipsă de umor. 

Sound-ul Altar este cel pe care-l știm de atâta vreme. Fără cusur. Versurile sunt inspirate și totul sună cât se poate de corect. Dar și previzibil. No surprises, vorba unui cântec al celor de la Radiohead. Este o sonată de bun augur care ar merita predată la școală în cadrul ipoteticei materii numită „Patriotism și scris corect“. Desigur, fără piesa Antitrist….. 

Călin Pop - Cutia cu secrete

 

Led Zeppelin au inventat expresia „the song remains the same“, dar până la urmă chestia asta se aplică multor reprezentanți ai rasei umane înglobați într-un fel sau altul în ceata artiștilor care au grijă ca urechile noastre să nu fie poluate cu melodii de plastic. Alături de „cântecul rămâne același“ putem adăuga și o altă zicere de bine care subliniază faptul că dacă un lucru nu e stricat nu e nevoie să-l repari și uite așa ajungem și la noul album solo Călin Pop, Cutia cu secrete. Un disc previzibil  pentru cei care știu cine e autorul....în care sunetul de eighties – rock se amestecă cu texte izbutite și-n care vocea artistului capătă conjuncturi diferite în funcție de mesajul transmis. Cutia cu secrete are o simplitate dezarmantă pe alocuri și îi va unge la suflet pe numeroșii fani ai formației Celelalte Cuvinte. 

Și pentru că am ajuns la legendara trupă care a scris o importantă filă în istoria rock-ului autohton, simt nevoia unui mic ocol. Să tot fie câteva decenii de când subsemnatul a auzit pentru prima oară la o „serată dansantă“ piesa „Iarbă prin păr“. Cu nelipsitele ei păcănituri grație vinilului de pe care era redată piesa la acea vreme. Am ascultat melodia alături de o domnișoară care la vremea respectivă avea ochii căprui ce plângeau la zei și așa....s-a creat un context. Mai târziu am aflat că balada a fost inspirată de plimbările lui Călin Pop prin Parcul Rozelor din Timișoara, unde se înghesuiau pe bănci îndrăgostiții din anii optzeci, însă ideea ce mi s-a strecurat involuntar în creier a fost aceea că baladele de acest gen ating o coardă sensibilă și drept urmare pot fi băgate în borcanul cu piese cu un aer special. . 

E drept, de atunci multe s-au schimbat. Chiar și păcăniturile au devenit digitale.  Altele au rămas la fel. Și cu acest album solo pregătit de ceva vreme, Călin Pop a rămas la fel de inspirat. Deși...cântectul a rămas același. Și îndârjirea lui. Și asta se simte din start, fiindcă pe piesa „Niciodată“ suntem asigurați că nu se va opri niciodată și....„la ascunsa lumină va nădăjdui“.Piesele lui Călin zugrăvesc cât se poate de real cenușiul zilelor noastre dar oferă totodată și un dram de speranță. Transmit. Paul Cézanne spunea la un moment dat că o lucrare artistică care nu a început printr-o emoție nu este artă. Ei bine, Călin Pop oferă un șevalet sonor pe  care fiecare dintre ascultători îl poate colora în propriile pasteluri. După caz cu inimioarele care se regăsesc în expresia  „love is in the air“ sau motto-ul care ne-a însoțit în zilele pandemice de „totul va fi bine“. Cu deznădejdea vremurilor ciudate pe care le trăim în care a revenit la modă motto-ul „să fie pace în lume“ dar și cu un îndemn la autoapărare și rezistență. 

În piesa numită  „Fără drum“, autorul subliniază că „Între noi golul aspru/zace cu un iz sihastru/Dat mi-a fost să tânjesc/să mă-ncred...să m-amăgesc/De nebun, fără drum/Nu am cum, fără tine/ Dă ceva să simt“. Cupidon își face apariția în piesa „Portret“, o melodie care mi-aș fi dorit să fie multiplicată în mai multe exemplare pe acest disc, iar „Hoinar“ e despre vise și doleanțe cu ale ei versuri ca „Trăiesc doar prin vise/E mai bine așa/De atît doar mi-e teamă/S-ajung singur nu aș vrea“.

Discul ăsta sună așa cum trebuie și datorită colaboratorilor Toni Dijmărescu (chitară), Vlad Spătar (bas) și Flavius Suciu (tobe). Un cuvânt aparte merită și sound-ul general, căci în ciuda faptului că aranjamentele au pe alocuri aer de eighties, mixajul și masterul sunt cât se poate de actuale și per ansamblu e ceea ce ne place să definim că „sună bine“. Mai ales pe CD, unde există ș-o piesă-n plus. Și nelipsita cărticică cu textele meseriașe ale pieselor.  

Albumul ăsta nu e de ascultat pentru oamenii care ascultă muzica la semafor cu bașii dați la maxim doar pentru a impresiona ceilalți participanți la trafic și nici pentru cei care sunt obsedați de sound-urile electronice. Nu e nici pentru ascultătorii familiarizați cu anii optzeci doar din documentare. Deși n-are contraindicații privitoare la vârsta ascultătorului, e pentru cei care într-un context sau altul au luat contact cu Celelalte Cuvinte. Nu știu câți fani noi va cuceri Călin Pop prin această cutie cu secrete, dar un lucru e cert....cântecul rămâne același. 

Wet Leg - Wet Leg

 

V-ați întrebat vreodată oare de ce România n-are și n-a avut niciodată niște trupe ca The Ronettes, Pussy Riot sau Babes in Toyland?  Și…mai departe…de ce indie rock-ul autohton sună ca ceaiul, în marea lui majoritate? Răspunsurile pertinente pot fi lejer tema unei teze de doctorat super - șmechere, dar haideți să revenim la ale noastre….

Fiindcă trăim în niște vremuri „cu curu-n sus“, simt nevoia să-mi încep cronica albumului de debut al fetelor de la Wet Leg cu câteva versuri extrase din piesa care încheie acest disc. „I'm not sure if this is a song/I don't even know what I'm saying/Everything is going wrong“.  Parafrazând observațiile cât se poate de veridice ale fetelor am putea fi la fel de nesiguri că acesta e un album discografic și impregnați de o certitudine apăsătoare că multe din lucrurile ce se-ntâmplă azi merg într-o direcție greșită. Cu toate acestea, albumul ăsta e unul cât se poate de drăguț prin simplitate și energia degajată de piese, acestea din urmă fiind adorabile la pătrat. Urechea n-are parte de nicio frână, toate melodiile curg fluent, iar sentimentul cu care rămâi după această audiție este acela că a meritat ideea. 

Dacă nu ați ascultat până acum Wet Leg, am o întrebare legitimă: De ce? Cele două fete britanice au fost nominalizate recent la câteva categorii de Grammy. Au ținut prima pagină a presei britanice prin prestațiile lor iar recent cei de la Pearl Jam au cântat „Chaise Longue“ , în timpul unui concert susținut la Madison Square Garden în luna septembrie. La fel de mișto e că în concertele lor fetele atacă cover-uri de genul „ Never fight a man with a perm“ de Idles. Ar mai fi și multe altele de spus la acest capitol, dar cred că e momentul să ne dumirim oare ce e nebunia asta cu Wet Leg?

Cronicarii britanici care s-au întrecut în cuvinte superlative la adresa acestui disc au remarcat faptul că fiecare piesă de aici este un hit. Desigur, oamenii aceștia n-au ascultat playlist-urile radiourilor autohtone când au decretat chestia asta, așa că se impune o precizare de bun simț. Da, piesele Wet Leg au iz de hit, dar prin asta nu înțeleg bucata aia muzicală enervantă  care se bazează pe niște linii melodice de grădiniță tratate în vreun laborator muzical de „tâmpire în masă a populației Pământului“. Defel. E mai degrabă melodia aia care nu-ți insultă inteligența nativă și care îți inspiră acel sentiment de „fain“. Da, categoric piesele fetelor sunt distractive, dar dincolo de asta Wet Leg răspândește prin toți porii o personalitate aparte, cam de genul celeia pe care o au și cei de la Sleaford Mods, de exemplu.  

Există aici un riff de chitară care nu are cum să nu-ți amintească de „The Man Who Sold The World’ (David Bowie) în piesa fetelor numită ‘I Don’t Wanna Go Out’ și texte mai puțin inspirate dintr- anumită perspectivă ca de exemplu „You say you’re a genius, I say you must be joking / You’re like a piece of shit, you either sink or float”(Piece of shit). Dar mai există și rock-ul acela de good vibes care reiese din Ur Mum în care versurile-s de nota zece (And when the lights go down on this fucking town/I know it's time to go/And when you're getting blazed, spooning mayonnaise/Yeah, I know it's time to go), Being In Love - care-ți amintește de Roxy Music sau diverse aranjamente care nu-s departe de ceea ce făceau cu câțiva ani în urmă trupe ca The Breeders sau Sonic Youth. 

Scepticii ar putea sublinia pe bună dreptate că muzical vorbind, ceea ce aduce Wet Leg pe tapet e fumat. Multe din aranjamentele muzicale ce își găsesc locul pe cele 12 piese sună a deja – vu. Cei care caută mostre de originalitate și experiențe sonore din categoria experimental , nu prea au nimic de auzit aici. Totuși, albumul de debut excelează printr-o personalitate aparte într-o lume fake. Și chiar dacă conține pe alocuri texte de adormit copii (de genul „I don't need no dating app/To tell me if I look like crap/To tell me if I'm thin or fat“) îți creează bună dispoziție. Și la urma urmei, nu ăsta e rolul muzicii?