KT Tunstall - Tiger Suit

KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica.

Asteptari: Kate Victoria Tunstall a ajuns in atentia opiniei publice gratie single-ului Black Horse and the Cherry Tree si implicit a discului de debut Eye to the Telescope acum sase ani cu un amestec de pop si folk usurel si foarte comestibil. Dupa Drastic Fantastic-ul din 2007, solista scotiana a mai stat inca trei ani pe tusa pentru acest Tiger Suit.

Rezultat: KT Tunstall e o fata cat se poate de desteapta. Dupa doua albume in care a amestecat cat se poate de bine pop – ul cu folk-ul a hotarat ca e momentul sa mai adauge ceva in reteta: electronicele. Decizia aceasta a fost una cat se poate de fericita si a dat nastere unui curent care ar putea fi explicat ca fiind „nature techno”. Ei bine, nature descrie perfect „aplecarea” spre armonie si folk in timp ce al doilea termen reda exact deschiderea acesteia catre muzicile de sorginte electronica. Ar mai fi interesant de amintit si faptul ca inregistrarile acestui album au avut loc in legendarele studiouri Hansa din Berlin, loc unde s-au mai nascut chestii ca David Bowie Heroes sau U2 Achtung Baby. De ce a atat de important acest amanunt? Deoarece legenda spune ca orice artist care calca in aceste studiouri pentru a-si inregistra un disc are parte de o schimbare benefica. Pare-se ca legenda merge mai departe, fiindca KT Tunstall reuseste sa se autodepaseasca, oferind melomanilor un material care are toate sansele sa fie unul de referinta.

Desi de pe Tiger Suit lipsesc cu desavarsire slagarele care sunt uzitate de posturile de radio pop, albumul are parte de adevarate demonstratii de pop curat, micile retusuri electronice aplicate peste folk-ul atat-de-trendy fiind cat se poate de binevenite. Inca de la primele acorduri ale piesei de debut Uummannaq Song e clar pentru toata lumea ca titulatura de pop folosita pentru a descrie muzica scotiencei este una relativa, bucata cu pricina fiind o imbinare fericita intre world – music si sertarul „electronic” al muzicii. Glamour Puss reuseste sa fie o alta piesa la-naltime care dincolo de tenta blues ne dezvaluie un talent aparte si o siguranta de sine. Dar fara indoiala unul din cele mai reusite momente ale discului il constituie piesa Push That Knot Away, care cu fantasticele sale acorduri de country si pop se recomanda a fi o carte de vizita pentru noua „infatisare” sonora a scotiencei. E parca un fel de Kate Bush imbibat cu niste indie – rock cat se poate de actual. Discul nu e tocmai o abatere de la sound-urile Black Horse And The Cherry Tree: cei care vor asculta cu atentie Come on, get it on vor regasi destule similitudini intre cele doua melodii. Chiar daca nu mi se pare deloc o alegere potrivita pentru a fi promovata ca single, melodia (Still a) Weirdo are si ea partea ei de sarm, aducand pe alocuri a Peter Bjorn And John, nu doar din cauza refrenului fluierat...

Recomandari: O portie sanatoasa de pop autentic made in Scotland nu strica nimanui.

Imelda May - Mayhem

Mayhem suna de parca ar fi fost scos pe vremea cand a aparut pelicula Rebel Without a Cause. Si probabil ca ofera o satisfactie dubla atunci cand e ascultat pe vinil. E misto, in special atunci cand puternica voce a solistei este “inglobata” in piese energice, cum ar fi Psycho. Piesa inspirata parca din filmele lui Hitchcock are o energie cat se poate de sanatoasa si inmagazineaza in ea mai multe tendinte, chiar daca aparent e rockabilly. Nu acel rockabilly din concertele lui Elvis, ci mai degraba unul in care s-au turnat si portii de punk. Chiar daca piesele nu beneficieaza de prea multe elemente slagaroase si nici de refrene memorabile, Imelda May stie cum sa foloseasca ritmurile astfel incat nici o piesa sa nu devina plictisitoare.

Asteptari: Imelda May e o solista irlandeza care a devenit cunoscuta gratie celui de-al doilea album al ei, Love Tattoo. Anul trecut, Imelda a castigat premiul de cea mai buna solista in cadrul premiilor Meteor Awards, distinctiile industriei muzicale irlandeze

Rezultat: E greu de crezut ca acest Mayhem n-a fost produs in U.S.A. fiindca suna prea american. In plus, e un disc care demonstreaza scepticilor ca rockabilly-ul e un gen muzical cat se poate de viu.  Fie ca numim retro pop sau rockabilly, ceea ce se aude aici e misto. Da, e adevarat, in zilele noastre se recicleaza in general prea multa muzica veche, iar acest proces cuprinde adeseori chestii nevrute. In acest caz insa lucrurile sunt cat se poate de fericite: discul asta suna de parca ar fi fost scos pe vremea cand a aparut pelicula Rebel Without a Cause. Si probabil ca ofera o satisfactie dubla atunci cand e ascultat pe vinil....

Mayhem e un disc eminamente misto, in special atunci cand puternica voce a solistei este “inglobata” in piese energice, cum ar fi Psycho. Piesa inspirata parca din filmele lui Hitchcock are o energie cat se poate de sanatoasa si inmagazineaza in ea mai multe tendinte, chiar daca aparent e rockabilly. Nu acel rockabilly din concertele lui Elvis, ci mai degraba unul in care s-au turnat si portii de punk. Chiar daca piesele nu beneficieaza de prea multe elemente slagaroase si nici de refrene memorabile, Imelda May stie cum sa foloseasca ritmurile astfel incat nici o piesa sa nu devina plictisitoare. Un alt plus al discului este acela ca Imelda stie sa-si adapteze vocea in mai multe tonalitati, balada Kentish Town Waltz fiind un exemplu in acest sens. Ramanand la momentele surprinzatoare nu am cum sa nu remarc Too sad to cry, o piesa care se constituie intr-o demonstratie cat se poate de naucitoare a calitatilor vocale pe care le stapaneste solista. Care dealtfel canta si la bodrhan, un soi de toba irlandeza.

Desigur nu toate piesele reusesc sa fie delicioase. ‘Proud And Humble’ e un experiment nereusit care risca sa arunce o lumina nefavorabila asupra intregului disc. O alta deraiere ar mai fi I am alive. Avand in vedere calitatea pieselor de aici, o putem ierta pe Imelda si pentru unicul cover de aici, care din pacate e putin inspirat: Tainted Love. Din fericire, majoritatea pieselor de aici ne prezinta o artista care stie exact pe ce drum se afla iar varietatea acestui disc il recomanda ca fiind un bun panaceu pentru bolnavii de rock de toate soiurile.

Recomandari: Pentru o portie sanatoasa de rock, ca o amintire a vremurilor vechi, sau pur si simplu ca o alternativa la stupizenia unor muzici din zilele noastre.

Jamiroquai - Rock Dust Light Star

Spre deosebire de multe alte nume din industria muzicala actuala, Jamiroquai e o trupa care niciodata n-a fost trendy. Tocmai acesta e si secretul pentru care orice hit al lor suna la fel de actual si-n 2010 ca si acum o gramada de ani. Evident, exista aici si un aspect mai putin placut, unii putand acuza stilul lor ca fiind “prafuit”, dar la urma urmei nici acest aspect n-are prea mare importanta. Ceea ce conteaza e ca Jamiroquai e in forma. E adorabil de funky….E drept, pe de o parte m-as fi asteptat la ceva schimbari in sound. Poate niscaiva efecte electronice mai percutante n-ar fi stricat. Poate chiar o intoarcere la radacinile acid – jazz ar fi fost si ea binevenita. Pe de alta parte, sunt cat se poate de bucuros ca trupa n-a facut prea mari schimbari. Cine stie ce putea sa iasa?

Asteptari: Jamiroquai e un grup de acid jazz si funk care in decursul celor 18 ani de cand activeaza in showbusiness a castigat un premiu Grammy si a vandut peste 25 de milioane de discuri. Rock Dust Light Star e un disc care vine dupa cinci ani de la precedentul disc Dynamite.

Rezultat: Desi au trecut cinci ani de cand n-am mai auzit nimic nou din partea trupei al carei lider e cunoscut si ca “cowboy-ul cu palarie”, discul asta nu poate fi considerat un comeback in adevaratul sens al cuvantului. Si asta fiindca albumul nu e nici mai bun nici mai rau decat precedentele sale realizari: e la fel de profi!

E drept, pe de o parte m-as fi asteptat la ceva schimbari in sound. Poate niscaiva efecte electronice mai percutante n-ar fi stricat. Poate chiar o intoarcere la radacinile acid – jazz ar fi fost si ea binevenita. Pe de alta parte, sunt cat se poate de bucuros ca trupa n-a facut prea mari schimbari. Cine stie ce putea sa iasa? Asadar pentru amatorii de contabilitate, trebuie remarcat ca din punct de vedere stilistic Jamiroquai nu straluceste cu nimic, capitolul “noutati” fiind lasat undeva de izbeliste. Desi e un drum cat se poate de previzibil, am obligatia sa va anunt ca discul asta e pur si simplu bun. Nu face parte din categoria muzicilor care sa te faca sa pici pe spate, dar poate fi inclus lejer in cutiuta cu “dulceturi” a oricarui meloman care vibreaza pe funk. Recunosc, aveam asteptari poate prea mari de la acest disc, dar nu e defel dezamagitor.

Dupa cum era de asteptat, single-ul Blue Skies e unul din momentele de senzatie ale discului, dar este acompaniat din fericire de alte delicatese sonore care curg una dupa alta. Cum ar fi White Knuckle Ride cu al ei ritm disco – funk de exceptie, care se recomanda a fi unul din hiturile de rezistenta ale grupului, fiind cel putin la acelasi nivel ca si Canned Heat sau Space Cowboy. Funkul specific anilor 70 se regaseste in mai multe piese, fiind cel mai memorabil pe Blue Skies, dar nici soul-ul nu e lasat la o parte, fiind prezent pe Smoke and Mirrors, o melodie care ar putea fi un tribut lui Isaac Hayes, de exemplu. Printre bucatile mai rock ale discului se numara si Hurtin, o piesa cu un vag iz de Lenny Kravitz, care pe alocuri la refren atinge plaja sonora folosita mai demultisor de George Michael. Unicul punct mai putin inspirat il reprezinta Hey Floyd, si asta pur si simplu fiindca reggae-ul etalat aici nu se mixeaza prea fericit cu celelalte influente. O alta surpriza de proportii, de aceasta data care merita trecuta la cele placute este Goodbye to my dancer, care geme de influente Eagles sau Santana si reuseste sa aduca noi influente acestui material.

Spre deosebire de multe alte nume din industria muzicala actuala, Jamiroquai e o trupa care niciodata n-a fost trendy. Tocmai acesta e si secretul pentru care orice hit al lor suna la fel de actual si-n 2010 ca si acum o gramada de ani. Evident, exista aici si un aspect mai putin placut, unii putand acuza stilul lor ca fiind “prafuit”, dar la urma urmei nici acest aspect n-are prea mare importanta. Ceea ce conteaza e ca Jamiroquai e in forma. E adorabil de funky….

Fata de precedentul disc, Rock Dust Light Star e mai domol cu efectele elctronice, dar aduce in plus sound-uri gospel. Se poate spune ca Jamiroquai e putintel mai pop. Dar, sa nu uitam Jayson Kay si trupa sa au fost maestri Universului atunci cand vine vorba de a face un melanj intre “comert” si “arta”, recte pop si jazz. E o muzichie care iti face placere s-o auzi in fundal in timp ce ai niscaiva treburi, dar se comporta foarte bine si atunci cand ai chef de auditie si-ti terorizezi vecinii de bloc cu volumul amplificatorului dat mult catre partea superioara.

Recomandari: In cazul in care funky e un cuvant care va caracterizeaza, Rock Dust Light Star nu are contraindicatii. Merge, pe repeat inclusiv….

Louie Austen - Last Man Crooning / Electrotaining You!

La ce poti sa te astepti atunci cand mergi la un concert in care apare un batranel simpatic imbracat ca un veritabil Frank Sinatra? La orice, numai la electro nu! La cei 64 de ani ai sai, austriacul care e pasionat de tenis, e un tip aparte. I se spune crooner, dar e mult mai mult decat atat. Nu e nici pe departe un Bing Crosby, Frank Sinatra, Dick Powell, Nat King Cole, Dean Martin sau Andy Williams. E cate putin din fiecare, peste care se adauga o doza de inconstienta. Sau modernism, cum vreti sa-l numiti. Variantele originale ale melodiilor constituie o excursie sarmanta in atmosfera unei seri de exceptie petrecuta in elegantul restaurant al unui vas de croaziera care te duce in inconjurul lumii. Dublul CD este recomandat tuturor acelora care vor sa descopere un pod care uneste generatia veche de cea noua.

Asteptari: Are 64 de ani, n-a castigat nici un Grammy si nici n-a vandut milioane de discuri. Face parte din gasca acelor muzicieni numiti “crooner” si sustine – printre altele - spectacole la hotelul Mariott, din Viena. E de fapt un electrocrooner, care din cand in cand mai scoate si albume. Dublul sau album Last Man Crooning / Electrotaining You! vine la patru ani distanta dupa Iguana.

Rezultat: Ma numar printre putinii spectatori care au asistat pe viu la primul sau concert din Romania, sustinut intr-o seara de duminica in clubul The Note din Timisoara, cu vreo trei ani in urma. Si credeti-ma, imi amintesc pe indelete acel concert, nu doar fiindca “that was entertainment” ci si pentru ca a declansat reactii interesante. Cei familiarizati cu psihologia s-ar putea sa fie in tema cu teoria disonantei cognitive. Pe scurt, ea spune ca echilibrul logic al unui individ dispare atunci cand acesta face cunostinta cu elemente care nu se armonizeaza cu scara lui de valori. Ei bine, acest “film” l-am vazut in multe ocazii, dar cu siguranta a fost pregnant si la concertul mai sus amintit. Pe scurt, la ce poti sa te astepti atunci cand mergi la un concert in care apare un batranel simpatic imbracat ca un veritabil Frank Sinatra? La orice, numai la electro nu! La cei 64 de ani ai sai, austriacul care e pasionat de tenis, e un tip aparte. I se spune crooner, dar e mult mai mult decat atat. Nu e nici pe departe un Bing Crosby, Frank Sinatra, Dick Powell, Nat King Cole, Dean Martin sau Andy Williams. E cate putin din fiecare, peste care se adauga o doza de inconstienta. Sau modernism, cum vreti sa-l numiti.

Aparent ceea ce face nenea Austen e o imbinare intre jazz si muzica electro. Desi, rolul acestei rubrici nu este acela de a intra in tara povestilor, story-ul de fara e prea dragutel pentru a-l omite. Asadar, dupa o viata traita in diverse baruri celebre din lumea intreaga, in 1999 muzicianul a descoperit muzica electronica. "Am hotarat pe loc sa demisionez si sa renunt la toate proiectele pe care le aveam in desfasurare pentru a ma putea dedica acestui nou proiect timp de doi ani". Louie marturiseste ca o parte dintre prieteni au incercat sa il faca sa se razgandeasca, dar s-a incapatanat sa isi respecte planul: "M-am gandit ca cel mai mare risc ar fi sa ajung in strada dupa doi ani de eforturi si atunci ar trebui sa ma intorc la vechile mele indeletniciri. Dar trebuia sa incerc sa merg in directia asta noua, indiferent de consecinte.".


Revenind la acest dublu – disc, in cazul in care nu esti foarte atent, poti avea impresia ca cele doua CD-uri incluse in carcasa s-au ratacit cumva din altele. Primele 12 piese pot parea pentru neavizati melodii „de pe vremea bunicii”, iar cele tot atatea remixuri prezente pe al doilea CD ar putea „merge” lejer in programul oricarui club. Variantele originale ale melodiilor constituie o excursie sarmanta in atmosfera unei seri de exceptie petrecuta in elegantul restaurant al unui vas de croaziera care te duce in inconjurul lumii. Ritmurile goldies sunt admirabile si destul de diverse. Bondi Beach, de exemplu, pare o bossanova cu niste percutii care amintesc de muzica jungle iar My last song creioneaza o atmosfera clasica, comparabila cu aceea inventata de Marc Almond. Intr-un teribil contrast cu semnificatia piesei, Wild thing e ca un borcan de gem de capsuni, iar piesa Paris desi n-are defel aer de sansoneta, te poate catapulta intr-o calatorie exotica pe malurile Senei. Daca sunteti amatori de Donna Summer s-al ei Hi – NRG ascultati cu urechile ciulite I wander, merita! 

Cateva din remixurile incluse pe cel de-al doilea disc – in special Hold on – ul realizat de FNM - sunt facute parca „la norma”. Cu toate acestea, momentele bune reusesc sa eclipseze micile deraieri. Printre ele se numara Bondi Beach sau acid – mix-ul la Paris, dar categoric  cireasa de pe tort este nu – disco – ul Make your move, realizat de japonezii de la Rodion. Un DJ celebru care a calcat prin Timisoara are si el o contributie aici, e vorba de Ian Pooley care face o treaba cat se poate de adorabila in piesa Little Sun. Finalul ultimei piese, My last song, inglobeaza cat se poate de concis filozofia de viata a acestui electrocrooner: „I am only a freak. Some say I am sick. Cause i dont give a damn about money and fame“. 

Recomandari: Tuturor acelora care vor sa descopere un pod care uneste generatia veche de cea noua.

Superpitcher - Kilimanjaro

Daca faceti parte din categoria acelora care dau importanta etichetelor, ar trebui sa stiti ca Superpitcher e „bagat“ in borcanul minimal. Mai exista multe alte cuvinte trendy pentru Superpitcher, dar ceea ce auzim noi pe cel de-al doilea album ar putea fi descris ca fiind “piese cu personalitate“. Se stie, o buna parte din “electronicele” de astazi sunt variatiuni infinite pe aceeasi tema si chiar daca unele piese au “ceva” care suna bine, atunci cand e sa analizezi scheletul pe care e construita melodia constati ca prea multe lucruri n-ar fi de zis. Ei bine, nu e cazul cu Superpitcher. Poate nu e intamplator faptul ca orasul Koln unde se afla situat label-ul Kompakt e “sediul” unde a activat Can, giganticii krautrock-ului. Ei bine, nu exista krautrock pe acest disc, dar cu siguranta unele piese reusesc sa iasa din tipare.

Asteptari: Superpitcher este pseudonimul germanului Aksel Schaufler, una din figurile de baza ale casei de discuri germane Kompakt. Desi a editat o sumedenie de remixuri si productii pentru diverse compilatii, Superpitcher se afla numai la cel de-al doilea album solo, precdentul fiind Here Comes Love editat in 2004.

Rezultat: Daca faceti parte din categoria acelora care dau importanta etichetelor, ar trebui sa stiti ca Superpitcher e „bagat“ in borcanul minimal. Mai exista multe alte cuvinte trendy pentru Superpitcher, dar ceea ce auzim noi pe cel de-al doilea album ar putea fi descris ca fiind “piese cu personalitate“. Se stie, o buna parte din “electronicele” de astazi sunt variatiuni infinite pe aceeasi tema si chiar daca unele piese au “ceva” care suna bine, atunci cand e sa analizezi scheletul pe care e construita melodia constati ca prea multe lucruri n-ar fi de zis. Ei bine, nu e cazul cu Superpitcher. Probabil ca adevaratii cunoscatori de muzica electronica au descifrat deja secretul pentru care label-ul german Kompakt “tine steagul sus” de atata vreme. Schimbarea! Iar Superpitcher e un exemplu elocvent: de la downtempo-ul acut de pe primul disc a schimbat acum foaia “atacand” cu o deosebita eleganta portiuni de nu – disco, minimal – tech si multe alte asemenea subgenuri. Poate nu e intamplator faptul ca orasul Koln unde se afla situat label-ul Kompakt e “sediul” unde a activat Can, giganticii krautrock-ului. Ei bine, nu exista krautrock pe acest disc, dar cu siguranta unele piese reusesc sa iasa din tipare.

Daca acest disc ar fi fost editat si pe caseta, prima jumatate putea fi botezata Happy – Side, iar cealalta Melancolic – Side. Discul debuteaza cu un preludiu de 90 de secunde, care este mai apoi urmat de una din cele mai hipnotice piese ale discului, Voodoo. E un exemplu de piesa care nu pare la-nceput a fi promitatoare. Aparenta monotonie a unui dub digital devine pe parcurs o constructie cat se poate de interesanta si prilejuieste oricarei urechi o excursie misto prin cele mai nebanuite cotoloane ale muzicii electronice. Country Boy, Black Magic si Joanna alcatuiesc un trio care merita studiat cu mare atentie, fiind niste constructii sonore adesea surprinzatoare. Cireasa de pe tort este insa piesa Rabbits in a Hurry, care promite sa devina un hit de hit. Care n-are voie sa lipseasca din geanta cu viniluri a oricarui DJ care se respecta. Piesa e una terifiant de reusita si se situeaza undeva la jumatatea drumului sonor parcurs de Sven Varh si Laurent Garnier. Un exemplu de piesa care incepe prost dar se termina bine e Friday night: e un fel de comeback in timpurile de demult ale Kompakt-ului, salvat insa la final de un cor care repeta pana la epuizare „lack of entertainment”. A doua parte a discului e una mult mai melancolica, care personal e mai slabuta decat latura lor „happy”, dar cu siguranta nu e de lepadat.

Ar mai fi de apreciat si ca marea majoritate a instrumentelor suna atat de natural, incat e greu de crezut ca pentru fabricarea lor au fost folosite sample-uri. Indiferent daca au fost cantate sau nu “live”, ele arunca o lumina extrem de favorabila acestui disc. Kilimanjaro e sublim, nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca a fost “in nastere” pret de sase anisori.

Recomandari: De ascultat pentru avizii de muzica electronica creata nu neaparat pentru a pune in miscare picioarele…

Chris de Burgh - Moonfleet & Other Stories

E foarte tentant sa spui despre Chris de Burgh ca face parte din acea categorie de cantareti care exact ca si vinul, devin tot mai buni cu cat sunt mai “old”. Si in acest caz, comparatia nu e deloc fortata, avand in vedere ca muzicianul e un colectionar “serios” de vinuri nobile, in colectia sa aflandu-se “perle”: sticle de Lafite 1945, Latour 61 sau Cheval Blanc 78. Sincer, la prima auditie albumul nu e foarte prietenos, dar cei care vor avea rabdarea de a-i acorda si a doua sansa au toate sansele sa devina obsedati de povestile lui Chris de Burgh. E un album pop, dar care are nevoie de timp pentru a fi inteles la adevarata valoare. Moonfleet & Other Stories cuprinde 24 de track-uri, fiind un album de conceptie bazat in mare masura pe cartea Moonfleet scrisa de J. Meade Falkner.

Asteptari: Daca aveati impresia ca muzicianul care s-a nascut in Argentina dintr-un tata diplomat britanic si mama secretara irlandeza a cunoscut faima numai pentru Lady in Red, sunteti pe cale sa faceti o mare nedreptate. Chris de Burgh nu e tocmai un one – hit – wonder, albumul acesta fiind al 18-lea disc din visteria muzicianului care locuieste intr-un castel din secolul al 12-lea din Irlanda. Si care a vandut pare-se vreo 50 de milioane de discuri pana acum.

Rezultat: Moonfleet & Other Stories cuprinde 24 de track-uri, fiind un album de conceptie bazat in mare masura pe cartea Moonfleet scrisa de J. Meade Falkner (a carei actiune se desfasoara in secolul 18!), asa ca nu trebuie sa mire pe nimeni faptul ca printre ingredientele sonore ale acestui material discografic se numara elemente clasice, medievale, diverse coruri si bineinteles niscaiva rock. E o intreaga poveste care cuprinde dealtfel si elemente narative care adeseori iti dau impresia ca acest Chris de Burgh e un fel de pictor al vremurilor moderne. La cei 62 de ani ai sai, muzicianul s-a ambitionat sa creeze o opera fastuoasa. De Burgh scrie demult piese despre povesti. Asadar de data aceasta pe parcursul a 18 piese aflam povestea unui baiat care cauta o comoara ascunsa, dar ajunge sa gaseasca o alta chestie frumoasa: iubirea. Desigur, romantismul se impleteste mirific cu muzica mistica, iar piese de genul Go Where Your Heart Believes ii vor unge la suflet pe cei care reusesc inca sa fie romantici in lumea noastra care se desfasoara la viteza de fast forward. Single-ul Everywhere I Go (ce a fost inclus si in seria de compilatii Kuschelrock!) este unul din cele mai reusite momente ale acestui disc, care reuseste sa impresioneze si inimile de piatra. Dincolo de conceptul pieselor care abordeaza romanul Moonfleet exista aici cateva piese care se grupeaza in capitolul „alte povesti”. Cei ce au rabdarea de a asculta cu mare atentie acest disc pot afla motivul pentru care a zambit Mona Lisa, dar si o poveste trista despre Iran. Care o fi legatura dintre celelalte povesti si Moonfleet, inca nu m-am prins...

E foarte tentant sa spui despre Chris de Burgh ca face parte din acea categorie de cantareti care exact ca si vinul, devin tot mai buni cu cat sunt mai “old”. Si in acest caz, comparatia nu e deloc fortata, avand in vedere ca muzicianul e un colectionar “serios” de vinuri nobile, in colectia sa aflandu-se “perle”: sticle de Lafite 1945, Latour 61 sau Cheval Blanc 78. Sincer, la prima auditie albumul nu e foarte prietenos, dar cei care vor avea rabdarea de a-i acorda si a doua sansa au toate sansele sa devina obsedati de povestile lui Chris de Burgh. E un album pop, dar care are nevoie de timp pentru a fi inteles la adevarata valoare.

Recomandari: De ascultat intr-o seara romantica, alaturi de un pahar de vin si un trabuc nobil, preferabil intr-un castel, alaturi de persoana iubita.

Ákos - A katona imája

Avand in vedere ca discul care poarta numele de Rugaciunea unui soldat este cel de-al 16-lea material discografic editat de Akos, nu e greu de banuit ca muzicianul are parte de o baza de fani cat se poate de stabila. Ceea ce s-ar traduce si prin faptul ca discul a intrat direct pe primul loc in topul din tara vecina devansand nume ca Santana, Lady Gaga sau Eric Clapton. Dincolo de texte, unul din atu-urile pentru care merita ascultat acest disc este acela ca ofera o varietate debordanta. Se regasesc aici influentele synth – pop a la Depeche Mode, niste rock cat se poate de energic, mostre de blues, chestii acustice si chiar si balade din seria Kuschelrock.

Asteptari: Ákos (Kovács) este unul din cei mai populari solisti si compozitor din Ungaria, care a fost liderul formatii Bonanza Banzai – considerata un fel de Depeche Mode din tara vecina – trupa care s-a desfiintat in 1995.  De atunci Akos a editat o serie de discuri solo, ultimul sau material discografic cu piese noi inainte de aceasta aparitie fiind Még közelebb, acum patru ani.
Rezultat: Desigur, pentru aceia care nu cunosc limba maghiara auditia unui material ce cuprinde 13 piese care adeseori au si tenta poetica poate fi o experienta mai mult sau mai putin interesanta. Avand in vedere ca discul care poarta numele de Rugaciunea unui soldat este cel de-al 16-lea material discografic editat de Akos, nu e greu de banuit ca muzicianul are parte de o baza de fani cat se poate de stabila. Ceea ce s-ar traduce si prin faptul ca discul a intrat direct pe primul loc in topul din tara vecina devansand nume ca Santana, Lady Gaga sau Eric Clapton. Dincolo de texte, unul din atu-urile pentru care merita ascultat acest disc este acela ca ofera o varietate debordanta. Se regasesc aici influentele synth – pop a la Depeche Mode, niste rock cat se poate de energic, mostre de blues, chestii acustice si chiar si balade din seria Kuschelrock.
Printre cele mai bune momente ale discului se numara Főleg régen (In special in trecut), care alaturi de izul Depeche Mode inglobeaza si cateva trenduri actuale ale muzicii electronice. Fundalul sonor al piesei Nézz szembe vele (Uita-te in ochii) oscileaza intre jazz downtempo dar portiunea de rap a solistului pare nitel fortata, melodia fiind una din punctele mai putin reusite. Szeress így e un fel de Heroes del Silencio, iar Kéz a tarkón e o balada care pentru aceia care inteleg textul este cat se poate de impresionanta. Piesa care da titlul albumului este un alt moment reusit, mai ales pentru aceia care fac abstractie de dramatismul nitel prea fortat al textului acesteia. Single-ul Szindbád dala este o melodie care nu reuseste sa fie placuta la prima ascultare, dar prinde „culoare” dupa mai multe auditii.
Akos e un tip care are 42 de anisori. Un fel de Daniel Iordachiaie al vecinilor nostri unguri, daca vreti. Comparatia ramane in picioare doar atunci cand amintim anul nasterii: 1968, la amandoi. In rest, e distanta de la cer la Pamant. Dincolo de a cadea in patetism ieftin, ma simt dator sa atrag atentia ca nivelul la care se afla vecinii nostri in materie de muzica, e altul. Degeaba cauti un termen de comparatie intre Akos si vreun solist pop de pe la noi, pur si simplu nu gasesti. Poate fi un fel de Proconsul, Voltaj sau Horia Brenciu de pe la noi. Dar, chiar si daca nu intelegi o iota din texte, nu ai cum sa nu remarci diferentele din capitolul orchestratie. Discul cuprinde si un DVD cu diverse extrase din concert dar ofera si auditii selecte pentru melomanii care se respecta (DD5.1 si dts).
Recomandari: Poate fi ascultat si de acei care au in bagajul de cunostinte al limbii maghiare doar expresia „Ki az?”, fiind un pop decent, cum ar trebui sa existe si pe la noi...

Bryan Ferry - Olympia

Discul numit dupa celebrul tablou al lui Édouard Manet exprima o maturitate artistica deosebita si este dominat de atmosfera de-alta data a vremurilor Roxy Music, chiar daca unele momente sunt surprinzatoare. Fara indoiala impresionanta lista a colaboratorilor acestui disc (ce ii include pe Dave Stewart din Eurythmics, Phil Manzanera si Andy Mackay din Roxy Music, Groove Armada, David Gilmour, Scissor Sisters, Nile Rodgers, Jonny Greenwood din Radiohead, Steve Nieve, Flea, si Brian Eno) confera o paleta destul de larga compozitiilor in sine. Per ansamblu, Bryan Ferry reuseste sa-si intre cat se poate de bine in atmosfera hiturilor sale vechi, Olympia fiind un comeback la radacini care ii va unge la suflet pe cei care au auzit vreodata de Roxy Music. Cei care se asteapta la ceva relationari cu muzica anului 2010 ar face bine sa ocoleasca aceasta aparitie. E un disc nitel prafuit, dar daca ai rabdarea sa il „stergi” de mai multe ori, poate deveni o bijuterie.

Asteptari: Cel de-al 13-lea album solo al fostului lider de la Roxy Music vine la opt ani dupa ultima creatie care a inclus piese originale (Frantic) si dupa trei ani de la discul in care a preluat numai piese de Bob Dylan, Dylanesque. Desi au fost cateva zvonuri care spuneau ca Roxy Music e pe punctul sa scoata ceva nou, deocamdata Bryan merge pe acelasi drum solo.

Rezultat: Discul numit dupa celebrul tablou al lui Édouard Manet exprima o maturitate artistica deosebita si este dominat de atmosfera de-alta data a vremurilor Roxy Music, chiar daca unele momente sunt surprinzatoare. Fara indoiala impresionanta lista a colaboratorilor acestui disc (ce ii include pe Dave Stewart din Eurythmics, Phil Manzanera si Andy Mackay din Roxy Music, Groove Armada, David Gilmour, Scissor Sisters, Nile Rodgers, Jonny Greenwood din Radiohead, Steve Nieve, Flea, si Brian Eno) confera o paleta destul de larga compozitiilor in sine. Ceea ce nu inseamna insa ca avem de-a face cu o auditie nemaipomenita, chiar daca pe plan componistic materialul acesta este unul cat se poate de solid.

Single-ul extras din disc si totodata piesa care deschide materialul , You can dance, reuseste sa dea o indicatie clara oricarui meloman asupra directiei in care evolueaza constructiile sonore pe Olympia. Aceasta este o intoarcere la radacinile Roxy Music, la pop – ul sofisticat si rafinat care razbatea odinioara din piese ca Love is the drug sau Jealous Guy. Chiar daca mi-as fi imaginat complet altfel o colaborare intre Scissor Sisters si Bryan Ferry piesa Heartache by numbers este una cat se poate de interesanta si surprinde intr-un mod placut orice ureche sensibila la pop-ul de calitate. O alta colaborare care reuseste sa fie mult mai interesanta este aceea cu cei de la Groove Armada pentru piesa Shameless. Unicul moment care nu reuseste deloc sa se integreze in peisajul albumului este piesa Ode to Olympia, compusa alaturi de Phil Manzanera, pe parcursul careia vocile background au darul de a fi cat se poate de enervante. Se prea poate ca melomanii mai tineri sa fie mirati de faptul ca pe acest disc exista o piesa numita No face, no name, no number. Care este o preluare, dar in nici un caz dupa Modern Talking ci din visteria celor de la The Traffic, piesa aparand in original in 1967. O alta preluare de aici este Song for the Siren dupa Tim Buckley iar Alphaville – inspirata dupa SF-ul omonim al lui Jean-Luc Godard – este o copie in „alb – negru” a oricarui hit disco. Per ansamblu, Bryan Ferry reuseste sa-si intre cat se poate de bine in atmosfera hiturilor sale vechi, Olympia fiind un comeback la radacini care ii va unge la suflet pe cei care au auzit vreodata de Roxy Music. Cei care se asteapta la ceva relationari cu muzica anului 2010 ar face bine sa ocoleasca aceasta aparitie. E un disc nitel prafuit, dar daca ai rabdarea sa il „stergi” de mai multe ori, poate deveni o bijiterie.

Recomandari: Pentru toi cei carora numele de Roxy Music nu le suna ca fiind un capitol dintr-o carte SF.

Kings of Leon - Come around sundown

Pentru unii poate fi o usurare, pentru altii o dezamagire: nimic de aici nu e atat de slagaros ca Sex on Fire sau Use Somebody. Desi fata de precedentul material discografic Come Around Sundown e mult mai „plat”, per ansamblu nu poate fi incadrat la categoria plictisitor. Din pacate varietatea de stiluri abordata in Only By The Nighta fost inlocuita cu „directia U2”, astfel incat aceia care cauta cu tot dinadinsul „noutati” risca sa fie nitel dezamagiti. Chiar daca piesele se inscriu pe un drum batatorit de multi altii inainte, ascultarea acestui disc nu e o pierdere de vreme. Dincolo de micile nemultumiri vizavi de varietate, albumul acesta e totusi unul cat se poate de decent.

Asteptari: Atunci cand castigi patru premii Grammy si vinzi mai bine de sase milioane de exemplare dintr-un album, pasul urmator nu e tocmai confortabil. Albumul lor anterior Only By The Night a facut din Kings of Leon o trupa rock aflata pe buzele tuturor, drept urmare interesul pentru acest Come around sundown este unul cat se poate de maricel. Cel de-al 5-lea album din visteria americanilor cuprinde 13 piese.

Rezultat: Pentru unii poate fi o usurare, pentru altii o dezamagire: nimic de aici nu e atat de slagaros ca Sex on Fire sau Use Somebody. Desi fata de precedentul material discografic Come Around Sundown e mult mai „plat”, per ansamblu nu poate fi incadrat la categoria plictisitor. Din pacate varietatea de stiluri abordata in Only By The Nighta fost inlocuita cu „directia U2”, astfel incat aceia care cauta cu tot dinadinsul „noutati” risca sa fie nitel dezamagiti. Chiar daca piesele se inscriu pe un drum batatorit de multi altii inainte, ascultarea acestui disc nu e o pierdere de vreme. Dincolo de micile nemultumiri vizavi de varietate, albumul acesta e totusi unul cat se poate de decent.

Single-ul Radioactive nu e tocmai cea mai reprezentativa piesa de pe acest disc, avnd in vedere faptul ca o buna parte a acestuia este incadrabil in categoria midtempo. Una din surprizele albumului o constituie melodia numita Mary, care are un iz pregnant de slagar de undeva din anii 50 combinat cu ingredientele cunoscute ale baietilor. Daca tot am deschis subiectul momentelor neasteptate, nu an cum sa sar peste piesa Pony Up, un amestec delicios intre funk si stilul abordat in zilele bune de catre cei de la Talking Heads. Nu e neaparat un plus al albumului aceasta piesa, dar cu siguranta iese cumva din monotonie. Chiar daca nu agreez in mod deosebit country-ul, trebuie sa recunosc ca piesa Come down South are un vibe aparte si desi are o sumedenie de trimiteri catre stilul atat de popular in U.S. reuseste sa fie inclusa in capitolul “asa da”. Spuneam putintel mai sus ca o buna parte a pieselor incluse aici sunt oarecum monotone. Mai exact, au parte de aceeasi linie “a la U2” urmata cu sfintenie de echipajul al carei solist este Caleb. Un alt posibil minus ar fi acela ca piesele incluse aici sunt nitel “prea politicoase”. Fara indoiala aceasta constatare poate aduce o noua armata de fani, care gusta din plin rock-ul “mediu”. La plusuri raman melancolia emanata de compozitii si vocea distincta a lui Caleb. Desi mi-as fi dorit sa fie ceva mai abraziv, n-am cum sa nu remarc faptul ca acest disc reuseste sa impace intr-o anumita masura capra si varza. Baietii acestia au bucati serioase de rock cu cojones dar nu se dezic atunci cand trebuie nici de compozitiile mai slagaroase. 

Recomandari: Pentru cei care nu cauta cu tot dinadinsul rock-ul abraziv si pot aprecia melancolia emanata din melodii deloc extraordinare, dar decente.

Steve Lukather - All’s Well That Ends Well

Cel de-al saselea album solo semnat Steve Lukather e un disc cat se poate de digerabil pentru amatorii de rock de tipul AOR (Album Oriented Rock), un stil extrem de iubit peste Ocean, dar care are destui adepti si pe la noi. Unul din atu-urile acestui disc este acela ca spre deosebire de precedentul, Steve Lukather ii lasa si pe ceilalti membri ai trupei „sa respire”, astfel incat sound-ul final este unul cat se poate de bogat. Categoric e un album introspectiv cu tonuri calde care poate fi devorat fara constraindicatii de amatorii de rock „adult”. Desigur, n-ar trebui sa uitam ca Steve Lukather a colaborat de-a lungul timpului la Beat it-ul lui Michael Jackon sau la Physical-ul semnat Olivia Newton-John. Ba chiar si cu Lionel Richie, George Benson sau chiar Van Halen. Ceea ce inseamna ca e „setat” pe rock-ul numit de unii comercial. Oricum l-am numi, Steve reuseste sa ramana „in carti” si cu acest disc, oferind o auditie cat se poate de placuta.

Asteptari: Fara indoiala, statutul de legenda a lui Steve Lukather i se datoreaza (si) faptului ca a fost chitaristul trupei Toto, o formatie pe care a infiintat-o in 1977 si care s-a destramat acum doi ani. Exact atunci cand chitaristul a editat precedentul sau album solo numit Ever Changing Times. Ei bine, Toto a revenit zilele acestea cu un nou material iar discul chitaristului care a fost recompensat cu cinci premii Grammy cuprinde noua piese.

Rezultat: Conform marturisirilor proprii albumul acesta se vrea un fel de calatorie, fapt care face ca ascultatorul sa fie blagoslovit cu multe portiuni instrumentale. Din fericire alaturi de chitara si vocea lui Steve se deslusesc pe deplin si „restul lumii”, adica band-ul sau de acompaniament. Melodiile aduc nitel cu ultima perioada a trupei  Toto, iar excursia se vrea a fi una pe taramul sound-urilor pop – rock – jazz. Una din cele mai interesante piese este “Darkness In My World”, piesa care dealtfel deschide materialul si are parte de niste riff-uri prietenoase si o constructie interesanta. Un alt moment deosebit se vrea a fi Flash In The Pan, care are parte de o atmosfera de blues. Brodie’s are un vag iz de Hendrix si reuseste sa devina o alta piesa demna de remarcat a albumului. Unica piesa instrumentala a acestui material discografic Tumescent” va fi cu siguranta pe placul amatorilor de fusion jazz – rock.

Per ansamblu materialul este unul cat se poate de digerabil pentru amatorii de rock de tipul AOR (Album Oriented Rock), un stil extrem de iubit peste Ocean, dar care are destui adepti si pe la noi. Unul din atu-urile acestui disc este acela ca spre deosebire de precedentul, Steve Lukather ii lasa si pe ceilalti membri ai trupei „sa respire”, astfel incat sound-ul final este unul cat se poate de bogat. Categoric e un album introspectiv cu tonuri calde care poate fi devorat fara constraindicatii de amatorii de rock „adult”. Desigur, n-ar trebui sa uitam ca Steve Lukather a colaborat de-a lungul timpului la Beat it-ul lui Michael Jackon sau la Physical-ul semnat Olivia Newton-John. Ba chiar si cu Lionel Richie, George Benson sau chiar Van Halen. Ceea ce inseamna ca e „setat” pe rock-ul numit de unii comercial. Oricum l-am numi, Steve reuseste sa ramana „in carti” si cu acest disc, oferind o auditie cat se poate de placuta.

Recomandari: Fie pentru aceia care iubesc rock-ul „comercial”, fie pentru „restul lumii”, albumul acesta nu are cum sa dezamageasca, fiind o excursie previzibila – dar placuta.

Ninja Tune - XX

Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne. Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”.

Asteptari: Daca faceti parte din categoria de oameni care nu dau importanta defel caselor de discuri, ar trebui sa stiti ca Ninja Tune este un record label pus la cale de catre doi membri ai proiectului Coldcut, care cu ocazia aniversarii a 20 de ani de existenta a aruncat pe piata un boxset ce cuprinde nu mai putin de sase CD-uri. Cu ce fel de muzici se ocupa oamenii astia? Lista include electronic, alternative hip hop, instrumental hip hop, nu jazz, drum and bass si chillout. Aproape orice in afara de rock si pop, carevasazica.

Rezultat: Ninja Tune e un fel de Motown al muzicii moderne.Surprinzator (sau nu!), compilatia aceasta aniversara nu are darul de a fi o antologie a celor 20 de ani scursi ci mai degraba vrea sa demonstreze ca poate si peste tot atatia ani artistii din familia Ninja Tune vor mai avea ceva de spus in scena muzicala. Simplul fapt ca oamenii acestia au rezistat asa o perioada intr-un domeniu atat de pretentios si schimbator care il constituie stilurile de avangarda e laudabil. Secretul celor de la Ninja Tune a fost acela ca nu s-au identificat niciodata cu o singura directie din familia „electronica”. Intotdeauna au avut cativa artisti „de top” si altii care au fost inclusi in categoria „ciudati”. Astazi printre numele lor de top ale lor se numara Bonobo sau Amon Tobin. Dar tot aici isi au sediul The Bug, Quemists, Jagga Jazzist, Roots Manuva, Coldcut, DJ Food, Diplo, Toddla T sau The Cinematic Orchestra. Marea parte a celor sase CD-uri incluse in acest boxset cuprinde piese noi sau remixuri exclusive realizate de nume grele ale muzicii electronice ca Autechre, Flying Lotus, Four Tet, Benga, 808 State, Mark Pritchard, Gaslamp Killer, Rustie, Zomby, Joker, Dorian Concept, Hot Chip sau chiar Kronos Quartet. Cele sase CD-uri nu sunt structurate pe „felii” adunand laolalta diverse influente ale muzicii electronice. Acesta este fara indoiala motivul pentru care aceasta super – compilatie este una de neratat. Poti auzi mostre de dubstep, drum and bass, downtempo, jazz sau ambient. Spectrul sonor variaza extrem de mult: de la superba I hear the drummer (Quincy & Yen Cuts Allstars) la Don t loose it (Quemists). Printre momentele deosebite ale boxsetului se numara hip hop – ul de calitatet etalat de Roots Manuva (de exemplu) sau chiar si blues-ul „electronic“ al lui Kid Coala sau The Heavy. Desigur, un boxset ce cuprinde peste 100 de melodii are nevoie de timp serios pentru a fi degustat pe indelete, dar categoric Ninja Tune 20 merita...

Recomandari: Musai de ascultat pentru oricine are pretentia ca i se poate aplica eticheta de open – minded atunci cand vine vorba de muzica. Ghiveciul de fata este unul care merita sa fie degustat pe indelete...

Elton John & Leon Russell - The Union

Elton John s-a saturat de pop. Si s-a apucat de muzica faina, cica! „Poate voi colabora pentru un single cu Lady Gaga sau Scissor Sisters, dar nu voi mai face albume pop niciodata“, declara recent muzicianul care e considerat una din figurile centrale ale stilului renegat acuma. Considerandu-se prea batran pentru mainstream, domnul Elton John se avanta in blues iar printre colaboratorii acestui disc se mai numara si Brian Wilson, Neil Young, Booker T, Don Was si Robert Randolph. Piesele prezente pe acest disc sunt cat se poate de previzibile, dar cat se poate de corecte osciland printre blues, baladem nitel country si pe alocuri si rock and roll. E old fashion, care va face deliciul aceora care iubesc sound-ul batranesc...

Asteptari: La cei 63 de ani ai sai si cu 250 de milioane de discuri vandute in lumea intreaga, Sir Elton John nu mai are nevoie sa demonstreze nimic. Tocmai de aceea, pentru albumul cu numarul 13 din discografia sa a hotarat ca e momentul sa colaboreze cu una din figurile care l-au inspirat pe la inceputul carierei sale: legendarul pianist Leon Russell.

Rezultat: Elton John s-a saturat de pop. Si s-a apucat de muzica faina, cica! „Poate voi colabora pentru un single cu Lady Gaga sau Scissor Sisters, dar nu voi mai face albume pop niciodata“, declara recent muzicianul care e considerat una din figurile centrale ale stilului renegat acuma. Considerandu-se prea batran pentru mainstream, domnul Elton John se avanta in blues iar printre colaboratorii acestui disc se mai numara si Brian Wilson, Neil Young, Booker T, Don Was si Robert Randolph. Piesele prezente pe acest disc sunt cat se poate de previzibile, dar cat se poate de corecte osciland printre blues, baladem nitel country si pe alocuri si rock and roll. Fiecare instrument suna cat se poate de curat iar vocile feminine din background care apar din cand in cand adauga un plus intregului disc. Muzica aceasta n-a fost creata pentru concerte de stadioane si in nici un caz pentru a fi inclusa in playlist-urile sterile ale posturilor de radio. Piesele evoca o atmosfera intima, chiar daca pe alocuri prestatia lui Elton John este cat se poate de previzibila, orientata mai spre pop. Categoric nu e un disc care sa miste muntii din loc, dar pentru aceia care tanjesc dupa un album domol si decent, poate fi o pierdere de timp placuta.

Desigur, cei care au vreo asteptare vizavi de sound-uri moderne nu vor gasi aici prea multe. Monkey Suit e o piesa care ar fi putut sa fie inclusa in orice compilatie dedicata hiturilor anilor 70. Din fericire, tentatia lui Elton John de a naviga in apele baladelor de genul Sacrifice este contrabalansata aici de cateva piese cu mult ritm cum ar fi Hey Ahab, A dream come true sau Hearts have turned to the stone. Un alt plus al materialului este faptul ca piesele au parte de doua pianuri, lucru mai putin obisnuit in zilele noastre, acest mic amanunt reusind sa creeze o senzatie interesanta atunci cand asculti discul la casti.

Recomandari: Pentru cei care vor sa-l „prinda” pe Elton John intr-o pasa mai putin comerciala si aprecieaza sound-ul batranesc de balade combinate cu portiuni de blues, rock n roll si country.

Die Antwoord - $O$

Auditia acestui disc are rolul de a te bulversa cu tot dinadinsul. Nu stiu daca produsul care poarta mandrul nume de „Zef Ninja Rap Rave Crew from Zuid Afrika“ a fost conceput in niste laboratoare ultra – secrete sau “e pe bune” dar fara indoiala oamenii acestia socheaza. Ceea ce , la urma urmei, e un bun start pentru oricine vrea sa se lanseze in muzica. Dincolo de unda de soc initiala, presupui ca oamenii acestia chiar cred in ceea ce fac. Combinatia de cuvinte neortodoxe si notiuni de gen ninja e atat de hilara incat nu are cum sa nu-ti provoace un zambet in coltul gurii. E drept, la o aprofundare mai adanca realizezi ca mesajul acestui disc este atat de insipid incat merita omis din start. Stupizenia este crasa, dar adeseori aceasta combinatie are un farmec aparte. Die Antwoord e ciudat si eclectic, abraziv pe alocuri, dar in final, o auditie cat se poate de fresh.

Asteptari: Daca faceti parte din cei carora asociaerea de cuvinte Zef, Africa de Sud, rap si ninja nu le spune nimic, inseamna ca nu faceti parte din milioanele de oameni care au vazut pe Youvube un clipulet numit Enter the Ninja. Si urmeaza momentul de mirare. Exista oameni in Africa de Sud care sa cante rap? Raspunsul este Die Antwoord. Doi tipi si o tipa, un videoclip care a facut senzatie pe Internet si un album aparut initial „self – produced“, dupa care zilele acestea si la o casa de discuri inglobata in Interscope Records. Curiozitatile nu se opresc aici: varianta initiala (free) a albumului a avut 16 piese iar cea “pe bani” are doar zece.

Rezultat: Auditia acestui disc are rolul de a te bulversa cu tot dinadinsul. Nu stiu daca produsul care poarta mandrul nume de „Zef Ninja Rap Rave Crew from Zuid Afrika“ a fost conceput in niste laboratoare ultra – secrete sau “e pe bune” dar fara indoiala oamenii acestia socheaza. Ceea ce , la urma urmei, e un bun start pentru oricine vrea sa se lanseze in muzica. Dincolo de unda de soc initiala, presupui ca oamenii acestia chiar cred in ceea ce fac. Combinatia de cuvinte neortodoxe si notiuni de gen ninja e atat de hilara incat nu are cum sa nu-ti provoace un zambet in coltul gurii. E drept, la o aprofundare mai adanca realizezi ca mesajul acestui disc este atat de insipid incat merita omis din start. Stupizenia este crasa, dar adeseori aceasta combinatie are un farmec aparte. Die Antwoord incearca sa pozeze in niste Tarantino sau Woody Allen ai muzicii rap si pe alocuri rezultatul este convingator. Cat despre faptul ca albumul acesta are si piese care pot fi uitate instantaneu…asta e, unde ati mai vazut voi in ultima vreme un disc suta la suta memorabil?

Evident, succesul care i-a propulsat pe acesti sud – africani in lumea “mare” a muzicii a fost Enter the Ninja, o melodie care are de toate. Sau nimic, in functie de perspectiva. Probabil ca daca vreun rapper roman ar scoate o melodie care sa spuna „F….  cantecul asta e cel mai valabil pe care l-am auzit in intreaga mea viata“, rezultatul n-ar fi prea interesant. Si totusi „F**k, this is like, The coolest song I ever heard in my whole life
F**k all of you who said I wouldn’t make it“ din hitul lor cu ninja poate suna misto in diverse contexte. Chiar daca din versiunea noua a albumului lipseste melodia Wat Pomp, aceasta e una cat se poate de energica. Inchipuiti-va o melodie cantata jumi – juma in africana si engleza care aduce pe alocuri a Delinquent Habits stropit cu Cypress Hill. E o piesa la care daca nu te ridici de pe scaun ai o mare problema. E adorabil de simpla, notiune care adesea lipseste muzicii din zilele noastre.
Solista trupei Yo-Landi preia microfonul pentru o piesa intreaga si ne spune ca este „A mother***in’ rich bitch“. Exista si momente hilare, probabil pentru a contrabalansa piesele reusite de aici. Ele se numesc Beat Boy si Doos Donk, aceasta din urma fiind parca o melodie horror realizata pentru un film care prezinta viata circului Globus. Die Antwoord e ciudat si eclectic, abraziv pe alocuri, dar in final, o auditie cat se poate de fresh.

Recomandari: Tuturor acelora care aprecieaza o nota de prospetime in muzica rap si au auzit vreodata de notiunea de rave.

Stefan Banica - Super Love

Cei care n-au fost inca atinsi de vraja numita „chiuveta lu Veta“ n-au nici un motiv sa-si iroseasca o ora din viata cu aceste piese. Sunt multe lucruri care le poti cumpara cu bani, pentru restul exista Mastercard. Sunt multe muzici interesante pentru oamenii care se considera melomani, pentru restul exista Stefan Banica (Jr). Categoric, nimeni nu se asteapta ca piesele lui sa fie influentate de dubstep, post punk sau minimal techno. Doar ca nimic de aici nu are nici cea mai vaga idee cu notiunea de rock, e un entertainment “for the masses”. Nici macar revival-ul de rockabilly, care teoretic se inrudeste cu rock n roll – ul practicat de creatorul super – dragostei nu are nici in clin nici in maneca cu ceea ce se aude aici. La fel de sigur sunt si ca armata de fani a lui Banica n-are nici o nedumerire vizavi de aceste minusuri. E o muzica „bubble – gum“  insipida, incolora, inodora pentru unii si „super – fantastica“ pentru cei care aprecieaza lucrurile simple, usor de inteles.

Asteptari: Creatorul nemuritoarelor versuri “Veta, mi-ai stricat chiuveta” este fara indoiala unul din cei mai iubiti muzicieni ai patriei noastre. Concertele sale sunt mega – asteptate de publicul larg iar alaturi de o sumedenie de albume de Craciun, Banica a editat o serie de piese de dragoste, ba chiar si un disc care poarta numele de De dragoste in toate felurile. Super Love vine dupa ce anul trecut muzicianul ne-a propus “Un Craciun cu Banica”.

Rezultat: Sunt multe lucruri care le poti cumpara cu bani, pentru restul exista Mastercard. Sunt multe muzici interesante pentru oamenii care se considera melomani, pentru restul exista Stefan Banica (Jr). Categoric, nimeni nu se asteapta ca piesele lui sa fie influentate de dubstep, post punk sau minimal techno. Fac pariu ca nimeni nu se asteapta ca piesele incluse pe Super Love sa aibe vreun iz de Rage against the Machine. Doar ca nimic de aici nu are nici cea mai vaga idee cu notiunea de rock, e un entertainment “for the masses”. Nici macar revival-ul de rockabilly, care teoretic se inrudeste cu rock n roll – ul practicat de creatorul super – dragostei nu are nici in clin nici in maneca cu ceea ce se aude aici. La fel de sigur sunt si ca armata de fani a lui Banica n-are nici o nedumerire vizavi de aceste minusuri. E o muzica „bubble – gum“  insipida, incolora, inodora pentru unii si „super – fantastica“ pentru cei care aprecieaza lucrurile simple, usor de inteles.  Am avut ocazia sa participi la cateva show-uri ale muzicianului in care am sesizat ca instrumentistii sunt profi iar Banica e un actor “cu lipici”. Din acest punct de vedere nici acest Super Love nu dezamageste: sound-ul e destul de curat, productia destul de slefuita. Unica hiba este lipsa oricarei idei muzicale!

Albumul incepe cu piesa „Cantec pentru Violeta“, o melodie compusa special pentru fiica artistului, care dincolo de textul emotionant nu reuseste sa aduca nici un strop de originalitate pe plan muzical. Pardon, este o piesa specifica Banica, o balada nitel uptempo, usor fredonabila si pe intelesul  tuturor. Avem aici cateva track-uri care implora parca sa fie incluse pe o eventuala colectie KuschelRock cu melodii de dragoste din Romania. La concurenta cu frumoasele creatii din acelasi domeniu ale celor de la Directia 5, se intelege. Cum ar fi Ce frumoasa esti,  Dragostea doare s.a.m.d. Trecem peste mirifica „E bezna rau (in capul tau)“ si ajungem la o alta mostra de intelepciune decretata de piesa “E dreptul tau”:  „Unde sunt valorile, totul e de consum, ce conteaza ce alegi….e dreptul tau, sa decizi pentru tine, ce e bine sau rau…sa traiesti viata asta, dupa sufletul tau“. Daca mai demult Banica spunea Gaeste-mi loc in inima ta, de aceasta data omul trece la titluri ceva “mai fara perdea”, in piesa „Fa-mi loc in patul tau“ . Iar “La multi ani de ziua ta“ cuprinde o duma si mai si: „Capul sus, e randul tau, vorba lui banica s-o facem lata rau“. Pe langa tema favorita a artistului, dragostea, nu avea cum sa lipseasca si un alt “lipici” la care se pricepe toata lumea, fotbalul. „Romania impreuna“ incepe cu „hai la meci cu tricolorii impreuna“. Si totusi nu versurile strica acest album. Ci lipsa oricarui “tremur artistic”...

Recomandari: Cei care n-au fost inca atinsi de vraja numita „chiuveta lu Veta“ n-au nici un motiv sa-si iroseasca o ora din viata cu aceste piese. Pentru ceilalti, auditie placuta!

Magnetic Man - Magnetic Man

E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa din cand in cand la suprafata, in mainstream. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e un album divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.

Asteptari: Daca Jimi Hendrix, Janis Joplin si The Beatles ar fi scos un album impreuna, care erau asteptarile? Lista poate continua cu trei “babani” din orice gen. Desigur, Skream, Benga si Artwork cei trei “grei” care au pus de aceasta colaborare n-au ajuns nici pe departe la faima celor amintiti, dar cu siguranta sunt vazuti drept trei dintre cei mai valabili producatori de dubstep de la ora actuala. Iar Magnetic Man , conform scriipturii, se vrea o incrucisare intre dubstep si pop. Underground-ul poate fi amestecat cu mainstream-ul?, asta e intrebarea….

Rezultat: E ceva ciclic si nu e legat de sexul frumos. Ceea ce e catalogat ca fiind underground trebuie sa iasa la suprafata. Nou – nascutul este blamat de puristi, aplaudat de multi si intampinat cu indiferenta de restul lumii. Bebelusul poarta numele de familie dubstep si numele mic pop. Sau viceversa. Iar Magnetic Man sunt taticii. Care au luat „jucaria” putin cunoscuta lumii largi numita dubstep si au expus-o la McDonalds. Ce urmeaza de acum incolo, doar Carmen Harra ne poate spune...

Desigur eticheta de „album revolutionar” cu care a fost catadicsit acest disc seamana putintel  cu o gaselnita a vreunei minti luminate din departamentul de marketing. Nu e nici pe departe Defineteley Maybe-ul celor de la Oasis sau Music for the jilted Generation-ul celor de la The Prodigy. Aceasta constatare nu stirbeste insa defel frumusetea sonora a acestor piese. Magnetic Man e divers, are momente senzationale si reuseste sa amestece diverse felii de muzica, devenind un sandwich delicios din cale afara.

Prima colaborare a maestrilor muzicii “vurr vurr vurr rrrr” reprezinta o surpriza de proportii. Flying into Tokyo e la mii de kilometri – distanta de orice forma a muzicii dance fiind parca un fel de bobarnac dat de cei trei puristilor genului. Colaborarea cu Ms. Dynamite – Fire – are un dram de nebunie „controlata” fiind un bun exemplu de „fusion”, termen care caracterizeaza aceasta aparitie discografica. Din nefericire, exista aici si ciudatenii. Cum ar fi single-ul I need air (cu Angela Hunte), care pare a fi o piesa trance de mana a doua, salvata doar de ritmul two – step de pe parcurs. Auto – tune – ul folosit pe partea vocala e neinspirat, dar fin fericire e singura deraiere consistenta a acestei garnituri care contine 14 piese.

Chiar daca si Anthemic are cateva linii de synth din familia trance-ului, de aceasta data ingredientele sunt amestecate cu mult bun gust iar pentru cateva momente apar si sound-uri Kraftwerk prin zona. Mai putin inspirate, dar in niciun caz de evitat sunt piesele The Bug si The Boiling Water, in schimb Ping Pong reuseste sa convinga din prima ascultare. Daca tot suntem la capitolul piese instrumentale, ar fi nedrept sa nu amintesc unul din momentele senzationale ale discului: K Dance. E genul acela de melodie care te ia pe nepregatite. Dupa care iti verifici cu atentie suportul de pe care rasuna muzica. Ai impresia ca ceva nu e in regula, ca ti s-au ars boxele sau cineva a umblat la BPM, fiindca ceea ce-ti percep urechile e ceva dubios. Ei bine, e cel mai experimental moment al albumului, in care dubstep-ul e amestecat nitel cu rave a la Prodigy dar se folosesc din plin si artificii sonore a la Art Of Noise. O capodopera, fara indoiala. Katy B face o figura frumoasa in piesa Perfect Stranger, chiar daca loop-urile jungle care se aud la un moment dat sunt nitel cam „din deceniul trecut”. Dintre momentele ”pop” cel mai reusit este Crossover, care incepe cat se poate de prietenos dupa care vurr vurr rrr-ul intra maiestuos in ecuatie, iar Getting Nowhere cu John Legend, are un iz aparte, asemanator baladelor lui Moby.

Magnetic Man poate fi un „mic ghid pentru introducerea in dubstep” dar are din plin si ceea ce ne place sa numim fusion. E un ghiveci, fara blues, rock, jazz, doar cu curente din zona muzicii electronice „dance”. Poate e un pas prea curajos pentru tineretul obsedat de dubstep si greu de inteles pentru aceia care nu stiu ce e aia. Poate chiar aceasta a fost si intentia, un disc care sa te puna pe ganduri.

Recomandari: Pentru toti aceia care vor sa fie la curent cu fila de calendar pe care scrie „2010 in muzica”.

The Orb featuring David Gilmour - Metallic Spheres

Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei

Asteptari: Mari, avand in vedere ca avem de-a face cu un fel de super grup. Pe langa chitaristul principal al celor de la Pink Floyd, David Gilmoure il avem pe domnul Alex Paterson din The Orb si chiar si pe Youth, basistul celor de la Killing Joke care este totodata si producatorul acestui disc.

Rezultat: Simpla alaturare a doua nume gigantice din sferele ambient si psychadelic rock este indeajuns pentru a creea o notiune de “cult” in jurul acestei aparitii, nu? Cele doua „parti“ de aproape 30 de minute fiecare, genereaza un fel de ambient-house-techno a la Orb plus space – rock a la Pink Floyd.  Din fericire ambele tabere sunt reprezentate cat se poate de egal in aceasta creatie. Asta chiar daca The Orb au fost considerati un fel de Pink Floyd ai muzicii electronice. Asadar, conservatorii n-au de ce sa-si faca griji, e un album adorabil pentru urechiusele obisnuite cu Pink Floyd. Ba chiar mai mult, e un disc care ar fi putut fi scos chiar de legendara formatie. Iar partile de chitara ale lui David Gilmoure sunt pur si simplu magice, ca de obicei. Nu exista track-uri sau piese ci doar doua parti – Metallic Side si Spheres Side – in care aparent se improvizeaza la greu. Gilmoure e prezent exact atat cat trebuie si lasa impresia ca nu vrea sa controleze linia melodica a partilor. Desigur discul acesta ar putea fi si mai interesant, poate daca ar avea totusi niste schite de „melodii”. Cu toate ca in acest caz poate multi s-ar fi plans tocmai de „sabloane”. Una peste alta e un disc cu greutate pentru toti acei care au auzit vreodata de Little Fluffy Clouds. Sau stiu de Pink Floyd nu numai gratie textului We don't need no education /We don't need no thought control“. Sau pentru aceia care mai au prin casa viniluri cu Tangerine Dream. Fac pariu ca daca ii intrebi pe muzicienii care fac parte din gasca acelora care se scalda in apele improvizatiei ce au discutat inainte de inregistrari, raspunsul este „nimic”. E de inteles atunci cand e o colaborare „one time only”. Dar raspunsul este adesea unul care poate fi bagat in borcanul „de mandrie”. Ca si cum chiar si niste planuri vagi ar fi considerate drept „trisare”. Mare parte din acest Metallic Spheres este atat de inchegat incat da impresia ca a fost intens pregatit. Chiar daca pe ici pe colo are arome de „improvizatie”. Categoric, nu e nimic rau in asta. E un disc de neratat pentru aceia care stiu sa asculte muzica „altfel”.
Recomandari: Doar pentru aceia care nu sunt deranjati de faptul ca nu exista nici un refren de fredonat. Si iubesc muzica ambient-space-rock.

Peter Gordon - Love of Life Orchestra

Asteptari: Nu stiu altii cum sunt, dar eu cand reusesc sa ascult ceva despre care n-am nici cea mai vaga idee, iar produsul e unul “neasteptat” se cheama ca e o experienta misto. Chiar daca Peter Gordon nu-mi spunea absolut nimic, o vaga impresie totusi aveam inainte de aceasta auditie gratie casei de discuri DFA la care a aparut materialul. Da, e label-ul lui James Murphy de la LCD Soundsystem, dar ceea ce se aude aici nu intra in tiparele muzicii electronice. Sau cel putin cele de astazi. E disco funky 80 s dar total altcumva decat te-ai fi asteptat. Chiar daca exista si un bucatar celebru cu acest nume, Peter Gordon e totusi un muzician. Care e activ de prin 1977 si a compus muzica de balet si de opera. A primit chiar si un pemiu Obie (acordat musical-urilor de pe Broadway). Printre colaborarile sale de-a lungul timpului se numara cele cu Balanescu String Quartet, Robert Ashley, Arthur Russell, Laurie Anderson, Suzanne Vega sau Flying Lizards. Love of Life Orchestra (Lolo) e proiectul lui mai „disco”, in care din cand in cand au mai aparut si alti muzicieni cunoscuti cum ar fi Arthur Russell sau David Johansen din trupa New York Dolls, ambii prezenti pe acest disc. Antologia aceasta colecteaza la un loc colaborarile sale de-a lungul timpului cu Lolo dar si doua piese semnate Justine & the Victorian Punks, un alt proiect al muzicianului.

Peter Gordon - Love of Life Orchestra

Rezultat: Probabil ca e nevoie sa adaugam u cuvant nou in DEX. Si asta pentru ca  termenii de experimental, avangarda sau fuziune nu definesc pe deplin munca lui Peter Gordon. Prima piesa a albumului “Beginning οf thе Heartbreak/Don’t Don’t“ are vreo opt minutele si a fost „descoperita” gratie folosirii sale de catre James Murphy intr-un disc – compilatie din seria FabricLive. Ei bine, orice ureche avizata este plimbata printr-un soi de KLF, niscaiva blues asezat din anii 70, putintel pian a la Billy Joel, bucati de jazz fusion si chiar si downtempo. Ah, si era sa uit exista aici pasaje de Moog cat se poate de demente, opriri si ruperi de ritm, plus un saxofon care aduce a P – Funk, dar pe alocuri suna de parca ar fi chitara distorsionata din Sex Pistols. Va vine sa credeti sau nu acest talmes – balmes este impachetat intr-un ambalaj cat se poate de potrivit, nu din acela care straluceste de la distanta dar nici acela din categoria „forget it”. E pur si simplu nebunie, in cel mai frumos sens al cuvantului, ceva care rar ti-e dat sa asculti intr-o singura melodie. Extended Niceties este un fel de funk care din cand in cand aluneca in cutiuta celor mai avangardisti muzicieni de pe planeta. Roses on the disco floor e un exemplu de piesa in care orchestrele dadeau hiturilor disco un iz aparte si n-are cum sa nu iti evoce franturi de Studio 54. Still You e un fel de Je taime moi non plus adaptat vremurilor disco iar  Iago s escape e definitia minimalismului. That hat e un fel de David Bowie meets Talking Heads stropit din belsug cu voci de opera clasica in aceasta melodie aparand dealtfel si Arthur Rusell. E un intreg special, divers, adorabil, ce mai!

Categoric, nu e un disc pentru toata lumea. Desi piesele astea au o vechime (vreo trei decenii) ele au o rezonanta aparte si-n 2010, e drept si datorita faptului ca au fost reinregistrate de echipajul de la DFA. Discul acesta e o dovada sublima a faptului ca muzica ramane o arta si totodata un balsam impotriva durerilor auditive provocate de o buna parte a celor care-si spun muzicieni in zilele noastre.

Recomandari: Pentru oricine are chef de o combinatie letala de funk, soul, new wave si disco. Atentie, poate creea dependenta.

Joe Cocker - Hard Knocks

Chiar daca exista putine elemente care sa diferentieze acest disc de oricare alt material aparut in anii 80, rezultatul este unul cat se poate de acceptabil, in cazul in care cuvantul pop nu va provoaca migrene si sunteti consumatori de chestii bine definite. E un pop sofisticat, cu mult peste ceea ce se nascoceste in acest domeniu in zilele noastre, dar extrem de liniar. Sincer, ma bucur ca nea Cocker a indraznit sa iasa din “moda cover-urilor”, chiar daca poate acest lucru ii va mai indeparta niscaiva musterii. Exceptia se numeste I hope, o preluare dupa Dixie Chicks, care are “lipici” inca de la prima ascultare. Piese frumoase, voce cu adevarat interesanta, pop – rock cizelat, dar in final piese care nu reusesc sa devina memorabile.

Asteptari: John Robert "Joe" Cocker este omul acela care are o voce inconfundabila. Care a facut furori in filmul Ofiter si gentleman unde a cantat "Up Where We Belong" alaturi de Jennifer Warnes. Si evident in 9 saptamani si jumatate unde a scos hitul de striptease al intregii lumi, You can leave your head on. Hard Knocks este cel de-al 21-lea album solo al domnului care e in bransa de mai bine de patru decenii.

Rezultat: Chiar daca exista putine elemente care sa diferentieze acest disc de oricare alt material aparut in anii 80, rezultatul este unul cat se poate de acceptabil, in cazul in care cuvantul pop nu va provoaca migrene si sunteti consumatori de chestii bine definite. E un pop sofisticat, cu mult peste ceea ce se nascoceste in acest domeniu in zilele noastre, dar extrem de liniar. Sincer, ma bucur ca nea Cocker a indraznit sa iasa din “moda cover-urilor”, chiar daca poate acest lucru ii va mai indeparta niscaiva musterii. Exceptia se numeste I hope, o preluare dupa Dixie Chicks, care are “lipici” inca de la prima ascultare. La fel sunt si celelalte noua creatii originale din care nu aveau cum sa lipseasca evident baladele. Unforgiven seamana oarecum cu alte creatii anterioare (chiar cu N oublie jamais) si are un sarm aparte, dar So it goes nu reuseste sa fie pe masura asteptarilor, desi are parte de un aranjament simplut si eficient. Nu e singurul moment al discului in care ai impresia ca vocea lui Joe Cocker e mult peste instrumentatie, carevasazica exista ingrediente dar ceva lipseste pentru ca aluatul sa fie interesant. Se prea poate ca lumea sa se fi obisnuit cu cover-urile mirifice executate de Joe Cocker de-a lungul vremurilor, cum ar fi nemuritoarea sa varianta a piesei With a little help of my friends. Momentele bune de aici sunt acelea in care solistul este “ajutat” de vocile de soul din background, ca de exemplu in Stay the same. Din pacate aceasta e si perceptia cu care ramai dupa ascultarea acestui disc; Joe Cocker ramane acelasi. Piese frumoase, voce cu adevarat interesanta, pop – rock cizelat, dar in final piese care nu reusesc sa devina memorabile.

Recomandari: Daca v-a placut vreodata Joe Cocker si ati fredonat si altceva in afara de You can leave your hat on, e o auditie cat se poate de placuta. In caz ca asteptati ceva extraordinar, cautati in alta parte, Joe Cocker e acelasi….

Yannick Noah - Frontieres

E revoltator! Cum poate Yannick Noah sa ajunga pana pe locul unu al clasamentului de discuri intr-o tara in care exista de-alde Alliance Ethnic, Daft Punk, Charlotte Gainsbourg sau Les Rita Mitsouko? Evident, nimeni nu-I contesta meritele personale. Ca sportiv, ca un fervent sustinator ale unor cauze umanitare, chestii care l-au facut sa fie una din cele mai populare figuri ale Frantei. Doar ca atunci cand vine vorba de muzica, rezultatul e sfasietor de trist. Clar, atunci cand te pui sa iei la bani marunti un album care se declara “oficial” a fi pop, nu prea ai asteptari prea mari. Dar, mai rar gasesti adunate laolalta 13 piese infioratoare, lipsite de orice fior artistic decat in acest Frontieres.

Asteptari: Are 50 de ani si e cunoscut in intreaga lume datorita tenisului. Dupa ce a hotarat sa se retraga din viata sportiva, Yannick Noah s-a apucat de muzica, iar in 1991 a scos albumul Black or What, care a generat hitul Saga Africa. Inainte de acest Frontieres, muzicianul – tenismen a editat acum patru ani Charango, un disc care daca e sa dam crezare cifrelor s-a vandut in peste 1 milion de exemplare.

Rezultat: E revoltator! Cum poate Yannick Noah sa ajunga pana pe locul unu al clasamentului de discuri intr-o tara in care exista de-alde Alliance Ethnic, Daft Punk, Charlotte Gainsbourg sau Les Rita Mitsouko? Evident, nimeni nu-I contesta meritele personale. Ca sportiv, ca un fervent sustinator ale unor cauze umanitare, chestii care l-au facut sa fie una din cele mai populare figuri ale Frantei. Doar ca atunci cand vine vorba de muzica, rezultatul e sfasietor de trist. Clar, atunci cand te pui sa iei la bani marunti un album care se declara “oficial” a fi pop, nu prea ai asteptari prea mari. Dar, mai rar gasesti adunate laolalta 13 piese infioratoare, lipsite de orice fior artistic decat in acest Frontieres. Ca si texte, omu militeaza aici pentru abolirea frontierelor. Fiindca de doi ani Yannick s-a exilat la New York, nu avea cum sa nu abordeze si tema imigrantilor mexicani, in piesa Dans le Rio Grande. Iar in clipul Ca me regarde, niste oameni de toate varstele apar in lenjerie intima. Numai tenismenul - muzician nu! Din fericire temele abordate sunt simple, nu avem parte de opinii referitoare la acceleratorul de particule gigantic, destinat descoperirii secretelor crearii Universului. Una din piesele care exprima cat se poate de bine stupizenia muzicala a acestui disc este Gaza Danse. Da, e despre fasia aceea, dar nu asta e problema. Combinatia de blues-pop-muzicuta e infioratoare si merita sa fie mentionata intr-un clasament al celor mai putin interesante piese ale tuturor timpurilor. Stiu, e o concurenta serioasa in acest top, dar Yannick e un pretendent serios, nu se joaca. Revenind la disc, Ma Pomme e un funk plin de praf iar No One s Land e tocmai ca si titlul: o combinatie undeva intre zona reggae si pop de cea mai joasa speta. Angela e o piesa pe care te astepti s-o asculti pe un vas de croaziera cand septagenarii reusesc sa bea mai mult alcool decat le este permis si vor sa faca karaoke. Unicul lucru pozitiv al acestui disc este acela ca nu e monoton din punct de vedere stilistic. Dar in rest, pauza. Frontieres e un disc de mare angajament realizat pentru toti aceia care folosesc muzica drept fundal atunci cand uda florile in balcon. Unica frontiera e cea a bunului simt, e un album cutremurator de prost.

Recomandari: Tu peux t’en passer! De evitat sau de facut cadou in cazuri extreme!

Neil Young - Le Noise

Un experiment nu intotdeauna reusit, dar care are si cateva momente marete. Contextul e esential aici: daca e sa judeci ca Neil Young experimenteaza la cei 65 de ani ai sai un taram din acesta, e un disc aproape misto, dar daca e sa-l compari cu puzderia de “noise” realizata de confratii mai tineri, rezultatul nu e chiar favorabil. Categoric, Daniel Lanois si-a pus amprenta cat se poate de serios in slefuirea finala a acestui material, dar rezultatul este unul unidimensional. Exista momente in care te astepti sa intre-n “combinatie” si o formatie. Practic, exista aici opt piese care insumeaza 38 de minutele in care un om canta la chitara. Nimic de zis, o face bine, are si accente autobiografice iar productia este si ea fara cusur. Teoretic combinatia dintre cele doua nume gigantice ar trebui sa dea nastere unei capodopere sonore. Practic, e un disc interesant, dar nimic mai mult.

Asteptari: Atunci cand ai de-a face cu cel de-al 35-lea album solo al unui muzician care a facut parte printre altele din Crosby Stills & Nash, e clar pentru oricine ca te astepti la rock sanatos. Iar cand producatorul albumului e nimeni altul decat Daniel Lanois (U2, Peter Gabriel sau Bob Dylan), nu mai exista nici o scapare: e clar ca e un zgomot aparte….

Rezultat: Un experiment nu intotdeauna reusit, dar care are si cateva momente marete. Contextul e esential aici: daca e sa judeci ca Neil Young experimenteaza la cei 65 de ani ai sai un taram din acesta, e un disc aproape misto, dar daca e sa-l compari cu puzderia de “noise” realizata de confratii mai tineri, rezultatul nu e chiar favorabil. Categoric, Daniel Lanois si-a pus amprenta cat se poate de serios in slefuirea finala a acestui material, dar rezultatul este unul unidimensional. Exista momente in care te astepti sa intre-n “combinatie” si o formatie, Dar si altele in care procedeele tehnice ale lui Lanois fac minuni sonore. Practic, exista aici opt piese care insumeaza 38 de minutele in care un om canta la chitara. Nimic de zis, o face bine, are si accente autobiografice iar productia este si ea fara cusur. Teoretic combinatia dintre cele doua nume gigantice ar trebui sa dea nastere unei capodopere sonore. Practic, e un disc interesant, dar nimic mai mult.

Love and War si Peaceful Valley Boulevard sunt momentele in care chitara acustica isi face de cap, dar celelelalte momente „pedaleaza” numai pe chitari electrice, iar pe alocuri distorsul folosit parca il duce pe artist intr-o alta directie. E cazul piesei Angry World, care cu cateva efecte extraordinar de simple reuseste sa fie una din piesele de rezistenta ale acestui disc. Vocea lui Neil Young care pe alocuri pare a fi apropiata de aceea a unui lup care urla-n noapte este fara indoiala un trade mark care si de aceasta data functioneaza foarte bine.  E un experiment adresat pour le conaiseurs. Hitchiker este un exemplu in care ideea de „intimitate”pe care o emana discul se pierde undeva pe parcurs, dar avand in vedere ca piesa a fost scoasa „de la naftalina” (fiind o compozitie mai veche de-a muzicianului care n-a aparut insa pe nici un disc) acest fapt e de inteles. La urma urmei, Neil Young a intrat in gasca aceea de muzicieni „cult” in cadrul careia se pune la socoteala nu doar felul cum e primit un album ci si contextul pe care il reprezinta acesta in cariera sa. Curajul de a aborda „altfel” compozitiile – citeste de a da cu piciorul la aranjamentele standard ale melodiilor rock – e unul aparent nebunesc, care putea fi „executat” doar prin asocierea a doua nume de talia Young si Lanois. E un disc interesant, atat din aceasta prisma cat si pentru faptul ca reprezinta o surpriza in cariera artistului.

Recomandari: Pentru rockerii pregatiti sa asculte un album fara bass, tobe sau keyboards. Doar chitara, voce si productia Lanois. Interesant, dar nu indispensabil.

Liza Minnelli - Confessions

Inconfundabila voce a celebrei soliste este principalul magnet al acestei colectii de piese clasice realizate cat se poate de minimal, doar cu ajutorul pianistului Billy Stritch. Selectia pieselor este una cat se poate de interesanta, lista cuprinzand o serie de obscuritati dar si compozitii ale unor nume celebre ca Irving Berlin sau Cy Coleman. Colectia aceasta de piese poate reprezenta un fundal sonor pentru o cina sic sau poate substitui cu mare efect „televizorul de dinainte de culcare”. Chiar daca intregul album e nitel prea downtempo, nimeni nu poate regasi aici vreun punct slab.  Practic, acesta e genul acela de disc care n-are nevoie de nici o prezentare. Si asta fiindca faima de care se bucura Liza Minnelli – pe deplina dreptate – face ca orice material inscriptionat cu numele ei sa fie unul care va fi apreciat de fanii ei.

Asteptari: Solista in varsta de 64 de ani care ne-a incantat urechile printre altele si in celebrul Cabaret a cucerit de-a lungul timpului o sumedenie de distinctii, simpla lor insiruire ocupand intregul spatiu rezervat acestei recenzii. Confessions este primul ei album de studio din ultimii 14 ani, precedentul fiind Gently.

Rezultat: Inconfundabila voce a celebrei soliste este principalul magnet al acestei colectii de piese clasice realizate cat se poate de minimal, doar cu ajutorul pianistului Billy Stritch. Selectia pieselor este una cat se poate de interesanta, lista cuprinzand o serie de obscuritati dar si compozitii ale unor nume celebre ca Irving Berlin sau Cy Coleman. Colectia aceasta de piese poate reprezenta un fundal sonor pentru o cina sic sau poate substitui cu mare efect „televizorul de dinainte de culcare”. Chiar daca intregul album e nitel prea downtempo, nimeni nu poate regasi aici vreun punct slab. Se spune ca muzica solistei e una care dezvolta „intimitatea”, iar acest fapt este demonstrat pe deplin in cele 15 melodii ale Confessions-ului. Practic, acesta e genul acela de disc care n-are nevoie de nici o prezentare. Si asta fiindca faima de care se bucura Liza Minnelli – pe deplina dreptate – face ca orice material inscriptionat cu numele ei sa fie unul care va fi apreciat de fanii ei. N-avem momente slabe sau mai bune si desi per ansamblu nu e un disc care sa fie inclus in „operele de exceptie” ale solistei, Confessions ramane un material discografic cat se poate de decent, care ii poate trimite pe unii la culcare, iar altora le poate inspira vitalitate.

Recomandari: De consumat de preferinta dupa o zi de munca. Confessions poate avea un efect de somnifer placut, care nu are parte de contraindicatii.

Joe Satriani - Black Swans and Wormhole Wizards

Desi la alegerea de titluri Satriani pare sa nu fie tocmai in forma, din fericire primul disc solo de cand muzicianul face parte din supergrupul Chickenfoot e cat se poate de elegant si chiar daca nu merita amintit printre cele mai bune creatii ale sale are un farmec de necontestat. Categoric, fiecare produs semnat Satriani este un must – have pentru fanii chitarii. Chiar daca acest disc nu aduce prea multe noutati sound-ul pastrandu-se in liniile obisnuite a la Satriani, albumul este unul care nu are voie sa lipseasca din colectia acelora care se considera intr-un fel sau altul inglobati in rock-ul clasic. Satriani ramane un geniu, fiecare sunet de pe acest disc e la locul lui, nimic nu e in plus. Cu toate acestea, fara indoiala domnului profesor de chitara ii fac bine experimentele de genul ChickenFoot, unde sound-ul sau mirific este amestecat cu cel al altor “granzi” din categoria sa.

Asteptari: Joe Satriani este indiscutabil unul din cei mai faimosi chitaristi ai lumii. Iar atunci cand o legenda vie de asemenea talie scoate un album nou, e clar ca toata suflarea care aprecieaza acest instrument muzical e cu ochii-n patru. Black Swans and Wormhole Wizards vine la doi ani distanta dupa un alt disc care a avut parte de un titlu cat se poate de neinspirat, Professor Satchafunkilus and the Musterion of Rock.

Rezultat: Desi la alegerea de titluri Satriani pare sa nu fie tocmai in forma, din fericire primul disc solo de cand muzicianul face parte din supergrupul Chickenfoot e cat se poate de elegant si chiar daca nu merita amintit pruntre cele mai bune creatii ale sale are un farmec de necontestat. Debutul Premonition e unul care ni-l prezinta “din prima” pe Satriani asa cum il stim de ani de zile, cu un riff inconfundabil si o desfasurare de forte impresionanta. Dream Song ne ofera pentru cateva secunde la inceput o bucatica extrasa parca din Voodoo Child-ul lui Hendrix dar mai apoi aluneca intr-un fel de blues. Alte momente de mare finete ale discului sunt Pyrrhic Victoria, Littleworth Lane si God is Crying, aceasta din urma fiind printre cele mai interesante melodii ale materialului. Virtuozitatea lui Satriani a ramas aceeasi iar daca ar fi sa caracterizez in doua cuvinte acest disc, acestea ar fi „sunete precise“. E reconfortant sa asculti Two Sides To Every Story cu al ei iz de jazz, in care prestatia lui Mike Keneally (Frank Zappa, Steve Vai) este una de exceptie. Dealtfel, mi-as fi forit ca momentele de keyboard sa fi fost mult mai numeroase, dar evident nici asa n-avem ce comenta. Nici single-ul Lights Years Away nu e defel de neglijat, avand un sarm aparte.

Categoric, fiecare produs semnat Satriani este un must – have pentru fanii chitarii. Chiar daca acest disc nu aduce prea multe noutati sound-ul pastrandu-se in liniile obisnuite a la Satriani, albumul este unul care nu are voie sa lipseasca din colectia acelora care se considera intr-un fel sau altul inglobati in rock-ul clasic. E Satriani, la irma urmei, care nu dezminte niciodata. Satriani ramane un geniu, fiecare sunet de pe acest disc e la locul lui, nimic nu e in plus. Cu toate acestea, fara indoiala domnului profesor de chitara ii fac bine experimentele de genul ChickenFoot, unde sound-ul sau mirific este amestecat cu cel al altor “granzi” din categoria sa. Asadar asteptam Satriani plus gasca, pana atunci ne delectam cu Black Swans and Wormhole Wizards.

Recomandari: Satriani n-are nevoie de nici o recomandare, numele lui spune totul.

David Garett - Rock Symphonies

Departe de a fi ceva original, acest material – cu toate minusurile sale evidente – este unul care poate fi inclus in categoria decent. Imaginea de macho- man care troneaza pe coperta acestui album poate indeparta o parte a audientei. Dar atrage cu siguranta alti musterii. Muzicianul care in trecut a fost si fotomodel se mai poate lauda cu o chestie care prinde bine la mase. Da, el este cel mai rapid violonist din lume, care a intrat in Cartea Recordurilor interpretand nu mai putin de 14 note muzicale pe secunda. Dincolo de “imagine” salasluieste produsul. Adica 11 melodii din categoria “evergreen”, printre care se regasesc Smells like teen spirit, Walk this way, Kashmir, Vertigo sau November Rain.

Asteptari: David Garett e un muzician care de vreo trei anisori navigheaza in apele incrucisate ale muzicii clasice cu cele ale rock-ului, rezultatatul fiind “captat” si pe acest “Rock Symphonyes” care este al 6-lea album din cariera sa.

Rezultat: Departe de a fi ceva original, acest material – cu toate minusurile sale evidente – este unul care poate fi inclus in categoria decent. Imaginea de macho- man care troneaza pe coperta acestui album poate indeparta o parte a audientei. Dar atrage cu siguranta alti musterii. Muzicianul care in trecut a fost si fotomodel se mai poate lauda cu o chestie care prinde bine la mase. Da, el este cel mai rapid violonist din lume, care a intrat in Cartea Recordurilor interpretand nu mai putin de 14 note muzicale pe secunda. Dincolo de “imagine” salasluieste produsul. Adica 11 melodii din categoria “evergreen”, printre care se regasesc Smells like teen spirit, Walk this way, Kashmir, Vertigo sau November Rain.

Urechile melomanilor au fost martore de-a lungul timpului la multe asemenea incercari. Chiar si Walk this way-ul celor de la Aerosmith a fost interpretat de n ori. De Macy Gray sau Hank Williams Jr, printre altii. Varianta propusa de germanul cu look de fotomodel e una in care apare si fostul chitarist al lui Michael Jackson Orienthi. Si este una izbutita. La fel ca si Smells like teen spirit-ul celor de la Nirvana. Unul din cele mai interesante momente ale albumului este mash – up – ul dintre cele patru anotimpuri (Vivaldi) si Vertigo – ul celor de la U2. Piesa cu pricina combina intr-un mod surprinzator valentele muzicii clasice cu rock-ul. Mai avem aici si Master of Puppets sau chiar Live and let die, interpretarile via Garett fiind piese light care pot fi incluse de exemplu in momentele in care la o nunta se servesc sarmalele. Desigur nu toate momentele sunt reusite. Sobrietatea clasicului e greu de „potrivit” cu exuberanta rock-ului, iar cei care nu sunt foarte deschisi la experimente pot fi oripilati de aceste incrucisari.

Conceptul acestui disc este probabil acela conform caruia rockerii care vor auzi muzica din categoria „clasica“ isi vor cumpara bilete pe viitor la Filarmonica iar conservatorii ii vor privi mai cu indulgenta pe tinerii cu tricou Nirvana. Categoric, Rock Symphonies nu e un disc care geme de idei inovatoare. Ideea a fost executata de multe ori inainte. Cu toate acestea, rezultatul nu e dezastruos, osciland undeva in zona intre „acceptabil si nu-mi pasa”...

Recomandari: Pentru cei neoripilati de cuvinte ca incrucisare sau crossover. Decent, dar nu din categoria indispensabil.

The Script - Science and Faith

Stie cineva sa dea o definitie clara a cuvantului plictiseala? Mai ganditi-va! In caz ca aveti tentatia de a defini acest cuvant, ascultati cu mare atentie The Script. E un disc intrigant de prost, un album care merita sa figureze in clasamentele cu cele mai nereusite aparitii discografice ale anului 2010, fara indoiala! Rar ti-e dat sa asculti un album in care efectiv nu se intampla nimic. E atat de static incat e deranjant. Chiar daca il asculti in timp ce speli vasele in bucatarie, e oribil si te face sa cauti repede Radio Romania Actualitati pentru o noua editie a emisiunii Cotele Apelor Dunarii. Pe langa The Script, Cleopatra Stratan e real rockandroll. V-am avertizat!

Asteptari: Wikipedia spune ca The Script e o formatie irlandeza de rock alternativ. Desi exista serioase dubii visavis de aceasta categorisire, poate fi util pentru unii sa amintesc faptul ca oamenii acestia au debutat acum doi ani printr-un disc care s-a vandut – daca e sa dam crezare zvonurilor – in peste doua milioane de exemplare. Iar acest Science & Faith  - care este a doua incercare a formatiei - cuprinde zece melodii. Toate una si una. Pardon, fiecare dintre ele semanand cu cealalta ca doua picaturi de apa!

Rezultat: Stie cineva sa dea o definitie clara a cuvantului plictiseala? Mai ganditi-va! In caz ca aveti tentatia de a defini acest cuvant, ascultati cu mare atentie The Script. E un disc intrigant de prost, un album care merita sa figureze in clasamentele cu cele mai nereusite aparitii discografice ale anului 2010, fara indoiala! Rar ti-e dat sa asculti un album in care efectiv nu se intampla nimic. E atat de static incat e deranjant. Chiar daca il asculti in timp ce speli vasele in bucatarie, e oribil si te face sa cauti repede Radio Romania Actualitati pentru o noua editie a emisiunii Cotele Apelor Dunarii.

Aparent oamenii acestia ar putea fi incadrati in sertarul “pop – rock”. Ca si in single-ul For the first time spectrul sonor al tuturor pieselor e situat undeva in zona refrenului usor fredonabil flancat de niste urme de chitara. Versurile au o complexitate zdrobitoare, tema discului fiind iubirea. Si evident, despartirea. OK, afirmatii de genul “It hurts so bad” (din piesa Exit Wounds) se mai gasesc si la altii. Dealtfel, versurile insipide nu sunt reala problema aici. Ceea ce lipseste este tocmai ideea. Se presupune ca orice act artistic ar trebui sa beneficieze de “ceva”. Pe care oamenii il exploateaza cu mai mult sau mai putin talent. Aici nu exista nimic. Nada.  Curajosii care reusesc sa asculte toate cele zece piese ale discului fara butonul de skip pot ramane cu impresia conform careia Cleopatra Stratan e “rocknroll” pe langa The Script. Totul se desfasoara aici conform scenariului, doar ca subiectul este insipid din start iar prestatia actorilor jalnica. Dead Man Walking e un exemplu de piesa care defineste completamente starea de plictiseala care ti-o inspira intregul disc, fiind o tentativa de R&B stropit cu The Police. Rezultatul este insa “dead” ca si titlul. Desigur, or fi existand oameni care gusta din plin asa ceva. Discul a ajuns pana pe prima pozitie a topului britanic, dar acest fapt nu demonstreaza absolut nimic. Poate doar ca si britanicii – un neam care cel putin pe felia muzicala sunt mult mai valabili ca altii – mai dau rateuri din cand in cand.

Recomandari: Inchipuiti-va ca asistati la o repetitie a oricarei trupe de liceu in care cei care vor sa devina muzicieni isi exerseaza viitorul talent pe versurile Azi partidul ne uneste/Si pe plaiul romanesc/Socialismul se cladeste/Prin elan muncitoresc. Sincer, v-am avertizat, pe langa The Script, Cleopatra Stratan e rocknroll....

Deine Lakaien - Indicator

Desigur, cea mai la indemana eticheta pentru muzica acestei trupe e darkwave. Doar ca lucrurile nu sunt atat de simple, „felia” abordata de cei doi muzicieni fiind una mult mai colorata. Combinatia geniala dintre sunetele de vioara si sunetele cand calde cand reci de synth, confera trupei un statut aparte. Pe parcursul pieselor exista posibilitatea sa ai impresia ca asisti la o initiere in muzica medievala, gratie unui misticism distinct. Sau sa te trezesti purtat de val in lumea ce poarta titulatura de „industrial” sau chiar EBM. Ba chiar, pentru anumite portiuni ai putea suspecta ca plaja sonora include si bucatele de synth – pop, de vita nobila, se subintelege. Ernst Horn si Alexander Veljanov sunt niste calauze cat se poate de profesioniste pe drumul numit avangarda electronica, care cuprinde o sumedenie de stiluri intortocheate.

Asteptari: Desi exista pe piata de nu mai putin de 25 de ani, Deine Lakaien e o trupa care e greu de categorisit si care are un sound experimental distinctiv. Dupa cinci ani de pauza – in care Ernst Horn si Alexander Veljanov s-au dedicat proiectelor solo – muzicienii care si-au luat numele dintr-o piesa a celor de la Einstürzende Neubauten au revenit cu Indicator, cel de-al 9-lea material discografic.

Rezultat: Desigur, cea mai la indemana eticheta pentru muzica acestei trupe e darkwave. Doar ca lucrurile nu sunt atat de simple, „felia” abordata de cei doi muzicieni fiind una mult mai colorata. Combinatia geniala dintre sunetele de vioara si sunetele cand calde cand reci de synth, confera trupei un statut aparte. Pe parcursul pieselor exista posibilitatea sa ai impresia ca asisti la o initiere in muzica medievala, gratie unui misticism distinct. Sau sa te trezesti purtat de val in lumea ce poarta titulatura de „industrial” sau chiar EBM. Ba chiar, pentru anumite portiuni ai putea suspecta ca plaja sonora include si bucatele de synth – pop, de vita nobila, se subintelege. Ernst Horn si Alexander Veljanov sunt niste calauze cat se poate de profesioniste pe drumul numit avangarda electronica, care cuprinde o sumedenie de stiluri intortocheate. Deine Lakaien merita sincere aprecieri si pentru ca se situeaza undeva intr-un no mans land: departe de trendurile actuale dar la o distanta apreciabila si de „incercarile“ unor muzicieni catalogate de unii drept experimente. E cu doua clase peste „experimente” si cu tot atatea peste facilul cotidian manifestat in muzica. Deine Lakaien surprinde prin portii consistente de mister si eleganta.

Indicator e un disc care te face sa uiti de semnificatia cuvantului compromis. Imigrant e una din cele mai care are o bogatie nestemata de sound-uri de avangarda. E unicul moment ceva mai „uptempo”, celelalre compozitii fiind mult mai linistite. One night face parte din seria pieselor de neratat de aici. La fel ca si Europe – care cu niste beat-uri intortocheate reuseste sa „prinda” din prima sau The old man is dead care emana o tristete apasatoare. Blue Heart debuteaza ca o balada care ai impresia ca ai auzit-o de o mie de ori inainte, dar pe parcurs, sound-ul cald este amestecat in doze ucigatoare cu elementele dark, generand o combinatie ucigatoare. Si single-ul Gone e cat se poate de interesant, practic albumul asta neavand parte de minusuri. Si totusi, daca e sa ne punem la treaba spiritul critic, as remarca faptul ca discul asta e poate prea calm.

Desi folosesc pe deplin o sumedenie de efecte care sunt prezente si-n muzica „pop”, cei doi muzicieniistiu sa le amestece in asa fel incat sa-ti dea impresia ca e ceva ce n-ai mai auzit. Compromisul nu e un cuvant care sa-i caracterizeze pe Deine Lakaien. Din fericire, aceasta aplecare spre latura darkwave este sustinuta de o creatie cu adevarat de exceptie. Albumele lor au definit mereu noi standarde in domeniul sofisticat al muzicii electronice. E o muzica ce poate fi destul de deprimanta pentru unii, dar extrem de expresiva. E Daine Lakaien, in doua cuvinte!

Recomandari: De consumat de catre toti aceia care nu se regasesc in muzica electronica facila care ne invadeaza urechile zi de zi.