In momentul in care esti pus sa etichetezi un album de genul The Silicone Veil, esti intr-o oarecare dificultate. Evident, as putea sa ma avant in descrieri de genul „un amalgam de new classical music stropit din belsug cu influente folk si synth-uri care ti se cuibaresc in ureche instantaneu“. Doar ca....niciuna din etichetele de mai sus nu pot fi aplicate pentru aceasta auditie complexa. Ei bine, din fericire, tocmai asemenea „ciorbe“ greu de descris fac deliciul oricarui meloman interesat de nou si frumos. Daca n-ati trait in ultimii ani in Norvegia, exista mari sanse ca numele de Susanne Sundfør sa nu va spuna nimic. Gratie atotputernicului Internet, am aflat ca acest nume a creeat multe valuri in tara ei natala, unde precedentul ei disc „The Brothel“ a stationat multe saptamani pe prima pozitie a topurilor. The Silicone Veil e un material discografic plin de romante moderne fabricate in tara in care se afla cel mai adanc lac din Europa, care contine o sumedenie de „carlige” sonore care pot deveni obsesive atat pentru amatorii de pop cat si pentru cei care navigheaza mai adesea in asa numita muzica „clasica“.
Trebuie sa recunosc ca dupa traiectoria urmata in ultima vreme de baietii de la Vunk, , n-aveam nicio emotie inainte de auditia noului album. Si asta fiindca orice pamantean care-si duce existenta in spatiul mioritic si care a auzit vreodata „Pleaca, maine o sa-mi treaca/Ce daca, durerea a venit si nu, mai pleaca/Lasa-ma sa mor, De dor/Fericirea mea, la naibaPleaca!“ a sesizat ca oamenii s-au cantonat in taramurile conventionale ale pop – rock – ului romanesc. O reala emotie as fi avut doar in cazul in care Cornel Ilie si trupa lui ar fi cochetat cu noile tendinte ale muzicii pop de azi, dar din fericire baietii n-au luat-o nici pe dubstep si nici pe downtempo, cu atat mai putin pe glitch – house sau cine stie ce noua „directie” stilistica. Prostul obicei al unor artisti de a-si incepe materialele discografice cu piese care poarta numele de „intro“ e amendat cat se poate de finut de acesti vajnici muzicieni care uneori stau pe spate si aprind artificii pe tavan cu o piesa care se numeste „Gata“.
Putine trupe inventeaza un sound. Daca e sa compari muzica celor de la Moonlight Breakfast cu ceea ce se canta prin tarisoara noastra, esti tentat sa te hazardezi nitel si sa admiti ca oamenii acestia au reusit sa inventeze ceva nou. Fiindca in zilele noastre fiecare produs are nevoie de etichetari, in acest caz aceasta ar fi „un amestec de jazzdance, soul, disco, electro, downtempo“. Poate si retro – electro. Desigur, pentru orice ureche care n-a ascultat in ultimii ani numai doom – metal sau dubstep, e clar ca „salata“ asta a mai fost abordata cu succes de nume ca Parov Stelar, Nouvelle Vague, Caravan Palace, Caro Emerald…si lista ar putea continua. Carevasazica, Moonlight Breakfast n-a inventat gaura de la macaroana, dar spaghtelele sonore pregatite de ei sunt pur si simplu adorabile. Unde mai pui ca muzica asta aduce o prospetime in spectrul atat de prafuit al muzicii pop romanesti.
Buna seara, bine ati venit in lumea noua a lui Schiller - cu aceste cuvinte incep în mod traditional albumele de studio ale artistului Christopher Deylen aka Schiller. Pe care spre rusinea mea, l-am descoperit relativ tarziu, odata cu marele sau hit „I feel you/in every stone/in every leaf of every tree/if ever grown“, o superba compozitie croita in stilul Depeche Mode, in care indatoririle vocale au fost sublim executate de fostul solist Wolsheim, Peter Heppner. E greu de crezut ca au trecut noua ani de la acest superb single, dar ideea e ca omul nu a stat pe margine in tot acest rastimp, ci a editat disc dupa disc, ajungand acum la albumul cu numarul sapte (de studio) numit Sonne. Clasicul clasicul intro de „herzlich willcomen“, oarecum de moda veche, care nu se mai practica de confratii mai tinerei inglobati in mendrele muzicii electronice, are rolul de a te pregati pentru o excursie geniala, care se intinde pe parcursul a unul sau doua CD-uri.
Ca mass – media are nevoie intotdeauna de etichete noi nu mai e o noutate. Dar atunci cand in prezentarea unui artist citesti negru pe alb ca scopul acestuia este acela de a creea „muzica bipolara“, parca e prea de tot. „Suntem interesati in contradictii muzicale, credem ca aici apare magia, vrem sa amestecam muzica populara franceza cu punk-ul si luptam impotriva plictiselii din muzica de azi“, se spune in comunicatul de presa al acestui disc, care a iesit la Noir Pop. Un nume cu grija ales, caci dincolo de faptul ca acest „pop negru“ pus la cale de un tip care odionoara isi facea veacul intr-o trupa punk numita Asyl nu e tocmai atat de revolutionar cum are spune unii, fara indoiala cele 11 piese care s-au strecurat pe albumul lui de debut iti dau impresia ca ai de-a face cu un produs bine definit si slefuit. Cat o sa schimbe chestia asta muzica franceza, ramane de vazut totusi...
Desi nu ma dau in vant dupa melodii slagaroase si track-uri dement de catchy, nu pot spune ca cel de-al saselea album de studio al celei care-si zice Pink nu e reusit. Daca jumatate din personajele care-si fac veacul in rafturile cu „pop“- music din vremurile noastre ar reusi sa se apropie oarecum de compozitiile Pink, cu siguranta topurile ar avea un look mai decent. Dincolo de toate, e pop decent care nu-ti insulta defel IQ-ul. E genul acela de disc compus special pentru toata lumea, cu constructii sonore menite sa ti se intipareasca in minte. E bubble – gum, fara indoiala, dar face parte din zona acelei gume de mestecat care nu-ti provoaca greata dupa ce ai consumat-o. Piesele astea au toate sansele sa fie pe buzele teenageritelor care-si exerseaza miscarile la orele de aerobic, dar „prind” bine si-n club, e hunder prozent comert. De calitatea intai, insa, chiar daca nu esti un consumator obisnuit al pop-ului.
Imagineaza-ti ca intr-o superba zi de vara te afli la geamul Orient Expres-ului si parcurgi distanta dintre Herculane si Orsova. Privirea ti-e absorbita de spectaculoasele privelisti care ti se intiparesc pe retina cu viteza. Din cand in cand insa, atunci cand trenul incetineste, observi involuntar mormane de gunoaie aruncate de-a lungul caii ferate. Ceva nu pusca in peisaj, isnt it? Calatoria prin cel de-al doilea album al celor de la The XX are aceleasi coordonate. Feericele peisaje reprezentate in acest caz de constructiile sonore sunt umbrite de un predominant sentiment de tristete care emana din piese. Of course, at the end of the day, calatoria e una de vis, cu toate inadvertentele care s-au strecurat in ea.
Love in the age of war e ca si o intalnire pe care o ai brusc cu un prieten cu care nu te-ai mai vazut din copilarie. Asta in cazul in care stii fara sa cauti pe Google cu ce se mananca new wave –ul. In caz contrar, poate e bine de stiut ca trupa de fata isi are sediul central in Canada si este concentrata in jurul vocii baritonale a lui Ivan Doroschuk. Desi in comparatie cu alte nume gigantice din acea perioada, trupa asta n-a avut decat una bucata mare hit (The Safety Dance), stilul asta de bubblegum synth pop care poate creea similitudini cu era Sisters of Mercy din anii 80 e unul cat se poate de reconfortant, chiar si la trei decenii distanta si ofera o reala desfatare auditiva.
Pentru cei care au deschis urechile mai tarziu, Neneh Cherry e o doamna care pe vremea cand la noi se punea de Revolutie, domina topurile internationale cu Buffalo Stance, o melodioara inclusa in albumul ei de debut Raw like sushi. Pentru cei care nu sunt la curent cu jazz-ul nordic, The Thing e un trio care si-a luat numele dupa o compozitie de-a lui Don Cherry (ati ghicit! - tatal vitreg al solistei), o figura legendara a muzicii jazz care a colaborat mult timp cu Ornette Coleman. Nu mai e un secret pentru nimeni ca muzica made in „nordul Europei“ are valente deosebite, iar daca mai pun la socoteala si faptul ca acest disc e primul material de sine statator al celebrei Neneh Cherry dupa 16 ani de pauza, e clar ca asteptarile-s maricele. Parafrazand albumul din 1989 al cantaretei, acest The Cherry Thing e cat se poate de crud. E al naibii de brut, mega – neprelucrat, la mii de ani – lumina de ceea ce se poarta azi in muzica pop.
Dupa cum incet – incet, granitele dintre tari tind sa devina un apanaj al trecutului (cel putin in Europa) si o gramada de muzicieni se lauda pe la colturi prin faptul ca piesele imaginate de ei distrug barierele dintre stiluri. Uneori aceasta afirmatie e e pura inventie de marketing, alteori chestia in cauza chiar are un fundament solid. In cazul artistului olandez Colin Benders (aka Kyteman) granita dintre pop si muzica clasica este distrusa cu buna stiinta prin niste compozitii elevate, care te fac sa te dedici suta la suta auditiei si care te rasplatesc printr-un disc pur si simplu fabulos. Anul trecut olandezul in cauza, Colin Benders, a intrat in radarul subsemnatului cu un excelent disc realizat alaturi de trompetistul Eric Vloeimans – Kytecrash, dar adevaratul lui debut s-a produs in 2009 cu The Hermit Sessions un amestec de hip-hop si jazz, care a ocupat pozitii fruntase in topurile din Tara Lalelor multa vreme.
Daca va spun ca Peter Heppner are cea mai memorabila voce din showbiz-ul muzical german, are cineva curajul de a ma contrazice? Cel de-al doilea album solo al fostului membru al trupei Wolfsheim reuseste sa-ti creeze niste stari cat se poate de diverse, croite desigur in randul acelui aer de melancolie care pluteste peste toate creatiile germanului. Ca si-n alte cazuri, e greu de zis ce muzica face domnul acesta care a colaborat cu Schiller, Paul van Dyk sau Nena. E clar ca e synth – pop, caci in vremurile noastre orice formatie care foloseste synth-uri fara sa fie penibila poate fi incadrata in aceasta palarie. Pe de alta parte e si darkwave, pentru ca foloseste – cu cap si talent – elemente specifice muzicilor „intunecate”. Daca as zice ca omul acesta face un synth-pop optzecist care aduce pe alocuri a Depeche Mode sau Sisters of Mercy si alte bunataturi din aceeasi categorie n-as fi probabil departe de adevar.
Ascultand un interviu acordat de Sarmalele Reci unui site de muzica romanesc cu ocazia lansarii acestui album, mi-am adus aminte de inspiratul viral al lui Adi Despot, cel care se termina cu “trei…in …mea“. Si asta, pentru ca in interviul acesta, un reporter profund „muzical“ era mega – curios sa afle „cum e albumul nou, compact…omogen“? Raspunsul baietilor de la Sarmalele Reci este cat se poate de misto: „E compact disc…Noi cantam pe Compact Disc….“. Lasand chestiile amuzante deoparte, cel de-al optulea album al baietilor care au stralucit intotdeauna mai ales prin versurile lor inspirate (isi mai aminteste cineva de „Violeta duce galeata la gunoi / Toti baietii o privesc cu jind“?) are in linii mari aceleasi coordonate cu care ne-au obisnuit baietii pana acum. Textele teribil de inspirate sunt completate de instrumentatii rock (spre punk pe alocuri), bucatele reggae – ska si incursiuni jazzy.
V-ati intrebat vreodata cum ar suna Unheilig in engleza? Ei bine, atunci si curentul Neue Deutsche Härte (NDH) ar trebui sa se numeasca New German Hardness. Revenind la realitate, cel de-al 8-lea album al trupei care e inclusa in curentul ce poarta numele de Neue Deutsche Härte e complet in germana, dar acest fapt n-ar trebui sa sperie pe nimeni. Chiar daca nivelul meu de cunostinte in limba lui Gothe e „eine kleine“, melodiile celor de la Unheilig reusesc dintotdeauna sa beneficieze de o rezonanta aparte in urechi. Oricat te-ai invarti, atunci cand asculti Unheilig nu ai cum sa nu faci referire la Rammstein. Iar echipajul acesta e cel putin pe picior de egalitate cu mult mai cunoscuta trupa condusa de de Till Lindemann.
In cazul fericit in care nu faci parte din generatia care asculta muzica doar in sala de asteptare a vreunui cabinet stomatologic, exista mari sanse sa fi auzit de Parov Stelar. Mergand mai departe, poate stii ce inseamna electroswing. Ei bine, alaturi de binecunoscutii – pe la noi – Parov Stelar, o alta trupa „cu greutate“ care navigheaza in aceste ape este Caravan Palace. Dincolo de titlul Panic, e cazul sa fii cat se poate de calm: discul cu numarul doi din discografia lor e uncroyable si adorable.
Practic, toata chestia asta e un soi de intoarcere in trecut. E ca si cum te-ai teleporta prin anii 1930 inarmat cu un sampler. Sau cu laptop burdusit cu Traktor, Abbleton s-alte minunatii de aceasta factura. Popularul swing care a dominat urechile celor care au prins anii 1930 – 1940 e imbogatit cu aranjamente sonore actuale, iar combinatia este una de mare efect.
„O mare dezamagire...nu este Hi-Q, sau au fost in pana de idei cand au compus ori si-au schimbat stilul in pop-rock-ballad. Se cunoaste ''mana'' componistica a Danei - stilul pop-rock pe care ea l-a adoptat in cariera solo“. Cum sa nu ramai intrigat cand citesti un asemenea comentariu al unui fan Hi – Q dupa aparitia noului lor album? Drept urmare, curiozitatea m-a indemnat sa ascult si eu cele zece track-uri nou – noute care se regasesc pe cel de-al 8-lea material solo al brasovenilor care dintotdeauna mi s-au parut verisorii timisorenilor de la Genius. Tin sa precizez din start, ca observatia fanului Hi – Q „pescuita“ de pe net nu este deloc reala. Din simplul fapt ca cei trei muzicieni n-au fost deloc in pana de idei. Acestea sunt aceleasi ca-n trecut, cat despre „stil“ e aceeasi ciorba creata pentru a fi servita posesorilor de urechi care rezoneaza cu texte simplute si aranjamente muzicale asijderea.
Dincolo de drujbele din dubstep, indie – rock – ul imbratisat en – gros de catre cei care tin neaparat sa li se aplice eticheta hipsteri, hip – hop - ul care ne invata „cat de sus pot eu sa sar“, pop – rock - ul care ne terorizeaza cu texte de genul „ai aparut ca un inger“, hardcore-ul al carui scop este creearea cator mai multi decibeli si popcorn –ul atat de fumat incat nici nu mai merita bagat in seama, spectrul autohton muzical mai cuprinde diverse alte directii care arareori ajung sa fie cunoscute publicului larg, desi reprezentantii acestor curente sunt cel putin la fel de talentati decat mocofanii prezenti non – stop in mass – media. Daca tot am ajuns la „curente“, cei de la Jazzadezz nu au nici o treaba cu jazz-ul, dar sunt in opinia subsemnatului destul de departe de eticheta dream – pop cu care se „alinta“ muzicienii in comunicatul de presa care anunta concertul de lansare al celui de-al doilea album discografic al lor, Panta Rhei, programat sa apara in 6 aprilie 2012.
Breaking news, The Times They Are a-Changin', cum ar spune nenea Bob Dylan. Sau daca e sa ramanem in acelasi registru si sa il citam pe Rosario Internullo, „usor, usor lumea s-a schimbat/generatiile s-au schimbat, Eu m-am schimbat / Dar populatia de noapte / Ea nu se schimba niciodata“. Si nici Madonna, care la cei 53 de ani ai sai, vrea sa fie trendy cu orice pret. Dupa ce acum patru ani pentru Hard Candy a colaborat cu Justin Timberlake si Timbaland, de aceasta data Regina Pop – ului a apelat la un nou „lot“ de producatori din categoria hot pentru a-si colora MDNA-ul. Din impresionanta lista fac parte William Orbit (pe care ar trebui sa-l stiti din Ray of lights, de exemplu!), Martin Solveig sau Benny Benassi. Intrebarea legitima care e pe buzele tuturor este daca Madonna Louise Ciccone, cu cele peste 300 de milioane de discuri vandute in intreaga lume, mai are vreun cuvant de spus in industria muzicii pop actuale. Categoric, raspunsul este da. Nu de alta, dar artista a semnat un nou „deal“ cu giganticii de la Live Nation, de vreo 120 de milioane de dolari, ce include discuri si concerte pe viitor.
Traim niste vremuri in care e tot mai greu sa separi calitatea de personalitate si perceptie. Bunaoara avem de-a face cu o femeie care la cei 45 de ani ai sai a fost de nenumarate ori in atentia opiniei publice pentru diverse chestiuni. Fie ca a rupt o fotografie cu Papa Ioan Paul al II-lea in cadrul emisiunii Saturday Night Live sau ca a declarat ca este trei sferturi heterosexuala si restul gay, Sinead O Connor a reusit intotdeauna sa creeze valva. Lasand „neghina“ la o parte, albumul asta s-a nascut exact la un sfert de secol dupa aparitia albumului ei de debut. Tot la date tehnice, How About I Be Me (And You Be You)? Este albumul numarul noua din discografie, cuprinde tot atatea noua compozitii proprii si un cover dupa Queen of Denmark – ul lui Johnny Grant.
Daca aveati vreo indoiala ca interpreta celebrei Nothing compares to you si-a schimbat catusi de putin din stilu-I caracteristic, e bine sa stiti ca inca din primul track “4th And Vine”, e cat se poate de clar ca urechea e pregatita pentru o auditie mai altfel. Nu neaparat extraordinara, dar diferita de majoritatea discurilor scoase de artistele din zilele noastre. Primul moment cu adevarat remarcabil soseste chiar de la piesa cu numarul doi de aici, Reason with me, care are parte de o compozitie cat se poate de aerisita si care ii pune in valoare calitatile vocale. Old Lady schimba total registrul fiind o piesa pop – rock destul de neobisnuita pentru stilul artistei iar in Take Off Your Shoes exista din nou o sumedenie de referiri la biserica catolica lambasts ("I bleed the blood of Jesus over you"). Primul single extras 'The Wolf Is Getting Married' este cat se poate de reprezentativ pentru amalgamul muzical din care e construit acest disc, iar interpretarea ei a hitului lui John Grant – Queen of Denmark – este mega – reusita. 'Very Far From Home' e un cantec cat se poate de trist dar cu o incarcatura emotionala covarsitoare, iar una peste alta, albumul acesta este recomandat tuturor acelora careau nevoie de momente de liniste sufleteasca. Sinead o Connor are aceeasi voce mirifica cu cxare ne-a obisnuit in trecut, iar compozitiile sunt de nota zece. Un disc curat, de ascultat!
Una din cele mai misto balade din toate timpurile, Easy, are un vers in care Lionel Richie canta „And Im not happy when I try to fake it“. Cam asta e treaba si cu cover-urile bag eu de seama. Atunci cand le faci doar pentru a bifa o activitate n-ai cum sa fii happy. Insa in momentul cand nimic nu e „fake”, dai peste un album misto, cum este si acest crossover country – pop al celebrului muzician aparut la trei ani distanta dupa precedentul Just Go. Revenind la superba Easy - piesa care a fost cantata de multi altii, inclusiv superba varianta a celor de la Faith no More – ea se regaseste si pe acest nou disc al lui Lionel Richie, intr-o varianta cat se poate de reusita cantata alaturi de Willie Nelson. Desi alaturi de el pe cele 13 piese reinterpretate apar o sumedenie de staruri ca Rascal Flatts, Shania Twain sau Kenny Rogers, discul asta e cat se poate de „aerisit”, fiindca variantele country ale pieselor sunt cat se poate de misto realizate. Printre momentele de referinta de aici se numara fara indoiala prestatia lui Rasmus Seebach in Say you, say me sau Dancing on the ceiling care are parte de o orchestratie banjo si prestatia celor de la Rascal Flatts. Una peste alta, desi nu ma omor eu dupa reinterpretari si nici country-ul nu se afla pe lista mea de stiluri mega – agreate, discul acesta este unul cat se poate de reusit si ni-l prezinta pe Lionel Richie in forma maxima. Carevasazica, Good job, my brother, dupa cum se aude in finalul variantei de aici la Dancing on the ceiling.
Daca e sa ma iau dupa spusele lui Macca, albumul asta e foarte intim, „pe care il asculti acasa, dupa ce vii de la serviciu, cu un pahar de vin sau o ceasca de ceai“. Sincer, am incercat de mai multe ori sa patrund in atmosfera intima a celebrului muzician, fie dupa un pahar de whisky, fie dupa o cana de lapte, si totusi…nimic. Ar fi o stupizenie cat casa sa afirm ca acest material nu este unul intim. Este, cat incape. Doar ca, in umila-mi parere discul asta nu reuseste sa te “subjuge” de niciun fel, chiar daca Paul Mc Cartney si invitatii care apar p-aici fac o treaba relativ buna. Pur si simplu nu are acel “ceva” care sa il scoata din anonimat. Sau poate asteptarile visavis de legendarul Beatles or fi prea mari, mai stii? Cert este ca Sir Paul a devenit o legenda in principal gratie abilitatilor sale de „composer“ si mai putin datorita felului lui de a canta, fie la voce fie la bass. Carevasazica, din start, ideea unui material discografic cu cover-uri dupa piese din vremuri demult apuse nu a fost una prea fericita. E drept, pe langa cele 12 piese alese din repertoriul unor nume putin cunoscute publicului larg, celebrul muzician a strecurat si doua compozitii proprii. Care insa nu fac o nota discordanta cu celelalte, astfel incat trec aproape neobservate. Singurul lucru care te scoate din amorteala e faptul ca la piesa My Valentine ai ocazia sa-l asculti pe inegalabilul Eric Clapton la chitara, iar Stevie Wonder apare si el la armonica in piesa Only our hearts. Fiindca au trecut cinci anisori de la precedentul album semnat Mc Cartney - Memory Almost Full – intrebarea pertinenta e: a meritat aceasta asteptare? Fara indoiala, daca faceti parte din tabara obsedatilor de Beatles, raspunsul este da. Apropos, titlul oarecum “trendy” al acestui disc vine din textul piesei I'm Gonna Sit Right Down And Write Myself a Letter, care a aparut pentru prima oara in 1935! Din pacate, album asta nu se ridica defel la inaltimea asteptarilor. Prefer sa imi amintesc de Paul din vremurile lui bune (Imagine sau Mull of Kyntyre), dar trebuie sa admit ca albumul asta “ruleaza” bine ca background music.
In momentul in care esti pus sa etichetezi un album de genul The Silicone Veil, esti intr-o oarecare dificultate. Evident, as putea sa ma avant in descrieri de genul „un amalgam de new classical music stropit din belsug cu influente folk si synth-uri care ti se cuibaresc in ureche instantaneu“. Doar ca....niciuna din etichetele de mai sus nu pot fi aplicate pentru aceasta auditie complexa. Ei bine, din fericire, tocmai asemenea „ciorbe“ greu de descris fac deliciul oricarui meloman interesat de nou si frumos. Daca n-ati trait in ultimii ani in Norvegia, exista mari sanse ca numele de Susanne Sundfør sa nu va spuna nimic. Gratie atotputernicului Internet, am aflat ca acest nume a creeat multe valuri in tara ei natala, unde precedentul ei disc „The Brothel“ a stationat multe saptamani pe prima pozitie a topurilor. The Silicone Veil e un material discografic plin de romante moderne fabricate in tara in care se afla cel mai adanc lac din Europa, care contine o sumedenie de „carlige” sonore care pot deveni obsesive atat pentru amatorii de pop cat si pentru cei care navigheaza mai adesea in asa numita muzica „clasica“. .jpg "Vunk")
