Kate Wax - Dust Collision

Sa tot fie trei ani de cand tembelizoarele din intreaga lume ne bagau in cap ideea ca o masinarie controversata ar putea sa ne distruga rasa umana. Nu, nu era vorba de niste extraterestri tinuti in secret in nu stiu care laborator NASA ci LHC. Large Hadron Collider, cel mai nu stiu cum accelerator de particule din lume, situat undeva langa Geneva. Ei bine, subiectul revine in actualitate. Dar in alta forma, caci de data aceasta avem de-a face cu un disc care e oarecum inspirat din aceasta poveste. Habar n-am daca asistam la o premiera in acest sens (eu n-am mai dat peste asa o sursa de inspiratie) dar ceea ce este cat se poate de sigur e faptul ca discul asta e al naibii de interesant si neobisnuit. Bunicul solistei care se ascunde sub pseudonimul Kate Wax chiar a lucrat ca si savant in cadrul proiectului asta din care noi nefizicienii nu intelegem nici o iota, dar probabil ca acest fapt e insignifiant, caci am eu impresia ca toata inventia asta cu LHC e doar o chestie de marketing. Mi-e greu sa cred ca experiementul care a recreeat pentru prima data in istorie energiile  existente la nasterea Universului are vreo relevanta in ecuatia asta sonora, dar trebuie sa recunosc ca e o gaselnita izbutita. Pe numele ei adevarat Aisha Devi Enz, tipa care a creeat acest Big Bang  sonor are radacini in Tibet dar s-a nascut in Elvetia si a debutat acum sase ani cu un album care purta numele de Reflections of the dark heat. Coliziune particulelor de praf, noul ei disc carevasazica a aparut la respectatul label Border Cumunnity, opera cunoscutului James Holden si cuprinde 12 piese care mai de care mai ciudate. Conform press release-ului aferent piesele ne ghideaza printre „varfurile si vaile experientelor umane“, dar ascultati la mine: Dust Collisions este o bestie dragalasa care promite mult. Alaturi de vocea extrasa parca din filmele lui Hitchcock a solistei, avem o sumedenie de arpegii realizate cu ajutorul sintetizatoarelor si un bass a la EBM, din cand in cand printre picaturi isi fac aparitia si unele elemente sonore care nu au cum sa nu-ti aminteasca de muzica denumita generic techno.
I Knit You porneste aceasta excursie printr-un synth care creste progresiv foarte apropiat de Lindtsrom si cu un aer vocal a la Bjork, dupa care Dancing on Your Scalp reuseste sa imbine la fix elemente ale muzicii de dans cu cele ale muzicii de ascultat „la casti” in dormitor.  Archetype musteste de influente dark dar nu duce lipsa de acel beat care e omniprezent in creatiile menite a-ti misca picioarele, iar Maze Rider (Live From the Cave) e una din cele mai intunecate piese din acest Dust Collisions. For a shadow continua seria experimentelor care te lasa pur si simplu masca, iar piesa care da titlul albumului se invarte in jurul unui refren demential care suna ceva de genul „we are dust, we are lovers”. Momentele de regerinta sunt Holy Beast si Echoes and the light, aceasta din urma croita pe calapodul soundului nordic in care activeaza si Todd Terje de exemplu. Avand in vedere ca adeseori poezia dark este sustinuta prin instrumentatii asijderea unele piese de aici imi aduc aminte de Sleeper in Metropolis-ul cantat de Anne Clark in anii 80. Din loc in loc – cum ar fi in Green Machine – de exemplu feeling-ul emanat de aceasta combinatie ciudata iti poate creea eventuale asemanari cu Portishead. Finalul Les Djinns este conform asteptarilor si insumeaza toate nebuniile prezente in cele 11 track-uri anterioare.

Pe scurt, daca vibrati la tot ceea ce inseamna inovatie muzicala, nu care cumva sa ratati acest album. In caz contrar, ramaneti la Welcome to Saint Tropez-ul cu care v-ati obisnuit urechile....

Laura Pausini - Inedito

In cazul in care faci parte din oamenii care n-au auzit niciodata de solista italiana care a vandut peste 45 de milioane de discuri si care a debutat cu un cantecel sagalnic intitulat La Solitudine, titlul acestui album te poate baga nitel in ceata. Desi e in contrast izbitor cu trendurile care se poarta in zilele noastre, nu exista nimic inedit aici. E Laura Pausini as usual, sau daca vreti „acea muzica italiana care te freaca intr-un mod placut la urechi“. Mandra posesoare a patru premii Grammy, printre altele, nu experimenteaza defel, piesele astea fiind caracterizate prin doze nesimtit de mari de simplitate si bun gust. E drept, exista momente mega – previzibile, dar poate tocmai aici se afla si unul din motivele pentru care muzica asta prinde la fix. Probabil ca ati realizat deja ca autorul acestor recenzii nu e deloc inglobat in masa oamenilor care serveste pop-ul giga – romantic si nici nu vibreaza in mod deosebit la artistii care prefera sa mearga pe drumuri bine batatorite. Cu toate acestea, ma simt nevoit sa recunosc ca unele lucruri simple si spuse pe sleau, fara brizbrizuri, reusesc sa te unga la suflet in anumite momente. Iar Laura Pausini merita etichetata in acel grup select al solistelor care merg constant si previzibil, dar care pur si simplu fac bine ceea ce fac.

Pentru amatorii de statistici e bine de stiut ca acesta este albumul cu numarul 11 din discografia italiencei si are parte de trei versiuni: una pentru piata italiana, una pentru cea spaniola si una care poarta titlul de deluxe version. Prima piesa – care a fost aleasa si ca single de promovare – Benvenuto reuseste sa sublinieze cat se poate de exact motivele pentru care muzica solistei este atat de sarmanta. Cu o simplitate debordanta si un mesaj pozitiv direct, piesa inspira un feeling recomfortant, care se mentine la fel si-n Non ha mai smesso, care cu al ei pian si flaut se recomanda a fi o balada macinata de sentimente de dragoste. Unul din momentele previzibile ale discului apare tocmai in melodia care poarta numele de Lucrurile la care nu ma astept (Le cose che non mi aspetto), care insa este urmata de un duet realizat cu Ivano Fossati (Troppo tempo), un cantec cu clasa si o colaborare interesanta care scoate la iveala chiar si niste chitari meseriase. Adevaratele inflexiuni rock vin insa in Ognuno ha la sua matita si Inedito, aceasta din urma fiind fara indoiala unul din cele mai izbutite momente ale discului. Nu doar pentru ca e cantata alaturi de o alta mare doamna a muzicii italiene, Gianna Nannini, ci pentru ca efectiv simti ca cele doua voci se completeaza intr-un mod fericit, iar rezultatul este efectiv spectaculos. O alta colaborare interesanta din acest disc este aceea cu Silvia Pausini (sora solistei) in Nel primo sguardo iar demna de remarcat este si Celeste, o balada induiesatoare despre frumusetea de a avea un copil. Varianta deluxe a versiunii italiene a discului se incheie cu o piesa cantata surprinzator sau nu in limba  franceza (care e de fapt Nel primo sguardo in traducere in limba lui Voltaire...)

Una peste alta, daca nu v-au placut defel baladele siropoase ale Laurei Pausini nici in trecut, e clar ca lumina zilei ca acest disc nu isi va gasi locul in colectia personala. Iar daca ati gustat frumoasa voce a solistei fara a va gandi prez mult la zaharina cuprinsa in anumite texte, veti face tot posibilul pentru a asculta pe repat acest material. E pop italian, curat, absolut neinedit, dar cu mult bun gust.

Aestethic Perfection - All beauty destroyed

Chiar daca n-ai auzit niciodata de Aestethic Perfection, sunt absolut sigur ca o singura privire pe coperta acestui disc iti da destule indicii visavis de ceea ce se ascunde in constructiile sonore care alcatuiesc acest material discografic. Nu, nu e muzica pentru vampiri, dar daca ramanem in zona etichetarilor chestia asta e un soi de combinatie intre emotronic si aggrotech, niste „verisori“ daca vreti din familia muzicii EBM sau Industrial. Sub haiosul nume de Aestethic Perfection se ascunde un american pe numele lui Daniel Graves care s-a indragostit de acest tip de emulatie sonora (industrial) pe la varsta de 14 ani, cand a auzit prima piesa din acest gen muzical in masina unui prieten. Ca si o curiozitate, desi performantele vocale ale acestui american amintesc mai degraba de Marilyn Manson sau Suicide Commando, preferintele sale in materie de muzica sunt cat se poate de conservatoare, idolii sai fiind cei de la Queen. All Beauty Destroyed este al treilea material discografic semnat Aestethic Perfection, care vine la doi ani dupa precedentul Violent Emotions si contine 12 piese in varianta sa normala, la care se adauga inca sase remixuri in varianta deluxe.


Inca de la primele secunde ale piesei de deschidere - A nice place to visit-  ascultatorul e intampinat cu niste vocalize teribile executate de acest Daniel, care pe alocuri depasesc limita de suportabilitate. In piesele in care nu face abuz de aceasta “tehnica” (Hit the streets sau One and only) lucrurile-s acceptabile iar urechea e bombardata cu acorduri a la Depeche Mode peste care a fost turnat industrial cu nemiluita. Cel mai reusit moment al acestui disc este single-ul Inhuman, care te cucereste din prima printr-o energie notabila si armonii cat se poate de inspirate. In cazul in care dai importanta textelor, discul asta are o mare hiba, nu prea contine nimic notabil, in afara de “I hope you die motherfucker” sau „I know, That you want me/I know,
That you love me/And I hope, When you touch me/ That you know you touch damnation“. Din pacate albumul in sine e foarte previzibil si plin de clisee. Dar contine una bucata de melodie care e total madness in cel mai reusit sens al cuvantului: Inhuman.

Gotye - Making mirrors

Dragilor, trebuie sa recunosc ca pana nu demult n-am auzit in viata mea de tipul asta care-si zice Gotye. Si asta in primul rand pentru ca n-am calcat niciodata pe taramul Australiei, acolo unde muzicianul acesta nascut in 1980 in Belgia si care la varsta de doi ani s-a stabilit in tara care ocupa locul sase ca marime in lume si totodata e cel mai mic continent, este deja o adevarata stea. Primul sau album a vazut lumina zilei in 2003 sub numele de Boardface, iar inaintea acestui disc artistul a mai recidivat cu Like drawing blood, in 2006. Daca tot am facut cunostinta cu Wouter "Wally" De Backer (numele adevarat al lui Gotye) cred ca a venit momentul sa aflam si ca artwork-ul acestui disc reprezinta un tablou realizat de tatal cantaretului. Un vechi proverb chinezesc spune ca oglinda reflecta toate lucrurile fara sa pateze, iar concluzia asta se potriveste ca o manusa in acest caz. Making mirrors reflecta o imagine deja – vu fara pete, feelingul pe care il ai cand asculti piesele astea ducandu-te spre zona unui Peter Gabriel in adevarata sa splendoare. Desi vremurile actuale nu sunt chiar propice pretentioaselor constructii etalate de creatorul Sledgehammer-ului, australianul acesta se arunca cu capu-nainte intr-o zona periculoasa din perspectiva negotului. Un alt motiv pentru care albumul acesta este unul neobisnuit si iese din canoane este acela ca absolut toate sunetele care-si fac aparitia in cele 12 piese au fost realizate/interpretate pe cont propriu de catre talentatul Gotye.

Prima piesa a albumului ofera pret de 60 de secunde o introducere destul de bizara in lumea lui Gotye, melodia cu pricina osciland undeva la mijlocul dintre psyhadelic si ambiental, dar lucrurile se schimba radical in Easy Way Outunde atmosfera se transforma in pop, iar mai apoi la urmatoarea oprire sonora numita Eyes Wide Open ascultataorul e bombardat cu un soi de pop de anii 80 care aminteste deopotriva de The Police si de Kate Bush in instrumentatie. Si uite asa am ajuns incet – incet si la unul din cele mai puternice momente ale acestei excursii care poarta numele de Somebody that I used to know, o piesa mult prea frumoasa pentru a fi carcaterizata prin descrieri mai mult sau mai putin subiective. E pur si simplu ceva care-ti taie rasuflarea si demonstreaza ca izvorul creativ al acestui individ este mega – colorat si izbutit. Din fericire, lucrurile continua in aceeasi nota de originalitate si la piesa cu numarul cinci, Smoke and mirrors, un interesant amalgam de jazz – funk si pop, iar pentru I feel better ascultatorul trebuie sa fie pregatit sa se afunde putintel si in zona etichetata soul clasic. Variatiile de tempo si stil sunt cat se poate de interesante caci In your light cocheteaza din nou cu zona pop a anilor 80, dar State of the art schimba macazul catre un reggae futuristic. Punctul final al acestei excursii sonore in lumea lui Gotye nu este teribil de reusit caci piesa Bronte reuseste sa plictiseasca. Cu toate acestea, odata ce ai terminat de ascultat cele 42 de minute cat insumeaza creatiile acestea, realizezi ca tocmai ai descoperit o comoara. Intr-o lume normala, eticheta cea mai la-ndemana pentru acest Gotye ar fi fara ezitare pop. In lumea noastra esti tentat sa descrii chestia asta drept indie – pop, dar dincolo de categorisiri, omul acesta chiar reuseste sa mearga pe un drum interesant si sa „execute” unul din cele mai neobisnuite discuri ale anului 2011.

Marracash - King del rap

Rapperul italian care face obiectul acestei recenzii s-a nascut in 1979 in Sicilia, a crescut in Milano si si-a inceput cariera intr-o trupa numita Dopo Gang. Primul lui single solo a aparut acum sase ani sub numele de Popolare, iar intre timp individul a devenit atat de popular incat nu s-a sfiit sa arunce pe piata un disc in care ne anunta cat se poate de sec ca el este regele rap-ului. Single-ul omonim are parte de un videoclip care iti ofera doua optiuni: fie te apuca rasul si rezonezi intr-un fel sau altul cu tonele de clisee prezentate, fie treci scarbit la alta recomandare a celor de la Youtube. Daca faci parte din gasca oamenilor de bine care stiu sa se uite si dincolo de aparente si nu pui prea mult pret pe elementele vizuale, exista mari sanse sa descoperi un album pe alocuri interesant cu  negative ingenioase si armonioase (pop, de-a dreptul), iar toata „tarasenia“ asta iti confera o stare de feelgood care risca sa-ti insenineze ziua. Sincer sa fiu, prea multe n-am priceput din mesajul omului, dar ceea ce e cu adevarat important aici e muzica luata in ansamblul ei. Ok, in piesa care da titlul albumului oricine poate pricepe ce inseamna „Sono il rapper dell anno e il figlio di puttana del secolo/Dubito del tuo merito“, dar piesa emana un vag aer de Jovanotti iar muzicuta ce se aude in negativ este pur si simplu ucigatoare.   Ritmul alert si vivace se pastreaza si pe urmatoarea piesa, Didino, care e colorata cu un flow cat se poate de corect, iar una din surprize apare la track-ul cu numarul trei numit Semtex. Nu fiindca e cantata alaturi de un alt italian pe care-l cheama Atilla (!), ci fiindca din loc in loc piesa are conotatii reggae si chiar dubstep. Si nu e nici o greseala, fiindca pe parcursul albumului urechea avizata poate descoperi alte incursiuni in dubstep, mai ales pe „In Faccia“ sau finalul „Marragedon“. Nu toate piesele au negative izbutite, unele fiind construite mai mult pe mesaj (Rapper/Criminale), dar din loc in loc mai apar adevarate mostre de inspiratie. Cum ar fi  Giusto un giro, o piesa care-ti intra sub piele chiar si daca n-ai reusit sa prinzi sensul niciunui cuvant din ea. Suma summarum: King del Rap are un sound modern si aerisit si e clar peste ceea ce se produce in zilele noastre in borcanul numit hip – hop comercial. Poate fiindca vine din Italia, rap-ul asta are o savoare aparte, la fel ca si cel francez, deci e numa bun de ascultat.

Emika - Emika

In cazul in care aveti niscaiva incertitudini, ma vad nevoit sa vi le risipesc: dubstep-ul este stilul care defineste pe deplin anul muzical 2011. Si asta nu doar pentru ca Britney Spears, Korn (da, ati citit bine!) sau retro/hardcore-istii de la Scooter au devenit amici la catarama cu el. O fi bine, o fi rau? Om vedea. Ceea ce ma bucura pe mine pana-n adancul  fiintei este ca alaturi de drujbele executate de Scrillex, Nero sau Chase & Status, anul acesta am avut parte de cativa artisti care au reusit sa dea o culoare aparte acelui bass de  „waw, waw, waw“, colorandu-l cu o sumedenie de artificii sonore imprumutate din alte zone muzicale. Ma refer aici in principal la Jamie Woon sau James Blake, iar de acum inainte in acest grup select o putem include lejer si pe noua protejata a celor de la Ninja Tune, Emika. Nascuta in Bristol, cu radacini din Cehia si stabilita actualmente la Berlin, tipa asta reuseste sa dea un nou inteles dubstep-ului. N-ar trebui sa fie nimeni mirat daca printre picaturi (citeste „cele 12 piese“!) reies la suprafata influente a la Massive Attack si chiar si putintel minimal – techno made in Germany. Dincolo de asta, mi se intampla destul de rar sa dau peste un artist care sa il categorisesc fifty – fifty: o jumatate mainstream, cealaltă experimentala. Iar pentru o auditie cat se poate de reala, va recomand calduros sa nu ascultati discul asta la boxe, scoateti castile de la naftalina, caci veti avea parte de niste efecte sonore dementiale….

„Atacul“ sonor incepe cu incredibil de ciudata piesa botezata „3 hours“ care este imbibata cu un bass strasnic si o voce care iti aminteste mai degraba de gothic – ul imbratisat de Zola Jesus, iar in momentul cand excursia ajunge la capitolul numit Professional Loving, e clar pentru toata lumea de unde vine farmecul atat de misterios semnat Emika: ai de-a face cu un soi de soundtrack a la Twin Peaks peste care este turnat in cantitati industriale efecte specifice mult – blamatului dubstep. Un alt moment realmente de retinut este Count backwards, melodia avand darul de a te apropia si mai mult de povestile sonore minunate ce yac ferecate undeva in interiorul solistei. Double edge incepe de parca ar fi fost compusa special pentru coloana sonora a vreunui film cu spioni made in UK, iar The Long Goodbye e un alt moment in care solista reuseste sa iti capteze atentia suta la suta printr-un bass demential si un soi de balada a la Portishead care iti patrunde in adancul creierului inca de la prima auditie. Single-ul de debut Drop the other e la fel de misto si azi ca si la aparitia lui. A devenit deja o regula de bun – simt ca oricare album care inglobeaza in el mai multe stiluri care in combinatie devin ciudate sa se incheie cu o cireasa pe tort. E cazul si aici, caci pianul minimalist din Credit Theme pur si simplu te rascoleste.

„Indulcirea“ dubstep-ului ce razbate din aceste creatii e mirifica pe alocuri si face ca acest disc sa fie bine primit si de catre cei carora termenul care defineste stilul muyical al anului 2011 nu le este deosebit de simpatic. Lipsesc cu desavarsire „drujbele“ iar pentru o auditie propice recomand cu caldura o pereche de casti meseriase. Si reascultari succesive, of course.

Modeselektor - Monkeytown

Dupa mintea mea, una din marile probleme ale albumelor editate de artistii care fac parte intr-un fel sau altul din zona numita impropriu „muzica electronica“ din zilele noastre este aceea ca in mare parte creatiile lor sunt la fel de previzibile ca si activitatea politicienilor inglobati in spatiul geografic in care ne ducem traiul de zi cu zi. Etichetele de “stanga”, “dreapta”, „ecologisti“, „neo – liberali“ au conotatii de  „dubstep”, „chillwave“ sau „downtempo“, dar tabloul este in genere acelasi: lumea are nevoie sa te identifice cu ceva cunoscut pentru a sti de unde sa te ia. Exista si reveresul medaliei: o sumedenie de oameni care activeaza in PR si marketing arunca cu nemiluita in comunicatele lor de presa abureli de genul „eclectic“, „crossover“ si alte minunatii din acest borcan, astfel incat bietul public e eminamente buimac.

Mirabela Dauer - In bratele tale

Albumul Mirabelei Dauer incepe cu un sound care nu are cum sa nu-ti aduca aminte de Those were the days, un hit cantat prin 1968 de catre Mary Hopkins. Titlul cu pricina este semnificativ dealtfel pentru feelingul pe care-l emana majoritatea pieselor incluse pe In bratele tale. E un „acelea au fost zilele“ care dincolo de opinii si pareri, e la locul lui. Doar nu v-ati fi asteptat ca Mirabela Dauer sa cante dubstep, doara. Din pacate, discul asta e stricat tocmai de catre omul care-si face aparitia pe postul de „sange proaspat” in aceasta combinatie, Raoul, care reuseste sa compromita total materialul. Unele portiuni din albumul asta sunt periculos de aproape de verdictul „orchestratii nefericite“ situate la jumatatea drumului intre „outdated” si „etno de toata jena“. Principiul asta care spune ca la o anumita varsta e cat se poate de benefic sa te asociezi cu forte proaspete este unul cat se poate de corect.

Lou Reed and Metallica - Lulu

Mi-e greu sa inteleg aversitatea cu care a fost primita colaborarea sonora dintre Lou Reed si Metallica, doua nume care n-au nevoie de absolut nici o prezentare pentru orice meloman cu capu pe umeri de pe planeta asta. Cel mai prost album al anului? Hai sa fim seriosi. Bag mana-n foc ca stimabilii critici muzicali care au scos asa o ineptie n-au auzit in viata lor un album de muzica popcorn made in Romania, in 2011. Lasand gluma la o parte, motivul pentru care acest dublu – disc a fost primit cu raceala mai ales de catre fanii trupei conduse de James Hetfield este acela ca  asteptarile care se creeaza in jurul artistilor din zilele noastre au tot mai stransa legatura cu ideea de constanta. Si daca rockerii nu aud riff-uri zgomotoase si “speed”, se cheama ca e de rau.

Scroobious Pip - Distraction Pieces

Daca ma intrebati pe mine, Marea Britanie a fost, este si va fi intotdeauna cea mai tare in parcare atunci cand te referi la arta numita muzica. Nu doar pentru ca a exportat rave, jungle, big beat, drum and bass, jungle, dubstep si alte minunatii stilistice ci si pentru ca a generat niste texte de piese jos palaria. Nu intotdeauna, ce-i drept, caci din cand in cand chiar si britanicii o iau pe ulei si fredoneaza tampenii de genul „We are the cheeky girls / You are the cheeky boys“. Facand abstractie de uscaturi,  tara asta a dat nastere unor texte de pus in rama. Ca de exemplu „Enjoy the power and beauty of your youth; oh nevermind; you will not understand the power and beauty of your youth until they have faded“ (Buz Luhrmann) sau „Choose life.  Choose a job. Choose a career. Choose a family, Choose a fucking big television. Choose washing machines, cars, compact disc players, and electrical tin openers“ (PF Project).

Brazda lui Novac - Dizzy

Aparent Brazda lui Novac n-are nici in clin nici in maneca cu Cosmin TRG. Da, ambii activeaza in felia denumita generic „muzica electronica“, au albume care nu gem de acel aer de „made in Romania“ si ar merita sa fie mult mai cunoscuti in randul acelora care se considera melomani. Alaturi de alti oameni considerati underground in interiorul granitelor Romaniei dar apreciati „afara”, personajele acestea reusesc sa puna tara noastra pe harta si ocolesc cu abilitate cretinatatile care ne sunt servite pe post de hrana spirituala de mass – media romaneasca. Eterna lamentare care decreteaza faptul ca in tara noastra „n-avem cultura muzicala“ e nitel depasita, iar o versiune updatata la zi a acestei axiome naste o intrebare mega – pertinenta: De ce e nevoie ca label-urile straine sa promoveze artisti romani?

Anoushka Shankar - Traveller

Dincolo de toate prejudecatile care se manifesta din plin pe meleagurile noastre fata de muzica numita generic “gypsy“, aceasta are cateva coordonate extrem de interesante, iar albumul de fata demonstreaza cu varf si indesat aceasta afirmatie. Am sa fiu extrem de previzibil si am sa-mi incep aceasta mica recenzie cu o chestiune cat se poate de la ordinea zilei: Anouska este fiica celebrului Ravi Shankar, una din cele mai proeminente figuri ale muzicii indiene moderne. In plus canta la acel instrument care a fost popularizat in vest de catre The Beatles si mai apoi The Rolling Stones, care poarta numele de sitar. Probabil ca n-are absolut nici o relevanta, dar in virtutea relatiilor de familie Anouska este sora vitrega a nu mai putin celebrei Norah Jones.

Directia 5 - Beautiful Jazz Duets

Regii baladelor romanesti canta jazz? Huh, o surpriza mai mare ca asta ar fi ca luna viitoare Banica sa scoata un album dubstep. Combinatia de pop cu jazz propusa de baietii astia e curioasa. Daca nu de altceva, macar din prisma faptului ca targetul de public caruia I se adreseaza cu precadere Directia 5 nu gusta din principiu stilul numit jazz. Iar cei care sunt familiarizati cu jazz-ul nu se vor obosi niciodata sa aplece urechea la baladele siropoase si pline de melodramatism ale baietilor lui Marian Ionescu. Care au pornit misto de tot pe vremea Seductiei sau a Pantofilor de Lac, dar s-au adaptat „din mers“ la trendurile de pe piata si au ajuns sa ocupe un onorant loc de „the king of romanian ballads“ care le asigura niste banuti meseriasi in conturile personale.  

Gare Du Nord - Lilywhite Soul

Daca ai curiozitatea sa rasfoiesti carticica acestui CD vei da peste o zicala budista care spune ceva de genul „inainte de a te apuca sa vorbesti, trebuie sa te intrebi: oare asta va imbunatati linistea?“. Cei doi producatori olandezi care sunt considerati „cea mai buna trupa olandeza necunoscuta marelui public si care alcatuiesc proiectul Gare du Nord au intrat in business oarecum din greseala acum zece ani cand cineva i-a rugat sa creeze soundtrack-ul unui eveniment de moda care s-a desfasurat la Bruxelles. Doc si Inca au adaptat acest soundtrack astfel incat a luat nastere un album de debut (in search of) Excellounge, care a aparut in luna mai a anului 2001.

Tom Waits - Bad as me

E un cliseu cat casa de mare sa spui despre Tom Waits ca e atipic si excentric. Cel de-al 17-lea album de studio al domnului care are o voce descrisa de unii ca fiind „inecată intr-un butoi de whisky, atarnata la afumat pentru cateva luni si apoi calcata de o masina” aduna laolalta 13 melodii scurte si la obiect. Spre deosebire de ceea ce spun unii si altii, nu e nimic spectaculos aici. Caci fiecare disc scos de Thomas Alan Waits are o aura parte. Ca de obicei, nu lipsesc acel gen de compozitii care merita sa fie ascultate la ora trei dimineata langa tristetea emanata de o sticla de whisky goala. Omul acesta plin de talent a decretat o sumedenie de zicale dragutele, una din ele descriind pe deplin soada atmosfera care reiese din muzica sa. „Sunetul unui elicopter este foarte deranjant pana cand nu-l auzi in momentul in care a venit sa te salveze de la inec. Atunci suna ca muzica“, spunea Tom Waits la un moment dat. Ce poate fi mai adevarat decat aceasta constatare? Poate doar aceea a lui Woody Allen: "Omul nu ajunge niciodata atat de batran incat sa nu mai poata face inca o prostie“....

Toulouse Lautrec - Heroes

A fost odata ca niciodata acel ceva care a fost etichetat drept „alternative“. Pe certificatul de nastere era scris „anii 80“, dar a ajuns la maturitate un deceniu mai tarziu. In diverse forme, fie ca a fost etichetat ca grunge, brit pop sau indie. Mastodontul cu pricina continua sa existe si-n zilele noastre prin incarnari de genul Kings of Leon sau Muse iar printre alte 8965 de nume din acest curent i-am putea aminti aici si pe The Strokes, Blur, Radiohead sau The Smiths. Nebunia asta care include portiuni egale de noise si refrene usor cantabile dupa sapte beri la un festival open – air a cam lipsit la vremea respectiva din peisajul autohton. Dar, recuperam. Cu un val in care Tolouse Lautrec isi gaseste un loc bine stabilit. Desigur, carcotasii ar putea comenta ca acest „alternative cu orice pret“ a capatat fatete noi p-afara iar ceea ce se incearca in spatiul nostru autohton e nitel outdated.

Thundercat - The Golden Age of Apocalypse

Dragilor, de mult n-am mai dat peste un jazz atat de cool. Sau peste o muzica atat de fresh cu influente jazz. Eroul principal al acestui deliciu auditiv este un basist care de-a lungul vremurilor a cantat in diverse combinatii, printre care ar fi amintit cele cu Stanley Clarke, Snoop Dogg sau Leon Ware. Iar faptul ca din 2002 omul acesta e alaturi de Suicidal Tendencies e un alt adevar indubitabil. Pe numele sau adevarat Stephen Bruner, omul acesta a hotarat ca e cazul sa ne ofere si un album solo si bine a facut, caci albumul aparut sub pseudonimul Thundercat a fost deja numit „cel mai esential album al unui basist de la Jaco Pastorius incocace“ de catre guru-ul Gilles Peterson, de la BBC. Un rol esential in creearea sound-ului visceral al acestui disc il are Steven Ellison, un tip care raspunde la numele de Flying Lotus si care care anul trecut l-a cooptat pe Thundercat in excelentul disc Cosmograma.

Buraka Som Sistema - Komba

Ce iese atunci cand bagi intr-un malaxor muzica africana si elemente de drum and bass si efecte a la Diplo? Buraka Som Sistema, evident. Daca sunteti amatori de povesti, ceea ce se revarsa din cele 12 piese ale acestui album este un soi de incrucisare intre kuduro si techno, dnb si alte bunataturi din astea din partea electronica. Habar n-am daca cei care danseaza pe hitul Danza Kuduro o fac in vreun fel anume, dar Google-ul ne spune ca acest kuduro este numele unui dans si a unui stil de muzica care a aparut prin anii 80 prin Angola. Buraka Som Sistema e numele unui grup portughez care a imbinat destul de abil electronicele astea cu cu mai vechiul kuduro, iar rezultatul a fost albumul de debut Black Diamond, care a creat oarecare valva prin anul 2008. Ar mai fi ceva de adaugat: Komba e un fel de parastas care se tine in Angola, in care timp de sapte zile dupa trecerea in nefiinta a cuiva, cunoscutii danseaza, mananca si beau in cinstea decedatului.

The Lords of Altamont - Midnight to 666

Dupa cele 265 de discuri ascultate si etichetate cu label-ul „amestec de stiluri“ anul asta, a fost o adevarata usurare sa dau peste americanii astia din Los Angeles, care-si spun The Lords of Altamont. E drept, si coperta te duce deja cu gandul la ceva, dar dupa primele cinci secunde ale piesei de deschidere rasufli usurat si exclami: yes, yes, asta e goold old punk garage rock. Nu atatea brizbriz-uri, nu atatea interviuri in care oamenii spun “noi nu ne putem eticheta muzica“, nu ghiveci, nu nimic: punk - rock galagios, simplu, direct, straight in your face.  Desigur, e fain sa mai asculti din cand in cand si chestiile atat de twisted din zilele noastre, dar parca din cand in cand e si mai fain sa iei o pauza si sa te intorci la radacini. F.F.T.S. e primul track si care totodata te avertizeaza ca daca nu esti prea prieten cu sound-urile MC5 sau excluzi din start chitarile zgomotoase, n-ai ce cauta in povestea americanilor astia. Care, by the way au debutat prin 2004 cu un disc care poarta neverosimilul titlu de Hell With the Lords on Sympathy For The Record Industry.

Coldplay - Mylo Xyloto

Nu agreez ipocritii. Prin urmare nici pe acei oameni care se ghideaza in gusturile muzicale dupa principiul „plebe“. In schimb, nici cealalta extrema nu mi-e prea la suflet. Aia care se ghideaza dupa axioma “daca ceva e popular, inseamna ca nu are valoare artistica“. Exista intotdeauna un echilibru intre cele doua tabere, iar albumul cu numarul cinci din cariera celor de la Coldplay demonstreaza cu varf si indesat filozofia cu care am inceput aceasta recenzie. Se vrea a fi un album de conceptie dar e plin de sound-uri pop. Este targetat deopotriva pentru urechile amatoare de ceea ce se vantura prin clasamentele de pop dar reuseste sa “fure“ si oameni care in mod normal nu dau doi bani pe trendurile ce se manifesta in zilele noastre prin topuri. E middle of the road, exact la jumatatea drumului dintre „vreau sa fac muzica si sa vand milioane de albume“ si „imi exprim trairile exact asa cum vreau eu. Punct“.

Nils Petter Molvaer - Baboon Moon

In cazul in care nu esti un conservator sadea, stii probabil ca fuziunea dintre jazz si muzici electronice (sau de alta factura care poarta eticheta „moderne“) e un statement. E un pleonasm aproape, la fel ca si cum ai spune ca Romania e o tara guvernata de o clasa politica incompetenta, carevasazica. In cazul in care ai ratat festivalul Garana sau n-ai auzit niciodata de trompetistul si compozitorul norvegian Nils Petter Molvaer ar fi bine sa stii ca individul e considerat un exponent de seama al jazz-ului nordic. Mai exact al curentului care „amesteca“ cu buna stiinta trairi stilistice diverse, un maestru al ghiveciului. Sau ca sa-l citez chiar pe artist muzica lui e „energia degajata de tensiunea dintre constraste“. Faima i se trage in principal gratie unui album aparut la ECM acum 14 ani sub numele de Khmer in care urechile avizate au fost tratate cu un fusion de jazz cu efecte electronice si beat-uri hip hop, printre altele.

Giorgia - Dietro le apparenze

Cu atatea trenduri tot mai diverse, e destul de greu sa dai peste ceva care sa-ti sune instantaneu a „pop“. Stiu, termenul e cat se poate de perimat, la fel ca si particula de „rock alternativ“, dar atunci cand o asculti pe italianca Giorgia, pur si simplu nu ai la indemana alta categorisire. E acel pop italian care are o aroma aparte si desi poate fi blamat ca fiind mai vechi decat oldschool-ul, e ceva ce musteste de originalitate. N-am habar daca Giorgia Todrani are sau nu „priza“ printre melomanii din tara noastra. Cert este ca ea s-a nascut intr-un an in care lumea fredona piese ca Chirpy Chirpy Cheep Cheep cu  Middle of the Road sau Hey Tonight cu Creedence Clearwater Revival (1971, pentru cei care n-au fredonat never ever piesele astea).

Luna Amara - Pietre in alb

In caz ca locuiesti undeva in Idaho sau citesti acest blog cu unealta de traducere, exista posibilitatea sa nu fi auzit inca de clujenii de la Luna Amara. Trupa infiintata prin 1999 si care ne-a reprezentat tara printre altele si la celebrul Sziget de la Budapesta a aruncat pe piata cel de-al patrulea album care poarta numele de Pietre in alb, care insumeaza 13 piese. Nu e deloc o cifra cu ghinion, desi baietii au cam avut parte de asa ceva chiar acum doua zile cand au concertat la Timisoara pentru promotionul discului. Unul din elementele care fac ca acest album sa se ridice la nivelul asteptarilor este cooptarea britanicului Adam Whittaker pentru mixajul acestuia. Pe domnul acesta ar trebui sa-l stiti si pentru ca a facut aceeasi treaba buna cu noul Grimus, iar faptul ca nea Adam s-a stabilit nu demult la Cluj este un lucru cat se poate de benefic pentru muzica romaneasca in general.

Aerea Negrot - Arabxilla

Arabxilla e o ploaie de stropi de stranietate in care emotiile sunt exprimate cu o brutalitate aparte, iar ascultatorul este invitat sa paseasca in lumea plina de mister a unei balerine nascute in Venezuela, dar care si-a gasit „casa” tocmai in capitala mondiala a muzicii electronice, Berlin. Complicata poveste a acestui debut incepe taman la Caracas, unde Aérea Negrot a studiat dansul contemporan. Fire independenta si mai presus de toate gata sa experimenteze senzatii diverse, solista a locuit rand pe rand prin Porto, Haga si Londra, dupa care s-a stabilit definitiv in capitala Germaniei, loc in care a fost remarcata de reprezentantii celebrului Bpitch Control, label-ul discografic lansat in anul 1999 de Ellen Allien.

Peter Gabriel - New blood

O fi sau nu o coincidenta, dar Kate Bush a scos si ea un album anul acesta in care si-a reorchestrat piese din repertoriul propriu. Iar acum, hop si fostul solist si flautist din Genesis face la fel. Cei doi au cantat dealtfel si pe Dont give up, o melodie care apare si pe acest New Blood, dar din pacate fara vocea celei care ne-a fericit cu creatii sonore de teapa Wuthering Heights. Daca anul trecut Peter Gabriel a venit in fata melomanilor cu un album in care a inserat diverse preluari dupa nume ca Elbow, Radiohead, David Bowie sau Arcade Fire, de aceasta data creatorul Sledgehammer-ului a hotarat sa isi reorchestreze cateva din piesele proprii. Alaturi de el s-a aflat John Metcalfe, dar si o orchestra care numara nu mai putin de 46 de oameni, condusa de Ben Foster, o figura lendara in randul dirijorilor din Marea Britanie.