Peter Heppner - My heart of stone

Daca va spun ca Peter Heppner are cea mai memorabila voce din showbiz-ul muzical german, are cineva curajul de a ma contrazice? Cel de-al doilea album solo al fostului membru al trupei Wolfsheim reuseste sa-ti creeze niste stari cat se poate de diverse, croite desigur in randul acelui aer de melancolie care pluteste peste toate creatiile germanului. Ca si-n alte cazuri, e greu de zis ce muzica face domnul acesta care a colaborat cu Schiller, Paul van Dyk sau Nena. E clar ca e synth – pop, caci in vremurile noastre orice formatie care foloseste synth-uri fara sa fie penibila poate fi incadrata in aceasta palarie. Pe de alta parte e si darkwave, pentru ca foloseste – cu cap si talent – elemente specifice muzicilor „intunecate”. Daca as zice ca omul acesta face un synth-pop optzecist care aduce pe alocuri a Depeche Mode sau Sisters of Mercy si alte bunataturi din aceeasi categorie n-as fi probabil departe de adevar.

Sarmalele Reci - Haos.Ro

Ascultand un interviu acordat de Sarmalele Reci unui site de muzica romanesc cu ocazia lansarii acestui album, mi-am adus aminte de inspiratul viral al lui Adi Despot, cel care se termina cu “trei…in …mea“. Si asta, pentru ca in interviul acesta, un reporter profund „muzical“ era mega – curios sa afle „cum e albumul nou, compact…omogen“? Raspunsul baietilor de la Sarmalele Reci este cat se poate de misto: „E compact disc…Noi cantam pe Compact Disc….“. Lasand chestiile amuzante deoparte, cel de-al optulea album al baietilor care au stralucit intotdeauna mai ales prin versurile lor inspirate (isi mai aminteste cineva de „Violeta duce galeata la gunoi / Toti baietii o privesc cu jind“?) are in linii mari aceleasi coordonate cu care ne-au obisnuit baietii pana acum. Textele teribil de inspirate sunt completate de instrumentatii rock (spre punk pe alocuri), bucatele reggae – ska si incursiuni jazzy.

Get the Blessing - OCDC

Cine a inventat vorba totu-I bine cand se termina cu bine, n-a fost om rau. Hai sa fim onesti pana la capat: cui nu-I plac happy – end – ingurile? Iar atunci cand din intamplare dai peste o trupa care are sagalnicul nume de Get the blessing si totul se termina cu bine, simti ca ai parte intr-adevar de o binecuvantare pe termen lung. Desi in zilele noastre termenul de fresh s-a demonetizat la marea arta gratie folosirii lui de catre capetele minunate din industria advertising-ului, prima senzatie pe care o ai dupa asa o auditie este asta. Nu e acel proaspat stors din dubstep si nici acel new style care inunda topurile si nici nu e axat in randul diverselor efecte electronice folosite pana la refuz de multi. E mai degraba o desfatare acustica, una in care urechile desfundate se aleg cu o stare de fericire ce emana din belsug in cele opt piese incluse pe albumul cu numarul trei al acestor vajnici britanici.

Ian Anderson - Thick as a brick 2

Hai sa fim seriosi, cine mai astepata in zilele noastre ceva timp de 40 de ani? Pare o utopie, dar Jan Anderson a asteptat exact atata timp pentru a scoate follow up –ul Thick as a brick- ului, discul Jethro Tull, care in varianta din 1972 cuprindea un singur track de 44 de minute lungime, centrat pe un personaj imaginar care purta numele de Gerald Bostock. La vremea aceea, albumul cu pricina a fost numit mai in gluma mai in serios drept “mama albumelor de conceptie din toate timpurile”. Si a aparut la doar un an dupa excelentul Aqualung. Dupa patru decenii, intrebarea care emana si din titlul acestei continuari (Whatever Happened to Gerald Bostock?)  este una cat se poate de fireasca. Si naste si un follow up: se ridica discul asta la inaltimea originalului?

Norzeatic si Khidja - Caravana PM:AM

Cele 58 de minute si 56 de secunde incluse pe albumul cu numarul doi „copt“ de Norzeatic & Kidja se inscriu cat se poate de bine in acea expresie pur anglofona care decreteaza „difficult second album syndrome“. Carevasazica, nu-i usor sa vii de nicaieri si sa „arunci” aun album de debut clasic, dar cand esti nevoit sa repeti „treaba” reteta e cat se poate de complicata. Dupa excelentul Aici Acum, scos la sfarsitul anului 2010, echipajul sonor reunit sub numele de Norzeatic & Kidja revine cu un material omogen de zece track-uri, in care inca din start esti anuntat ca „Bine ati venit in caravana/Caravana in care nu pleci doar o zi pe luna/Pleci in fiecare zi pe Luna/Si te intorci pe o raza de Soare“. Exact ca si-n precedentul disc, accentul se pune si de aceasta data pe textele iscusite ale lui Norzeatic.

Death Grips - The Money Store

Daca industria advertising-ului n-ar fi demonetizat termenul, as fi fost tentat sa etichetez acest album drept unul revolutionar. Oricum, in cazul in care n-ai auzit de Death Grips si implicit de mixtape-ul lor de debut Exmilitary, aparut undeva pe parcursul anului trecut, te sfatuiesc ca inainte de orice sa arunci o privire asupra unuia din cele mai dilii videoclipuri ale lui 2011 extras din acesta: Guillotine (It goes Yah). Am simtit nevoia acestei introduceri destul de stufoase, fiindca Death Grips nu e defel „the usual stuff”. Dupa o asemenea auditie realizezi si mai mult ca marea majoritate a muzicii scoasa in zilele noastre merge pe carari batatorite, iar anti – establishment – ul propagat cu atata tarie in vremurile mai vechi prinde un nou contur. Materialul acesta are un profund aer „anti” de la prima secunda a lui si pana la final.

Jack White - Blunderbuss

Parafrazand seria de compilatii Now! That’s what I Called Music, n-am cum sa-mi incep aceasta cronicuta decat cu banala dar cat se poate de adevarata constatare visavis de debutul solo a lui Jack White care suna „asta e ceea ce numesc eu muzica“. Recunosc, eram gata – gata sa ma lafai in lamentari visavis de decaderea topurilor US si UK din zilele noastre, dar fiindca omul acesta a reusit cu Blunderbuss „dubla“ (direct pe prima pozitie in cele mai valabile chart-uri din lume) voi lasa aceasta dizertatie pentru alta data. Demult n-am mai dat peste un disc atat de variat stilistic, peste un material discografic care „te prinde“ chiar si daca n-ai auzit in viata ta de Seven Nation Army, The Raconteurs sau Dead Weather. Cele 13 piese incluse aici sunt demential de bine croite si reusesc sa creeze o balanta ideala intre „music for the masses“ (citeste compozitii simplute, cu iz de slagar, create special pentru urechile obisnuite cu „bubble – gum“) si „music pour le connaiseurs“ (citeste compozitii fabricate pentru urechile nealterate de gunoiul sonor cotidian).

Unheilig - Lichter der stadt

V-ati intrebat vreodata cum ar suna Unheilig in engleza? Ei bine, atunci si curentul Neue Deutsche Härte (NDH) ar trebui sa se numeasca New German Hardness. Revenind la realitate, cel de-al 8-lea album al trupei care e inclusa in curentul ce poarta numele de Neue Deutsche Härte e complet in germana, dar acest fapt n-ar trebui sa sperie pe nimeni. Chiar daca nivelul meu de cunostinte in limba lui Gothe e „eine kleine“, melodiile celor de la Unheilig reusesc dintotdeauna sa beneficieze de o rezonanta aparte in urechi. Oricat te-ai invarti, atunci cand asculti Unheilig nu ai cum sa nu faci referire la Rammstein. Iar echipajul acesta e cel putin pe picior de egalitate cu mult mai cunoscuta trupa condusa de de Till Lindemann.

Nu & Apa Neagra - Descantecul apei negre

Cand ai norocul sa asculti un album care nu se inscrie defel in categoria „bubble – gum“, adesea faci conexiuni nebanuite. Aparent inexplicabil, odata cu auditia celui de-al doilea album al cvartetului Nu & Apa Neagra, mi-am adus aminte de Children of the Corn, thriller-ul lui Stephen King din 1984 si de lanurile de porumb. Ei bine, discul asta iti provoaca un trip intens, colorat cu fosnete de cucuruz, un film in care cocosii canta de trei ori, iar pelerinii sunt niste forme misterioase care apar si dispar ca prin ceata, totul culminand cu piesa finala de aproape 19 minutele in care faci cunostinta cu adevarata fata a apei negre. Produs de casa de discuri Lollipop Shop din Berlin, descantecul acesta sonor NU este un disc de ascultat in momentele in care cauti entertainment cu orice pret.

Marcian Petrescu si Trenul de Noapte - DesCantece de Blues

Daca e sa judec dupa titlu, cel de-al treilea album semnat Marcian Petrescu & Trenul de Noapte, are darul de a a ne lecui. E destul de greu de crezut ca dupa o asa cura de descantece de blues, “poporul” acesta poate fi vindecat si sterilizat de tonele de deseuri asa – zis culturale cu care a fost inundat in ultima vreme, dar…incercarea moarte n-are….Albumul discografic aparut la Soft Records cuprinde zece compozitii proprii in care muzicuta este la loc de cinste, iar blues-ul traditional made in U.S.A. este colorat cu o sumedenie de texte sugubete de genul „Doar de doua lucruri mi-este sila tare/De femeia mincinoasa si cu gura mare/Nu ma mai stresa, nu ma mai stresa/ Ca-ti fac rapid bagajul/Si te trimit la maica – ta“ (Nu ma mai stresa).

Clark - Iradelphic

Se spune ca pe drumurile batatorite, urcusul e mai usor. Dar si monumentele mai putine. Aplicatia acestei maxime in domeniul muzical contine the easy way , pentru cei care vor ca totul sa fie facil si the other way, dedicata acelora care stiu sa aprecieze la justa lor valoare monumentele ocolite de gloata. Noul disc semnat Clark se adreseaza cu precadere acelora care nu sunt fanii cararilor batatorite. In primul rand, Iradelphic are onoarea de a fi scos la Warp Records. Un nume sinonim pentru “de ascultat” pentru toti acei melomani seriosi care are nu au oroare de particula numita „muzica electronica“. De fapt, ceea ce se aude aici, nu e deloc “chestia” aia numita electronica in zilele noastre. Nu e nici rock, nici pop si nici glitch, sau mai stiu eu ce eticheta trendy care se poarta-n zilele noastre.

V.A. - The Romanian Jazz Collection

The Romanian Jazz Collection reuneste sub acelasi acoperis o serie de figuri cunoscute ale genului din tara noastra si contine selectii inregistrate in cadrul Galei Premiilor anuale de jazz 2011, care au avut loc anul trecut. Practic e un fel de document – audio care prilejuieste urechilor destupate o intalnire cu premiantii acestei manifestari.

Cele 11 minute si jumatate ale piesei de deschidere, Groove del sol propun ascultatorului o excursie in lumea groove-urilor funky si jazzy (si chiar si fusion) realizate de talentatul Marius Pop alaturi de cei de la M Theory. Dealtfel piesa aceasta este inclusa – intr-o forma mai scurta, ce-i drept – si in discul First Step al muzicianului, pentru care acesta a fost rasplatit cu titlul de Confirmarea Anului.

Alabama Shakes - Boys and Girls

Tronc. Asta e cuvantul care descrie cel mai valabil, feeling-ul pe care mi l-au provocat cei de la Alabama Shakes, la prima auditie. Dincolo de interjectia care exprima surpriza si mirare, oamenii acestia au reusit sa-mi devina dragi din prima, m-au invaluit cu o stare de bine ivita aparent de nicaieri, m-au vrajit din prima. And that s what music all about, daca ma intrebati…. Dincolo de toate, povestea celor de la Alabama Shakes e un basm modern. Era odata ca niciodata, un orasel american de vreo 20.000 de locuitori in care o printesa si trei muzicieni se chinuiau sa cante cover-uri de la Led Zeppelin pana la Creedence Clearwater Revival, trecand prin bucati de Rolling Stones, Black Sabbath sau AC/DC.

Caravan Palace - Panic

In cazul fericit in care nu faci parte din generatia care asculta muzica doar in sala de asteptare a vreunui cabinet stomatologic, exista mari sanse sa fi auzit de Parov Stelar. Mergand mai departe, poate stii ce inseamna electroswing. Ei bine, alaturi de binecunoscutii – pe la noi – Parov Stelar, o alta trupa „cu greutate“ care navigheaza in aceste ape este Caravan Palace. Dincolo de titlul Panic, e cazul sa fii cat se poate de calm: discul cu numarul doi din discografia lor e uncroyable si adorable.

Practic, toata chestia asta e un soi de intoarcere in trecut. E ca si cum te-ai teleporta prin anii 1930 inarmat cu un sampler. Sau cu laptop burdusit cu Traktor, Abbleton s-alte minunatii de aceasta factura. Popularul swing care a dominat urechile celor care au prins anii 1930 – 1940 e imbogatit cu aranjamente sonore actuale, iar combinatia este una de mare efect.

Michael Kiwanuka - Home again

Poate pentru multi e un adevarat soc, dar neastamparatul John Lydon se declara un fan infocat al celebrei Kate Bush. Desigur, e greu de crezut ca Sex Pistols ar fi avut vreodata ceva-n comun, cu celebra solista care a debutat cu Running up that hill, dar…Ideea e ca uneori si cei mai vajnici nonconformisti “se inmoaie”. Nu stiu daca muzica lui Michael Kiwanuka a reusit sau nu sa-I pice cu tronc punkistului amintit anterior, dar bag mana-n foc asupra faptului ca piesele sale au darul de a te linisti, asta in cazul in care le lasi sa-ti patrunda “in ureche”…

La sfarsitul fiecarui an calendaristic, cei de la BBC alcatuiesc un clasament botezat Sound of... in cadrul caruia isi dau cu presupusul asupra numelor care vor face furori. Tanarul Michael Kiwanuka de 24 de ani a facut ceva senzatie fiindca in lista pentru anul 2012 „le-a luat fata“ unor nume ca Frank Ocean , Azealia Banks, Skrillex sau Niki & The Dove.

Hi - Q - Cand zambesti

„O mare dezamagire...nu este Hi-Q, sau au fost in pana de idei cand au compus ori si-au schimbat stilul in pop-rock-ballad. Se cunoaste ''mana'' componistica a Danei - stilul pop-rock pe care ea l-a adoptat in cariera solo“. Cum sa nu ramai intrigat cand citesti un asemenea comentariu al unui fan Hi – Q dupa aparitia noului lor album? Drept urmare, curiozitatea m-a indemnat sa ascult si eu cele zece track-uri nou – noute care se regasesc pe cel de-al 8-lea material solo al brasovenilor care dintotdeauna mi s-au parut verisorii timisorenilor de la Genius. Tin sa precizez din start, ca observatia fanului Hi – Q „pescuita“ de pe net nu este deloc reala. Din simplul fapt ca cei trei muzicieni n-au fost deloc in pana de idei. Acestea sunt aceleasi ca-n trecut, cat despre „stil“ e aceeasi ciorba creata pentru a fi servita posesorilor de urechi care rezoneaza cu texte simplute si aranjamente muzicale asijderea.

Lemmy Caution - Dissension

Sub numele de Lemmy Caution se ascunde aradeanul Salajan Mihai, iar daca e sa ne luam dupa descrierea oficiala avem de-a face cu un proiect "beat driven", in cadrul caruia colaboreaza cu mai mult de 10 artisti plastici romani. Daca faceti parte din degustatorii de muzici electronice „mai altfel” exista mari sanse sa fi auzit de un alt pseudonim de-al lui, Selfmademusic, cu care a lansat numeroase release-uri, toate gratis, printre care si un album cu 13 piese la Arhiva 7, numit "Somemonstersneverdie OST" (2005). Tot la capitolul detalii mai e de amintit ca muzicianul aradean mai face parte din grupurile Trei Pastori (rock-electronic, cu influente jazz, funk si new-disco), Kinema Ikon (colectiv de arta media), Biserica (colectiv de arta alternativa) si Chemical Compound (progressive metal band, hardcore). Primul album lansat sub numele de Lemmy Caution contine zece piese, una din ele fiind realizata alaturi de timisorenii de la Makunouchi Bento iar pentru cei care iubesc etichetele cu orice pret ceea ce se aude aici este un melanj de electronica, drum and bass si dubstep.

Amadou and Mariam - Folila

Daca e sa ne luam dupa stiri, anul trecut diplomatilor norvegieni li s-a cerut expres sa se puna la punct cu curentul „black – metal“, caci pe toate meridianele Globului acestia erau chestionati invariabil despre acest curent muzical. Probabil ca diplomatii din Mali sunt updatati permanent cu muzica realizata de Amadou Bagayoko si Mariam Doumbia. Nu de alte, dar cuplul nevazator din Mali a devenit unul din cele mai cunoscute produse de export ale tarii in care e prezent si desertul Sahara, Mali. E drept, si-n trecut Amadou si Mariam au avut cateva colaborari cu „occidentali“ (Sergent Garcia sau Damon Albarn, ca sa amintesc doar cativa), dar de aceasta data au cam depasit limita, fiindca albumul lor cel mai recent Folila pur si simplu geme de special guesti, motiv pentru care initial am purces cu o suspiciune bina intemeiata la aceasta auditie. Din fericire, rezultatul final nu este un ghiveci facut „doar pentru a vinde“, caci diversele directii inregimentate in compozitiile discului se incadreaza perfect in categoria pieselor cu bun gust.

Orbital - Wonky

Pe vremea cand pe la noi era in desfasurare Revolutia, doi frati britanici inregistrau pe o caseta audio (celor nascuti dupa aceasta perioada le recomand calduros Wikipedia!)  cu melodia Chime, una din cele mai misto melodii ever compusa in lumea muzicii electronice, un adevarat imn rave, care a marcat debutul trupei Orbital. Veteranii Phil si Paul Hartnoll au revenit dupa opt ani de pauza cu materialul Wonky, un disc in care alaturi de ei isi mai fac aparitia simpatica Zola Jesus si Lady Leshurr, o cantareata care are porecla de „Busta Rhymes la genul feminin“. Desigur, opt ani de pauza in complicata felie a muzicii electronice e o chestie cat se poate de complicata, iar daca mai punem la socoteala si faptul ca baietii astia au pavat drumul unor The Prodigy sau The Chemical Brothers spre „mainstream“, e clar ca avem de-a face cu un disc mult – asteptat. Reusesc oare veteranii astia sa se ridice la inaltimea asteptarilor?

Jazzadezz - Panta Rhei

Dincolo de drujbele din dubstep, indie – rock – ul imbratisat en – gros de catre cei care tin neaparat sa li se aplice eticheta hipsteri, hip – hop - ul care ne invata „cat de sus pot eu sa sar“, pop – rock - ul care ne terorizeaza cu texte de genul „ai aparut ca un inger“, hardcore-ul al carui scop este creearea cator mai multi decibeli si popcorn –ul atat de fumat incat nici nu mai merita bagat in seama, spectrul autohton muzical mai cuprinde diverse alte directii care arareori ajung sa fie cunoscute publicului larg, desi reprezentantii acestor curente sunt cel putin la fel de talentati decat mocofanii prezenti non – stop in mass – media. Daca tot am ajuns la „curente“, cei de la Jazzadezz nu au nici o treaba cu jazz-ul, dar sunt in opinia subsemnatului destul de departe de eticheta dream – pop cu care se „alinta“ muzicienii in comunicatul de presa care anunta concertul de lansare al celui de-al doilea album discografic al lor, Panta Rhei, programat sa apara in 6 aprilie 2012.

Zita Swoon Group - Wait for me

Daca va indoiti de veridicitatea expresiei conform careia muzica este un limbaj universal, think again. Conform unui studiu realizat pe membrii unui trib african care nu auzisera niciodata muzica din statele civilizate, acestia au fost in stare sa perceapa fericirea, tristetea sau teama din melodiile ascultate. Africanilor, care nu luasera niciodata contact cu alt gen de muzica decat cel de pe meleagurile lor, le-au fost puse piese din trei genuri muzicale distincte: muzica clasica, jazz si rock'n'roll.  Cercetarea a demonstrat ca toti au fost in stare sa perceapa cele trei stari emotionale din acordurile melodiilor ascultate. Dar oare chestia asta functioneaza si-n sens invers? Categoric. O buna parte din versurile discului care vi-l recomand cu caldura in recenzia de fata sunt cantate in limba Dyula (cunoscuta si ca Dioula), care se vorbeste in Burkina Faso.

DJ Format - Statement of Intent

Se prea poate sa fi observat, dar printre recenziile care-si gasesc locul pe acest site destul de rar isi gasesc locul artisti care activeaza in zona hip – hop. Fara un motiv anume, poate doar pentru faptul ca o mare parte din „felia“ ocupata actualmente de nume ca Jay-Z, DMX sau 50 Cent e prea jalnica si neinovatoare pentru urechile subsemnatului. Exceptiile confirma regula. Eroul povestii sonore de azi vine din Brighton si se numeste Matt Ford. A debutat in 2003 cu un disc care a purtat numele de “Music For The Mature B-Boy” iar doi ani mai tarziu a recidivat cu “If You Can’t Join ‘Em…Beat ‘Em”. DJ Format – pseudonimul sub care activeaza muzicianul – este un tip croit pentru urechile acelora care au prins vremurile de aur ale hip – hop – ului si a crescut cu Run DMC, Beastie Boys, LL Cool J, Public Enemy, 2 Live Crew, nume care-si gasesc destule influente in piesele sale.

VCMG - Sss

Sincer, imi plac chestiile imprevizibile, mai ales cand e vorba de muzica. Din capul locului, trebuie sa admit ca albumul asta e cu totul altfel decat m-as fi asteptat. Dupa o prima auditie, am fost mega – tentat sa exclam „asta nu poate fi real“. Nu pentru ca cele zece piese „nasite“ de cei doi legendari muzicieni ar fi atins vreo coarda sensibila in urechile subsemnatului. Nici vorba de asa ceva, discul asta la primul contact ti se pare o joaca neizbutita si iti lasa exact aceeasi senzatie pe care o ai dupa ce privesti un clip de Youtube in care un caine si o pisica se imbratiseaza non – stop. Daca ai curiozitatea sa te obisnuiesti mai tare cu piesele, s-ar putea insa sa descoperi amanunte interesante, care ti-au scapat initial. Dincolo de toate, Sss este opera a doua nume cu greutate in showbizul international din ultimele decenii.

Lights Out! - Patience

Pe clujenii de la Lights Out! am avut ocazia sa-i prind live cu ocazia primului lor concert de sine – statator in afara orasului lor „de bastina“ -  adica in Timisoara my beloved city - ocazie cu care trupa care are in componenta doua prezente feminine a luat multa lume prin surprindere, printr-un sound fresh pentru piata romaneasca reusind sa bifeze un concert mai mult decat onorabil. Spre deosebire de marea majoritate a trupelor din valul „alternative“ autohton, muzicienii merg pe un drum care ocoleste cu buna stiinta mult folosita carare a sound-ului „indie a la anii 90“ osciland la fix intre chestii mai experimentale si „music for the masses“. Pe langa piesele proprii, „copiii“ –muzicienii fiind toti liceeni -   au atacat la acel concert cu mult curaj si piese din repertoriul unor Florence & The Machine, MGMT, Blur, Kings of Leon, Norah Jones sau Noisettes , executate cat se poate de impecabil.

Iordache - One life left

Pentru orice posesor al unor urechi desfundate care n-a trait in alta Galaxie in ultimele decenii, numele lui Mihai Iordache n-are cum sa fie necunoscut. In cel mai pur spirit de patriotism local e de bun augur sa precizez ca alaturi de binecunoscutul instrumentist - care are la activ colaborari cu Sarmalele Reci. Harry Tavitian, Ada Milea sau Lucian Ban (si cum as putea omite aici Kumm, locul unde isi are „sediul“ actual Iordache?) – se afla Lucian Nagy,  Petre Ionutescu, Dan Alex Mitrofan,  Toni Kuhn,  Utu Pascu si Tavi Scurtu. Pentru netimisoreni, haideti sa mai subliniez ca numele amintite anterior fac parte din garda de instrumentisti care in orasul de pe Bega se presupune ca „rup tot“. Eterna  „dusmanie“ Timisoara – Bucuresti e categoric history, cel putin din perspectiva acestui nou material discografic semnat Iordache.