28 ian. 2015

Beck Corlan - Poduri de pace


Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“. 

Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved). Un proverb zen spune ceva de genul „Cu cât doreşti mai multe, cu atât ai mai multe dezamăgiri“. Sincer, fiindcă albumul ăsta mi-era asociat cu „christian music“, înainte de audiţia lui, nu m-am aşteptat la multe. Dar mi-a oferit câteva surpize. Am să le iau pe rând, căci aşa e frumos. 

În primul rând, stilistic vorbind, albumul de debut numit „Poduri de pace“ oferă o varietate de genuri cum rar ţi-e dat să întâlneşti în muzica românească. Se simte de la distanţă că artiştii care au zămislit compoziţiile astea au un alt „approach“ visavis de muzică. Abordarea asta e cât se poate de bun augur. Căci printre cele 12 piese care însumează 52 de minute şi 19 secunde de muzică se regăsesc crâmpeie diverse de funk, soul, pop sau chiar alternativ – rock. Primele două piese ale discului, „De ce ne războim“ şi „Curaj“ pot fi incluse lejer în categoria „pop – rock inspirat“, în care Beck are ocazia să-şi dovedească calităţile vocale presărate peste nişte aranjamente decente şi bine ansamblate. Odată cu „Harababura“, lucrurile se schimbă, căci urechile melomanilor fac cunoştinţă cu un reggae de bun augur. Sound-ul se schimbă din nou la piesa „Poem de sunete“, realizată alături de D.D.Z., căci în ecuaţie apar efecte de chitară din zona „indie“ şi un beat electronic cât se poate de modern. Adevărata surpriză vine însă în a doua parte a piesei, când intervin armonii a la Limp Bizkit şi distors-uri încadrabile în ceea ce înseamnă nu metal sau hardcore în zilele noastre. Următoarea piesă „Pleacă“, debutează cu un pian acompaniat cu nişte păcănituri de vinil şi devine pe parcurs un soi de Dont speak a celor de la No Doubt. 

Unica piesă de aici care-ţi dă impresia că asculţi un disc special creat pentru a fi ascultat în compania unor lemne care trosnesc în şemineul din faţa ta este Toate pânzele sus. N-are nicio legătură cu celebrul serial realizat în vremurile de odinioară de TVR, dar prestaţia caldă a solistei (mai ales când repetă obsesiv „du-mă în larg“) aduce un plus de şarm melodiei. Piesa „Am să zbor“, care are parte şi de videoclip, nu mi se pare a fi punctul forte al acestui debut. Ea reprezintă mai mult latura „pop“ a solistei. Odată ce ajungi la piesa numită „Cu dragoste“ ai impresia că asculţi una din multele trupe americane care ocupă locuri fruntaşe în Billboard Christian Songs. Sau, dacă vreţi, aici e momentul când realizezi că Beck Corlan e un soi de Carrie Underwood de România. Deşi piesa „Dreptate“ se vrea a fi un amestec de pop cu hip hop şi chitări rock, rezultatul nu este unul deosebit de inspirat, colaborarea aceasta cu rapper-ul Pumn de Ţărână fiind încadrabilă touşi în sertarul cu piese decente.  „Zi cu cearcăne“ debutează ca un soi de baladă de Red Hot Chilli Peppers, iar „Prietenia“ urmează un fir a la Paula Seling. Cum îi şade bine oricărui disc, finalul este unul neaşteptat. Fiindcă dincolo de „Proverbe“, melomanul află esenţa acestui disc: „cu dragoste“. 

Una peste alta, albumul de debut al solistei timişorence este un disc pozitiv. Cu şi despre dragoste. Nu de genul baladelor pe care le întâlneşti pe compilaţiile Kuschelrock şi nici din categoria melodiilor compuse pentru Adeline de către Clayderman. Nu e perfect, dar transmite căldură. E un disc onest, în care nu simţi nimic „prefabricat“. Şi pentru că am vorbit atâta de mult despre „love“, în final daţi-mi voie să citez o definiţie a dragostei dată de scriitorul francez Maurice Leblanc: „Dragostea fericită nu e un bloc impecabil şi dur. Impurităţi, pete şi umbre plutesc în acea transparenţă îngheţată. Dar privirea îngheţată a iubiţilor nu le disting, ea nu vede decât perfecţiunea, unitatea şi lumina insondabilă“.

20 ian. 2015

Makunouchi Bento - Lighthouse Stories


Cei doi prieteni timişoreni care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento se transformă în acest E.P. în nişte veritabili Fraţi Grimm ai muzicii electronice bănăţene. Poveştile lor adunate sub genericul Lighthouse Stories sunt nişte versiuni updatate la secolul 21 ale unor poveşti nemuritoare gen Albă Ca Zăpada sau Croitoraşul Cel Viteaz, din care nu lipsesc incursiuni sonore în mai multe „felii“ ale muzicii contemporane. Quewza ( Valentin Toma) şi Waka X (Felix Petrescu) s-au învârtit dintotdeauna în perimetrul delimitat drept IDM  / Ambient / Electronica / Experimental. Cel mai recent material „plin“ al timişorenilor, despre care aţi putut citi aici a fost o excursie în meandrele secrete ale stilurilor electronice care nu se adresează în mod neapărat ideii de dans, dar de această dată oamenii explorează teritorii noi.

Povestea spune că piesele incluse pe acest E.P. s-au născut undeva în Norvegia, în timpul unei excursii efectuate de doi puştani timişoreni prin 1999. În peisaj se mai specifică şi existenţa unui far realizat din pipe vechi şi pentru ca legenda să fie cu adevărat freaky, muzicienii timişoreni menţionează că fiecare creatură care aude story-ul până la capăt e obligată să transmită povestea în continuare la cel puţin 6 persoane. Iar cine nu răspândeşte povestea sonoră inventată la lumina farului plin de pipe de toate mărimile va avea parte de o soartă groaznică: nu mai poate intra în apă în viaţa lui şi nu mai poate fluiera.

Primul episod al acestei poveşti poartă numele de Mariner's Staircase Swing şi reuşeşte să te teleporteze undeva la capătul lumii, la farul inventat sau nu de timişoreni, în care sound-urile jazzy se împletesc armonios cu efecte electronice menite să instaureze un mister demn de Twin Peaks. Spre deosebire de creaţiile lor anterioare, timişorenii folosesc din plin armonii naturale, iar acest fapt este unul de bun augur, căci pe lângă „ciudăţeniile“ care se aud din când în când sub formă de distorsiuni, se aşterne un fundal sonor de mare efect. Telegrams for the Little Sea Winds, cea de-a doua piesă a acestui E.P. reuşeşte să întreţină suspansul fabricat de muzicienii timişoreni printr-o compoziţie simplă, dar cu elemente ce merită savurate la liniştea focului din sobă. Finalul, From Mortise to Tenon are darul de a mai linişti oarecum lucrurile, sunetele fiind niscaiva mai aşezate.

Plusul cel mare al acestui E.P. este acela că Makunouchi Bento s-au „copt“. Deşi păstrează multe „nebunii“ specifice tinereţii, materialul aduce în discuţie şi sound-uri mai „clasice“ şi le oferă melomanilor un produs valabil. Unicul minus este acela că  cele trei piese nu însumează decât 14 minute de audiţie. Nu putem decât să sperăm că nu va mai curge multă apă pe Bega până când oamenii ăştia ne vor mai încânta urechile cu alte poveşti. Indiferent că-s din Norvegia sau Insulele Fidji.....Discul Lighthouse Stories se poate asculta aici.

14 ian. 2015

The Smashing Pumpkins - Monuments to an Elegy

Povestea americanilor The Smashing Pumpkins se-nvârte periculos de mult în jurul liderului formaţiei, Billy Corgan. Şi asta fiindcă de-a lungul anilor, prin formaţie au avut loc o sumedenie de schimbări. Atât de multe, încât la ora actuală alături de Corgan din trupă mai face parte un singur membru oficial, chitaristul  Jeff Schroeder. Descris de foştii colegi şi de mulţi cunoscuţi drept un „tiran“, Corgan – sau mai exact The Smashing Pumpkins – a devenit cunoscut în 1991 cu albumul Gish. Adevărata consacrare avea să vină însă doi ani mai târziu, odată cu senzaţionalul Siamese Dream, un album care ocupă un loc fruntaş în clasamentele all-time de rock alternativ ale tuturor timpurilor. 

Contactul meu cu Smashing Pumpkins s-a întâmplat în anul 1993,  când pe MTV am zărit un videoclip „ieşit din tipare“, care a rămas din acele vremuri unul din cele mai „şmechere“ realizări de acest fel. E vorba bineînţeles de „Today“, un clip care-ţi aminteşte de Zabriskie Point, în care un negustor de îngheţată le oferă copiilor în mod gratuit această delicatesă. Adeseori comparaţi ba cu Nirvana, ba cu Pearl  Jam, ba cu Jane s Addiction, americanii de la Smashing Pumpkins au reuşit să-şi creeze un sound distinct. 

Revenind la zilele actuale, Monuments to an Elegy face parte dintr-un concept Teargarden by Kaleidyscope şi e un soi de comeback la vremurile de început ale trupei. Cele nouă track-uri inserate pe acest disc au parte de prezenţa celebrului tobar Tommy Lee (Motley Crue), iar din primele momente ale piesei de deschidere „Tiberius“ ascultătorul e asaltat cu sound-ul acela de rock american specific pentru anii 90. Chiar dacă piesele astea au pe ici colo un iz de deja – vu, compoziţiile lui Billy Corgan sunt cât se poate de directe. Ceea ce înseamnă că o singură piesă trece de patru minute “Run2Me”. În rest, urechile sunt răsfăţate cu piese scurte, în care se regăsesc arome de noise rock (One and all), grunge autentic (Monuments) şi chiar şi niţel electro – pop (Anaise!). Cele mai inspirate momente ale discului sunt sound-urile de distrors din Anti – Hero, Being Beige şi Tiberius, dar nici celelalte compoziţii de aici nu-s de lepădat. 

Una peste alta, e un disc solid, dar care nu îi va aduce prea mulţi fani noi lui Billy Corgan. Chiar dacă nu se ridică la înălţimea capodoperei Siamese Dream, noul disc al trupei americane este pe placul acelora care au prins noţiunea de rock alternativ din anii 90. De ascultat pentru toţi cei îndrăgostiţi de grunge, dar nu numai, căci pe ici pe colo chitările seamănă şi a Velvet Underground, de exemplu. 

12 ian. 2015

Alexandra Usurelu - La capatul lumii

Alexandra Uşurelu a fost remarcată de către Andreea Marin, care s-a grăbit s-o eticheteze un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichete mai mult sau mai puţin adecvate sau de „flerul“ realizatoarei Surprizelor TV, discul de debut al artistei este unul cât se poate de remarcabil. Ţin să precizez răspicat, pentru piaţa românească, căci pe plan extern există multe exemple în aceaşi zonă sonoră. Pentru amatorii de etichete, discul acesta face parte din categoria acelor artiste care au reuşit să surprindă melomanii din lumea întreagă cu creaţii cât se poate de simple, dar de efect. Mă refer aici la Melody Gardot, Diana Krall, Madeleine Peyroux, Stacey Kent ş.a.m.d. Dacă e să ne îndreptăm ochii spre piaţa autohtonă, Alexandra Uşurelu calcă oarecum pe urmele Paulei Seling sau a Alexandrinei. Mai mult ca mesaj şi atitudine, căci dacă e să ascultăm cu urechile ciulite, instrumentaţiile Alexandrei sunt concentrate mai mult spre ceea ce se înţelege astăzi prin „pop“ clasic şi nu explorează zone mai „experimentale“ cu care cochetează Alexandrina. Poate aici e şi unicul minus al acestui disc de debut, în opinia subsemnatului. Şi anume faptul că orchestraţiile celor 13 piese (12 compoziţii plus un bonus track) merg pe cărări bătătorite. Desigur, acest amănunt nu ştirbeşte defel frumuseţea albumului „La capătul lumii“, căci există foarte mulţi melomani care savurează pe deplin rigoarea. Deşi muzica asta este cât se poate de mainstream într-o ţară cât de cât normală, piesele Alexandrei Uşurelu n-au beneficiat de expunere prea mare în mass – media. Pentru cei care nu sunt familiarizaţi cu muzica „de top“ din România, faptul că Alexandra Uşurelu e considerată „non – mainstream“ poate părea mega – ciudat.  Revenind la album, unul din atu-urile care fac ca cest debut să fie unul remarcabil este faptul că discul ăsta a fost pregătit cu minuţiozitate. În plus, La capătul lumii, e cu adevărat un produs, aşa cum trebuie să fie orice disc în zilele noastre. Piesele au o poveste, versurile se împletesc în mod fericit cu orchestraţiile, iar sentimentul pe care îl ai după ascultarea discului, este acela că cineva s-a îngrijit de fiecare aspect. Mă văd nevoit să repet un clişeu, dar muzica asta nu-ţi jigneşte IQ-ul şi chiar dacă nu te identifici sută la sută cu mesajul propagat de artistă, eşti nevoit să recunoşti că ai de-a face cu un album la care se simte de la o poştă că s-a lucrat mult. Alături de coperta ingenioasă, ascultătorul are parte şi de un booklet cât se poate de inspirat. Fiecare piesă are parte de o acuarelă ce ilustrează cât se poate de şarmant compoziţia cu pricina. Alături de Bobby Stoica (care începând din vara anului trecut este „jumătatea“ oficială a artistei) discul are parte de o serie de alţi colaboratori. Chestiune cât se poate de inspirată, căci se simte diversitatea. Încă de la prima piesă numită „Acesta-i sufletul meu“, e clar pentru toată lumea că albumul ăsta emană prin toţi porii săi o senzaţie de armonie. Exact ca şi-n Sweet Harmony-ul celor de la The Beloved, textele au darul să te liniştească. Colaborarea cu  Mircea Vintilă numită „Ceva se întâmplă cu noi“ este un exemplu clasic de şlagăr românesc actual de bun gust, iar faptul că piesa aceasta n-a devenit unul din hiturile majore ale anului trecut în ţara noastră demonstrează încă o dată lacunele prezente din plin în spaţiul autohton. Una din cele mai interesante compoziţii de aici mi se pare a fi „Preţul corect“, care beneficează de muzica lui Walter Dionisie, un respectabil domn care este printre altele membru al Nashville Songwriters  Association International. O altă apariţie destul de surprinzătoare este cea a lui Cornel Ilie din formaţia Vunk, care a compus piesa Când zâmbeşti. Noul videoclip al artistei, realizat undeva „la capătul lumii“ (prin Chile şi Brazilia, printre altele), explică cât se poate de coerent sintagma folosită pentru titulatura acestui debut. Deşi orchestraţia este cât se poate de previzibilă, frumuseţea versurilor şi naturaleţea piesei reuşesc să confere acesteia un strop de magie. Dealtfel, acesta e un alt amănunt pentru care discul ăsta reuşeşte să fie remarcabil: faptul că toate versurile sunt în limba română. Una peste alta, Alexandra Uşurelu a pus la dispoziţie pe acest album o parte din sufletul ei. Fără brizbriz-uri, fără coloranţi, fără E-uri sau alte adăugiri. E un disc personal, simplu şi direct cu mult corazon, care merită să fie savurat pe deplin de toţi melomanii care gustă pop-ul bine realizat. Discul a fost lansat printr-un concert susţinut în 9 ianuarie 2015 la Bucureşti iar pe parcursul turneului ei naţional din primăvara acestui an, care va ajunge conform spuselor ei şi-n Timişoara, melomanii se vor putea delecta şi cu un DVD filmat la lansarea materialului discografic. Până una alta, vă invit să trageţi jaluzelele, să vă închideţi telefoanele, şi preţ de 46 de minute şi 44 de secunde să vă delectaţi cu o porţie din sufletul Alexandrei Uşurelu. Merită!

6 ian. 2015

Sonatic - Sunt

Teoretic, majoritatea formaţiilor româneşti care îşi cântă compoziţiile în limba engleză au două explicaţii pentru acest gest. Fie aceea cu „ceea ce cântăm noi nu se potriveşte pe texte româneşti“ sau duma aia cu „încercăm să testăm piaţa de afară“. Practic, explicaţia pentru chestia asta e mult mai simplă. Dincolo de poveşti cu frazarea în limba engleză sau eventualul succes peste hotare stă în picioare un amânunt cât se poate de simplu. E mult mai uşor să cânţi în limba engleză. Sau cu alte cuvinte, e mult mai greu să vii cu un text „deştept“ în limba română. M-am simţit dator să expun această mică observaţie fiindcă mai ales în domeniul rock-ului, tot mai multe formaţii autohtone „o ard“ în engleză. Albumul de debut al timişorenilor de la Sonatic e din categoria fifty – fifty. Sau jumi – juma, dacă vreţi. Cinci din cele nouă piese ale discului numit „Sunt“ au parte de texte british. Sau mai degrabă „american“, căci reţeta după care sunt construite construcţiile sonore aminteşte mai degrabă de „ţara tuturor posibilităţilor“. Formaţia Sonatic există „pe piaţă“ din 2007 şi dacă e să ne luăm după descrierile lor, ceea ce prestează ei ar putea primi eticheta de folk – rock – alternativ. Pe ici pe colo, prin cele nouă piese se resimt niscaiva inflexiuni a la  Dave Mathhews Band, trupă care este trecută la capitolul influenţe de către solistul celor de la Sonatic, Bogdan Racz. Primele trei piese ale albumului, Black Angel, Enjoy the new şi Trust îţi dau impresia că te afli la volanul unui Mack, undeva pe Blue Ridge Parkway şi priveşti cu admiraţie peisajul mirific care ţi se deschide în faţa ochilor. Lucrurile se schimbă niţel în Zboară, care seamănă niţel cu „La Stere“-ul celor de la Timpuri Noi, iar în „Pierdut în dimineaţă“ urechea are parte de sound-uri a la Fleet Foxes. Revenind la sonorităţi autohtone, începutul de la Common Senses pare a fi una din compoziţiile celor de la Cargo. Un aspect care face  face ca  acest disc să fie remarcabil este mastering-ul pieselor. Întreg albumul sună într-un fel anume, instrumentele sunt scoase în evidenţă exact atât cât trebuie. Piesa care dă titlul acestui debut are un început destul de „nervos“ iar motto-ul acesteia defineşte cât se poate de exact ideea debutului celor de la Sonatic: „Sunt iluzia societăţii urbane, O formă chinuită de arhitecturi umane“. Cu siguranţă, dacă toate cele nouă piese incluse pe acest debut ar fi beneficiat de texte în limba română, rezultatul ar fi fost unul mai complex. Una peste alta, deşi nu e genul meu de rock, debutul celor de la Sonatic este unul promiţător. Nu e nici indie – rock, nici alternative. Şi nici orice altă etichetă trendy în zilele noastre. E un amalgam bine construit de rock cu folk. Cât se poate de oldschool, cântat profi. E drept, lipseşte acea „sclipire“ care produce melodia aceea care poate deveni un hit. Dar, avem aici un disc care va mulţumi pe deplin urechile amatoare de rock „cuminte“. Albumul „Sunt“ poate fi cumpărat de aici. 

5 ian. 2015

Caribou - Our Love

Our Love e unul din cele mai şmechere albume de muzică electronică din 2014. Dacă în industria muzicii dance ar exista distincţia de doctor honoris causa, titlul acesta i-ar reveni cu siguranţă canadianului Dan Smith. Lucrările sale academice în spectrul sonor reuşesc să trezească interesul celor avizaţi, iar contribuţiile aduse dance-ului prin albumele editate sub numele de Caribou sunt de netăgăduit. Precedentul material al canadianului, Swim, a deschis o linie muzicală superbă, care este continuată cu mare măiestrie într-un disc ambiţios, ce merită ascultat la volum măricel. Dacă e să ne luăm după legendă, Caribou este numele cu care se strigă renii în America de Nord. Dacă e să ne luăm după senzaţii, Our Love e numele unui album care te surprinde prin suişuri şi coborâşuri inteligent create. Dacă e să asculţi piesa care dă titlul albumului, de exemplu, în momentul când piesa capătă bass, te simţi ca într-un rollercoaster, undeva la înălţime, gata să cobori într-un abis care îţi provoacă fiori privirii. Şi-n momentul când te avânţi în hău, bum....vine bassul acela care pur şi simplu te ameţeşte de cap. Dincolo de piesa care dă titlul acestui material de colecţie, se regăsesc o sumedenie de „nebunii“ sonopre care alternează între pishadelic şi experimental. Un alt moment de cumpănă este single-ul Cant do without you, prima piesă din cele zece track-uri prezente aici. Fanii muzicii dance cunosc probabil această piesă şi graţie remixurilor deştepte de care beneficiează, dar nici varianta originală a acesteia nu e de lepădat. „Silver“ de pe altă parte are parte de un aranjament hipnotic, în care Daniel Snaith îşi arată măiestria în arta aranjamentelor muzicale. Chestie care se observă de la distanţă şi-n alte track-uri, de exemplu în Second Chance, unde nişte armonii absolut neobişnuite reuşesc totuşi să creeze o melodie magică. Julia Brightly pare o piesă extrasă parcă din vremurile de rave ale lui Moby, iar Mars te trimite într-o galaxie îndepărtată unde roboţii mişcă din şuruburi într-un mare fel. Un alt moment de cumănă este Back Home, dar întreg discul ăsta are o magie aparte greu de descris în cuvinte. Indiferent că această muzică e etichetată indie – electronic sau „dance pentru oameni cu IQ“, piesele lui Caribou merită toate laudele. Iar Our Love merită aplauze prelungite.