29 ian. 2016

RUFUS - Bloom

RUFUS Bloom
                                           
cronica disc rufus

Irefutabil, o grămadă din artiştii care se învârt în muzica dance – pop din zilele noastre au un sound deja vu. Se prea poate ca acesastă constatare să fie datorată faptului că mai toţi folosesc aceleaşi VST-uri şi progrămele ajutătoare. Şi totuşi, există şi oameni care reuşesc să prezinte materiale discografice interesante, folosind aceleaşi pattern-uri, dar cu stil. E şi cazul australienilor RUFUS, care ca şi fraţii lor americani care alcătuiesc Capital Cities, au o semnătură aparte. O altă certitudine este că în lipsa unor repere clare şi concise, o sumedenie de etichetări ale unor formaţii din zilele noastre sunt cât se poate de halucinante. Bunăoară, pe Wikipedia stilul australienilor este „alternative dance group“. Adică o corcitură între Red Hot Chilli Peppers şi David Guetta? Categoric nu. Cel de-al doilea album al celor trei muzicieni din Sydney nu are nimic din numele descrise anterior, fiind un pop – dance de calitate superioară, la fel ca şi debutul lor „Atlas“, care în 2013 a ajuns pe prima poziţie a topului din Australia şi a avut un feedback frumuşel şi în alte zone ale lumii.


 Cu excepţia piesei de final „Innerbloom“, celelalte zece compoziţii incluse pe acest disc respectă cu sfinţenie regula unui pop – hit: vers, cor, ritm stabilit undeva la 120 BPM şi alte ingrediente folosite en – gros de către majoritatea celor care-şi petrec timpul cu crearea de piese de top. Ceea ce face ca aceste piese să iasă din „turmă“ este melodicitatea deosebită cu care australienii combină sound/urile. Găseşti aici italo – disco- ul specific anilor 80, garage – house a la Disclosure, balearic – disco, armonii trance şi chiar şi niţel tech- house. Una din piesele care străluceşte de departe este „You were right“, unde amalgamul de stiluri prinde contur încă din primele acorduri. Piesa asta e un soi de Caribou compus special pentru ringul de dans şi are o magie aparte. Sound-urile de synth sunt adesea acompaniate de efecte electronice subtile care crează o atmosferă de cocktail, ca de exemplu în Be with you, care te face să te binedispui instantaneu. „Like an animal“, „Until the sun needs to rise“ sau „Brighter“, completează senzaţia de vară pe care o emană albumul. Da, e drept, piesele sunt uşurele, dar produsul final este delicios fiindcă australienii îmbină influenţele într-un mod aparte. Muzica RUFUS este creată parcă special pentru delfinii care fac spectacole de magie. Finalul albumului, „Innerbloom“ demonstrează că oamenii aceştia pot produce şi chestii mai puţin comerciale. Drept urmare, amatorii de exepriemnte pot asculta aproape zece minute de nebunie australiană cu multe răsturnări de armonii pe parcurs. Un alt fapt interesant este că trupa aceasta are un alt nume în Statele Unite Ale Americii, RUFUS DU SOL. Şi asta pentru că numele de Rufus nu este disponibil în această ţară, din cauze de copywright. Overall, dacă vreţi să ascultaţi o muzică pop – dance decentă în anul 2016, vă recomand să nu ocoliţi această audiţie. 


26 ian. 2016

Savages - Adore Life

Savages Adore Life
                                         
Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi   Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact care sunt ingredientele care reuşesc să facă acest disc unul memorabil. O fi faptul că fetele par a fi cât se poate de sincere. Sau simplitate enervantă pe alocuri a compoziţiilor. Sau poate energia degajată de compoziţiile de aici. Cert este că de multişor nu am mai avut parte de un post – punk atât de furios şi concentrat deopotrivă.

Un alt lucru cât se poate de neobişnuit este faptul că producătorul acestui album este danezul Trentemoller. Da, acel artist care în 2013 a cântat în deschiderea concertelor Depeche Mode şi a cărui muzică eminamente electronică a fost inclusă în peliculele unor regizori ca  Oliver Stone, Pedro Almodóvar sau Jacques Audiard. În cadrul unui interviu acordat revistei britanice Uncut, solista trupei, Jehnny Beth (care e franţuzoaică, dealtfel) a fost întrebată de ce a ales ca acest disc să fie mixat de către un producător de muzică electronică. „Câteva lucruri au fost atractive. El nu este un om care mixează în mod tradiţional discuri de rock an roll, vine din aria muzicii electronice dar are cunoştinţe vaste despre chitară. Ce a fost cel mai atractiv a fost faptul că am lucrat cu cineva din generaţia noastră. Trupele adesea colaborează cu ingineri de sunet old school care au scris istoria rock+ului. Dorinţa noastră este să lucrăm cu oameni dintr-o generaţie care merge înainte cu noi, nu cu cei din trecut“, a fost răspunsul ei. Fără îndoială şi acest amănunt face ca acest disc să sune „altfel“.


În piesa care dă titlul acestui album de excepţie, cele patru fete cercetează anxietăţile care definesc specia umană întrebându-se cît se poate de retoric „Is it human to ask for more? Is it human to adore life?“. Pe parcursul discului, sonorităţile sunt cât se poate de crude şi cocolesc adesea sound-urile „şlefuite“ cu care ne delectează de obicei formaţiile atunci când aruncă pe piaţă un album. Pe piesa “The Answer” solista Beth ne explică o filozofie de mare efect în versurile “If you don’t love me, don’t love anybody.” Iar în anumite momente din „Surrender“ fetele reuşesc să readucă în atenţie riff-urile nervoase a la Sonic Youth. Majoritatea pieselor din Adore Life sunt teribil de directe iar textele ocolesc cu bună ştiinţă metaforele, pentru a crea un disc cât se poate de „crud“, care evocă realitatea fără retuşuri a zilelor noastre. Un moment deosebit este şi I need something new, o compoziţie care trece printr-o serie de stări şi în care interpretarea vocală îţi poate aminti de Lene Lovich, de exemplu. Deosebit de brutală şi agresivă e T.I.W.Y.G. (prescurtarea de la “This Is What You Get) în care  se simte influenţa celor de la Atari Teenage Riot. Fără îndoială, acest disc nu este recomandat acelora care sunt în căutare de muzică „de entertainment“. Unul din lucrurile care separă acest disc de multe alte albume din branşa post punk este faptul că per ansamblu, mesajul este pozitiv. Nu degeaba încă din prima piesă a disculuzi ni se spune că Love is the answer. Recomand cu cea mai mare căldură tuturor celor interesaţi de muzică furioasă şi energică. Fie ei rockeri sau punkeri. De ascultat pe repeat, spre disperarea vecinilor cantonaţi în muzică de genul bubble – gum.



25 ian. 2016

Jain - Zanaka

Jain Zanaka
                                        
cronica disc Jain Zanaka
Chiar dacă are numai 23 de anişori, solista franceză Jain a avut nevoie de nu mai puţin de şapte ani pentru a pune laolaltă cele zece piese care se regăsesc pe albumul ei de debut. Acest amănunt este unul primordial, căci varietatea de stiluri care se regăsesc în compoziţiile franţuzoaicei este una de invidiat, spectrul sonor evoluând de la pop la world music, bineînţeles cu o serie de arome dintr-o serie de alte etichete cum ar fi reaggae, hip hop sau chiar electronic music. Criticii muzicali din Franţa au primit cât se poate de pozitiv acest debut, albumul fiind nominalizat dealtfel şi la categoria Album révélation  în cadrul Victoires De La Musique, eveniment care va avea loc în data de 12 februarie în capitala Franţei. Un alt amănunt care face ca melodiile de aici să conţină nişte arome cât se poate de speciale este faptul că în copilăria ei solista a trăit în mai multe ţări africane printre care se numără Dubai sau Congo.

Fiind influenţată şi de hip – hop – ul american din zilele noastre, solista nu se sfieşte să introducă şi bucăţele din acest gen. Desigur, din aşa un pedigree nu are cum să lipsească şi idei de reggae (Lil Mama sau You can blame on me) iar atunci când e vorba de piese mai acustice (All my days) solista poate fi comparată cu Lilly Allen .Dar, ni'el mai fresh. De mare efect e şi piesa Makeba, care are un aer de Fela Kuti updated in 2016.  Din acest ghiveci nu lipsesc nici acorduri de indie – rock mai ales în So Paceful. Una peste alta, Jain reuşeşte să surpindă cu un disc care deşi are câte puţin din de toate, e surprinzător de bine închegat şi oferă o audiţie cât se poate de plăcută. Desigur, nu am menţionat nimic de Come şi Heads Up, două cântece care ar putea să-şi găsească locul în fruntea multor topuri de muzică pop din zilele noastre. Pe scurt, Jain e o surpriză mega – plăcută şi recomand audiţia acestui disc pentru toţi aceia care vor să asculte un pop de calitate, cum destul de rar ţi-e dat să auzi în zilele noastre. Zanaka e un ghiveci pop cu multe ingrediente care are o personalitate aparte.


21 ian. 2016

Erik Truffaz Quartet - Doni doni

Erik Truffaz Quartet
                                       
cronica disc Erik Truffaz Quartet
Elveţian doar prin naştere (1960), dar get-beget francez prin restul – adică domiciliu, educaţie, respiraţie -, Erik Truffaz este un trompetist ce a fost călăuzit în lumea muzicii de către tatăl său, de asemenea muzician. Povesteşte că a descoperit universul jazz datorita lui Miles. Îşi electrifică trompeta încă de la 14 ani şi îi rasuceşte abil ecoul cu ajutorul unei pedale de efect wha-wha. Repetă intens, încearcă diferite formule şi urcă pe scena de la Montreux în 1987. Calea este larg deschisă noii stele a jazzului francez, care obţine multe premii, semnează o pleiadă de albume de mare răsunet şi trece marea cea mare încununat de succes. Cel mai nou album al francezului pe care melomanii au putut să-l vadă în 2012 la Festivalul de jazz de la Gărâna, când a cântat alături de Bugge Wesseltoft şi care a mai fost prezent şi-n vara anului trecut la Timişoara într-un concert extraordinar La Căpiţe, poartă numele de Doni Doni. Un nume ciudat la prima vedere, dar care are sens în momentul în care descoperim că una din vocile care-şi fac apariţia pe nu mai puţin de patru piese este Rokia Traoré. O solistă născută în Mali care a cântat şi la Glastonbury şi care cântă în limba bambara.

Deşi are cu puţin sub un minut jumate lungime, piesa de deschidere a acestui album, Comptine, zugrăveşte un tablou cât se poate de exact trompeta lui Truffaz fiind acompaniată de superba voce a solistei. Spre deosebire de alte „echipe“ care abordează jazz-ul în zilele noastre, sound-ul creat de Truffaz nu este ancorat într-un anumit stil anume. Deosebit de inventivă este piesa Kudu, unde kevboard-ul mânuit cu elegenţă de Benoît Corboz te duce cu gândul la armonii psychadelic rock sau Pacheco, unde muzicienii oferă o porţie superbă de jam session în care fiecare instrumentist îşi are un rol determinant în ecuaţia finală a compoziţiei. Desigur, Djiki'n şi cele două părţi ale compoziţiei „Doni Doni“ sunt momentele cele mai spectaculoase ale acestui disc, care are însă şi o altă cireaşă pe tort. E vorba de „Le complement du verbe“ o piesă realizată alături de celebrul rapper francez Oxmo Puccino (născut şi el în Mali, dealtfel), în care flow-ul hip hop se armonizează la fix cu trompeta magică a lui Truffaz. Doni doni poate fi o audiţie călduroasă pentru toate urechile înclinate să descopere magica trompetă a domnului Truffaz care din loc în loc se mulează la fix peste armonii de world – music şi chiar picături de hip – hop de calitate.

14 ian. 2016

Hinds - Leave me alone

Hinds Leave me alone
                                          
cronica disc Hinds
Ştim cu toţii expresia „Nu judeca o carte după copertă” (Don’t judge a book by its cover). Atunci când vine vorba de muzică, uneori coperţile reuşesc să puncteze cât se poate de exact produsul final. E cazul tabloului de faţă. Unde patru fete cucuieţe din Madrid exprimă pe deplin sound-ul. E exact ceea ce trebuie în cover-ul albumului de debut Hinds, „Leave me alone“. Dacă n-ar fi vorba de garage şi punk – rock, coperta asta ar ilustra perfect conceptul timişorenilor de la Genius, cel cu „bere, whisky şi femei“. Din fericire, alcoolul şi femeile rămân în ecuaţie, dar muzica e alta. Adesea lo fi, predominant gălăgioasă, cu acorduri punk şi garage dar şi cu momente surf sau chiar porţiuni extrase parcă din visteria Beach Boys.
Povestea trupei spaniole a început sub numele de Deers. Graţie faptului că o trupă canadiană numită Dears a făcut o plângere visavis de titulatură, fetele s-au transformat în Hinds. Oficial, fetele îşi trag seva din nume ca The Black Lips sau Mac Demarco. Dar, ca şi în multe al,te cazuri, ascultătorul poate descoperi o serie de alte posibile referinţe. Cum ar fi Sleater-Kinney. Sau multe altele. Dincolo de stiluri, muzica asta e din categoria „happy rock n roll“. Oscliează adesea între un jam sesion executat după câteva lăzi de bere consumate la foc automat şi chestii „serioase“ pentru urechi pretenţioase. Şi tocmai din acest motiv, are un şarm aparte. .
Prima piesă a albumului „Garden“ pare a fi scoasă dintr-un jukebox atemporal dar are mult „lipici“ fiindcă compoziţia îţi dă aripi. „Fat Calmed Kiddos“ are parte de nişte chitări efervescente şi un text care descrie cât se poate de exact mesajul de voie bună şi alcool: „texting me while you were drunken“. „Warts“ spune povestea unei tipe care se comportă cât se poate de nebunatic. Dincolo de tema uşor „fumată“ melodia oferă o succesiune de acorduri care sunt de neuitat şi graţie vocilor care sunt cât se poate de naturale. Mai ales atunci când auzi “la la la” care devine mai târziu “bara bara bara ba pa”. 
Unul din momentele mai apropiate de punk este „Castigadas En El Granero“ care excelează din nou atât datorită chitărilor cu reverb dar şi fiindcă vocile fetelor par a fi alandala. La fel ca şi textul: "All I see is a big cow/ And now I'm eating all your corn.". „Chili Town’, e o altă piesă care reuşeşte să adune laolaltă diversele influenţele diverse ale celor patru fete din Madrid. Şi să nu uităm de text, căci  „I am stealing your cigars / Just 'cause they're closer than mine/You're having too much light,/ You're missing the disguise/ You're in my hands now/ I am flirting with the sky“. „Bamboo“ pare a fi extrasă dintr-o compilaţie care reune;te cele mai obscure piese americane ale anilor 70. 
Cuvintele adaugă un şarm aparte şi în ‘And I Will Send Your Flowers Back’ o piesă din seria doo – woop în care tema principală se învârte în descrierea unei situaţii naşpa. Sau după cum spun ele “fucked-up mess”.  ‘I’ll Be Your Man’, e cea mai serioasă compoziţie a acestui debut, unde ascultătorul poate descoperi chiar şi nişte influenţe Velvet Underground pe ici pe colo. Se prea poate ca pe alocuri, stilul de cântat al acestor spanioloaice să-ţi aducă aminte de unele nopţi de karaoke unde o grămadă de oameni beţi încearcă să cânte melodii cu texte arhicunoscute. Dincolo de toate, Hinds oferă piese îmbibate cu mult alcool şi nebunii garage şi punk – rock. Piesele sunt contagioase şi pline de enrgie, fiecare dintre ele insuflându-ţi sentimentul de party. Ceea ce, la urma urmei, e cât se poate de bine. Căci asta e menirea rock-ului adevărat. 


5 ian. 2016

David Bowie - Blackstar

David Bowie
cronica disc david bowie
În timp ce am ascultat cu urechile ciulite cel de-al 25-lea album al lui nea Bowie, Blackstar, mi-am adus aminte de o ştire recentă despre un preot filipinez care a ţinut slujba din Ajunul Craciunului mişcându-se rapid prin biserică pe o placă electrică hoverboard. Unii au lădat ideea, dar mai-marii bisericii catolice au decis să-l suspende provizoriu, considerând că preotul a arătat lipsă de respect faţa de menirea sa. Blackstar poate fi încadra în acelaşi film, căci noul lui album este la fel de neobişnuit ca şi gestul preotului din Filipine. Fiecare piesă de pe Blackstar  conţine ciudăţenii cu nemiluita. Dar, oare mai trebuie să ne mirăm? Defel. Fiindcă vorbim de omul care în debutul albumului său din 1969 avea o piesă numită „ciudăţenii spaţiale“ (Space Oddity). 

Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăsesc în cele şapte piese se numără şi James Murphy din LCD Soundsystem, care face percuţie la două piese. Dincolo de piesa care dă titlul acestui disc, care are o doză de nebunie de nedescris, un alt moment şod este „Sue (Or in a season of crime)“. Iniţial melodia a apărut pe discul „Nothing has changed“, cu orchestraţia realizată alături de Maria Schneider Orchestra. De această dată, piesa are un oarecare aer de postmodern jazz peste care sunt presărate nişte sound-uri din categoria Nine Inch Nails. Efectele aruncate pe parcurs sunt cât se poate de antrenante, iar sound-ul spaţial creat este unul memorabil. Girl Loves Me e o piesă care ar putea fi inclusă oricând pe o compilaţie cu „real murder ballads“ şi aminteşte pe alocuri de creaţiile din aceeaşi oală semnate Nick Cave, iar Lazarus păstrează aceeaşi nuanţă fiind îmbogăţită însă de excelentele incursiuni jazzy ale saxofonistului Donny McCaslin.

Conform unui articol apărut în revista Uncut, printre cei care au avut o influenţă în naşterea noului album David Bowie se numără Kendrick Lamar şi Death Grips. Probabil că afirmaţia asta e doar un cârlig de marketing. Căci Blackstar e de câteva ori mai interesant decât „mult – fumatul“ Kendrick Lamar (a cărui „capodoperă“ To Pimp A Butterfly,  nu a reuşit să mă impresioneze cu nimic). Fără îndoială, David Bowie e un nume care-şi permite orice. Ar putea chiar să scoată un album precum cel editat de Chris Watson - El Tren Fantasma, care descrie sonor o calatorie cu trenul prin Mexic, plină de mister şi senzatii inedite. Fără să fie nevoit să mai demonstreze ceva, cu o carte de vizită care vorbeşte de la sine, artistul reuşeşte să lovească din nou cu un disc solid, bine gândit plin de amănunte interesante, care alcătuiesc un întreg mirific. Aparent, ideea emanată de Blackstar e „îndepărtarea“ de rock. Şi totuşi nu e aşa, căci  ultimele două piese de aici demonstrează că omul acesta rămâne şi în aria „clasicilor“. În finalul “I Can't Give Everything Away” auzim singurele riff-uri de chitări clasice. Dar pe lângă asta, albumul ăsta are un iz puternic de „something special“. Dincolo de toate, adevăratul motiv pentru care omul ăsta merită reverenţe adânci este că la vârsta de 69 de ani David Bowie nu e cantonat defel în cutumele pe care le au alte staruri mondiale la această vârstă. David Bowie are de toate: e bizar, plin de ciudăţenii şi reuşeşte să surprindă la orice vârstă. E altfel. Şi pentru asta, e iubit de milioane de fani din lumea întreagă. Iar Blackstar merită să fie ascultat cu atenţie, fiindcă oferă multe recompense urechilor care se dau în vânt după construcţii sonore complexe. Care în lumea de azi pot fi categorisite şi „ciudăţenii“. Albumul apare oficial în 8 ianuarie. De ziua lui Nea Bowie. La mulţi ani!