14 dec. 2012

Crystal Castles - (III)

Crystal Castles
Primul compozitor considerat “tăticul” muzicii experimentale a fost italianul Luigi Russolo, celebru printre altele pentru manifestul L'Arte dei Rumori sau The Art Of Noises (Arta zgomotelor). Şi pentru Gran Concerto Futuristic, un concert care inducea furia în rândul spectatorilor, care adesea devastau pur şi simplu „instrumentele“ futuristice imaginate de acest vizionar la începutul secolului 20. Se prea poate ca pentru unii muzica celor de la Crystal Castles să fie o înşiruire haotică de zgomote nedefinite. Cu toate acestea, vă pot certifica faptul că la concertele lor lumea nu distruge nimic. Mai mult, evenimentele susţinute de cei doi canadieni beneficează de un succes deosebit, aşa cum s-a întâmplat în cadrul festivalului Sziget din Budapesta, unde subsemnatul a avut parte de unul din cele mai interesante recitaluri ever. Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la muzica electronică din ultima vreme constat că prin Canada se întâmplă nişte lucruri cât se poate de faine.
Se prea poate că acea climă “rece” are un efect în creearea atâtor compoziţii în care synth-urile sună de parcă gheţarii tocmai ar fi fost cooptaţi într-o orchestră simfonică. Sau, pur şi simplu, oamenii sunt în alt film. Cert este că alături de Austra, TRST sau tocmai Crystal Castles, albumele editate p-aici au un şarm aparte. Dacă nu aţi observat încă, ţin să vă dau eu vestea: discurile Crystal Castles nu au titluri. Dar au imagini. Iar dacă e să credem vorba care spune că o imagine face mai mult decât zeci de cuvinte, priviţi cu mare atenţie coperta celui de-al treilea material. Este o poză realizată de un fotograf spaniol care reprezintă o femeie care-şi protejează fiul în timpul unui protest anti - guvernamental din Yemen, care s-a lăsat cu gaze lacrimogene.

Deşi în mare parte colecţia de sound-uri e în aceeaşi ligă ca cele prezente pe primele două albume, de această dată lipsesc hiturile. Ce-I drept, nici până acum piesele astea n-au fost rulate în heavy rotation pe radiourile româneşti, dar ceea ce se aude aici e demn de reverenţe. Alice Glass şi Ethan Kath rămân tributari unei nebunii sonore care îşi ia seva din punk – rock şi gravitează în straie electronice. Lucrurile debutează cât se poate de dark cu single-ul Plague, îmbibat într-o doză de misticism de zile mari şi cu vocea solistei care e cât se poate de abrazivă. Kerosene are parte de un beat şi mai pregnant şi de un soi de sunete extrase parcă din jocuri electronice, iar Wrath of God aruncă discul undeva în zona witch – house. Unul din momentele în care lucrurile par să se liniştească - cel puţin din punctul de vedere al BPM-ului - este Affection. Ca şi-n celelalte piese, vocea solistei e acoperită de efecte ciudate, devenind pe alocuri de nînţeles. Pale Flash şi Mercenary sunt cele două momente slabe ale discului, dar din fericire fiecare e sub trei minuţele, deci suportabil… Cele 105 secunde ale piesei Insulin, sunt menite să testeze reacţia publicului la zgomot. Ei, nu e chiar ca în manifestul descris la începutul recenziei, dar nici foarte departe. E…eclectic şi experimental deopotrivă. Un alt punct forte al discului este Transgender, cu al ei intro spectaculos iar Violent Youth pune lemne pe foc, fiind o dulceaţă de piesă. La fel ca şi Telepath, sau chiar finalul extravagant din Child I Will hurt you. Pe scurt, e un album excelent în care oamenii au recreat atmosferă de pe discurile anterioare. Vocea imprevizibilă a solistei Alice şi cantitatea mare de self – confidence pe care o emană orchestraţiile fac ca acest disc să fie pus în raftul acela cu chestii de colecţie.





2 comentarii: