Jake Bugg - Jake Bugg

In momentul in care te afunzi in auditia acestui album, indubitabil intri intr-un film aparte. Se face ca tocmai ai consumat responsabil litri de bere din marca ta preferata si in pub-ul plin de fum in care tocmai te afli, cineva isi ia chitara in mana si incepe sa cante. In cele mai multe cazuri, scenariul e completat cu niste song-uri „pentru tot neamul”, adica acele melodii pe care le-ai mai auzit cel putin de 16 ori inainte, astfel incat chiar si cu alccolemia nitel ridicata stii sa canti refrenul. Scenariul lui Jake Bugg e nitel diferit. Desi ai impresia ca piesele astea ti-s cunoscute, oricat iti     bati capul, nu le recunosti. Dar iti sunt familiare, no doubt!

Considerat de unii „pustiul – minune” al Marii Britanii, Jake Bugg si-a inceput cariera la doar 17 ani, cand a avut ocazia sa cante pe o scena a celebrului Glastonbury. Si pentru ca ne aflam in luna cadourilor si povestile de iarna sunt trendy, nu am cum sa nu remarc o tema care tot apare in interviurile date de Jake Bugg. Se spune ca acesta a refuzat sa apara la concursurile de tinere talente gen X Factor sau Britains Got Talent, fiindca le considera „false”. Revenind la muzica, cred ca toata lumea e de acord cu faptul ca in 2012 e foarte greu sa descoperi autenticitate. Chiar daca are un puternic iz de dja-vu, cele 14 piese ingramadite in acest debut au ceva aparte. Nu e autenticitate defel, dar e talent. Si sa nu uitam ca vorbim totusi de un pustiulica de 18 ani care spune-se ca il copiaza pe Dylan (chiar daca acesta a declarat ca nu a ascultat decat un singur album al cestuia), dar lista influentelor poate include aproape orice nume din aria folk – rock din ultimele patru decenii.


Una din melodiile care descrie feeling-ul cu care te pricopsesti dupa aceasta auditie este 'Seen It All', care e doar una din acele piese pe care lejer le-ai putea asculta pe una din acele compilatii dedicate existentei de 5 decenii a casei de discuri X. E intr-adevar un deja – vu, dar cu un farmec aparte. Lucrurile simple sunt la mare cautare aici, iar „Simple as this“ e un alt exercitiu de simplitate. Care iti poate aduce aminte de era Creedance Clearwater Revival sau Donovan. Dar care ti se strecoara dupa ureche uimitor. Aceeasi reteta de chitara acustica plus voce se regaseste si-n Country Song. Odata plonjat in „filmul” descris la inceputul recenziei, stai destul de mult pe ganduri: ti se pare ca stii de undeva melodia si totusi nu iti amintesti contextul. Iar feeling-ul care ti se strecoara in your mind e cat se poate de simpatic. „Trouble Town“ e mega honky – tonky iar  „The Ballad of Mr Jones“ surprinde cat se poate de exact naturaletea acestor compozitii. Evident, pe disc sunt prezente si  melodiile care au reusit sa ajunga pe primele locuri in clasamentele de single-uri din Marea Britanie, Lighting Bolt sau Two Fingers, aceasta din urma fiind fara pic de indoiala cireasa de pe tort a albumului. Si care indiferent de ce va spun altii, seamana mai mult a Oasis decat a Bob Dylan. Sau, ca sa cadem la pace, de ambele, ceea ce nu poate fi deloc rau. Una peste alta, recomand cu caldura acest disc tuturor acelora care iubesc muzica simpla, eleganta si cu bun gust. Si sunt sigur ca vom mai auzi de pustiulica asta.