Pe bune, nu ştiu cu ce se hrăneşte Joe Bonamassa în ultima vreme, dar activitatea sa e una de neoprit. Doar în ultimii patru ani a lansat tot atâtea materiale de studio sub nume propriu, încă patru albume alături de băieţii de la Black Country Communion şi nişte DVD-uri şi live-uri. Pe lângă astea, omul s-a alăturat unui grup care poartă sugestivul nume Rock Candy Funk Party. Şi cum ai vrea să sune un disc care e intitulat We Want Groove? Ei bine, dacă asculţI cu urechile destupate primul single extras „Octopus-e“ orice urmă de îndoială e de prisos. Echipa formată din Joe Bonamassa (chitară), Ron DeJesus (chitară), Mike Merrit (bass), Renato Neto (Keyboards) şi Tal Bergman (tobe şi producer) amestecă la marea artă groove-ul anilor 70-80 de funk cu niscaiva improvizaţii jazz, iar pe ici pe colo materialul e burduşit şi cu influenţe rock.
Surprinzător pentru fanii înrăţi ai lui Bonamassa, ideea de blues – rock nu e defel sesizabilă, lucru care e evident chiar şi din primul single, o epopee senzaţională a ceea ce vrea să transmită acest grup. Se prea poate ca amatorii de „experimente“ să nu găsească prea multe lucruri interesante printre piesele acestui disc, căci ceea ce răsună din boye este good old funk. "Ode To Gee," e un track care porneşte cât se poate de greoi, dar cuprinde câteva solo-uri de chitară briliante, iar piesa care dă titlul albumului abundă într-o serie de efecte electronice care dau un plus de şarm construcţiei. "The Best Ten Minutes of Your Life" este o piesă care ar putea fi inclusă oricând în compilaţiile de genul Sunday Morning Chill, iar pe Animal/Work bateristul trupei execută câteva solo-uri care efectiv îţi taie respiraţie. Diversele efecte de synth se asortează perfect groove-ului. Alături de momentele săltăreţe discul ăsta cuprinde şi piese mega – sensibile, cum ar fi New York Song, o piesă care se cere ascultată pe repeat, cu lumina stinsă alături de persoana iubită. Există aici şi un hidden – track numit "Mr. Clean", care pur şi simplu te face să reîncepi audiţia albumului. Nu e un disc pentru oricine şi s-ar putea ca fanii Joe Bonamassa să-l găsească niţel prea „cuminte“, dar e o audiţie adorabilă pentru oricine are nevoie de groove.
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Pe bune, nu ştiu cu ce se hrăneşte Joe Bonamassa în ultima vreme, dar activitatea sa e una de neoprit. Doar în ultimii patru ani a lansat tot atâtea materiale de studio sub nume propriu, încă patru albume alături de băieţii de la Black Country Communion şi nişte DVD-uri şi live-uri. Pe lângă astea, omul s-a alăturat unui grup care poartă sugestivul nume Rock Candy Funk Party. Şi cum ai vrea să sune un disc care e intitulat We Want Groove? Ei bine, dacă asculţI cu urechile destupate primul single extras „Octopus-e“ orice urmă de îndoială e de prisos. Echipa formată din Joe Bonamassa (chitară), Ron DeJesus (chitară), Mike Merrit (bass), Renato Neto (Keyboards) şi Tal Bergman (tobe şi producer) amestecă la marea artă groove-ul anilor 70-80 de funk cu niscaiva improvizaţii jazz, iar pe ici pe colo materialul e burduşit şi cu influenţe rock. 
Foarte foarte!
RăspundețiȘtergere