Pe bune, nu ştiu cu ce se hrăneşte Joe Bonamassa în ultima vreme, dar activitatea sa e una de neoprit. Doar în ultimii patru ani a lansat tot atâtea materiale de studio sub nume propriu, încă patru albume alături de băieţii de la Black Country Communion şi nişte DVD-uri şi live-uri. Pe lângă astea, omul s-a alăturat unui grup care poartă sugestivul nume Rock Candy Funk Party. Şi cum ai vrea să sune un disc care e intitulat We Want Groove? Ei bine, dacă asculţI cu urechile destupate primul single extras „Octopus-e“ orice urmă de îndoială e de prisos. Echipa formată din Joe Bonamassa (chitară), Ron DeJesus (chitară), Mike Merrit (bass), Renato Neto (Keyboards) şi Tal Bergman (tobe şi producer) amestecă la marea artă groove-ul anilor 70-80 de funk cu niscaiva improvizaţii jazz, iar pe ici pe colo materialul e burduşit şi cu influenţe rock.
Surprinzător pentru fanii înrăţi ai lui Bonamassa, ideea de blues – rock nu e defel sesizabilă, lucru care e evident chiar şi din primul single, o epopee senzaţională a ceea ce vrea să transmită acest grup. Se prea poate ca amatorii de „experimente“ să nu găsească prea multe lucruri interesante printre piesele acestui disc, căci ceea ce răsună din boye este good old funk. "Ode To Gee," e un track care porneşte cât se poate de greoi, dar cuprinde câteva solo-uri de chitară briliante, iar piesa care dă titlul albumului abundă într-o serie de efecte electronice care dau un plus de şarm construcţiei. "The Best Ten Minutes of Your Life" este o piesă care ar putea fi inclusă oricând în compilaţiile de genul Sunday Morning Chill, iar pe Animal/Work bateristul trupei execută câteva solo-uri care efectiv îţi taie respiraţie. Diversele efecte de synth se asortează perfect groove-ului. Alături de momentele săltăreţe discul ăsta cuprinde şi piese mega – sensibile, cum ar fi New York Song, o piesă care se cere ascultată pe repeat, cu lumina stinsă alături de persoana iubită. Există aici şi un hidden – track numit "Mr. Clean", care pur şi simplu te face să reîncepi audiţia albumului. Nu e un disc pentru oricine şi s-ar putea ca fanii Joe Bonamassa să-l găsească niţel prea „cuminte“, dar e o audiţie adorabilă pentru oricine are nevoie de groove.
Muzica instrumentală oferă creierului libertatea de a hoinări. Pe plaje care îți taie răsuflarea sau în locuri întunecate și tulburi, în funcție de emoțiile fiecăruia. Absența unei povești spuse în viu grai îți oferă spațiu pentru a îți impune și a crea propria interpretare. Eventualele cuvinte explanatorii visavis de muzica instrumentală sunt cât se poate de subiective. Din mai multe motive, principalul fiind acela că piesele cu pricina trezesc emoții diferite în sufletul fiecăruia. Pe bună dreptate, dealtfel. „I do say ...that...Every pain that you are receiving...Every challenge that you are facing / It belongs to the journey. And to aknowledge. To accept whatever life is throwing at you. And still have on your mind. That this is just a test., sunt cuvintele care însoțesc prima piesă a albumului. Ascultând cu atenție această compoziție involuntar m-am reconectat la superbele armonii muzicale executate odionoară de Roxy Music (și-n special în piesa India, inclusă pe album...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Am auzit destule lucruri cat se poate de bune despre Robin si „cei care te injunghie pe la spate“, dar nu am reusit niciodata sa-I vad “la treaba”. Poate e mai bine asa, caci spre deosebire de cei carora considera albumul asta un soi de greatest – hits (datorita intarzierii cu care a aparut pe piata acest album), pentru mine compozitiile astea sunt cat se poate de fresh. E drept, am prins franturi ale unor piese inventate de ei pe Radio Guerilla, dar per ansamblu dupa auditia asta s-a produs un „love at first sight“. Sau ca sa fiu mai exact, si mai in ton cu accentul romanesc al pieselor, e mai degraba „ simpatie la prima vedere“, caci alaturi de incontestabilele plusuri pe care le poseda debutul bucurestenilor, ar mai fi fost loc si de mai bine. Categoric, un mare plus e faptul ca gasca asta are parte de niste texte mai mult decat meseriase. Care te subjuga pe de-antregul. Desi muzica lor atinge tangential si asa – numitul “pop - rock“, textele se mentin la ani – lumina de “bu...
Pe bune, nu ştiu cu ce se hrăneşte Joe Bonamassa în ultima vreme, dar activitatea sa e una de neoprit. Doar în ultimii patru ani a lansat tot atâtea materiale de studio sub nume propriu, încă patru albume alături de băieţii de la Black Country Communion şi nişte DVD-uri şi live-uri. Pe lângă astea, omul s-a alăturat unui grup care poartă sugestivul nume Rock Candy Funk Party. Şi cum ai vrea să sune un disc care e intitulat We Want Groove? Ei bine, dacă asculţI cu urechile destupate primul single extras „Octopus-e“ orice urmă de îndoială e de prisos. Echipa formată din Joe Bonamassa (chitară), Ron DeJesus (chitară), Mike Merrit (bass), Renato Neto (Keyboards) şi Tal Bergman (tobe şi producer) amestecă la marea artă groove-ul anilor 70-80 de funk cu niscaiva improvizaţii jazz, iar pe ici pe colo materialul e burduşit şi cu influenţe rock. 
Foarte foarte!
RăspundețiȘtergere