De ascultat

Spre deosebire de marea majoritate a albumelor scoase în zilele noastre, atunci când asculţi Factory Floor nu ai cum să zici „hmmm...merge“. Sau să mormăi, „interesant“. Şi asta pentru că are ceva al lui care nu te lasă să rămâi neutru. Cea mai convenabilă etichetă care li se poate aplica celor trei muzicieni britanici care alcătuiesc Factory Floor este fără îndoială aceea de „Joy Division cu ritmuri electronice actuale“. Parţial, etichetarea asta e cât se poate de adevărată. Desigur, pe lângă Joy Division se poate adăuga lejer şi New Order şi multe alte influenţe nu numai din acei ani. Numele trupei este mega – inspirat. Desigur, pentru unii „podea de fabrică“ poate să evoce amintiri de dinainte de 89 şi sunetele emanate de celebrele întreprinderi gen Electromotor sau U.M.T. Nu e cazul, căci Gabriel Gurnsey, Dominic Butler şi Nik Colk fac o trimitere subtilă la celebra casă de discuri din Manchester, Factory Records. E drept, discul a fost înregistrat într-un „warehouse“ iar ca şi ...

Cea mai interesantă piesă de pe cel de-al doilea material discografic al celor de la Toulouse Lautrec este fără îndoială Burn, o compoziţie care reuşeşte pe alocuri să sune a Arcade Fire (mai exact cu piesa care dă titlul noului lor disc, Reflektor). Din nefericire, o bună parte din cele 14 piese incluse aici sunt cât se poate de previzibile, mai ales pentru urechile care au savurat mai mult sau mai puţin debutul celor trei băieţi, despre care am comentat aici . Deşi sună binişor, Extraordinar e un disc în mare parte previzibil, care continuă de deplin linia trasată de „Heroes“. Mi-aş fi dorit mai mult, căci oamenii-s talentaţi şi şozi. De menţionat este mixul şi masterul executat de Adam Whittaker, de mare efect. Piesele „respiră“, instrumentele se aud într-un mare fel şi-n general există „spaţii“ mişto în compoziţii. Cei de la Toulouse Lautrec navighează într-un soi de rock „modern“, uşor hipsteresc dar cu armonii interesante, dar din ecuaţie lipseşte acel „ceva“ care diferenţieaz...

Pentru cine nu ştie Marta (Cotuna) este una din cele trei fete care au făcut senzaţie pe net cu un videoclip în care au sintetizat cât se poate de „şmecher“ evoluţia (sau involuţia!) muzicii uşoare româneşti în doar nouă minuţele. Şi e made in Timişoara! Având în vedere faptul că pe meleagurile noastre numărul albumelor discografice editate în ultima vreme este cât se poate de micuţ, ar fi fost de aşteptat ca „Jar sub mine“ să creeze un real interes din partea mass – media. Dar fiindcă Marta – alături de Beck Corlan şi Ana Huţu, celelalte protagoniste ale viralului cu istoria muzicii româneşti- a preferat să nu intre în „cazanul cu can – can“ al mediei româneşti, acest lucru nu s-a întâmplat. Despre acest album, autoarea ei spune că are parte de „pian din 1924, tobe de prin anii ’70, chitare cu poveşti, basul construit de Phil (n.n - Philip Rogers), echipamente old school, alese cu grijă de Matt (n.n. - Matt Barber) de-alungul timpului“. Discul a fost înregistrat, mixat şi masteriza...