De ascultat

După cum era de aşteptat, albumul cu numărul doi al celor de la Robin and the Backstabbers a împărţit aşa numita comunitate „underground“ de la noi în ţară în două: unii s-au grăbit să ridice Arhangelsk în slăvi, în timp ce alţii au făcut albumul harcea – parcea reuşind să scoată în evidenţă doar minusurile acestuia. Am folosit termenul de underground în mod peiorativ, căci în orice ţară normală (sau cu o cultură muzicală normală, dacă e să fiu politically correct), muzica celor de la RATB ar fi difuzată în heavy rotation pe canalele mass media. Discuţia asta cu underground versus restul lumii e hilară şi fără sens. Din păcate, chiar şi puţinii oameni „de bine“ care nu au urechi de tablă şi nu se grăbesc să îmbrăţişeze o trupă doar pentru că e la modă, au prejudecăţi cât casa. S-au găsit unii să comenteze, de exemplu, că RATB şi-au vândut sufletul, fiindcă au scos acest disc cu ajutorul celor de la Roton. Vorba cântecului celor de la RATB este o minciună din categria „mai mare nu am“...

După ce ai ascultat cu atenţie cele 15 piese incluse pe albumul de debut al băieţilor care alcătuiesc formaţia Cloud 9+, nu ai cum să nu rămâi cu oareşce îndoieli. Băieţii ăştia chiar sunt din Ungaria? Răspunsul este cât se poate de afirmativ, deşi nimic din produsul ăsta nu aminteşte de ţara vecină. În primul rând absolut toate piesele sunt în limba engleză. Dar nu asta e motivul pentru care albumul ăsta e pur şi simplu „lovable“. Atât construcţia pieselor cât şi sound-ul (şi aici mă refer inclusiv la producţie, master şi toate chichiţele) e impecabil şi nu trădează nicio clipită faptul că albumul ăsta a fost fabricat în Ungaria. Invariabil, începi să te întrebi, „oare de ce nu avem şi noi aşa o trupă“?  Desigur, răspunsurile pot fi variate şi multiple, dar ideea este că albumul acesta nu sună cu nimic mai prejos decât producţiile unor superstaruri la modă, care au avantajul că nu s-au născut în partea de Est a Europei. Şi mai e ceva. Discul ăsta ne arată încă o dată (dacă ...

Să tot fie câţiva ani de când amatorii de rock din întreaga lume au fost cuceriţi de aşa numitul desert blues. Poate cei mai cunoscuţi reprezentanţi ai acestui curent care a reuşit să „prindă“ bine de tot în rândul posesorilor de urechi bine spălate sunt cei de la Tinariwen. Songhoy Blues demonstrează că lucrurile nu se concentrează doar pe tărâmul oamenilor din Tuareg, căci trupa asta vine din Mali. Cvartetul a devenit cunoscut acum doi ani când una din piesele lor a apărut pe compilaţia Africa Express, realizată de liderul trupei Blur, Damon Alburn.  Înainte de a compune piese proprii, oamenii ăştia au executat la greu cover-uri după Ali Farka Toure, lucru care se mai simte pe aici pe colo. Dincolo de toate, africanii ăştia care n-au împlinit încă 30 de ani amestecă într-un fel unic tradiţiile locului cu sonorităţile pline de culoare ale diverselor curente de rock „actuale“, printre sonorităţile care-şi găsesc locul pe aceste 11 piese care alcătuiesc albumul de debu...