De ascultat

Deşi are la activ nu mai puţin de trei materiale discografice şi o serie de soundtrack-uri, numele lui Ólafur Arnalds nu a făcut până acum prea multe valuri. Poate doar datorită faptului că una din coloanele sonore realizate de el - cea pentru serialul britanic Broadchurch - a câştigat un prestigios premiu BAFTA în acest an. Nici celălalt membru al acestui proiect, Janus Rasmussen - solist şi clăpar al trupei Bloodgroup - nu are parte de o recunoaştere internaţională. Lucrurile acestea s-au schimbat însă odată cu acest debut discografic, căci Kiasmos reuşeşte să producă vii emoţii în lumea melomanilor avizi de combinaţii interesante. Pe scurt, chestia asta ar putea fi catalogată un amestec deosebit de inspirat între minimal – techno şi neo – classic. Deşi track-urile astea nu „puşscă“ defel cu melodiile destinate ringurilor de dans s-ar putea ca mulţi dintre pasionaţii de clubbing – music să găsească destule elemente care să-i facă să exprime „waw“. Compoziţiile încep anevoios şi nu...

Încă de la primele acorduri ale primului disc scos după opt ani de pauză de către Billy Idol, urechea ascultătorului este bombardată cu acele sonorităţi care l-au făcut celebru pe cel care în buletin poartă numele de William Michael Albert Broad.  Artistul britanic care făcea furori în vremurile mai de demult cu Rebell Yell sau White Wedding îşi începe noul album cu o compoziţie numită Biter Pill, care deşi nu reuşeşte să te dea pe spate, are acel „vino-ncoa“ care te face să devii atent. Piesa nu a fost gândită ca un mega – hit dar are multe ingrediente din „ciorba“ care l-a făcut celebru pe Billy Idol. Şi îl repune pe tapet pe artist:care deşi recunoaşte că  nu mai e sălbaticul de odinioară, duce dorul acelor vremuri: „I’d forgotten how to fly But I’ll remember before I die“. Single-ul „Cant break down“ este unul din punctele de atracţie ale acestui material discografic, în care rockerul devenit între timp un veritabil crooner surprinde cu o piesă care are toate atu-urile ...

În zilele noastre a fi „ciudat“ a devenit un lucru destul de des întâlnit. Există o sumedenie de artişti cărora li se poate aplica cu uşurinţă această etichetă. Dar, printre nenumăratele ciudăţenii din când în când apare şi ceva „unic de ciudat“. E cazul acestui material de debut. Unul din atu-urile care face ca acest disc să fie unul din cele mai interesante apariţii a anului 2014 este acela că reuşeşte să jongleze la marea artă unele construcţii sonore din aria aşa-numitului „underground“ cu tendinţele manifestate în muzica impropriu denumită „pop“ în zilele noastre. În cazul în care te pui să etichetezi ceea ce se aude în acest LP1 scos de solista al cărei nume adevărat este Tahliah Barnett, ajungi la o sumedenie de genuri. Poţi numi chestia asta drept R&B „mult mai subtil decât ceea ce se găseşte la ora aceasta sub această etichetă pe piaţă“. Cea mai convenabilă etichetă care-mi vine la îndemână este „modern pop music“. Şi totuşi, în momentul în care e să compari track-urile...

A fost odată ca niciodată un frumos eveniment pe meleagurile Timişoarei, care-şi spunea TM Base. Cunoscătorii ştiu despre ce e vorba, iar pentru toţi ceilalţi există desigur Google. La una dintre ediţiile acestui mega – festival, organizatorii au invitat pe scenă un nou proiect românesc care-şi spunea Subcarpaţi. A fost dealtfel, primul concert „ever“ al bucureştenilor, „inventaţi“ de Bean. Care pe vremea aceea avea o formulă diferită faţă de cea din zilele noastre. Şi sound-ul era  niţel mai altfel. Era mai neşlefuit, dacă vreţi. Evident, p-atunci fanii actuali ai trupei habar n-aveau că există aşa ceva pe piaţa românească. Uşor – uşor, anii au trecut şi generaţiile s-au schimbat. La fel şi Subcarpaţi. Au ajuns să facă vorba unei melodii de-a lor „full house“ în Cluj, Bucureşti sau Timişoara. Ceea ce nu e deloc rău. Desigur, e perfect normal ca de-a lungul anilor şi sound-ul s-a mai şlefuit. Problema, este însă alta. Nu ştiu din ce cauză, dar la Subcarpaţi se simte o blazare. Pe...

Fără îndoială, unul din primele amănunte care te frapează atunci când vorbeşti de Royal Blood este unul de natură tehnică. Deşi au mai existat precedente, cel mai celebru fiind acela al celor de la White Stripes, e destul de ciudat să dai peste o trupă de rock care are doar doi membri. Unul dintre ei la bass, iar celălalt la tobe. Ciudăţeniile nu se opresc aici căci albumul de debut al trupei, numit tot Royal Blood, a intrat direct pe poziţia întâi a clasamentului oficial de discuri din Marea Britanie. Dincolo de „hype“-ul generat de presa britanică şi de faptul că Matt Helders, tobarul de la Artic Monkeys a purtat un tricou cu însemnele formaţiei încă înainte ca aceasta să scoată primul ei single, rămâne muzica. Zece piese directe, fără ocolişuri în care Ben Thatcher şi Mike Kerr vâslesc în apele unor trupe ca Queens of the Stone Age sau mai sus amintiţii White Stripes. Dar nu numai, căci o ureche atentă găseşte pe ici pe colo şi reminescenţe din epoca Led Zeppelin. Sau poate chiar ...

Discul de debut al solistei Ana – Cristina Leonte are la capitolul special thanks şi menţiunea „mother nature“. Desigur nu e vorba de Roxana Ionescu, cea care în tabloidele româneşti a fost botezată Mama Natură, ci de naturaleţea şi liniştea pe care ţi-o poate oferi o excursie în sânul naturii. Cele zece piese incluse pe acest disc de debut se înscriu perfect în această descriere, căci după audiţia acestui material discografic reuşeşti să te detaşezi peste cenuşiul de zi cu zi. Secret Lover a apărut apărut la casa de discuri Fiver Records (a lui Mihai Iordache) şi a fost înregistrat alături de Albert Tajti (pian), Alex Munteanu (saxofon), Michael Acker (contrabas) şi Tavi Scurtu (baterie). Prima piesă de aici, Sora Soarelui – o prelucrare a unei melodii tradiţionale româneşti, Dealul Mohului – are darul de a stabili câteva repere care se regăsesc mai apoi şi pe următoarele track-uri. În primul rând, eşti izbit de o voce plină de sensibilitate. Dar ce e şi mai frumos, este că vocea a...

Cu risul de a părea old – school, trebuie să recunosc că multe albume care apar în zilele noastre, indiferent de stil, sunt făcute parcă în regimul bubble – gum. Artiştii se înghesuie să editeze nişte aberaţii sonore ambalate în eticheta „album“, în care fie aruncă nişte variaţiuni sonore electronice „fără suflet“, fie abuzează din plin de artificii auzite de nşpe mii de ori înainte. Problema asta se face simţită şi mai acut în cazul muzicilor aşa zis electronice, unde graţie faptului că oricine (chiar oricine!) poate „inventa“ nişte armonii cu ajutorul unor programe de calculator aflate la îndemâna tuturor. Şi pentru ca totul să fie vandabil, în discurile astea apar din când în când şi câteva voci pe post de special guest. Trecând peste această introducere niţel prea lungă, e bine de ştiut că Anushka este un proiect sprijinit de casa de discuri Brownswood. Label care aparţine influentului om de radio britanic Gilles Peterson, unul din oamenii care „ştie“ să culeagă chestii faine din...