24 sept. 2010

Robyn, electro - pop decent

Pentru acei dintre voi care au impresia ca toata muzica pop din zilele noastre este inspida, incolora si inodora, Robyn s-ar putea sa constituie o surpriza. Chiar daca piesele acesteia se preteaza lejer a fi incadrate in atat de popularul curent electro – pop, melodiile au personalitate si demonstreaza un bun – gust in compozitie care dealtfel se manifesta demultisor atunci cand vine vorba de muzica produsa in Scandinavia. Unicul minus care I s-ar putea imputa acestui disc semnat Robyn este acela ca este foarte scurt, avand doar 8 track-uri si jumatate de ora. In rest, e o audite cat se poate de placuta pentru cei carora pop – ul nu le provoaca indigestii.
Asteptari: Suedia este o tara in care chiar si pop – ul comercial are o fateta mai umana decat in multe alte tari. O demonstreaza cu prisosinta si creatoarea hitului Show me love, Robyn, care dupa cinci ani de pauza s-a gandit ca a venit vremea sa-si ia revansa. Drept urmare a declarat ca vrea sa scoata nu mai putin de trei albume discografice pe parcursul acestui an, primul dintre ele fiind Body Talk Pt.1.
Rezultat: Pentru acei dintre voi care au impresia ca toata muzica pop din zilele noastre este inspida, incolora si inodora, Robyn s-ar putea sa constituie o surpriza. Chiar daca piesele acesteia se preteaza lejer a fi incadrate in atat de popularul curent electro – pop, melodiile au personalitate si demonstreaza un bun – gust in compozitie care dealtfel se manifesta demultisor atunci cand vine vorba de muzica produsa in Scandinavia.
Single-ul actual Dancing on my own este cat se poate de dragutel si are sanse sa devina unul din hiturile ale acestei veri. Una din surprizele albumului o reprezinta piesa Dancehall Queen care introduce un aer de reggae cat se poate de interesant, cateva parti din aceasta fiind extrase parca din AND-ul muzical al lui Bitty Mc Lean. Colaborarea cu Royksopp nu reuseste sa fie o melodie care sa te dea pe spate, dar None of them nu poate fi inclusa in momentele slabe ale albumului. Tot la suprize placute se inscrie si piesa care incheie acest album, Jag vet en dejlig Rosa o piesa traditionala care imprima materialului un plus de originalitate. Cea mai slaba piesa de pe acest mini – album este fara indoiala Don’t fucking tell me what to do, piesa care deschide materialul.
Unicul minus care I s-ar putea imputa acestui disc semnat Robyn este acela ca este foarte scurt, avand doar 8 track-uri si jumatate de ora. In rest, e o audite cat se poate de placuta pentru cei carora pop – ul nu le provoaca indigestii, un album decent, care merita sa fie ascultat fie si pentru a face o comparatie cu “restul lumii” din aceasta bransa.
Recomandari: Pentru toti acei carora muzica pop nu le provoaca dureri de cap.

Wolf Parade, asa si asa..

Wolf Parade face parte din gasca aceea de trupe care canta bine dar nu au acel „vino-ncoa” care face actul artistic unul care sa-ti provoace fiori. Desi are parte de portii consistente de „noise”, albumul Expo 86 nu reuseste sa transmita prea multe emotii, iar odata ajuns la finalul acestei auditii nu poti decat sa rasufli usurat: oamenii si-au consumat energia, dar n-au reusit sa te cucereasca nici macar pentru o secunda. Amatorii de „zgomot” cu orice pret ar putea gasi unul sau doua refrene demne de reascultat pe acest disc. Pentru melomanii  care iubesc muzica facuta cu zgomot exista multe alte variante, mult mai bune.
Asteptari: Wolf Parade este numele unei formatii de indie – rock din Montreal, Canada. Expo 86 este cel de-al treilea material discografic al trupei.
Rezultat: In momentele in care oamenii acestia adopta o atitudine de indie – rock rezultatul este unul destul de decent, chiar daca nu emana o originalitate deosebita. Din pacate, exista multe portiuni in care ai impresia ca asculti o trupa de teroristi, care vor cu tot dinadinsul sa arunce in aer fiecare nuanta a cuvantului “zgomot“. E drept, indie – rock-ul a fost dintotdeauna asocial cu “noise”, dar atunci cand acesta este prezent in exces fara vreo noima, treburile sunt destul de triste. Debutul Cloud Shadow on the Mountain este unul care poate fi „sarit” cat se poate de bine, iar Palm Road nu reuseste sa imprime o directie discului. Se prea poate ca urechile care stiu cum sa asculte sa sesizeze pe alocuri un melanj destul de interesant intre new wave si rock-ul a la Bruce Springsteen. Din pacate acestea sunt efectiv ucise de preocuparea canadienilor de a face exces de zgomot cu orice pret, astfel incat eventualele compozitii mai rasarite sunt lasate undeva in umbra. What Did My Lover Say? (It Always Had to Go This Way) si Little Golden Age au o incarcatura de rock teatral cat se poate de pregnanta, iar riff-urile sunt cat se poate de aglomerate si ineficiente. In the Direction of the Moon se vrea si ea o piesa cu multa incarcatura emotionala. Desi ca si idee e demna de laudat, piesa sufera vizibil la capitolul omogenitate. Unul din putinele momente reusite ale acestui disc este Ghost Pressure, in care sunetele de synth reusesc sa fie adorabile. Ca si multe alte piese, si Pobody’s Nerfect are un start cat se poate de promitator, dar din pacate muzicienii nu reusesc sa fie la fel de buni si pe parcursul cursei, chiar daca au momente de sclipire. Cave – o – Sapien care inchide acest disc este o melodie cat se poate de dinamica, dar din pacate aceasta este singura ei calitate.
Wolf Parade face parte din gasca aceea de trupe care canta bine dar nu au acel „vino-ncoa” care face actul artistic unul care sa-ti provoace fiori. Desi are parte de portii consistente de „noise”, albumul Expo 86 nu reuseste sa transmita prea multe emotii, iar odata ajuns la finalul acestei auditii nu poti decat sa rasufli usurat: oamenii si-au consumat energia, dar n-au reusit sa te cucereasca nici macar pentru o secunda.
Recomandari: Amatorii de „zgomot” cu orice pret ar putea gasi unul sau doua refrene demne de reascultat pe acest disc. Pentru melomanii  care iubesc muzica facuta cu zgomot exista multe alte variante, mult mai bune.

Ministry of Sound - Clubbers Guide Summer 2010

Compilatiile de tipul best of au parte de o sumedenie de avantaje si dezavantaje. La plus intra chestiunea conform careia ai parte de o selectie non - stop de ritmuri pe un anumit calapod. In cazul acesta, doua CD-uri gata mixate care pot tine atmosfera la un chef fara prea multe batai de cap.Dezavantajul este acela ca altcineva decide in locul tau vizavi de ce e bun si ce nu merita aceasta categorisire. Categoric.Ministry of Sound e un nume de referinta in domeniu, deci Clubbers Guide Summer 2010 poate fi soundtrack-ul unui chef al acestei veri.
Asteptari: Daca exista inca oameni care n-au prins defel seria volumelor lansate de Minsitry of Sound sub egida Clubbers Guide, ar fi amintit faptul ca aceste compilatii cuprind in genere cele mai hot melodii de pe ringurile de dans. Spre deosebire de compilatiile de acest gen de pe plaiurile noastre, cele facute de MOS sunt mult mai diverse si implicit mai usor de digerat.
Rezultat :D upa cum era de asteptat, cele doua CD-uri sunt un fel de who’s who a pieselor susceptibile de a fi auzite in cluburi.  Oare exista Inna, Play & Win, Deepside Deejays, DJ Sava & Raluka sau ale “englezisme“? Si da si nu….Si in muzica de dans blamata pe buna dreptate de unii datorita simplitatii ei, britanicii au stil. Daca e sa comparam un clasament al topurilor de dans de pe la noi cu adunatura aceasta de melodii care reprezinta trend-ul verii in Marea Britanie, diferentele sunt majore. Asadar pentru oamenii care se pricep totusi la muzica de dans e o usurare faptul ca pe Clubbers Guide nu se regasesc “I like the trumpet”, Radio Killer, Chris Mayer sau Sonny Flame. In schimb amatorii de dance se pot delecta de exemplu cu superba piesa Kickstarts a celor de la Example intr-un remix de nota zece. Sau cu Hey Hey, piesa produsa de Dennis Ferrer cel care a mixat in clubul Youtopia din Timisoara. Desi e inclusa in playlist, piesa Beachball a celor de la Nalin and Kane are parte de un remix cat se poate de ciudat. Cel putin ciudat este faptul ca ghidul verii 2010 in materie de dans editat de Ministerul Sunetului din Marea Britanie cuprinde si doua piese „aproape“ autohtone. Da, pe primul disc se regaseste Stereo Love.Dar nu in varianta originala cantata de Edward Maya si Vika Jigulina, ci intr+o varianta trecuta aici ca apartinand celor de la PJ & Velvet. Iar finalul: doamnelor si domnilor va vine sa credeti sau nu cineva a facut un cover dupa Hot-ul semnat Inna. Varianta de aici e interpretata de Conoga.  Din fericire mixul cu numarul doi al acestei compilatii este ceva mai “underground” si nu ofera suprize din categoria “unbelievable”. Maestrii prezenti aici se numesc Deadmau5, Sub Focus & Coco, Pryda, Fatboy Slim, Ou Est Le Swimming Pool, Hadouken. Nici amatorii de retro n-au de ce sa fie tristi, printre piese se regasesc variante updatate ale unor hituri ca Satisfaction (Benny Bennasi) sau  I like to move it (Reel 2 real).
Recomandari: Pentru o distractie de sambata noaptea, alaturi de prieteni, in caz ca n-aveti banii de intrare la un club fancy…..