The Smashing Pumpkins - Oceania

Printre cele mai trei dementiale videoclipuri realizate vreodata pe Mapamond se numara fara indoiala si Today-ul celor de la The Smashing Pumpkins. Realizat cu ajutorul unui echipament low – budget, povestea a ilustrat perfect tema cantecului, care pe plan muzical oscileaza la marea arta intre pasaje lente si portiuni cat se poate de loud, completate cu distorsuri de chitara pur si simplu geniale. Desigur, dupa doua capodopere de genul Mellon Collie and the Infinite Sadness  si Siamese Dream, era si greu ca vreodata trupa asta condusa cu o mana de fier de Billy Corgan sa mai arunce ceva „la fel de valabil” pe piata, dar noul disc al americanilor nu poate fi deloc categorisit ca fiind „low budget”.

Oceania  - ce face parte dintr-un ambitios proiect numit Teargarden by Kaleidyscope., programat sa adune laolalta 44 de piese intr-un album de concept – incepe cat se poate de zgomotos cu Quasar, melodie care iti aduce aminte de vremurile in care rock-ul era la putere in intreaga mass  - media si-n care vocea lui Corgan este exact acolo unde trebuie. Cel de-al 8 –lea disc al dovleceilor continua in aceeasi maniera cu Panopticon, care nu reuseste sa iasa in evidenta prin mai nimic, dar capata o magie aparte gratie celui de-al treilea track, The Celestials. Desi melodia se recomanda a fi „something din perioada baladelor de genul Wonderwall – ului celor de la Oasis“, pe parcurs mirifica alternanta intre perioadele slow si hard atat de caracteristica trupei se etaleaza din plin si fac din aceasta melodie unul din cele mai memomrabile momente ale acestui disc. Din fericire,  piesa asta a fost aleasa sa fie primul single extras din disc. In cazul in care sunteti la curent cu semnificatia versurilor compuse de Billy Corgan de-a lungul anilor, My love is winter descrie perfect valentele „dark” ale artistului. Fiindca albumele celor de la Smashing Pumpkins au avut dintotdeauna un „sens” doar in cazul in care au fost „degustate” pe de-antregul (si nu pe particici separate, cum e trendul), si Oceania se incadreaza in aceeasi oala. Daca faci prostia sa asculti cu atentie cele noua minutele ale piesei care da titlul albumului, exista o mare sansa ca ele sa nu-ti zica mai nimic, dar ascultate intr-un context aparte, ele se muleaza perfect pe feelingul pe care il emana acest disc. Categoric, nu e pentru toata lumea, iar pentru cei care cauta cu obstinenta „hituri” discul asta s-ar putea sa fie o mare pierdere de timp. Pentru cei care stiu sa caute dincolo de aparente, Oceania e un disc solid, care chiar daca nu se ridica la inaltimea capodoperolor din trecut ale trupei, are ceva al lui, pus deoparte...