Depeche Mode - Delta Machine

Fiindcă Depeche Mode e un nume care nu mai are nevoie de nicio prezentare, e clar pentru toată lumea că Delta Machine e un subiect aprig dezbătut în rândul melomanilor. Pentru a nu cădea în ispita unei evaluări „pripite“ am lăsat intenţionat să treacă niscaiva timp pentru această recenzie, nu de alta dar orice material realizat de David Gahan, Martin Gore şi Andrew Fletcher are nevoie de „timp“ pentru „fermentare“. Carevasăzică, ce a ieşit după această dospire? Un produs acceptabil şi nimic mai mult. Era clar pentru toată lumea că actualul disc al „depeşerilor“ care ţin steagul sus de la Speak & Spell / ul editat în 1981, va face ceva vâlvă. Lucrurile n-au pornit cu dreptul, căci sincer încă de la Welcome to my world am avut niscaiva îndoieli. Ăsta e

exemplul de piesă care şi-n ziua de azi am impresia că s-a „strecurat“ din greşeală printre cele 13 melodii incluse pe Delta Machine.

Desigur, înainte de apariţia discului am mai fost „trataţi“ şi cu Heaven, un alte extras care nu a reuşit deloc să mă cucerească, deşi n-aş putea-o încadra această piesă în rândul melodiilor „de duzină“. Pentru a categorisi acest disc într-un fel sau altul, e cât se poate de necesar să îţi stabileşti nişte aşteptări. Aşadar, ce vrei în 2013 de la Depeche? Să vină cu ceva nou, să meargă pe calea „synth“, sau să exploreze felia „rock“? Pentru subsemnatul, câte puţin din fiecare ar fi ideal. Sau mai pe româneşte, vreau ca DM să mă surprindă cu ceva. Fie el rău sau bun, să îmi dea ceva la care să rămân cu gura căscată. Şi cu urechea lipită de difuzor, of course. Ceea ce nu e cazul, cu Delta Machine, un album bunicel, dar prea „liniar“, un disc pe care l-am ascultat şi îl voi mai asculta în virtutea faptului că prin liceu aveam postere pe pereţii camerei cu această trupă, dar care nu ar fi căpătat acelaşi tratament dacă ar fi fost scos de oricine altcineva. Deşi prima jumătate a piesei Angel se înscrie în felia „slow“ cu care au cochetat DM pe acest disc, finalul acesteia este unul de mare angajament, în care băieţii reuşesc să fie la-nălţime, piesa fiind una din cele mai interesante creaţii de aici. Dealtfel şi My little Universe are acelaşi final bezmetic şi interesant. Poate dacă am fi ascultat doar a doua jumătate a tuturor pieselor de aici, rezultatul ar fi fost mult mai interesant. Lăsând gluma la o parte, aromele de blues din „Slow“ sunt cât se poate de comestibile.  Deşi e croită pe calapodul vremurilor de început DM, piesa „Broken“ nu reuşeşte să-ţi creeze niciun fel de fior. În schimb, Soft Touch/Raw Nerve, cu aceeaşi reţetă sonoră se recomandă a fi una din cele mai reuşite piese. Poate şi fiindcă  e mult mai „nervoasă“ decât majoritatea compoziţiilor de pe aici. Soothe My Soul e interesantă ş-atât, iar un alt moment reuşit e finalul „Goodbye“, în care aromele de blues se combină la fix cu efectele electronice. Se prea poate ca după atâtea melodii „reuşite“ să vă întrebaţi şi totuşi de ce nu sunt pe spate după acest disc. Motivul e cât se poate de simplu: de la Depeche Mode am pretenţii mult mai mari decât un disc „acceptabil“. Căci, la urma urmei, oricât l-ai lăsa la dospit, Delta Machine e doar de trei stele din cinci. Trist, dar adevărat.