O simplă enumerare a influenţelor pe care le are solistul algerian Rachid Taha (care trăieşte de la vârsta de zece ani în Franţa) e îndeajuns pentru a-ţi atrage atenţia. Carevasăzică, muzicianul născut în 1958 îşi trage seva din rock, muzică electronică, punk şi raï, „combinaţie“ cât se poate de ciudată prin simpla ei enumerare. Una din cele mai cunoscute piese ale sale este cover-ul Rock El Cashbah, care a apărut în filmul din 2007 dedicat lui Joe Strummer (The Clash). Pe care dacă nu o ştiţi, ar fi bine să ascultaţi la maxim aici. Zoom este cel de-al 9-lea album solo al celui care a fost numit pe bună dreptate de critici drept „The king of rock’n’raï”, care marchează un punct interesant în cariera artistului care a a debutat acum 30 de ani alături de trupa Carte de Séjour.
Încă din prima piesă a discului Wesh(N Amal), urechile melomanului sunt răsfăţate cu un melanj de ritmuri africane şi europene amestecate într-un mod miraculos. Şi asta, pentru că pe lângă alte bunătăţuri, aici ascultătorul se poate delecta cu sunetele scoase de mandolute, un instrument african derivat din tradiţionalul oud. Sound-ul ăsta explorat de Hakim Hamadouche face „casă bună“ cu influenţele coutry ale chitării mânuite de Justin Adams, cel care e dealtfel şi răspunzător cu producţia muzicală a discului, care în trecut a mai lucrat cu Tinariwen, Robert Plant sau Sinead O Connor. Următorul track de aici e complet diferit şi se bazează pe nişte sample-uri din Oum Kalsoum, o faimoasă solistă din Egipt, iar Jamila e genul acela de piesă pe care nu ştii cum s-o categoriseşti, fiind un melanj de excepţie între sound-uri electronice şi arabe. Unul din cele mai reuşite momente ale discului este însă cover-ul după Elvis Presley, Now or never. Alături de Jeanne Added, varianta asta a binecunoscutului hit este pur şi simplu demenţială şi merită a fi ascultată pe repeat. Ana reuşeşte să fie o altă piesă cu „lipici“ care s-ar preta pe coloana sonoră a oricărui film în care actorii principali ajung în vreun cartier arăbesc din te miri ce colţ al lumii, iar Ya Oumri e un soi de Sex Pistols îmbibat în sunete orientale. Interesant este că pe parcursul acestei piese, realizată alături de Khalouni, influenţele punk se mulează la fix peste instrumentele tradiţionale cu care este îmbogăţit sound-ul acestui material discografic. Tocmai când credeai că urechile tale s-au obişnuit cu „ghiveciul“ ăsta, vine la rând „Algerian Tango“, care te lasă speechless. Galbi, pe de altă parte te conduce în lumea western-urilor cu John Wayne, iar unul din cele mai tari momente ale discului vine odată cu ultimul track, Voila, Voila. Pe melodia asta au colaborat printre alţii Eric Cantona şi Brian Eno, iar piesa are un farmec aparte, fiind un remake după o variantă mai veche a acesteia. Ar fi chiar nedrept să nu amintesc faptul că o mână de ajutor a fost dată şi de Mick Jones (The Clash) şi că albumul ăsta are toate şansele să deschidă minţi. E o excursie exotică în care diverse stiluri se întrepătrund fioros pe alocuri, o demonstraţie a faptului că muzica din zilele noastre poate dărâma lejer orice fel de restricţii şi bariere lingvistice.
Principalul atu al muzicienilor care nu fac parte din tagma celor încadrați în mediocritate constă în puterea acestora de a trezi în rândul celor care le ascultă cântecele, diverse sentimente și imagini care stau undeva ascunse prin hățișurile memoriei. Oridecâte ori cineva atinge o coardă sensibilă se declanșează o vibrație aparte, care reușește să-ți insufle acel sentiment de bine, care ar trebui să vină la pachet cu arta asta numită muzică. Din păcate, în vremurile actuale în care diletantismul este adesea ridicat la nivel de artă, misiunea asta pare-se că a fost abandonată de către mulți. Și totuși, unii n-au abandonat lupta. Este și cazul lui Ravi Hazard. Pe numele său adevărat Răzvan Stochița, „Ravi Hazard “ a început să scrie poezii la vârsta de 14 ani și a descoperit muzica folk la vârsta de 16 ani, în timpul unei călătorii la munte. De aici și până la a împrumuta o chitară, a se închide în casă două săptămâni și a învața să cânte prima melodie a fost doar un pas. În 1997...
„În clipa în care ai apărut / Eu nimic nu am mai vrut / Simplu am înnebunit / M-ai îmbolnăvit“. Sunt primele versuri care se fac auzite pe albumul formației Amala. Piesa cu pricina numită „Tu ești boala mea“ lămurește cât se poate de exact filmul formației care s-a născut în 1989 la Timișoara. Este vorba de acel rock clasic care făcea ravagii în vremurile în care muzica nu era numai despre showbusiness și-n care lumea nu se înghesuia să consume pe bandă rulantă produse muzicale insipide, incolore și inodore. Da, e un soi de remember the time care îi va unge la suflet pe cei care se intitulează rockeri. Pe lângă acest aspect, discul ăsta e și un fragment de istorie, căci această primă înregistrare oficială a formației timișorene cuprinde compoziții semnificative din negura timpurilor. Amala a fost creată de către Grujic Ljubisa, zis și , „Mișa, iar după o serie de schimbări de componență, reveniri și desfințări a reușit să lanseze materialul discografic de debut numit ...
Cele mai bune albume românești ale deceniului Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichet...
Te lasa fara cuvinte!!
RăspundețiȘtergereFoarte frumos!
RăspundețiȘtergere