De ascultat

  E clar pentru toată lumea că o trupă care are versuri de genul „Ce surpriză să te-ntâlnesc/Chiar aici pe fundul fântânii din neomenesc/Din întuneric venim, Încă putem să ne-oprim“ nu se adresează melomanilor care se topesc după declarații de dragoste etalate de Direcția 5 sau Holograf...de exemplu.  Om La Lună e un fel de Robin and the Byrons. Un amestec neaoș între Robin and the Backstabbers și Byron,. Figura centrală a formației, Doru Pușcașu are doze serioase din melodicitatea instrumentațiilor și textelor prestate de Dan Byron și Andrei Proca , iar pe ici pe colo melodiile au și câte un strop de Alternosfera, rezultatul final fiind unul agreabil.  Fiindcă în ultimele decenii artiștii din întreaga lume au cam epuizat toate titulaturile cu rezonanță, e tot mai greu să apari din neant cu un nume șmecher și provocator. Chiar dacă pe partea de aranjamente muzicale Om La Lună nu iese în evidență cu nimic care să te facă să exclami celebrul „waw“, titlul acestui disc merită cu prisosinț

  În mare parte, discul de debut al proiectului VanDerCris se poate încadra în categoria „predictibil“, cu multe lucruri care „sună“ exact așa cum te-ai fi așteptat să fie, doar prin consultarea echipajului care a realizat această excursie sonoră. Constatarea aceasta nu știrbește cu nimic însă faptul că discul ăsta emană o serioasă doză de optimism, iar cele 59 de minute din playlist-ul discului îți reamintesc de vremurile bune. Cele în care publicul era atent la creațiile artiștilor cocoțați pe scene și-n care fețele spectatorilor sau ascultătorilor radiau crâmpeie de fericire doar din cauza artei. Timpurile în care muzica era savurată pentru magia ei proprie, cele în care nimeni nu era preocupat să epateze și-n care nu s-a inventat „live“-ul pe rețelele de socializare.  Revenind la albumul proiectului VanDerCris e de bun augur să amintim că acest echipaj sonor s-a născut undeva prin primăvara anului trecut,  ca un manifest personal al lui Horea Crișovan. E vorba de artistul timișorea

  Nu știu alții cum sunt, dar, când mă gândesc la magia muzicii primul lucru care-mi vine în cap pentru o explicație pertinentă a pieselor cu adevărat memorabile este ........un gram de impredictibilitate. Bucățile muzicale și albumele care au o „nebunie“, care reușesc să te surprindă prin diverse metode, fie că au texte șugubețe fie că armoniile muzicale-s surprinzătoare....cam asta numesc eu „cireașa de pe tort“. Personal, nu mă dau în vânt după chestiile „clasice“, cele care corespund „așteptărilor“. Din acest punct de vedere la prima ascultare, „Să nu urăști nimic“, noul album al celor de la Pragu De Sus, nu m-a dat pe spate. Aparent, ceea ce prestează băieții ăștia aici intră-n categoria sunetelor și pieselor „cuminți“, cu aranjamente muzicale corect executate, dar care nu au acea scânteie care separă lucrurile extraordinare de celelalte. La o audiție mai atentă a discului însă, există șansa să descoperi elemente mai puțin predictibile.  În ultimii 17 ani, de când există Pragu de

  Fără a face parte din gașca inițiaților în ale jazz-ului, fiind mai degrabă un simplu meloman care devorează aproape toate genurile muzicale prezente pe piață, pot afirma cu tărie că primul album de autor al lui Puba Hromadka merită să fie băgat în seamă de fiecare omuleț de pe această planetă care rezonează în vreun fel sau altul cu ceea ce ne place să numim „vraja muzicii“. Cele nouă compoziții proprii care se găsesc pe acest disc editat sub titulatura de Puba Jazz Connection curg cât se poate de natural și se încadrează lejer în categoria mainstream jazz. Piesele sunt „aerisite“ și se pretează a fi ascultate pe-ndelete atât într-o drumeție cu peisaje mirifice în fundal cât și la foșnetul lemnelor care trosnesc într-o sobă în toiul unei toamne răcoroase la o cabană din Gărâna sau elsewhere.   Comparația cu peisajele mirifice nu e deloc întâmplătoare, căci prima și ultima melodie de aici fac referire la două așezări ale patriei noastre care ar trebui să fie cunoscute amatorilor de j

  Titlul primului album de autor semnat Zoli Toth te poate duce cu gândul la un slogan publicitar. Sau chiar la o filozofie cât se poate de adecvată vremurilor pandemice pe care le trăim. Poate fi și un soi de „pipa păcii“. Adică o strângere de mână între amatorii de muzică așa numit clasică și cei îndrăgostiți de sound-urile înglobate în ceea ce ne place să numim în zilele noastre „electronică“.  Grație tehnicii actuale, la prima vedere, combinația asta de stiluri este la îndemâna oricui. La a doua vedere, „ciorba“ asta nu e așa simplă. Căci, dincolo de înțelegerea celor două zone muzicale distincte ai nevoie și de o oarecare „nebunie“ pentru a te aventura într-o direcție care necesită atenția completă a ascultătorului în niște vremuri în care lumea numai are răbdarea de a descoperi lucruri cu adevărat interesante. În afara țărișorii noastre, genul acesta de combinație a avut parte de câteva exemple reușite. În patria noastră, sufocată de muzici de tip „gumă de mestecat“, genul acesta

  Pentru acei dintre voi care nu știți cine este Raul Dudnic, pe scurt avem de-a face cu un om care a devenit cunoscut pe plan muzical prin anii 80 în duetul de folk Dinu – Dudnic, care a dus mai apoi la nașterea formației Abra. Cireașa de pe tort rămâne însă prezența sa în componența formației Cargo. Prin 1995 Raul Dudnic a plecat definitiv în Canada, unde realizează diverse emisiuni dedicate comunității românești. Și chiar dacă în coperta interioară a acestui album Raul remarcă faptul că „mi-a luat ceva vreme să realizez că muzician nu mai sunt“, magia sunetelor n-a rămas neexplorată, astfel încât Raul Dudnic a lansat un disc. Primul. Poate nu ultimul..... Mă văd nevoit să remark încă din prima clipă că cele 11 piese incluse aici au un iz aparte. Și asta nu doar pentru faptul că melodiile cu pricina au fost compuse în ultimele trei decenii. Ci pentru faptul că au o naturalețe aparte, cum rar ți-e dat să auzi/vezi în zilele noastre. E un disc fără prea multe artificii, fără „îmbunătăț

  Ne place să spunem adesea că aparențele înșeală. Nu și-n acest caz. Căci, dacă e să arunci o privire pe coperta albumului semnat Ana Kui, un lucru e clar ca lumina zilei: ceea ce se află înglobat în piesele discului ăsta de debut nu are cum să nu fie o muzică ce izvorește din adâncul sufletului. Ca și pe copertă, și-n cele zece piese lipsește „sclipiciul“ omniprezent în produsele „de consum“ din zona muzicii moderne. Ceea ce se găsește aici este emoție nefiltrată, cugetări exprimate fără prohibiție și muzică în stare nealterată.   Într-o lume în care naturalețea și bunul simț riscă să devină niște amintiri, albumul timișorencei Ana Kui este o apariție interesantă. În principal, cee ace se regăsește aici se poate îngloba în balade pop, iar contrastul dintre „oldschool“ și „modern“ e adorabil, pe alocuri.  Carevasăzică, melodiile compuse special parcă pentru sexul frumos ies la iveală încă din prima piesă, „Gânduri mici“ , care este un amalgam neobișnuit între piesele incluse în muzica

       Cele mai bune albume românești ale deceniului                                                Top realizat de Zoltan Varga ABRA - Șapte După trei albume scoase în Germania și un disc apărut în țară noastră sub numele de La frumusețea ei, formația Abra a editat în 2010 albumul Șapte, realizat cu masivul sprijin a lui Mircea Baniciu. Adrian Enescu – Invisible Movies Invisible Movies merită să intre în colecţia oricărui meloman serios din această ţară pentru simplul motiv că documentează sonor „soundtrack“ –urile made in România din ultimii aproape 40 de ani. OK, poate e prea pretenţios termenul de soundtrack, căci câteva din piesele de p-aici sunt simple „acompaniamente“, dar aţi înţeles ideea. Alexandra Ușurelu – La capătul lumii Alexandra Uşurelu a fost etichetată un soi de Norah Jones a României. Dincolo de etichete mai mult sau mai puţin adecvate, artista merită toată atenția iubitorilor de frumos. Alexandrina – Flori de spin O figură aparte în indus

Chiar dacă aparent industria muzicală autohtonă are parte de „ceva mișcare“, la capitolul apariții discografice lucrurile nu-s defel roz. Din multe motive, pe care orice om cu capul pe umeri le cunoaște. Dacă vorbim de ceea ce unii se încăpățânează să eticheteze drept rock alternativ, lucrurile-s și mai „în ceață“. Carevasăzică, băieții care-și spun cât se poate de „wise“, Omul cu Șobolani, tocmai au lansat cel de-al 8-lea album discografic de studio din carieră, numit „Fabrica de Păpuși“. E nevoie din start să punctez faptul că în sărăcăcioasa branșă autohtonă nu e de ici de colo să scoți atâtea discuri. E nevoie de perseverență, curaj, determinare, o doză de nebunie și multe altele pentru a răzbate într-o asemenea „junglă“. Încă de la început, formația alcătuită pe imaginea solistului Dan Amariei a mers pe texte autohtone așezate pe o combinație de riff-uri aflate unde între Alice in Chains, Blur și Nirvana. Din fericire, spectrul sonor nu se schimbă nici pe parcursul noului disc

Unele lucruri nu se schimbă niciodată. De exemplu faptul că adesea nu e ușor să ai cuvintele potrivite la tine. Chestia asta au observat-o mulți, inclusiv F.R. David care prin 1982 a cucerit lumea printr-un cântecel care a avut refrenul „words/don t come easy to me“. De-a lungul vremurilor, creatorii de melodii au tratat această problemă în fel și chip. Unii au preferat să sugereze cuvintele prin „la la“-uri sau „na na“-uri. Chiar și Sting a preferat această abordare într-o superbă melodioară de pe vremea The Police care purta ineditul titlu „De do do do de da da da“. Alții s-au dedat la diverse poante. Adevărata poantă este că însuși semantica acestui cuvânt are un strop de umor. Și asta pentru că „poantă“ poate fi extremitatea anterioară a piciorului unei balerine sau punctul culminant al unei glume. Cei doi băieți care colindă țara-n lung și-n lat sub titulatura de Țapinarii pun un mare accent accent pe „lyrics“. Care conțin adesea poante. E și normal să fie așa, căci orchestr

Nu trebuie să fii un critic muzical ca să simți că melodiile celor de la byron au o sonoritate aparte. E exact ca și acel „signature“ pe care vreun muzician celebru îl aplică unui instrument care mai apoi este adulat de marea masă. Sound-ul distinct al formației care se pregătește să lanseze cel de-al șaptelea album de studio se revarsă în valuri spumoase și e clar ca lumina zilei că „Nouă“ va avea parte de un succes răsunător în rândul celor care prețuiesc construcțiile muzicale ale artiștilor care au devenit cunoscuți cu debutul „Forbidden Drama“.  De această dată, „drama“ muzicală a celor de la byron nu mai este interzisă melomanilor care nu se descurcă prea bine în limba lui Shakespeare. Carevasăzică, , enfin, byron chante en roumain. Și prin acest fapt, sunt sigur că formația va reuși să cucerească și alte felii de public pe viitor. Măiestria textelor „meșterite“ abil de către „boss“-ul Dan Byron răzbate din fiecare colțișor al celor 12 melodii incluse pe „Nouă“. Într-un

Nu trebuie să fii neapărat fan de muzică buegrass/folk/americana pentru a petrece clipe drăguțele alături de muzica celor de la The Death South. Ca și mulți alții, primul contact cu formația care își are sediul în Canada s-a produs odată cu melodia „In Hell I'll Be In Good Company“, o compoziție prea șmecheră pentru vremurile noastre care a apărut acum cinci ani pe discul numit Good Company . Tehnic, ceea ce abordează domnii aceștia canadieni nu se poate reduce la etcihete de bluegrass și folk, căci „feeling“-ul care se revarsă din cele 13 piese incluse pe noul album include multe alte bunătățuri printre care la repezeală aș aminti arome de punk. Nu e nici o exagerare în statement-ul anterior, fiindcă chiar și cei patru artiști care-și spun The Dead South au subliniat acest fapt.  După succesul single-ului care i-a făcut cunoscuți în lumea întreagă (melodie care are peste 153 de milioane de vizualizări pe Youtube), canadienii au reușit să impresioneze și prin show-urile

Dacă nu ați auzit de Kim Wilde, e bine să știți că e vorba de o solistă care a cunoscut topurile în 1981 cu „Kids in America“. Deși este considerată pe bună dreptate un sex simbol al muzicii pop, Kim Wilde a abordat o muzică mult mai „șmecheră“ decât suratele sale gen Kylie Minogue sau Madonna, fiind un soi de variantă feminină a lui Billy Idol. Da, e greu de crezut, dar în anii 80 nu toată muzica de la radio suna la fel. Cu ochi albaștri, păr blond și coafura tipică acelor ani, Kim Wilde a devenit rapid un nume pe buzele tuturor. După o perioadă în care s-a concentrat mai mult pe grădinărit (a publicat și câteva cărți în domeniu), Kim Wilde a revenit în lumina reflectoarelor cu câteva albume bine primite de public, printre care s-a numărat și “Here Come The Aliens“, apărut în luna martie a anului trecut. De această dată, solista britanică a scos primul ei album live din carieră, un dublu CD cu înregistrări din mai multe concerte, care captează pe deplin magia care se declanșează

Inevitabil, orice cronică dedicată formației Sur Austru e musai să cuprindă referiri la Negură Bunget. Cât se poate de logic, fiindcă, trupa este  noul proiect al membrilor din ultima componență Negură Bunget. După cum era de așteptat, tematica discului are la bază un filon inspirat din natura și folclorul transilvănean. Drept urmare, albumul de debut al celor de la Sur Austru,  apărut la casa italiană de discuri Avantgarde Music îi va unge la suflet pe melomanii care devorează black metal – ul.  Producția este impecabilă, riff-urile agresive alternează „armonios“ cu „liniștea pădurii“ care se răspândește în momentele „potololite“  ale compozițiilor iar sentimentul pe care îl ai după audiția celor opt piese incluse pe „Meteahna Timpurilor“ este acela că oamenii aceștia chiar au realizat un produsc în care au pus suflet, care nu are cum să te lase indiferent. Videoclipul care promovează acest album, „De Dincolo de munte“ e o mostră cât se poate de reprezentativă a modului în ca

Un soi de Șuie Paparude amestecat cu Joy Division și nebunia celor de la The KLF. Cam asta te așteaptă în momentul în care îți faci timp să asculți în liniște cele zece piese incluse pe albumul „Stunning Luxury“ al britanicilor care alcătuiesc trupa Snappes Ankles. Nu te încumeta să faci asta dacă nu ești pus pe descoperiri noi. S-ar putea să te frigi. Și asta pentru că nu e defel genul acela de piese care rulează în background în timp ce te îndeletnicești cu trimiterea unui email oficial și nici genu ăla de muzică de lift care te ajută să îți omori timpul pe la birou așteptând ora când ești gata s-o zbughești spre casă. E nebunie combinată cu paranoia, e flux și reflux în același val, e giga - mișto.  Lucrurile debutează cât se poate de confuz căci ‘Pestisound (Moving Out)’ este tipul ăla de piesă care te face să te întrebi cât se poate de serios, „dar ce am ascultat eu p-acilea“?. Probabil că intenționat, cei de la Snapped Ankles au introdus un start cât se poate de fals,

Oare cu ce se mai mănâncă jazz-ul în 2019? Răspunsul, desigur, e ...vânare de vânt, căci fiecare dintre noi are un „feeling“  aparte la acest capitol, condiționat de sound-ul artiștilor cu care am crescut sau pe care tocmai i-am descoperit. Povestea de azi îl privește pe Shabaka Hutchings, considerat de critici drept unul din cele mai inovatoare nume ale jazz-ului contemporan. Născut în capitala Marii Britanii dar crescut în Insulele Barbados, artistul a învățat să cânte la clarinet alături de rimele unor artiști ca Nas, Notorious BIG sau  Tupac. După ce a revenit în țara care a generat cele mai interesante proiecte muzicale ale lumii, artistul a luat contact cu o serie de nume celebre ale scenei din UK și astăzi se poate mândri cu trupele Sons of Kemet și  Shabaka and the Ancestors (unde este lider) sau  The Comet Is Coming. Dacă în albumul de debut al acestui proiect numit Channel the Spirits, gașca a cochetat îndeobște cu sunete gen Sun Ra sau John Coltrane, de această dată nara

Pe plan muzical, atunci când „etno“ se întâlnește cu „modern“, întotdeauna  apare o problemă-n plus. Și asta pentru că linia de demarcație între „kitsch“ și „original“ e subțirică rău. Nu de puține ori avem de-a face cu artiști care marjează pe această „ciorbă“ doar din considerente legate de public, căci în zilele noastre pentru a ieși din „bula proprie“ e indicat să „servești“ și alte audiențe, carevasăzică execuți acest pas doar pentru o expunere mai mare. Există desigur și artiști care încearcă acest exercițiu fără a-și propune faimă cu orice preț. Și care nu-s  neapărat originali, dar purced la imixtiunea celor două direcții mânați de cele mai bune sentimente care nu au deloc de-a face cu dorința neapărată de a-și crea cele 15 minute de faimă. Băieții de la Dirty Shirt fac parte din această categorie, din cauza faptului că  bucățile lor muzicale nu sunt inventate pentru a capta atenția publicului mainstream.  Nebunia asta de folclor îmbibat cu hardcore și alte bunătățuri meta