De ascultat

                                                       Cea mai cunoscută trupă de hardcore din România, IPR, a apelat la unul din cele mai mişto „trucuri“ popularizate la nivel mondial de MTV, pentru a oferi fanilor un nou material discografic. Ca o mică paranteză, deşi în accepţiunea generală seria de concerte MTV Unplugged a „revoluţionat“ muzica, e bine de ştiut că primul recital de această factură a avut loc prin 1968 când Elvis Presley a apărut la TV în faţa unui public restrâns în cadrul unui eveniment numit '68 Comeback Special. Indubitabil, în ultima vreme a devenit oarecum „trendy“ ca formaţiile „supărate“ să abordeze şi seturi „liniştite“. IPR nu a marşat prea mult pe această idee. Dealtfel în cariera lor începută în 1995, trupa a cântat de foarte puţine ori în această variantă, prima lor „încercare“ de acest fel petrecându-se prin 2012 la clubul Daos din Timişoara în cadrul unui eveniment şugubăţ denumit „Transplant acustic“, repetat mai apoi şi-n clubul F

                                            Aparent, zece ani e o perioadă cât se poate de lungă atunci când vorbim de muzică. Chiar şi-n ciudata industrie muzicală de pe meleagurile noastre într-un deceniu s-au schimbat destul de multe. Mai ales la dance şi pop, unde deşi versurile unor piese sunt cât se poate de handicapate, sound-ul este totuşi accaptabil. Din păcate, scena hardcore – metal – rock românească nu a trecut prin schimbări spectaculoase în ultimul deceniu. E drept, au apărut multe festivaluri unde se ascultă riff-uri agresive, au apărut şi câteva trupe din aşa numitul alternativ – rock, dar la „agresivităţi“ situaţia nu e cu mult diferită de cea din trecut. Trupele din această „ciorbă“ care au ţinut pasul cu vremurile sunt destul de puţine, iar la capitolul „sound“ ar mai fi multe lucruri de îmbunătăţit.  Carevasăzică, la zece ani de pauză de la ultimul album Coma, aşteptările visavis de acest disc erau în funcţie de perspectiva fiecăruia. Din capul locului trebuie

                                          Fără îndoială timişoreanul Claudiu Lazarciuc este o rara avis în peisajul muzicii româneşti. Anul trecut, artistul a fost nominalizat la Idyllwild International Festival Of Cinema în Los Angeles, California pentru coloana sonoră a filmului „The Boatman”, pe care a compus-o. Anul acesta a debutat cu un proiect pe care îl numeşte „world-music contemporan“ care poartă numele de Nadayana şi un material discografic de debut care merită toată atenţia melomanilor îndrăgostiţi de sound-uri „paşnice“, numit „Nine“. Poate că o sintagmă mai exactă care descrie această muzică ar fi aceea de „ambientală“. Poate chiar e un soi de ambiental – world music. Nici nu mai contează, căci muzica asta te vrăjeşte. Din prima. Numele Nadayana vine din sanskrita „nadam” (sunetul interior care apare în meditaţia profundă) şi „yana” (cale – către aceea stare de contemplare). Alături de el, în proiect mai colaborează Julia Lazarciuc. „Vocea“ pricnipală a acestui mate

                                          Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la „gypsy – rock“, merg cu gândul spre nume ca Kultur Shock sau Gogol Bordello . Lista ar putea continua, dar singurul nume de pe albumul Gypsy Rock care are vreo legătură cu titlul este Zdob şi Zdub. Despre Damian Drăghici se ştie de demult că e un artist care o „arde“ pe tărâmul muzicii gypsy. Dar vorba celebrei Pink, „where is the rock – n roll?“. Ei bine, din acest punct de vedere, titulatura acestui disc este pur şi simplu lipsită de conţinut, căci majoritatea pieselor incluse aici n-au niciun soi de feeling rock. Singurul moment de aici care poate fi gustat de oamenii care şi-au învârtit pletele la vreun veritabil concert de gypsy – rock ar putea fi „La Chilia-n port“, unde maeştrii de la  Zdob şi Zdub aruncă în ecuaţie armoniile tipice cu care ne-au obişnuit. Şi o fac bine de tot. Un alt moment care s-ar putea apropia de rock este „Dă mama cu biciu-n mine“, în care apare un alt tip c

                                                   La patru ani distanţă după excelentul album „Alma“, pianistul  cubanez Omar Sosa şi trompetistul italian Paolo Fresu au revenit în atenţia melomanilor cu un album captivant din cale afară. Spre deosebire de discurile „clasice“ de jazz, materialul discografic de faţă „navighează“ prin diverse zone stilistice într-un mod aparte. Piesa care deschide acest material discografic este un remake al celebrului hit Teardrop din visteria celor de la Massive Attack . De această dată "Teardrop-Ya Habibi" aduce în ecuaţie sound-uri arăbeşti, porţiuni de neo – soul şi synth-uri izbutite. Desigur, un şarm aparte vine cu frumoasa voce a solistei Natacha Atlas . Un alt nume cu rezonanţă care este prezent pe acest disc este Jaques Morelenbaum. Un muzician care a colaborat printre alţii cu Dulce Pontes, David Byrne, Cesária Évora Ryuichi Sakamoto,Mariza sau Sting. Construită pe un schelet cât se poate de minimalist, „Sensuousness&

                                                Pare greu de crezut dar francezii de la Justice au editat până acum doar trei materiale discografice în cei nouă ani de existenţă pe scena muzicală a muzicii. Asta dacă punem la socoteală şi excelentul disc Woman, apărut pe 18 noiembrie, un disc în care maeştrii sound-ului electronic îmbibat cu accente industrial şi disco a la anii 70 îşi arată din nou punctele tari. Desigur, orice ascultător familiarizat cu Justice tinde să găsească eventuale asemănări cu precedentele † sau  Audio, Video, Disco, discurile care au pus Justice pe hartă. Comparaţiile cu creaţiile anterioare sunt mai puţin importante, căci în 2016 sound-ul Justice nu mai e atât de „fresh“ precum era acum nouă ani. Cu toate acestea, oamenii nu fac deloc rabat de la standardele ridicate cu care ne-au delectat în trecut, carevasăzică Woman este cel puţin la fel de enjoyable ca şi apariţiile anterioare. „Safe and Sound“ reuşeşte să fie un start mega – captivant di

                                                 Chiar dacă în vremurile noastre tot mai puţini artişti pun preţ pe coperţile discurilor (mai ales în muzica electronică), Nicolaas Jaar nu face parte din această categorie. Dealfel, tânărul american cu origini din Chile este foarte greu de categorisit. Deşi se inspiră cât se poate de sănătos din house şi techno, piesele lui au parte de sound-uri misterioase, loop-uri de chitară, pian şi multe alte asemenea bunătăţuri sonore care fac ca muzica lui să fie „ambalată“ undeva la capitolul muzică experimentală. După un prim album cât se poate de bine primit în întreaga lume şi câteva colaborări cu chitaristul Dave Harrington în proiectul Darkside , Jaar a revenit cu Sirens, un disc la fel de misterios ca debutul său, dar care oferă o paletă cât se poate de largă de emoţii pozitive oricărui meloman open – minded. Revenind la coperta acestui album, “YA DIJIMOS NO PERO EL SI ESTA EN TODO” se traduce prin „Am spus deja nu, dar da-ul e în toa

                                           Fiindcă trăim în nişte vremuri numite mai mult sau mai puţin şugubăţ „polittically correct“, atunci când în mass – media apare cuvântul „arab“, lucrurile tind să devină extrem de sensibile. Şi-n lumea muzicală, unde unul din exemplele cele mai elocvente a fost cel creat de primul single al grupului The Cure. Numit „Killing an arab“ şi inspirat dintr-un roman al lui Albert Camus, single-ul a avut parte de reacţii cât se poate de controversate, care au dus până acolo încât în unele concerte ale trupei, piesa să fie cântată cu titlul „Kissing an arab“. Conform descrierii proprii, Acid Arab este un duet din Paris al cărui ţel este să amestece tot felul de muzici est – europene (din Nordul Africii, Liban, Egip, Turcia sau Mumbai) cu sunete elctronice, de la acid house la techno. De-a lungul vremurilor, nu puţini au fost care au pornit pe aceeaşi abordare şi în multe cazuri, rezultatele au fost mai mult sau mai puţin dubioase. Spre deosebir

                                                         În cazul în care nu aţi aflat încă, vă divulg un secret: Timişoara are parte de o compilaţie sonoră care oglindeşte în fiecare an ce se întâmplă în oraşul de pe Bega. Prin catacombe, cluburi de profil, beciuri improvizate, festivaluri de mare anvergură şi alte cele. Desigur, e vorba de muzică. Şi asta nu de ieri, de alaltăieri, căci acest „ One Take Made in TM“ este cea de-a 8-a compilaţie de acest fel. Cei care au ascultat compilaţiile anilor trecuţi au sesizat desigur că lucrurile se mişcă în direcţia bună. Ceea ce e şi normal. De această dată, „naşii“ acestui demers de aplaudat, au dus lucrurile la „next level“. Spre deosebire de anii precedenţi, oamenii nu au mai aşteptat demo-uri de la artişti, ci le-au „creat“. Drept urmare, zece trupe din Timişoara au fost invitate în subsolul magazinului  U – Man într-un studio amenajat cu sprijinul celor de la Soundcreation, pentru înregistrări. Fiecărei trupe i s-a pus la dispo

                                          Indubitabil, în materie de muzică electronică, oferta este cât se poate de generoasă. Într-atât de bogată, încât este tot mai greu să „cerni“ chestiile faine de refulările unor indivizi care-şi spun of-ul cu ajutorul nenumăratelor softuri menite să compui vreun track în zilele noastre. Drept urmare, numărul producţiilor dubioase creşte nepermis de mult, iar „filtrul“ fiecăruia este tot mai greu de setat. Desigur, un bun punct de plecare este casa de discuri sub umbrela căreia apare câte ceva. Iar atunci când este vorba de Smalltown Supersound, poţi băga mâna-n foc că produsul pe care îl pun pe tapet este unul valabil. Nu doar pentru că aici au văzut lumina zilei producţiile celor trei sfinţi ai muzicii space – disco (Lindstrom, Prins Thomas şi Todd Terje), dar mai ales pentru că discurile de aici au substanţă. Şi fiindcă am ajuns la capitolul descoperiri noi, astăzi e timpul pentru Mungolian Jetset. Wikipedia ne spune că trupa asta e for

                                  Muzica din zilele noastre poate fi divizată în două mari „felii“: cea instrumentală şi cea care beneficează de părţi vocale. Graţie faptului că pământenii au descoperit beneficiile muzicii fabricate cu ajutorul soft-urilor, în ultima vreme au apărut tone de muzici „instrumentale“. Când vorbim de muzica electronică „de dans“ lucrurile-s destul de simple, fiindcă categorisirile vin cât se poate de natural. Atunci când avem de-a face însă cu artişti care navighează în conceptul numit rock, categorisirile-s mai complicate, căci multitudinea de influenţe ale acestui gen adaugă stropi de şarm fiecărei compoziţii din acest spectru. Cei trei muzicieni londonezi care alcătuiesc formaţia Three Trapped Tigers activează în aşa – numitul instrumental noise rock. Cel de-al doilea material discografic al lor nu este câtuşi de puţin „tăcut“, dacă e să facem referire la titlu. Ba dimpotrivă, e o explozie de energie şi „zgomot“ care adeseori te duce cu gândul la

                               În cazul în care nu ai ascultat niciodată Ramones, sunt destule şanse să nu te dea pe spate sound-ul acestei trupe legendare. Şi totuşi, pentru cei care au urechile desfundate audiţia albumului Ramones – apărut iniţial în luna aprilie a anului 1976 – ar trebui să fie o experienţă deosebită. Zilele acestea, albumul cu pricina a căpătat o apariţie nouă, frumos botezată 40th Anniversary. Desigur, de-a lungul timpului a curs multă creneală pe subiectul Ramones, aşa că e cât se poate de greu să spui ceva nou despre acest subiect. Discul original cuprinde versiuni remasterizate ale unor diamante sonore ca „I Don’t Wanna Go Down to the Basement,” “Now I Wanna Sniff Some Glue,” sau “Beat on the Brat.” În ultimele decenii, o tonă de trupe din întreaga lume s-au inspirat din creaţiile trupei americane care şi-a înregistrat discul de debut pentru numai 6.400 de dolari, o sumă infimă la acea dată. Muzica lor trebuie judecată şi după faptul că pe vremea aceea t

                                         Spre deosebire de cele trei materiale discografice editate anterior acestui „Statele Unite Ale Balcanilor“, „echipa“ constituită în jurul conceptului Subcarpaţi reuşeşte să facă un pas înainte. Şi asta, în primul rând pentru că oamenii au reuşit să iasă din carapacea aceea de hip – hop – etno pe care au pedalt en – gros până acuma. Nu ştiu exact de unde vine această maturitate a echipei. Poate datorită faptului că în ultima vreme, trupa a experimentat diverse chestiuni. Cum ar fi concertele susţinute alături de Orchestră. Poate datorită faptului că în „echipă“ apare şi timişoreanul Alin Stoianovici (acordeon şi synth). Poate pur şi simplu, oamenii au simţit că trebuie să facă şi altceva. Cert este că „it just happened“. Carevasăzică, melodiile nu mai sunt atât de simpluţe ca-nainte. Se mai aude pe ici pe colo şi drum and bass, ba chiar şi rock. Ca să nu mai zic de breakbeat şi grime. Plus alte bunătăţuri surprinzătoare. Avem Subcarpaţi mai

                                           De-a lungul anilor, timişoreanul (născut în Lipova) Petre Ionuţescu a fost implicat în multe „nebunii“. Mă refer aici strict la muzică, biensur. Fie că a apărut alături de Blazzaj, Alexandrina, Negură Bunget sau cu maeştrii muzicii IDM care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento , muzicianul a reuşit să surprindă de fiecare dată, cu faţete artistice ieşte din tipar. La fel stau lucrurile şi cu discul de faţă. Cele aproape 50 de minute comprimate în şapte piese care alcătuiesc „Maria Radna Live“ oferă o audiţie interesantă şi reconfortantă, cu subtilităţi de mare rafinament, care merită savurate de melomanii care nu caută hituri cu orice preţ. Printre surprizele care aşteaptă să fie devorate de melomanii deschişi la noi orizonturi muzicale se numără şi „Şapte“, un omagiu adus compozitorului de muzică contemporană György Ligeti, cel care a „năşit“ celebra piesă Atmospheres inclusă în filmul lui Stanley Kubrik „2001, Odiseea spaţială“.

The Different Class- Drop Of Rock                                                    Albumul de debut al celor de la The Different Class demonstrează că muzica românească are toate şansele să-şi revină din letargia în care se zbate de mai mult timp. Mai exact, vorbim de rock-ul autohton. Ceea ce cântă omuleţii aceştia poartă numele de groove – rock, în accepţiunea lor. Simplificând, e rock cu cojones. În bucătăria internă a celor de la The Different Class se regăsesc o serie de arome interesante: niţel stoner, oleacă grunge, niscaiva punk şi iz de power – rock. Judecând strict după spectrul muzical timişorean, băieţii sunt o combinaţie reuşită între The Egocentrics şi Burning Table . Iar dacă e să privim mai departe, influenţele lor sunt multe şi numeroase: de la Tool la MC5 , trecând prin Pearl Jam şi înfruptându-se şi din The Stooges . Sau chiar The Doors , căci există pe acest album destule pasaje care amintesc de celebra trupă. Şi fiindcă în zilele noastre etichetel

Zucchero - Black Cat Chiar dacă blogul de faţă nu este concentrat în mod uzual pe apariţiile din zona muzicală botezată „pop“, din când în când semnatarul acestor cronici mai „apleacă“ câte o ureche şi prin apariţiile din acest gen. Iar atunci când vine vorba de Zucchero , e musai să încep cu cuvinte de laudă. La şase ani distanţă faţă de ultimul său album Zucchero a revenit în lumina reflectoarelor cu un material discografic căruia cu greu poţi să îi găseşti vreun cusur. Şi asta, în mare parte fiindcă absolut toate piesele incluse pe Black Cat au substanţă. Fiindcă albumul acesta e o întoarcere la rădăcinile blues – rock ale italianului. Printre multele motive pentru care discul ăsta merită să îşi găsească locul în colecţiile melomanilor din lumea întreagă ar mai fi de adăugat faptul că albumul are trei producători muzicali din categoria „giants“: T Bone Burnett (care a mai colaborat cu Elvis Costello, Elton John, Tony Bennett) , Brendan O’Brien (răspunzător pentru Bruce S

                                         Albumul de debut al formaţiei Baby Elvis reuşeşte să se învârtă într-un amestec de crazy rock din anii 60 şi ceea ce se înţelege prin termenul de indie – garage, dar nu duce lipsă nici de eventuale asemănări cu mult – prea – folositul alternativ din zilele noastre. Formaţia din Oradea pedalează pe sound-ul britanic, iar acest fapt se datorează probabil şi fineţurilor auditive ale producătorului acestui disc, Adam Whittaker. Răspunzător printre altele de materiale discografice editate de Tears For Fears, The Damned, Julian Cope, The Saw Doctors sau Doves. În ultimii ani, britanicul care s-a stabilit la noi în ţară a „periat“ sonor şi alte găşti autohtone, printre care amintim Grimus sau Omul cu Şobolani. Sound-ul „complet“ al acestui White Ellephant este unul cât se poate de „meseriaş“ şi cred că multe trupe de pe plaiurile danubo – carpatin ar face bine să aplece urechea la acest disc. Oamenii care alcătuiesc trupa Baby Elvis nu irose

                                           Într-o piaţă muzicală atipică, aşa cum este cea românească, e destul de greu să fii obiectiv atunci când cineva iese din tipare şi reuşeşte să ofere publicului un produs bine gândit, realizat la standarde „normale“ şi care poate fi comparat cu orice produs din aceeaşi gamă din ţările unde muzica e altfel decât la noi. Deşi nu se ştiu prea multe lucruri despre proiectul numit Otherside, din start trebuie să precizez un fapt indubitabil: sound-ul acestor bucureşteni este unul cât se poate de „british“. Sau, ca să fiu mai exact, albumul Neverending, nu sună deloc a muzică românească. Cel puţin nu sună deloc asemănător cu ceea ce se difuzează ziulica întreagă la posturile comerciale  de tip „kitchefem“ din România. E mai degrabă un sound asemănător cu ceea ce poţi auzi pe BBC Radio One şi suratele de acest gen. Şi aşa, ajung din nou la constatarea, că - din păcate - la un sfert de veac după Revoluţia din 1989, o bună parte a albumelor p

                                              Cel de-al patrulea material discografic al cântăreţei braziliene Ceu face parte din discurile acelea „nebunatice“, în care influenţele tradiţionale se împletesc cât se poate de fericit cu armoniile unor stiluri muzicale cât se poate de moderne din gama trip – hop, reggae sau chiar „electronice“. Fără îndoială,  „ghiveciul“ acesta între tradiţional şi modern se regăseşte în destul de multe cazuri în zilele noastre, dar şarmul combinaţiei de faţă este asigurat de echipa de producători (printre care se numără şi clăparul Hervé Salters, cunoscut ca şi General Elektriks) şi de vocea inconfundabilă a artistei.  Timbrul vocal al solistei prezintă unele inflexiuni care te duc cu gândul la Astrud Gilberto. Şi la o serfie de alte nume din bogata cultură muzicală a Braziliei. Melodia care deschide albumul „Perfume do Invisível“ este o excursie în lumea bossanova peste care sunt strecurate momente şmechere de electro şi arome de reggae. Alături

                                                  Mai ştie oare cineva azi ce înseamnă muzică contemporană? Graţie numeroaselor experimente muzicale realizate în ultima vreme, termenul cu pricina a devenit cel puţin la fel de fad ca şi definiţia de rock alternativ sau electronic music. Albumul de debut al britanicei Anna Meredith ar putea fi un soi de muzică contemporană. Şi asta pentru că piesele care se regăsesc pe acest Varmints sunt la prima vedere o combinaţie ciudată între muzică clasică şi electronică. Două stiluri care aparent sunt ca apa şi uleiul. Desigur, de-a lungul vremurilor, mulţi artişti au abordat acest amalgam. Cu mai mult sau mai puţin succes. În cazul artistei britanice „salata“ cu pricina poate fi încadrată lejer la capitolul delicatese, din mai multe posibile motive. Unul ar fi acela că Anna Meredith se simte bine în ambele ipostaze. Artista a devenit cunoscută prin participarea ei în din BBC Scottish Symphony Orchestra şi Sinfonia VIVA. Pe lângă asta, a comp