De ascultat

                                                       Cea mai cunoscută trupă de hardcore din România, IPR, a apelat la unul din cele mai mişto „trucuri“ popularizate la nivel mondial de MTV, pentru a oferi fanilor un nou material discografic. Ca o mică paranteză, deşi în accepţiunea generală seria de concerte MTV Unplugged a „revoluţionat“ muzica, e bine de ştiut că primul recital de această factură a avut loc prin 1968 când Elvis Presley a apărut la TV în faţa unui public restrâns în cadrul unui eveniment numit '68 Comeback Special. Indubitabil, în ultima vreme a devenit oarecum „trendy“ ca formaţiile „supărate“ să abordeze şi seturi „liniştite“. IPR nu a marşat prea mult pe această idee. Dealtfel în cariera lor începută în 1995, trupa a cântat de foarte puţine ori în această variantă, prima lor „încercare“ de acest fel petrecându-se prin 2012 la clubul Daos din Timişoara în cadrul unui eveniment şugubăţ denumit „Transplant acustic“, repetat mai apoi şi-n clubul F

                                            Aparent, zece ani e o perioadă cât se poate de lungă atunci când vorbim de muzică. Chiar şi-n ciudata industrie muzicală de pe meleagurile noastre într-un deceniu s-au schimbat destul de multe. Mai ales la dance şi pop, unde deşi versurile unor piese sunt cât se poate de handicapate, sound-ul este totuşi accaptabil. Din păcate, scena hardcore – metal – rock românească nu a trecut prin schimbări spectaculoase în ultimul deceniu. E drept, au apărut multe festivaluri unde se ascultă riff-uri agresive, au apărut şi câteva trupe din aşa numitul alternativ – rock, dar la „agresivităţi“ situaţia nu e cu mult diferită de cea din trecut. Trupele din această „ciorbă“ care au ţinut pasul cu vremurile sunt destul de puţine, iar la capitolul „sound“ ar mai fi multe lucruri de îmbunătăţit.  Carevasăzică, la zece ani de pauză de la ultimul album Coma, aşteptările visavis de acest disc erau în funcţie de perspectiva fiecăruia. Din capul locului trebuie

                                          Fără îndoială timişoreanul Claudiu Lazarciuc este o rara avis în peisajul muzicii româneşti. Anul trecut, artistul a fost nominalizat la Idyllwild International Festival Of Cinema în Los Angeles, California pentru coloana sonoră a filmului „The Boatman”, pe care a compus-o. Anul acesta a debutat cu un proiect pe care îl numeşte „world-music contemporan“ care poartă numele de Nadayana şi un material discografic de debut care merită toată atenţia melomanilor îndrăgostiţi de sound-uri „paşnice“, numit „Nine“. Poate că o sintagmă mai exactă care descrie această muzică ar fi aceea de „ambientală“. Poate chiar e un soi de ambiental – world music. Nici nu mai contează, căci muzica asta te vrăjeşte. Din prima. Numele Nadayana vine din sanskrita „nadam” (sunetul interior care apare în meditaţia profundă) şi „yana” (cale – către aceea stare de contemplare). Alături de el, în proiect mai colaborează Julia Lazarciuc. „Vocea“ pricnipală a acestui mate

                                          Nu ştiu alţii cum sunt, dar eu când mă gândesc la „gypsy – rock“, merg cu gândul spre nume ca Kultur Shock sau Gogol Bordello . Lista ar putea continua, dar singurul nume de pe albumul Gypsy Rock care are vreo legătură cu titlul este Zdob şi Zdub. Despre Damian Drăghici se ştie de demult că e un artist care o „arde“ pe tărâmul muzicii gypsy. Dar vorba celebrei Pink, „where is the rock – n roll?“. Ei bine, din acest punct de vedere, titulatura acestui disc este pur şi simplu lipsită de conţinut, căci majoritatea pieselor incluse aici n-au niciun soi de feeling rock. Singurul moment de aici care poate fi gustat de oamenii care şi-au învârtit pletele la vreun veritabil concert de gypsy – rock ar putea fi „La Chilia-n port“, unde maeştrii de la  Zdob şi Zdub aruncă în ecuaţie armoniile tipice cu care ne-au obişnuit. Şi o fac bine de tot. Un alt moment care s-ar putea apropia de rock este „Dă mama cu biciu-n mine“, în care apare un alt tip c

                                                   La patru ani distanţă după excelentul album „Alma“, pianistul  cubanez Omar Sosa şi trompetistul italian Paolo Fresu au revenit în atenţia melomanilor cu un album captivant din cale afară. Spre deosebire de discurile „clasice“ de jazz, materialul discografic de faţă „navighează“ prin diverse zone stilistice într-un mod aparte. Piesa care deschide acest material discografic este un remake al celebrului hit Teardrop din visteria celor de la Massive Attack . De această dată "Teardrop-Ya Habibi" aduce în ecuaţie sound-uri arăbeşti, porţiuni de neo – soul şi synth-uri izbutite. Desigur, un şarm aparte vine cu frumoasa voce a solistei Natacha Atlas . Un alt nume cu rezonanţă care este prezent pe acest disc este Jaques Morelenbaum. Un muzician care a colaborat printre alţii cu Dulce Pontes, David Byrne, Cesária Évora Ryuichi Sakamoto,Mariza sau Sting. Construită pe un schelet cât se poate de minimalist, „Sensuousness&