De ascultat

Parafrazând celebra zicală de la televizor care ne spune că „pentru o viaţă sănătoasă consumaţi minim doi litri de apă zilnic“, am putea inventa un nou imbold, de această dată pentru auz. De genul „pentru a avea urechi sănătoase. consumaţi minim un album de ascultat, zilnic“. Odată cu acest cel de-al treilea album din carieră, clujenii de la Grimus au intrat definitiv şi irevocabil în liga mare a rock-ului românesc. Am ocolit cu bună ştiinţă sintagma de „alternativ“, căci definiţia actuală a rock-ului înglobează fără tăgadă şi această particulă. Dincolo de mâna producătorului Adam Whittaker ( răspunzător şi pentru creaţiile anterioare ale băieţilor ), Emergence e mult mai divers stilistic decât precedentele realizări ale trupei care il are ca solist vocal pe Bogdan Mezofi. Lucrurile încep cât se poate de bine, căci intro-ul „Tunguska“ e unul cât se poate de inspirat. Desigur, inevitabila paralelă dintre explozia din 1908 de la Tunguska şi piesa care deschide acest material are menir...

E un contrast evident între coperta întunecată şi titulatura acestui al doilea album al proiectului canadian Trust. Contradicţiile nu se opresc aici, căci dincolo de tărâmul bucuriei şi coperta sumbră a albumului, melomanul are parte de un disc cu totul diferit faţă de debutul canadianului Robert Alfons, despre care aţi citit aici. De data aceasta, „bucuria“ sonoră nu vine cu una cu două, albumul ăsta având nevoie de mai multe audiţii pentru a fi pe deplin înţeles. Sincer, la primele audiţii ale acestui Joyland, am fost oarecum dezamăgit. N-am simţit acele miresme catchy ale unor piese ca Dressed for space sau Candy Walls. Dar, la ascultări succesive am găsit altceva: discul ăsta e mult mai închegat şi matur în ansamblul său decât TRST. Deşi în mare parte, aranjamentele sonore se păstrează oarecum în zona darkwave sau goth – electronica, ascultătorul e vrăjit cu mult mai multe ingrediente strecurate cu abilitate printre piese. Prima piesă a albumului “Slightly Floating” te avertize...

Mi-e greu să imaginez ce reacţie ar putea provoca noul videoclip al celor de la Laibach în cazul în care eşti unul dintre oamenii care n-au auzit niciodată de celebrii sloveni înfiinţai în 1980. The Whistleblowers a fost filmat de regizorul norvegian Morten Traavik în Lituania cu o cameră de filmat sovietică şi acompaniează o melodioară atipică pentru Laibach. Chiar dacă în zilele noastre folosim cu mult prea mare uşurinţă termenul de „cult“, cei de la Laibach cu siguranţă merită etichetaţi cu această particulă. Slovenii care adeseori au fost în centrul unor acuze mai mult sau mai puţin fondate, fiind inclusiv catalogaţi fascişti (şi care au declarat la un moment dat că „suntem doar atât de nazişti precum a fost Hitler pictor“) revin după opt ani de pauză de la ultimul lor material de studio cu Spectra, un disc interesant, care deşi nu poate fi aşezat alături de capodoperele lor, emană bun gust. După căderea comunismului în Europa de Est, mulţi au prevăzut vremuri grele pentru celeb...

Dincolo de diversele trenduri care se perindă periodic prin industria muzicală mondială, există câteva trupe care nu se abat defel de la drumul lor. Una din ele este Skindred. O formaţie renumită în anumite cercuri. Practic, oamenii ăştia amestecă în cote cât se poate de potrivite mai multe chestii faine: de la dancehall reggae la nu metal, iar din ecuaţie nu lipsesc nici efectele „electronice“ de soi bun.  Cel de-al 5-lea material discografic editat în cei 16 ani de carieră a trupei nu diferă prea mult de precedentele. Poate „electronicele“ sunt mai „în faţă“, dar în linii mari compoziţiile noi merg pe acelaşi calapod ca-n trecut. Conform zicalei, dacă un lucru merge bine, nu e nevoie să-l repari. Deşi nu defel spectaculos, discul ăsta e unul „de bine“, căci pe lângă amestecul de sound-uri sună foarte „live“ şi degajă o energie straşnică. Debutul este spectaculos, căci Kill The Power reuşeşte să transmită exact „drumul“ pe care merg cei de la Skindred. Cu oareşce influenţe de Cy...

Înainte de a asculta cel de-al şaselea material discografic al celor de la Kumm, am fost oarecum surprins de descrierea acestuia în comunicatul de presă oficial, care pomeneşte faptul că „albumul poate fi considerat mai progresiv în abordarea sonoră“. Graţie acestui amănunt m-aş fi aşteptat ca printre compoziţiile noului disc să regăsesc influenţe a la Jethro Tull, The Moody Blues, King Crimson sau Emerson, Lake & Palmer. Da-ţi-mi voie să nu fiu defel de acord cu această titulatură, căci deşi cei de la Kumm au pe ici pe colo şi nişte reminescenţe de Pink Floyd, prog – rock – ul nu e tocmai o etichetă care li se poate aplica. O eventuală categorisire a clujenilor care au revenit cu un material discografic după patru ani de pauză poate include diverse „label“-uri, unul din cele mai îndemână fiind acela de melancolic – rock. Cel puţin până acum, căci – după cum îi zice şi titlul – noul disc e un exerciţiu reuşit de „hai să fim misterioşi“. Cele 13 piese oferă urechilor avizate un am...

Dacă e să te iei după spusele criticilor, Valerie June îşi „trage“ rădăcinile muzicale din bluegrass, muzica munţilor Apalaşi, soul, gospel şi blues. Dacă e să te iei după piesele pe care le asculţi pe primul ei album scos la o casă de discuri „serioasă“, categorisirea e una cât se poate de simplă: fata asta cântă muzică naturală. Nealterată de vremurile moderne, fără brizbriz-uri instrumentale şi fără pic de adaos comercial. Compoziţiile ei sunt dezarmant de simple şi directe, iar vocea solistei e cireaşa de pe tort. Care face ca Pushin' Against A Stone să curgă cât se poate de bine.  Discul începe într-un mare fel, căci Workin' Woman Blues – trackul numărul unu de aici – este unul din cele mai izbutite momente. Pe lângă vocea genială a artistei, ascultătorul are parte de ritmuri africane amestecate la marele fix cu chitări de blues. Nici textul nu e de lepădat, căci „muncitoarea“ cu pricina trage la sapă exact ca şi sexul tare, iar acest fapt o împiedică să devină o mamă s...

La ce te poţi aştepta de la o trupă a cărei membri au în medie 20 de ani? Ei bine, după ce asculţi discul islandezilor de la The Vintage Caravan, catgeoric vei avea un răspuns aparte. Şi asta pentru că băieţii ăştia sună mult mai matur decât nişte puştani. Desigur, încă din titulatură te prinzi rapid că muzicienii ăştia nu se alimentează din trendurile muzicale actuale. Iar pentru cei care încă mai dau importanţă copertţilor de disc, e clar din designul acesteia că The Vintage Caravan are o febleţe aparte pentru cover-urile de albume din anii 70, de genul Cream sau Hawkwind. Odată ce ajungi la sound, nu mai e niciun dubiu: islandezii sunt ancoraţi în hard rock. Piesa de deschidere, Craving, e o melodie în care cei trei tineri islandezi îşi definesc cât se poate de exact locul în muzică. Influenţele Black Sabbath, Deep Purple şi Led Zeppelin  se amestecă într-un mod cât se poate de elegant, iar Let me be e un alt exemplu în care băieţii sunt „la obiect“ cu rock-ul de odinioară, d...