De ascultat

Cele mai convenabile etichete pentru debutul canadienilor care alcătuiesc formaţia Viet Cong ar fi fără îndoială cele de post punk sau noise. Spre deosebire de multitudinea de alte trupe care activează în aceeaşi branşă formaţia alcătuită din doi foşti membri ai trupei Woman reuşeşte să navigheze elegant între mai multe stiluri, printre care se întrezăresc desigur şi câţiva stropi de industrial. Printre cele mai adevărate momente ale acestui debut se numără cele trei minuţele ale single-ului Pointless Experience în care atmosfera de Joy Division este îmbogăţită cu riff-uri cât se poate de melodice pentru acest gen. E unul din momentele în care chitările – deşi cât se poate de omniprezente – nu sunt „totul“, iar „ If we’re lucky we’ll get old and die“ – ul din refren reuşeşte să te bântuie până-n măduva oaselor. „Continental Shelf“, pe de altă parte, este un alt punct de atracţie în care involuntar melomanul avizat este condus spre eventuale asocieri cu Joy Division, iar finalul d...

Deşi în zilele noastre mai toţi muzicienii se orientează spre sunetele digitale, există şi excepţii. Kitty, Daisy şi Lewis au editat de curând cel de-al treilea material discografic numit simplu The Third, care a fost înregistrat într-un studio analogic din Camden. Desigur, pentru mulţi amănuntele acestea de ordin tehnic nu au niciun fel de importanţă, dar pentru toţi posesorii de urechi spălate piesele astea vor suna altcumva. Mai cald, mai natural, mai interesant. Cei trei tineri care jonglează cu mare succes între diverse genuri muzicale din categoria retro au la activ o serie de „şmecherii“. Una din ele este aceea că cel de-al doilea single editat de ei, "Mean Son of a Gun", care a apărut pe albumul lor de debut a fost scos pe CD şi într-o ediţie limitată de vinil pe 78 de rotaţii pe minut.  Producătorul acestui disc este Mick Jones din The Clash iar rezultatul este unul cât se poate de meseriaş. Un alt amănunt cât se poate de interesant este că cei trei fraţi sunt...

Probabil că mi-ar lua mult timp să adun şi să enumăr mulţimea de nume prezente în industria muzicală actuală care oferă urechilor melomanilor mostre de aşa numită „retro“ music. Dealtfel, fiecare gen muzical a devnit în ultima vreme un soi de retro, iar amestecul dintre subgenuri a devenit ceva la ordinea zilei. Şi totuşi, din când în când, apare câte ceva care iese în evidenţă. E şi cazul formaţiei Brigitte. Că muzica franceză a avut dintotdeauna un „quelque chose“ aparte nu mai e un secret pentru nimeni. Pentru a confirma această afirmaţie vă invit cât se poate de călduros să purcedeţi la audierea celui de-al doilea album al celor două membre ale acestei trupe Sylvie Hoarau şi Aurélie Saada.  Tipele îşi definesc muzica drept „un amestec de flower power, lounge – pop, retro şi cabaret francez, care produce un sunet hippie – chic autentic“. E o descriere idioată şi şmecheră în acelaşi timp, fiindcă e destul de greu să aplici orice etichetă acestui produs. Desigur, e retro, d...

Albumul de debut al celui care-şi spune Ghost Culture face parte din seria acelor discuri care te fascinează încă de la prima ascultare, deşi logica îţi spune că sound-ul acesta nu aduce nimic nou în muzica electronică. La fel ca şi mulţi alţi artişti din muzica electronică, James Greenwood reuşeşte să amestece câteva ingrediente arhicunoscute într-o reţetă extrem de savuroasă pentru urcehile avide de bunătăţuri. Printre ingredientele folosite pe parcursul pieselor care alcătuiesc acest debut spectaculos se regăsesc părţi de techno, ambient house, electro şi desigur synth – pop. E – dacă vreţi – un soi de Yazoo updatat la anul 2015, un fel de 80s combinat cu vremurile noastre, un liant între stupizenia multor creaţii electronice ale anilor în care trăim şi melodicitatea exagerată a anilor în care au apărut cele două filme Ghostbusters. De remarcat ar mai fi faptul că Ghost Culture a fost „descoperit“ de Erol Alkan, DJ-ul britanic care prin intermediul label-ului său, Phantasy, a mai...

Am să încep această recenzie de disc cu un clişeu, dar care, pentru unii, e cât se poate de necesar. Beck Corlan este una dintre cele trei fete din Timişoara care au reuşit să comprime istoria muzicii româneşti în nouă minute, printr-un videoclip care a devenit viral în online-ul românesc. Mă văd nevoit să recunosc încă din start că nu am avut ocazia să ascult până acum niciun album de muzică românească încadrat în categoria aceea care la americani poartă numele de „christian music“. Sau worship music. Categorii, care în alte ţări sunt omniprezente, chiar şi topul Billboard având mai multe secţiuni dedicate acestui „segment“.  Rămânând la clişee, înainte de a purcede la audiţia discului de debut semnat Beck Corlan m-aş fi aşteptat ca piesele astea să fie cât se poate de lirice, cu orchestraţii simple în zona folk-ului. Genul ăla de muzică „cuminte“, creat special pentru a fi ascultat după slujba de duminică. Care emană tone de „sweet harmony“ (vorba celor de la The Beloved...

Cei doi prieteni timişoreni care alcătuiesc proiectul Makunouchi Bento se transformă în acest E.P. în nişte veritabili Fraţi Grimm ai muzicii electronice bănăţene. Poveştile lor adunate sub genericul Lighthouse Stories sunt nişte versiuni updatate la secolul 21 ale unor poveşti nemuritoare gen Albă Ca Zăpada sau Croitoraşul Cel Viteaz, din care nu lipsesc incursiuni sonore în mai multe „felii“ ale muzicii contemporane. Quewza ( Valentin Toma) şi Waka X (Felix Petrescu) s-au învârtit dintotdeauna în perimetrul delimitat drept IDM  / Ambient / Electronica / Experimental. Cel mai recent material „plin“ al timişorenilor, despre care aţi putut citi aici a fost o excursie în meandrele secrete ale stilurilor electronice care nu se adresează în mod neapărat ideii de dans, dar de această dată oamenii explorează teritorii noi. Povestea spune că piesele incluse pe acest E.P. s-au născut undeva în Norvegia, în timpul unei excursii efectuate de doi puştani timişoreni prin 1999. În peisaj ...

Povestea americanilor The Smashing Pumpkins se-nvârte periculos de mult în jurul liderului formaţiei, Billy Corgan. Şi asta fiindcă de-a lungul anilor, prin formaţie au avut loc o sumedenie de schimbări. Atât de multe, încât la ora actuală alături de Corgan din trupă mai face parte un singur membru oficial, chitaristul  Jeff Schroeder. Descris de foştii colegi şi de mulţi cunoscuţi drept un „tiran“, Corgan – sau mai exact The Smashing Pumpkins – a devenit cunoscut în 1991 cu albumul Gish. Adevărata consacrare avea să vină însă doi ani mai târziu, odată cu senzaţionalul Siamese Dream, un album care ocupă un loc fruntaş în clasamentele all-time de rock alternativ ale tuturor timpurilor.  Contactul meu cu Smashing Pumpkins s-a întâmplat în anul 1993,  când pe MTV am zărit un videoclip „ieşit din tipare“, care a rămas din acele vremuri unul din cele mai „şmechere“ realizări de acest fel. E vorba bineînţeles de „Today“, un clip care-ţi aminteşte de Zabriskie Point, în c...