De ascultat

Nu e un secret pentru nimeni faptul că semnificaţia cuvântului „electronica“ ataşat artei numite muzică are conotaţii diferite. Începând de la Kraftwerk şi terminând cu „nebuniile“ muzicii din 2015, „plaja“ de muzică electronică are aspecte diverse. E o mare diferenţă şi între continente căci americanii percep în general altfel muzica. E şi cazul acestui duo din Brooklyn, care se află la al 5-lea material discografic şi se numeşte Ratatat. Magnifique este un album care vine la cinci ani după precedentul „LP4“ şi dincolo de toate menţine oarecum vie ideea noţiunii de Long Play. Nu doar fiindcă conţine un intro şi un outro, ci în special graţie faptului că track-urile acestea au noimă în cazul în care le asculţi ca un tot unitar, nefiind vorba de single-uri concepute în ideea de a fi difuzate non – stop la radiourile comerciale.  Faptul că piesele astea nu conţin voci e un alt plus, căci adeseori mesajele transmise de „electronişti“ sunt atât de puerile încât sunt depăşite...

Chiar dacă pe ici pe colo mai „şchioapătă“, cel de-al şaptelea album al celor de la Muse nu are cum să fie catalogat cu eticheta „merge ş-aşa“. Mulţi s-au grăbit să comenteze asupra faptului că discul ăsta are un concept aiurea, uitând că în istoria muzicii au mai existat opere de acest gen, pe felia Science Ficition. Am să amintesc doar 2112 al celor de la Rush sau The Electric Lady-ul scos cu doi ani în urmă de Janelle Monae. În lumea melomanilor există destui cetăţeni care fac parte din categoria oamenilor „cu gusturi altfel“. Carevasăzică iubesc chestiile mai puţin populare. Până aici, toate bune şi frumoase. Doar că, urmaţi de acest val, oamenii respectivi judecă totul din prisma popularităţii. Drept urmare, dacă un disc devine No.1 în topul american, nu are cum să fie bun. Cu părere de rău (şi bucurie deopotrivă) vă anunţ că subsemnatul nu face parte din categria amintită. E drept,  multe din numele despre care citiţi în aceste recenzii nu ocupă locuri fruntaşe în clasamen...

Trăim nişte vremuri în care numărul albumelor care apar săptămânal este înfricoşător de mare. Iar dacă ne uităm la felia numită muzică dance, lucrurile sunt parcă şi mai tragice, căci e tot mai greu să reuşeşti să „cerni“ lucrurile bune de tonele de track-uri produse parcă pe bandă rulantă de diferiţi indivizi din toate colţurile lumii. Vechile bariere care separau artiştii consacraţi de „wannabies“ au dispărut complet, căci pentru producţia unui album în zilele noastre nu mai ai nevoie nici de un studio profesional şi nici măcar de instrumente reale. Teoretic, cele 11 piese incluse în debutul muzicianului cunoscut pentru remixurile sale deştepte şi graţie The XX, conţin o sumedenie de şiretlicuri folosite en – gros în muzica dance care se lăfăie pe ringurile de dans din zilele noastre.  Practic, Jamie XX reuşeşte să vină cu „altceva“, o chestie care ar putea fi încadrată lejer ca un soi de antidot la stupizenia EDM-ului actual. Spre deosebire de tonele de track-uri danc...

Noul album al băieţilor care şi-au găsit şugubăţul nume de Toulouse Lautrec se înscrie perfect în „oala“ asta a aşa zisului alternativ – rock made in Romania în care se scaldă şi alte trupe. Exemplele pot curge pe bandă rulantă, dar sunt sigur că le ştiţi şi voi. Desigur, la un moment dat devine destul de frustrant faptul că majoritatea trupelor româneşti „din noul val“ nu pot ieşi defel din „linia“ asta a influenţelor extrase la greu din „indie“-ul britanic al anilor 90. Pe de altă parte, în comparaţie cu „restul lumii“ – a se citi alte trupe de rock din România care cred că muzica lor are ce căuta în anul de graţie 2015 într-o lume civilizată – sound-ul ăsta uşor demodat „afară“ este mega – modern, într-o industrie muzicală bolnavă rău, dar care oglindeşte într-un fel sau altul societatea în care trăim. Chiar dacă niciuna din piesele celor de la Toulouse Lautrec nu reuşeşte să te facă să exclami „waw“, noul material al bucureştenilor care au devenit cunoscuţi şi dat...

Desigur, amestecul de muzici africane cu ceea ce ne place nouă să definim drept „western music“ e un teritoriu care a fost explorat de mulţi. Cu toate acestea, surprizele acestui melanj de stiluri vin pe bandă rulantă,căci izcorul este unul cât se poate de bogat. Cam aşa stau lucrurile şi cu acest debut pentru Mbongwana Star, numit From Kinshasa. Care vine din Congo, ţara reprezentată în ultima vreme cât se poate de bine în muzică prin nume ca Konono Nº1 sau Kasai Allstars. Chestia asta vine din inima Africii şi este o porţie de nebunie post – punk cu arome blues, împachetate în ritmuri electronice, din peisaj nelipsind evident nici aromele etnice. Cam asta ar fi pe scurt, ADN-ul acestui material discografic realizat de Mbongwana Star. Formaţia este alcătuită din doi foşti membri ai proiectului Staff Benda Billilli.  Ca şi în cazul altor produse realizate pe continentul african şi aici aromele de „tradiţional“ oferă un buchet de reverii muzicale de necontestat. În plus, graţ...

După cum era de aşteptat, albumul cu numărul doi al celor de la Robin and the Backstabbers a împărţit aşa numita comunitate „underground“ de la noi în ţară în două: unii s-au grăbit să ridice Arhangelsk în slăvi, în timp ce alţii au făcut albumul harcea – parcea reuşind să scoată în evidenţă doar minusurile acestuia. Am folosit termenul de underground în mod peiorativ, căci în orice ţară normală (sau cu o cultură muzicală normală, dacă e să fiu politically correct), muzica celor de la RATB ar fi difuzată în heavy rotation pe canalele mass media. Discuţia asta cu underground versus restul lumii e hilară şi fără sens. Din păcate, chiar şi puţinii oameni „de bine“ care nu au urechi de tablă şi nu se grăbesc să îmbrăţişeze o trupă doar pentru că e la modă, au prejudecăţi cât casa. S-au găsit unii să comenteze, de exemplu, că RATB şi-au vândut sufletul, fiindcă au scos acest disc cu ajutorul celor de la Roton. Vorba cântecului celor de la RATB este o minciună din categria „mai mare nu am“...

După ce ai ascultat cu atenţie cele 15 piese incluse pe albumul de debut al băieţilor care alcătuiesc formaţia Cloud 9+, nu ai cum să nu rămâi cu oareşce îndoieli. Băieţii ăştia chiar sunt din Ungaria? Răspunsul este cât se poate de afirmativ, deşi nimic din produsul ăsta nu aminteşte de ţara vecină. În primul rând absolut toate piesele sunt în limba engleză. Dar nu asta e motivul pentru care albumul ăsta e pur şi simplu „lovable“. Atât construcţia pieselor cât şi sound-ul (şi aici mă refer inclusiv la producţie, master şi toate chichiţele) e impecabil şi nu trădează nicio clipită faptul că albumul ăsta a fost fabricat în Ungaria. Invariabil, începi să te întrebi, „oare de ce nu avem şi noi aşa o trupă“?  Desigur, răspunsurile pot fi variate şi multiple, dar ideea este că albumul acesta nu sună cu nimic mai prejos decât producţiile unor superstaruri la modă, care au avantajul că nu s-au născut în partea de Est a Europei. Şi mai e ceva. Discul ăsta ne arată încă o dată (dacă ...