De ascultat

                                          Dacă e să ne luăm după numărul manifestărilor care se întâmplă în lumea jazz-ului românesc, lucrurile stau binişor. Avem parte de multe festivaluri, lumea care îndrăgeşte acest stil muzical nu se sfieşte să plătească bilete pentru a vedea live nume de referinţă ale genului. Aparent, jazz-ul românesc o duce bine. Pe ici pe colo mai avem parte şi de apariţii discografice – ce-i drept destul de răruţe – dar situaţia este „sub control“. Din păcate, una din probleme care se detaşează în acest „tablou“ este numărul micuţ de tineri muzicieni care se aventurează să scoată albume în această felie. Explicaţiile pot fi multiple, iar una din excepţiile care confirmă cele afirmate anterior este proiectul bucureştean Arcuş Trio. O apariţie cât se poate de proaspătă, dacă e să ţinem cont de faptul că albumul lor de debut a fost gata la opt luni după ce au susţinut primul lor concert. Desigur, cei trei membri ai proiectului au „în spate“ o bogată experien

                                                 Prima audiţie a albumului de debut al francezilor care-şi spun Club Cheval te lasă cu oarecare nelămuriri. Şi asta, pentru că, aparent, amestecul de voci folosite preponederent în R & B-ul tipic american cu ritmurile „merveilleux“ ale house-ului tipic franţuzesc creează un talmeş – balmeş. La prima audiţie, căci pentru cei care au răbdarea să deguste întreg meniul, se aleg cu o  „ciorbă“ cât se poate de gustoasă. Poate din cauza că majoritatea compoziţiilor incluse pe acest disc sunt adevărate explozii de energie. Sau poate că îmbinarea asta de stiluri muzicale „trendy“ este făcută cu mare băgare de seamă. Diversitatea stilistică nu ar trebui să mire pe nimeni, căci cei patru componenţi ai acestui echipaj care s-au cunoscut în oraşul lor natal Lille, au preferinţe muzicale „culese“ din genuri cât se poate de diferite. Sam Tiba, MYD, Canblaster şi Pantero666 contribuie fiecare în egală măsură la acest conglomerat muzical. Dincolo

                                            În rândul iubitorilor de melodic metalcore, formaţia americană Killswitch Engage nu mai e demult un nume necunoscut. Cel de-al şaptelea album discografic al americanilor din Massachusetts care au luat naştere în 1999 este un disc cât se poate de solid, în care solistul Jesse Leach (revenit în trupă după discul de acum patru ani Disarm the Descent) e în formă maximă. Chiar dacă în termeni stilistici albumul acesta nu aduce prea multe noutăţi, americanii sunt la-nălţime şi demonstrează – dacă mai era nevoie - că metal –ul cântat de ei are o energie aparte. Încă de la primele acorduri ale piesei de deschidere "Alone I Stand" şi până la ultimele licăriri ale piesei "Ascension", care închide discul, toţi membrii trupei oferă un performance fără cusur.      "Strength of the Mind" are toate atu-urile pentru a deveni una din piesele de bază ale discografiei trupei, iar în „Until the day“ se fac simţite şi unel

                                         Având în vedere faptul că în zilele noastre trendurile în materie de electronic – pop se schimbă cu o rapiditate alarmantă, cinci ani de pauză în acest domeniu pot fi fatali. Canadienii de la Junior Boys nu ar trebui să fie o noutate pentru cei care digeră sound-urile electronice, căci începând din 1999 au reuşit să creeze oareşce „valuri“ în acest domeniu, iar cele patru materiale discografice editate până în 2011 le-au conferit o aură „specială“ printre fani. Chiar dacă „Big Black Coat“ vine după cinci ani de pauză de la precedentul It's All True, piesele astea „prind“ foarte bine încă de la prima audiţie şi reuşesc să surprindă cât se poate de veridic noile tendinţe în materie de electronic – pop. Jeremy Greenspan şi Matt Didemus oferă un synth – pop cât se poate de solid, îmbibat din belşug cu influenţe din Detroit Teechno, Kraftwerk, arome de Pet Shop Boys dar şi „nebunii“ din gama Caribou, acesta din urmă remixând dealtfel şi una d

                                           „Chaleur Humain este antidotul perfect împotriva conservatorismului muzicii pop“, remarca cât se poate de corect Alexis Petridis în cronica dedicată acestui album care a apărut zilele trecute în ziarul britanic The Guardian. În spatele numelui Christinne And The Queens se află  o singură persoană, Héloïse Letissier, cea care în ţara ei natală a devenit în ultimii doi ani o adevărată vedetă mainstream. A ocupat poziţii fruntaşe în topuri şi a cucerit o serie de premii (inclusiv două distincţii la Victoires de la musique 2015) cu acest material de debut care a apărut în Franţa în 2014. Între timp albumul a fost lansat şi în America în toamna anului trecut şi a fost scos şi pe cea mai importantă piaţă de discuri din lume, cea britanică, zilele trecute. Desigur, genul acesta de synth – pop care se amestecă invariabil şi cu componenta „queer“ a artistei franceze, nu e pentru toată lumea. Probabil că fredonatorii de servici ai hiturilor semnat

                                          Scena canadiană de muzică reflectă cât se poate de exact diversele influenţe care au cizelat naşterea acestei ţări. Alături de rădăcinile americane şi franceze, aici se regăsesc o sumedenie de alte „arome“, iar de-a lungul vremurilor acest fapt a fost demonstrat de o serie de nume care au devenit cunoscute worldwide, cum ar fi Guy Lombardo, Paul Anka, Neil Young, Rush, Celine Dion sau Michael Bubble. Dincolo de scena „mainstream“, Canada oferă o serie de delicatese sonore şi-n zone mai puţin vizibile la export, dar care alcătuiesc o scenă underground cât se poate de solidă. Alături de Austra sau Trust, scena „electro“ din această ţară e reprezentată şi de Essaie Pas, un nume relativ nou pentru melomanii europeni, dar care a editat în ultimii cinci ani câteva release-uri remarcabile. Marie Davidson şi Pierre Guerineau au debutat pentru DFA Records cu acest material discografic care nu trebuie să lipsească din colecţia niciunui meloman înd

                                          Deşi numele celor de la GoGo Penguin ar putea concura lejer într-un top al celor mai neinspirate alegeri pentru un „band“, muzica reuşeşte să surclaseze banalitatea titulaturii. După ce au editat albumele Fanfares şi V20, cei trei muzicieni care alcătuiesc acest proiect au scos Man Made Object la cea mai faimoasă casă de discuri de jazz din lume, Blue Note. Înainte de toate, e musai de remarcat că piesele astea nu pot fi încadrate în ceea ce înţelegem de obicei prin această particulă. Majoritatea pieselor sunt construite în jurul pianului lui Chris Illingworth, sound-ul acesta fiind dealtfel un trade mark al trupei. Acest fapt nu ştirbeşte cu nimic prestaţia lui Nick Blacka al cărui bass contribuie din plin la dezvoltarea construcţiilor sonore, iar  percuţia - pe alocuri extrem de viguroasă – realizată de Rob Turner adaugă stropi de inspiraţie pieselor. Unul din motivele pentru care acest disc merită ascultat cu urechile ciulite este acel

                                          Jazz-ul românesc suferă de aceleaşi „hibe“ pe care le întâlnim la tot pasul în aşa zisa industrie muzicală românească. Graţie faptului că dintotdeauna genul acesta de muzică a fost unul de nişă, în „felia“ asta s-au cuibărit de-a valma talente inconstestabile dar şi o sumedenie de oameni caracterizaţi printr-un snobism feroce. Dacă e să analizăm strict apariţiile discografice din această zonă, situaţia reflectă cât se poate de fidel „bubele“ prezente în activitatea concertistică. Din păcate, numărul artiştilor din noua generaţie care se încumetă să intre-n acest „angrenaj“ este cât se poate de micuţ. Din fericire, Timişoara a reuşit în ultima vreme să intre-n „hora“ asta cu două nume care în ultimii ani au demonstrat multe. Dincolo de premii, laude şi apariţii concertistice pe la cele mai importante festivaluri de profil din România şi-n alte locuri, tinerii artişti care alcătuiesc formaţiile JazzyBIT şi Sebastian Spanache Trio au reuşit

                                            Irefutabil, o grămadă din artiştii care se învârt în muzica dance – pop din zilele noastre au un sound deja vu. Se prea poate ca acesastă constatare să fie datorată faptului că mai toţi folosesc aceleaşi VST-uri şi progrămele ajutătoare. Şi totuşi, există şi oameni care reuşesc să prezinte materiale discografice interesante, folosind aceleaşi pattern-uri, dar cu stil. E şi cazul australienilor RUFUS, care ca şi fraţii lor americani care alcătuiesc Capital Cities, au o semnătură aparte. O altă certitudine este că în lipsa unor repere clare şi concise, o sumedenie de etichetări ale unor formaţii din zilele noastre sunt cât se poate de halucinante. Bunăoară, pe Wikipedia stilul australienilor este „alternative dance group“. Adică o corcitură între Red Hot Chilli Peppers şi David Guetta? Categoric nu. Cel de-al doilea album al celor trei muzicieni din Sydney nu are nimic din numele descrise anterior, fiind un pop – dance de calitate supe

                                          Deşi în materie de post – punk s-au spus foarte multe în cursul ultimelor decenii, din când în când „pe radar“ apare câte o gaşcă care reuşeşte să „reinventeze“ gaura de la macaroană şi să ofere publicului un produs cât se poate de „fresh“. Exact aşa cum este cel de-al doilea album al fetelor care alcătuiesc formaţia britanică Savages, care au făcut oareşce furori şi cu debutul lor de acum trei ani numit Silence Yourself. De această dată, Jehnny Beth (voce), Gemma Thompson (chitară), Ayse Hassan (bass) şi    Fay Milton (tobe) au intrat în atenţia melomanilor din lumea întreagă cu un album post – punk concentrat asupra temelor reprezentate de dragoste, o chestiune destul de neobişnuită pentru genul muzical abordat. Nu ştiu exact care sunt ingredientele care reuşesc să facă acest disc unul memorabil. O fi faptul că fetele par a fi cât se poate de sincere. Sau simplitate enervantă pe alocuri a compoziţiilor. Sau poate energia degajată de co

                                         Chiar dacă are numai 23 de anişori, solista franceză Jain a avut nevoie de nu mai puţin de şapte ani pentru a pune laolaltă cele zece piese care se regăsesc pe albumul ei de debut. Acest amănunt este unul primordial, căci varietatea de stiluri care se regăsesc în compoziţiile franţuzoaicei este una de invidiat, spectrul sonor evoluând de la pop la world music, bineînţeles cu o serie de arome dintr-o serie de alte etichete cum ar fi reaggae, hip hop sau chiar electronic music. Criticii muzicali din Franţa au primit cât se poate de pozitiv acest debut, albumul fiind nominalizat dealtfel şi la categoria Album révélation  în cadrul Victoires De La Musique, eveniment care va avea loc în data de 12 februarie în capitala Franţei. Un alt amănunt care face ca melodiile de aici să conţină nişte arome cât se poate de speciale este faptul că în copilăria ei solista a trăit în mai multe ţări africane printre care se numără Dubai sau Congo. Fiind influ

                                        Elveţian doar prin naştere (1960), dar get-beget francez prin restul – adică domiciliu, educaţie, respiraţie -, Erik Truffaz este un trompetist ce a fost călăuzit în lumea muzicii de către tatăl său, de asemenea muzician. Povesteşte că a descoperit universul jazz datorita lui Miles. Îşi electrifică trompeta încă de la 14 ani şi îi rasuceşte abil ecoul cu ajutorul unei pedale de efect wha-wha. Repetă intens, încearcă diferite formule şi urcă pe scena de la Montreux în 1987. Calea este larg deschisă noii stele a jazzului francez, care obţine multe premii, semnează o pleiadă de albume de mare răsunet şi trece marea cea mare încununat de succes. Cel mai nou album al francezului pe care melomanii au putut să-l vadă în 2012 la Festivalul de jazz de la Gărâna, când a cântat alături de Bugge Wesseltoft şi care a mai fost prezent şi-n vara anului trecut la Timişoara într-un concert extraordinar La Căpiţe, poartă numele de Doni Doni. Un nume ciudat la

                                           Ştim cu toţii expresia „Nu judeca o carte după copertă” (Don’t judge a book by its cover). Atunci când vine vorba de muzică, uneori coperţile reuşesc să puncteze cât se poate de exact produsul final. E cazul tabloului de faţă. Unde patru fete cucuieţe din Madrid exprimă pe deplin sound-ul. E exact ceea ce trebuie în cover-ul albumului de debut Hinds, „Leave me alone“. Dacă n-ar fi vorba de garage şi punk – rock, coperta asta ar ilustra perfect conceptul timişorenilor de la Genius, cel cu „bere, whisky şi femei“. Din fericire, alcoolul şi femeile rămân în ecuaţie, dar muzica e alta. Adesea lo fi, predominant gălăgioasă, cu acorduri punk şi garage dar şi cu momente surf sau chiar porţiuni extrase parcă din visteria Beach Boys. Povestea trupei spaniole a început sub numele de Deers. Graţie faptului că o trupă canadiană numită Dears a făcut o plângere visavis de titulatură, fetele s-au transformat în Hinds. Oficial, fetele îşi trag seva di

În timp ce am ascultat cu urechile ciulite cel de-al 25-lea album al lui nea Bowie, Blackstar, mi-am adus aminte de o ştire recentă despre un preot filipinez care a ţinut slujba din Ajunul Craciunului mişcându-se rapid prin biserică pe o placă electrică hoverboard. Unii au lădat ideea, dar mai-marii bisericii catolice au decis să-l suspende provizoriu, considerând că preotul a arătat lipsă de respect faţa de menirea sa. Blackstar poate fi încadra în acelaşi film, căci noul lui album este la fel de neobişnuit ca şi gestul preotului din Filipine. Fiecare piesă de pe Blackstar  conţine ciudăţenii cu nemiluita. Dar, oare mai trebuie să ne mirăm? Defel. Fiindcă vorbim de omul care în debutul albumului său din 1969 avea o piesă numită „ciudăţenii spaţiale“ (Space Oddity).  Una din surprizele acestui album este prezenţa lui Donny McCaslin. Care împreună cu trupa lui are un rol cât se poate de esenţial în desfăşurarea sonoră a treburilor de pe aici. Printre colaboratorii care se regăses

Cele zece piese incluse pe acest album realizat de un colectiv de muzicieni români şi italieni (nouă, dacă e să luăm în considerare faptul că piesa Sguardo Asospeso e prezentă în două variante) oferă melomanilor pasionaţi de jazz o reală desfătare sonoră. Produs de casa de discuri Fiver House Records, albumul a fost înregistrat în luna martie 2015 alături şi de invitaţii Cristian Soleanu şi Bucharest Jazz Orchestra. Compoziţiile sunt inspirate dintr-un univers de referinţă amplu: tradiţie europeană, ca de exemplu în prima parte a piesei Waiting for Bucharest, sau ca în Sisli Camii, piesă de inspiraţie mediteraneană (să nu uităm că Paolo este de origine siciliană), ori Danza nel Mondo, care aminteşte de muzica populară italiană, dar şi de matricea Coltrane-iană, ca în Sguardo Sospeso sau în ultima secţiune din Waiting for Bucharest, dar şi de sonorităţi de genul Billy Strayhorn, ca de exemplu în balada Lost Eyes in Wonderland.  Bine inserat în scena românească de jazz, Paolo Prof

De-a lungul ultimelor decenii am asistat la o sumedenie de prelucrări, preluări şi alte „transformări“ ale unor piese din repertoriul popular românesc, în stiluri care mai de care mai diverse. De la Cantofabulele legendarilor Phoenix până la dubioasa modă „etno – dance“ care în anii 90 a făcut ravagii prin ţărişoara noastră, exemplele sunt foarte multe. Din păcate, o sumedenie dintre aceste „update“-uri la muzica populară au fost făcute alandala. Drept urmare, e cât se poate de justificat ca atunci când ai de-a face cu un nou material sonor care-şi propune să „şlefuiască“ folclorul românesc (să-l îmbrace în straie moderne – dacă vreţi), să fii cât se poate de circumspect. Aşa stăteau lucrurile şi înainte de audiţia albumului de debut semnat Cobzality. E drept, acum doi ani am prins un concert memorabil la Timişoara, susţinut de Cobzality şi Orchestra de Cameră a Filarmonicii „Banatul”. Dar, de atunci a trecut ceva vreme. Vestea bună este că Cobzality a lansat pe piaţă un disc cât se

Cel de-al 5-lea album de studio al proiectului care poartă numele de Foreign Exchange este o îmbinare reuşită între muzica americană plină de farmec (cu accente R & B soul şi funky) şi sound-urile „mai europene“ care se regăsesc oarecum în muzica numită generic electronică. Combinaţia asta gustoasă ar putea fi încadrată în muzică creată cu precădere adulţilor. Este important de subliniat acest aspect, căci compoziţiile acestei trupe sunt adresate cu precădere celor care nu gustă textele stupide dedicate stripperilor sau senzaţiilor pe care le are o fată atunci când sărută altă reprezentantă a sexului frumos. Chiar dacă la capitolul „experimente“, piesele incluse pe „Tales from the Land of Milk and Honey“ nu reuşesc să aducă nimic nou, motivul pentru care melodiile astea te cuceresc pe deplin este altul. Dincolo de textele subtile şi pline de graţie, felul în care oamenii aceştia amestecă armoniile soul, funk şi r & b cu beat-uri cât se poate de actuale este unul de admirat ş

Există muzică pop românească care să nu jignească IQ-ul ascultătorului? Nu, nu e o întrebare de Radio Erevan. Desigur, rămâne la latitudinea fiecărui meloman chestia cu „jignitul“, dar marea majoritate a producţiilor româneşti din zona pop sunt atât de inodore, incolore şi insipide încât nu au cum să trezească interesul unui meloman cu urechile bine spălate. Şi ca să răspund la întrebarea enunţată anterior, da, există. Mai rar, ce-i drept şi nu la „vedere“, dar tocmai aici stă unul din farmecele muzicii: acela că diamantele nu strălucesc la vedere, trebuiesc descoperite, ele sunt adesea pitite în cotloane bine ascunse. Se prea poate ca nu mulţi dintre voi să fi auzit de Lucia, până acuma. Deşi a debutat de vreo trei anişori cu un cover după formaţia The MoooD, Lucia nu a invadat mass media românească. Albumul ei de debut poartă numele de Silence şi merită atenţie sporită. Primul fapt care îţi sare în ochi la acest debut este coperta. Care seamănă izbitor de mult cu coperta noului

Una din multele probleme cu care se confruntă aşa – zisa industrie muzcială din ţărişoara noastră este lipsa albumelor scoase de artiştii români. E drept, există unele genuri care stau mai bine la acest capitol, dar atunci când ne referim strict la jazz, situaţia nu e deloc îmbucurătoare. În acest caz, avem de-a face cu un material discografic înregistrat de unul din cei mai cunoscuţi artişti ai acestei felii din ţara noastră, Mircea Tiberian, care alături de tânărul pianist Toma Dimitriu, încă student la Prins Claus Conservatorium, din Grœningen, Olanda, a scos un album la două piane. The Pale Dot este un disc editat de Fiver House Records în care melomanii au parte de o „conversaţie“ între doi pianişti, o formulă destul de rar întâlnită pe meleagurile noastre, care va face deliciul amatorilor de jazz. „Albumul oferă o paletă largă de contraste. De la frumoasa baladă Dragonfly Blues, Habanera – de inspiraţie cubaneză, până la Restless Needle sau Time Capsule, care aduc culori ex

Cred că sunt în asentimentul mutora atunci când subliniez – pentru a nu ştiu câta oară – faptul că muzica fabricată în Franţa are un iz aparte, pe care cu greu îl găseşti în culturile altor ţări de pe continentul nostru. Un nou exemplu care vine să confirme afirmaţia enunţată anterior este trio-ul francez Odezenne. Formaţia alcătuită din Alix, Jaco şi Mattia a scos recent cel de-al treilea material discografic numit Dolziger Str. 2, un album care merită să intre în atenţia tuturor melomanilor indiferent de „orientare“ stilistică, din mai multe motive. Presa franceză i-a numit pe cei trei muzicieni „exponenţii unui nou curent rap“ al Franţei. Alţii s-au aventurat să îi descrie drept exponenţii unui nou stil muzical francez. Ca de multe ori şi de această dată etichetele nu-şi prea găsesc rostul atunci când vine vorba să caracterizezi produsul Odezenne.  La prima vedere, compoziţiile lor ar putea fi încadrate în rap. Lucrurile nu-s chiar aşa simple, căci dincolo de „flow“-ul caract