De ascultat

Dacă v-ați întrebat vreodată cum sună un album realizat de trei tipe mute și sunteți dispus să vă răpiți aproximativ 45 de minute din viața dumneavoastră, vă recomand cu căldură să ascultați Haiku Salut. Cel de-al treilea album al fetelor care și-au căptătat porecla „mute“ grație faptului că nu rostesc niciun cuvânt în concertele lor poartă numele de There Is No Elsewhere și gravitează în jurul stilurilor dreampop sau „electronică rurală“, după cum se specifică în press-release-ul discului. La capitolul influențe Louise Croft , Sophie Barkerwood și Gemma Barkerwood amintesc de coloanele sonore Yann Tiersen și Benoît Charest sau de  amestecul de electronice diverse  practicat de Múm. Și chiar și de romanele scriitorului japonez Haruki Murakami. Un alt amănunt care a făcut din Haiku Salut un nume deosebit este faptul că în concertele lor fetele evoluează alături de 20 de lămpi vintage care „clipesc“ în ritmul muzicii. Fetele cântă la acordeaon, pian, trompetă, chitară, ukulele, to

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic nou, muzica Omelet

Cel de-al doilea material discografic al timișoreanului „maestru lejer“ care ar putea fi catalogat un soi de Krafty Kuts al plaiurilor mioritice pășește – cum este și firesc – pe urmele discului „Chestii, socoteli“. Operațiunea sonoră care vine la șase ani distanță după debutul lui Alin Constantin (K-lu) păstrează în linii mari rețeta melodiilor anterioare, sample-urile sonore alese cu talent din filme mai mult sau mai puțin obscure din perioada în care românii aveau voie să circule duminica în funcție de numele impare sau pare ale mașinilor fiind și de această dată cireașa de pe tort.  Monștrii lui K-lu încep cu o zicală ambalată într-un intro șmecher care ne atenționează că „Dacă umbli cu capul în nori,  calci în străchini“, după care pe un fundal sonor care îți poate aminti de muzica celor de la Bonobo sau Caribou suntem invitați să ascultăm în „seara aceea care ploua“. „Vreau“ este una din piesele pe care fanii lui K-lu au avut ocazia să o asculte de ceva vreme cu un clip

Trebuie să mărturisesc faptul că muzica jazz nu este „top of the list“ atunci când vine vorba de preferințele personale. Cu toate acestea, vorba englezului, now and then, urechile descoperă niscaiva lucruri interesante și-n această felie. Aparent muzica jamaicană n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înțelegem noi prin jazz. Și nici Norvegia nu e cine știe ce cunoscută pe plan mondial atunci când vine vorba de reggae sau dub.  Tobarul Sly Dunbar și basistul Robbie Shakespeare nu prea mai au nevoie de prezentare. Și nici geniul norvegian Nils Petter Molvaer. Alături de ei, în această desfășurare impresionantă de forțe se află norvegianul Eivind Aarset plus vrăjitorul finlandez Vladislav Delay. Acesta din urmă a făcut valuri în rândul cunoscătorilor prin diverse pseudonime ca  Luomo, Sistol, Uusitalo, Conoco sau Ripatti, toate acestea abordând ceea ce specialiștii descriu ca find the ambient, glitch, house sau techno, carevasăzică muzică electronică.  Atunci când te î

De fiecare dată când descoperi că într-o țară plină de Vanotek-uri și Irina Rimes-uri, mai există și muzică pop decentă, ai un sentiment că nu e totul pierdut. Pop-ul abordat de Lucia este unul delicios și trendy, căci spre deosebire de alte voci feminine care  înoată în aceleași coordonate stilistice (mă gândesc aici la Alexandrina sau Amalia Gaiță) melodiile acestea sunt susținute de aranjamente muzicale care „dau“ adesea și spre sound-uri electronice, amalgamul astfel creat fiind unul care-ți dă senzația de prospețime. Cel de-al doilea album al artistei Lucia este un disc reușit care pe alocuri pare a fi o versiune românească a unor artiste ca Florence Welsh, St. Vincent sau Christine and the Queens.  Materialul pornește la drum cu o piesă „plutitoare“ în care farmecul vocii solistei este pus în valoare într-un mod cât se poate de inspirat de o instrumentație minimalistă de mare efect, către final sample-urile amintind nițel și de atmosfera plină de mister întâlnită în pies