De ascultat

După cum ne-au obișnuit și-n trecut, pe plan instrumental  clujenii de la Luna Amară amestecă sound-uri lejere cu „supărăciuni“ demne de  Alice in Chains în cel de-al șaselea album numit „Nord“.  Dincolo de asta, adevăratul „vino-ncoa“ al rockerilor care au devenit cunoscuți cu „Gri Dorian“ este capacitatea de a livra versuri meseriașe, adresate creierelor care nu se lasă antrenate în acel „dolce far niente“ propagat cu obstinență de societatea modernă în care sălășluim.  Inspirat e și motto-ul albumului: „Odată căutam mușchiul pe trunchiul copacilor. Acum abia mai găsim copacii. Odată voiam adevărul. Acum vrem să avem dreptate. Odată priveam cerul. Acum privim ecrane. Odată deschideam ușile pentru oaspeți. Acum ridicăm garduri de sârmă ghimpată. Odată ne strângeam apăsat prietenii în brațe. Acum apăsăm taste ca să avem cât mai mulți prieteni“.  Lucrurile încep într-o notă aparent rudimentară cu „Atât de simplu“, o melodie în care trupa ne reaminteșt...

Una din cele mai surprinzătoare apariții în „ciorba“ rock-ului autohton este fără îndoială cel de-al doilea album al domnului Jurjak, „BluesBerry“. E lesne de ghiccit faptul că discul cu pricina gravitează în jurul așa numitei muzici blues. Spre deosebire de tonele de apariții discografice din acest stil care merg pe linia clasică a curentului apărut în sudul Statelor Unite ale Americii, discul acesta are ingrediente diverse. Și ăsta e motivul pentru care BluesBerry sună altfel: e un soi de blues updatat la anul în care trăim. Un album în care își fac locul rând pe rând sound-uri de synth folosite adesea de Depeche Mode sau acordurile mirifice pur americane create de inegalabilii  Tom Petty and the Heartbreakers. Pe ici colo, albumul cu numărul doi din cariera Jurjak emană și senzații asociate altor stiluri decât blues, iar parfumul acesta de influențe rotunjește un disc  cât se poate de interesant.   Cele 32 de minute și câteva secunde înglobate în BluesBer...

        „Pop – rock tradițional românesc din categoria singalong“ Parafrazând celebrul hit al lui George Nicolaescu cu „iarba“, e clar că industria muzicală românească are nevoie „și de pop – rock“. Acel stil care nu prea se mai difuzează la radiourile comerciale autohtone. Dar care are parte de un public sănătos. Care savurează din plin pop- rock- ul tradițional românesc. Să fim bine înțeleși, particula cu pricina n-are nimic de-a face cu etnoul  și nici cu subiectul referendumului pentru familia tradițională, ci e pur și simplu o muzică singalong, „light“, ușor accesibilă, care poate fi fredonată de oricine la concerte, cu acompaniament. Muzica asta are parte de texte mai mult sau mai puțin inspirate. La acest capitol, Pragu de Sus șade cât se poate de bine, căci solistul Călin Bârcean are cuvintele la el. Formația care a editat până acum albumele „Decupaj sonor“, „Ultimul poet“, „Blocaj în verde“ și „Azi Te Vreau + Live 10“ vine în fața melomanilor cu ...

Dacă v-ați întrebat vreodată cum sună un album realizat de trei tipe mute și sunteți dispus să vă răpiți aproximativ 45 de minute din viața dumneavoastră, vă recomand cu căldură să ascultați Haiku Salut. Cel de-al treilea album al fetelor care și-au căptătat porecla „mute“ grație faptului că nu rostesc niciun cuvânt în concertele lor poartă numele de There Is No Elsewhere și gravitează în jurul stilurilor dreampop sau „electronică rurală“, după cum se specifică în press-release-ul discului. La capitolul influențe Louise Croft , Sophie Barkerwood și Gemma Barkerwood amintesc de coloanele sonore Yann Tiersen și Benoît Charest sau de  amestecul de electronice diverse  practicat de Múm. Și chiar și de romanele scriitorului japonez Haruki Murakami. Un alt amănunt care a făcut din Haiku Salut un nume deosebit este faptul că în concertele lor fetele evoluează alături de 20 de lămpi vintage care „clipesc“ în ritmul muzicii. Fetele cântă la acordeaon, pian, trompetă, chitară, uk...

Nu știu alții cum sunt, dar eu după audiția albumului de debut al celor de la Omelette mi-am adus aminte de Capital Cities. Duo-ul acela din Los Angeles care au cântat printre altele și la festivalul Exit de la Novi Sad și care ne-au încântat cu nemuritorul Safe and Sound sau cu șarmanta piesă care poartă titlul de I sold my bed but not my stereo.  Dacă e să dăm crezare declarațiilor artiștilor, proiectul bucureștean  Omelette a pornit dintr-o joacă, dintr-o nevoie de a nu se lua atât de mult în serios și de  „a face ceva simplu, direct și diferit de ce făcuseserăm cu Jazzadezz“.  Dez la voce, Alin Zăbrăuțeanu la sintetizatoare și la pupitrul de producător și Vali Chincișan la animație și vizuale reușesc cu acest debut să readucă noțiunea de „distracție“ fără a apela la tertipuri banale. Desigur, muzica synthpop care la prima vedere îți amintește de glorioșii ani 80 este omniprezentă în multe dintre creațiile unor artiști pop d-afară și chiar dacă nu aduce nimic...

Cel de-al doilea material discografic al timișoreanului „maestru lejer“ care ar putea fi catalogat un soi de Krafty Kuts al plaiurilor mioritice pășește – cum este și firesc – pe urmele discului „Chestii, socoteli“. Operațiunea sonoră care vine la șase ani distanță după debutul lui Alin Constantin (K-lu) păstrează în linii mari rețeta melodiilor anterioare, sample-urile sonore alese cu talent din filme mai mult sau mai puțin obscure din perioada în care românii aveau voie să circule duminica în funcție de numele impare sau pare ale mașinilor fiind și de această dată cireașa de pe tort.  Monștrii lui K-lu încep cu o zicală ambalată într-un intro șmecher care ne atenționează că „Dacă umbli cu capul în nori,  calci în străchini“, după care pe un fundal sonor care îți poate aminti de muzica celor de la Bonobo sau Caribou suntem invitați să ascultăm în „seara aceea care ploua“. „Vreau“ este una din piesele pe care fanii lui K-lu au avut ocazia să o asculte de ceva vreme c...

Trebuie să mărturisesc faptul că muzica jazz nu este „top of the list“ atunci când vine vorba de preferințele personale. Cu toate acestea, vorba englezului, now and then, urechile descoperă niscaiva lucruri interesante și-n această felie. Aparent muzica jamaicană n-are nici în clin nici în mânecă cu ceea ce înțelegem noi prin jazz. Și nici Norvegia nu e cine știe ce cunoscută pe plan mondial atunci când vine vorba de reggae sau dub.  Tobarul Sly Dunbar și basistul Robbie Shakespeare nu prea mai au nevoie de prezentare. Și nici geniul norvegian Nils Petter Molvaer. Alături de ei, în această desfășurare impresionantă de forțe se află norvegianul Eivind Aarset plus vrăjitorul finlandez Vladislav Delay. Acesta din urmă a făcut valuri în rândul cunoscătorilor prin diverse pseudonime ca  Luomo, Sistol, Uusitalo, Conoco sau Ripatti, toate acestea abordând ceea ce specialiștii descriu ca find the ambient, glitch, house sau techno, carevasăzică muzică electronică.  At...